INTERVIU CU PASCU BALACI – POET, ESEIST, DRAMATURG

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.