Recital de poezie dedicat poetului George Roca la Madrid

George Rocaby nicole krivatz

Revistele Niram Art și Madrid en Marco au organizat, pe 12 octombrie 2013, un recital de poezie dedicat poetului român George Roca, intitulat:

Câțiva oameni buni

Poemele alese fac parte din noul volum de poezii semnat de George Roca și au fost traduse în limba spaniolă de scriitorul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art și organizatorul evenimentului. Volumul bilingv Căutând insula fericirii / Looking for the Isle of Hapiness (Editura Anamarol) a fost lansat la începutul lunii octombrie 2013, în sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane din București.

Recitalul de poezie de la Madrid a avut loc în Espacio Niram cu participarea scriitorului spaniol Héctor Martinez Sanz. Continue reading “Recital de poezie dedicat poetului George Roca la Madrid”

INTERVIU CU PASCU BALACI – POET, ESEIST, DRAMATURG

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

RAVASE DE CRACIUN 2011

 

SEARA DE CRACIUN

Este seara de Craciun,
Stelele sclipesc în ceruri,
Luna s-a gatit de gala,
Peste tot e armonie!

Este seara de Craciun,
Nori pufosi cu albe mantii
Cern încet fulgi de zapada,
Peste tot e feerie!

Este seara de Craciun,
Crestineasca sarbatoare,
Îngerii cânta colinde,
Peste tot e pietate!

Este seara de Craciun,
Stau doar eu cu mine însumi,
Mi-e un dor nebun de tine,
Peste tot, singuratate!

Este seara de Craciun,
M-am culcat sa-mi alin dorul,
Te visez numai pe tine,
Peste tot e doar iubire!

Este seara de Craciun,
Visele ma duc departe,
Sunt copil ca altadata,
Peste tot doar amintire!

Este seara de Craciun,
Lânga mine stau parintii,
Asteptam sa vina Mosu’…
Peste tot, doar mângâiere!

Este seara de Craciun,
Ma trezesc udat de lacrimi,
Nu mai e ca altadata,
Peste tot e doar durere!

POEZIA IERNII

De când m-am trezit
sunt coplesit de-atâta bucurie,
e totul alb afara si ninge,
ninge cu poezie!

Stau în zapada singur
si norii cern încet
versuri, lirica dulce,
din suflet de poet.

Un fulg e Eminescu,
altul Alecsandri,
Cosbuc, Blaga si Labis
si câti oare-or mai fi?

Pe-o mâneca Arghezi,
cazut lânga Sorescu,
pe-un umar Cincinat,
Cusin si Paunescu.

S-au prins cu toti de mâna
parca danseaza-o hora,
Tepelea si Nichita,
au Blandiana – sora!

Stau toti în armonie,
Dinescu, Fruntelata,
Astalos, Ivanescu,
si nimeni nu se cearta.

Totu-mi pare feeric
În dulcea Românie
fiindca aici si iarna
murmura poezie!

PARODIE DE CRACIUN

Comunistul Mos Gerila
De mult nu mai vine,
Toata lumea a sperat
C-o sa fie bine!

Acum vine Mos Craciun,
Asteptat cu-ardoare,
Dar de-oamenii saraci
Nici în cot nu-l doare!

Copilasii mititei
Nu îl mai saluta,
Fiindca nu le da nimic
Daca n-au valuta!

Dorindu-ti o jucarea,
Te uiti la vitrine
Ca si Nastratin Hogea
Si sa plângi îti vine!

Având ochii-nlacrimati
De-atâta splendoare,
Stai în strada necajit
Si simti ca te doare!

Unii tipa ca e bine,
Alti gasesc scuze,
Multi se uita la vitrine
Si se ling pe buze!

Asta-o fi economia
Aia de piata?
Daca-l vad pe Mos Craciun
Îl arunc pe gheata!

George ROCA
Craciun 2011
Sydney, Australia

INTERVIU CU RODICA DACIN – GUVERNATOR 2010-2011 „DISTRICT LIONS 124”- ROMANIA

George ROCA

George ROCA: Distinsa doamna, va multumesc ca ati acceptat acest interviu. În perioada 2010-2011 ati detinut functia de presedinte pe tara sau mai bine zis Guvernator (România) al selectului club „Lions”, mandat încheiat de curând. Ati participat intens la diferite evenimente de prestigiu, fiind mereu implicata în actiuni de ajutorare menite sa imbunatateasca conditiile de trai ale românilor si nu numai. Stiu ca aveti un curriculum vitae demn de invidiat. As dori sa ne faceti cunoscut inceputurile dumneavoastra… De unde ati pornit?

Rodica DACIN: M-am nascut în orasul Vascau, judetul Bihor, fiind al saselea din cei sapte copii ai familiei preotului Alexandru Bursasiu. Nu întotdeauna am avut posibilitati materiale corespunzatoare, mai ales dupa confiscarea averilor si cooperativizarea agriculturii în sistemul socialist. Mi-a placut insa sa învat. Mi-a placut gimnastica, pe care am practicat-o din clasa a patra pâna în anul întâi de facultate. Mi-a placut sa desenez, mostenind talentul tatalui meu si la rândul ei, fiica mea, Camelia, care de cinci ani cutreiera meleagurile ceresti, a dus talentul mai departe… terminând facultatea de arte plastice.

Având ca model pe diriginta mea din anii de liceu am urmat facultatea de biologie în centrul universitar Cluj-Napoca. Chiar si fiul meu, Radu, mi-a mostenit ceva: talentul didactic, fiind pe lânga avocat si cadru universitar. Am visat sa devin cercetator, dar iata ca am devenit profesor de biologie în oraselul meu natal, apoi în Stei, Beius si, dupa revolutie, mutându-ma cu întreaga familie la Oradea, am functionat la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea – liceu de elita al judetului Bihor.

George ROCA: Foarte interesant! Profesor la mai multe licee bihorene… de la Vascau la Stei, de la Stei la Beius si de acolo la prestigiosul Colegiu National „Emanuil Gojdu” unde ati devenit sefa Catedrei de Biologie-Geografie. Care au fost motivele peregrinarilor dumneavoastra si câteva amintiri placute despre aceste locuri unde ati functionat ca profesor.

Rodica DACIN: Vascau este un orasel mic. În primii ani de profesorat am fost precum cel mai constiincios elev. Aveam catedra formata din 25 de ore (când norma era de 18 ore), incluzând: biologie, chimie si psihologie. Îmi pregateam zilnic planurile de lectii cu partea stiintifica, metodica si experimentala. Abia atunci am descoperit ce frumoasa si interesanta este chimia. Am participat la un Simpozion al cadrelor didactice în Bucuresti, cu publicarea metodicii desfasurarii unei lectii de învatare prin descoperire a unei lectii de chimie si m-am simtit apreciata pentru ceea ce am realizat. Ulterior, modificându-se repartitia orelor, am obtinut completarea catedrei la Stei, fostul oras Dr. Petru Groza pe atunci – la un liceu industrial.

Treptat Liceul din Vascau s-a desfiintat si nu mai aveam ore suficiente. Sotul meu a cerut transferul ca Secretar al Primariei din Beius, iar eu m-am transferat la Liceul Industrial Beius. Aici am gândit si coordonat dotarea unui cabinet modern de biologie.

Visul sotului meu, Florian, era sa lucreze în municipiul Oradea. Întrucât eu nu aveam origine „sanatoasa”, nici el nu a putut promova pe vremea comunistilor. Dupa revolutie, a fost chemat sa lucreze la Primaria Municipiului Oradea, iar eu am obtinut prin concurs de dosare, catedra la Liceul Gojdu. Am spus atunci ca aceasta este scoala care mi se potriveste: marea majoritate a elevilor învatau bine si foarte bine. Pot sa afirm ca am adus un nou suflu la Gojdu, privind partea experimentala a biologiei. La una din sarbatorile „Zilelor Scolii” am fost caracterizata drept „eleganta calma”.

George ROCA: Eleganta calma…! Frumoasa caracterizare, frumoasa sintagma! În perioada cât ati functionat ca profesor ati avut o activitate publicistica destul de intensa. Ne puteti enumera câteva lucrari publicate si revistele unde au aparut acestea?

Rodica DACIN: De fapt sunt doar doua publicatii, una privind metodica predarii biologiei: „Fiziologia aparatului osteo-muscular” (publicata în revista „Natura”) si una privind metodica predarii chimiei: „Învatarea prin descoperire la obiectul Chimie” (publicata în volumul: „Educarea elevilor prin munca productiva”).

George ROCA: Dupa iesirea la pensie… nu v-ati lasat în acel „dolce far niente” pensionaresc, ci din contra ati profitat de timpul liber si v-ati implicat în mai multe actiuni care tin de domeniu obstesc, actiuni de caritate si ajutorare, socializare si nu în ultimul rând de coordonare si conducere. Cum va motivati acest elan? Ce v-a determinat sa deveniti membru al Clubului „Lions”?

Rodica DACIN: Dupa cem-am pensionat am realizat urmatoarele lucruri importante:

  • Am început sa învat limba engleza;

  • Am intrat în Lions;

  • Am învatat sa lucrez pe calculator;

  • Am initiat fondarea a doua cluburi de tineri în Oradea: „Leo Veritas” si „Leo Black Eagle” cu care ne mândrim;

  • Am vizitat diferite locuri din tara si din strainatate, unde mi-am facut prieteni;

  • Am tradus documente Lions (uneori cu sprijinul unor specialisti) si anul acesta am publicat un volum cu aceste traduceri;

  • Am scris numeroase articole despre viata lionistica, publicate în revista „The Lion-Romania”!

Ce m-a determinat sa intru în Lions? Cred ca sufletul meu, mostenirea mea genetica. Sotul meu a înfiintat primul club Lions din Oradea, un club mixt, pentru domni si doamne. Îmi placea tot ceea ce faceau ei; adesea veneam cu idei pe care ei le punea în aplicare. Simteam ca mi se potriveste ceea ce întâmpla acolo. Îmi place sa spun ca am activat ca „neoficial” în Lions, pe lânga sotul meu, timp de patru ani. Când sotul meu a ajuns Guvernator, a dorit sa înfiinteze un club de doamne în Oradea, iar eu am fost aleasa presedinte fondator, pentru faptul ca la prima întâlnire am explicat celor prezenti multe lucruri legate de activitatea lionistica.

George ROCA: Deci dupa aproape patru ani ca „neoficial” pe lânga Clubul „Lions” Oradea, v-ati decis sa înfiintati clubul de doamne „Lions Oradea 22”, unde ati devenit pe lânga fondator si presedinte. Care au fost obiectivele acestuia?

Rodica DACIN: Nu aveam la început un program bine stabilit. Fiindca se apropiaCraciunul, ne-am gândit sa aducem bucurie în casele unor familii cu trei-patru sau cinci copii. Am realizat prima tombola ca sa adunam fonduri, am avut prima sponsorizare în produse; am cerut o lista de la Serviciul social al Primariei cu familiile cu multi copii si desigur adresele lor si ne-am dus cu pachete si bani la ei acasa, spre mirarea si bucuria lor. Ulterior am aflat de la televiziunea locala oradeana ca trei surori (eleve), pe care le vizitaseram, au ramas orfane de ambii parinti. Ani de zile ne-am ocupat de aceste fete din punct de vedere a îmbunatatirii conditiilor de viata, de sanatate si al educatiei.

Ulterior, cazurile se iveau, veneau spre noi. Clubul a crescut de la an de an, iar noi am câstigat experienta. Acum avem programe permanente si ocazionale. De trei ani, consecutiv realizam o tabara de vara pentru copii diabetici; în prealabil un concert de caritate pentru aceasta tabara; organizam un mini-târg de Craciun ca sa adunam fonduri pentru o bursa anuala pe care sa o oferim unui student, selectat printr-un concurs riguros. Anul acesta am vândut pâine si placinte ca sa adunam bani! Actiunile sunt multe, spatiul nu ne permite enumerarea lor.

George ROCA: Ce alte activitati ati avut, în cadrul clubului în anii ce au urmat? Ma refer la perioada 2002 pâna în 2010, an în care chiar aici la Sydney ati fost „unsa” în functia de Guvernator al Districtului „Lions” – România?

Rodica DACIN: Am fost pe rând:

  • Presedinte pe Zona de Nord-Vest a României

  • Presedintele Comisiei de femei a Districtului

  • Presedintele Comisiei de regulamente, traduceri, constitutie

  • Viceguvernator II

  • Viceguvernator I

  • Guvernator în perioada 1 iulie 2010- 30 iunie 2011

George ROCA: Între timp ati reluat si activitatea dumneavoastra publicistica. Ati devenit redactor la mai multe reviste, ati înfiintat chiar una dintre acestea. Câteva detalii va rog.

Rodica DACIN: Între anii 2002-2003 am redactat prima publicatie lionistica din România: „Buletin informativ”, care a aparut în trei numere. În perioada 2010-2011 am fost coredactor în fapt la revista „The Lion – Romania”, care s-a tiparit la Oradea.

George ROCA: Stiu ca ati participat în ultimii 12 ani la nenumarate congrese, conventii, forumuri, tabere ale clubului „Lions” care au avut loc în strainatate. Ati acumulat în acest fel o experienta ampla pe plan international. Cum se materializeaza aceasta în munca dumneavoastra?

Rodica DACIN: Esenta lionismului este caritatea si prietenia, fara granite. Suntem globali, ne ajutam unii pe altii în spiritul solidaritatii internationale. Contactele si prieteniile legate pe plan international mi-au creat sentimentul special ca apartin acestei lumi si ca lumea îmi apartine. În România avem un lionism tânar, avându-si începuturile în 1990, asa ca am avut multe de învatat din experienta acumulata.

Ca Guvernator am avut cele mai strânse relatii cu „Districtul 103 Sud-Vest”, Franta. Prin e-mailuri si vizite reciproce am întarit prietenia ce ne leaga ca districte înfratite. Am construit programe comune. Am fost sprijiniti de Fundatia Internationala Lions si anul acesta la rândul nostru am sprijinit prin intermediul acestei fundatii, Lions Japonia si japonezii, în efortul lor de reconstructie al tarii dupa dubla catastrofa suferita. Ne mândrim cu faptul ca am reusit sa donam mai mult decât am primit! Sunt doar câteva exemple.

George ROCA: Sa ne reîntoarcem la Sydney! Cum a fost posibil sa fiti nominalizata si apoi aleasa în onoranta functie de Guvernator al Districtului „Lions” – România? Cine au fost cei care v-au propus si cei care v-au ales? Desigur ca as dori sa ne spuneti si câteva cuvinte despre cei care v-au acordat aceasta functie.

Rodica DACIN: Câtiva membri Lions si fosti guvernatori care îmi cunosteau activitatea m-au rugat si mi-au cerut sa candidez pentru functia de Viceguvernator II. La Conventia Nationala de la Bucuresti am fost votata pentru aceasta functie de catre delegatii cu drept de vot ai Districtului.

La fel s-a întâmplat pentru functia de Viceguvernator I si Guvernator. În perioada 28 iunie – 2 iulie 2010, în Australia, la Sydney, a avut loc Conventia Internationala Lions. Americanul Sid Scruggs III, a fost ales Presedinte International. Guvernatorii alesi ai Districtelor din cele 206 tari componente ale LCI au fost numiti în functie de catre Presedintele International; eu am fost numita Guvernatorul D 124 (România).

George ROCA: Chiar daca nu sunt membru al Clubului „Lions”, am fost invitat de catre dumneavoastra, aici la Sydney – fapt pentru care m-am simtit onorat si va multumesc – sa particip la parada care a avut loc pe principalele artere ale orasului. Grupul condus de dumneavoastra a fost destul de numeros si consider ca a facut onoare României. Uniformele purtate au fost foarte apreciate, iar palarioarele din Oas au fost foarte admirate. Stiu ca dupa terminarea parazii, în piata faimoasei „Opera House” ati daruit publicului toate „elementele românesti” pe care le aduseserati de acasa: steaguri, palarioare, insigne, suveniruri… Câti participanti „Lions” a avut România la Conventia Internationala de la Sydney si câte tari au trimis reprezentanti?

Rodica DACIN: 39 de membrii Lions si invitatii lor au participat la Conventia Internationala de la Sydney. Peste 120 de tari au avut delegati la aceasta conventie.

George ROCA: Care sunt obiectivele si dezideratele Clubului „Lions” România?

Obiectivele si dezideratele le-am transformat în realizari. Va voi prezenta câteva: stimularea activitatii cluburilor prin înscrierea acestora în programele nationale pe orizontala propuse de guvernator, si prin crearea unui cadru competitiv – constructiv, prin derularea „Concursului între cluburi”.

Cu bucurie am constatat acceptarea de catre cluburi ca programe nationale pe orizontala a trei dintre cele sase-sapte pe care le-am propus districtului si… iata ca s-a facut o treaba buna, iar concursul intre cluburi i-a ambitionat pe unii! S-a creat o emulatie intre câteva cluburi, stimulându-le sa realizeze cât mai multe actiuni.

Câtiva presedinti, împreuna cu cluburile lor, s-au ambitionat foarte tare în dorinta de a câstiga. Întotdeauna avem nevoie de competitie si învingatori. Toate cluburile care se afla în top sunt foarte bune, foarte active, inventive, de succes. Felicitari tuturor!

Multe cluburi si-au inserat în agenda ca programe noi – cele privind vederea, diabetul si mediul, înscriindu-se în programele nationale si în campaniile globale lansate de catre Presedintele International, domnul Sid Scruggs III, si nu în ultimul rând, impresionati de efectele catastrofelor naturale, fie din România, fie din Japonia, cluburile au raspuns la chemarea de a sprijini persoanele afectate, mobilizându-se exemplar, culminând cu Ziua Nationala de plantare de arbori si arbusti (PAA), când 40 de cluburi au actionat concertat în vederea îmbunatatirii calitatii mediului, realizând totodata cea mai mare vizibilitate Lions de pâna acum.

George ROCA: Ati primit nenumarate diplome, medalii, distinctii, certificate de apreciere din partea conducerii „Lions International”. Care dintre acestea va încânta cel mai mult?

Rodica DACIN: Azi am primit prin posta o frumoasa placheta din poliester de la fostul Presedinte International Sid Scruggs: „Light Keeper – Harbor Light, Master Award, Silver Level” (Motto-ul Presedintelui International 2010-2011 a fost: „Un far al sperantei”: Leii sa fie un far al sperantei în toate domeniile activitatii lionistice). Motivatia acordarii acestei plachete a fost pentru faptul ca mai mult de jumatate din cluburile districtului s-au implicat în doua din cele patru campanii global-service lansate de catre Sid. Într-adevar eu am fost cea care a informat, cerut, stimulat si impulsionat cluburile sa realizeze aceste programe: Colectarea si distribuirea de alimente si plantarea de arbori si arbusti. Mâine este ziua mea de nastere! Am primit acest premiu ca pe un cadou lionistic de ziua mea si sunt mândra pentru asta.

George ROCA: Va felicit si va doresc din toata inima „La multi ani!”. Pe insigna dumneavoastra, a guvernatorului de fapt, scrie „Prietenie, Caritate, Progres”. La ce va referiti? Putine detalii va rog. Ce reprezinta celelalte elemente heraldice ale insignei?

Rodica DACIN: Prietenie, caritate, progres, este motto-ul cu care am condus activitatea districtului în acest an lionistic. În toate întâlnirile si comunicarile realizate, s-a simtit aerul prieteniei, al respectului reciproc, al aprecierii a ceea ce este frumos în prietenia care ne leaga: dorinta de ne ajuta semenii mai putin favorizati de soarta. Am învatat, deasemenea, ca pentru a pastra prietenia si ceea ce este valoros în ceea ce ne uneste, uneori, este nevoie de a trece peste orgolii, este nevoie de a face mici compromisuri, ceea ce nu este usor, dar daca reusesti cu atât mai mare este satisfactia.

Ne-am câstigat noi prieteni, fie cu ocazia întâlnirilor internationale, fie prin cluburile nou fondate. Ca puncte slabe, sau neîmpliniri, as aminti faptul ca uneori nu am fost suficient de ferma, ca am abuzat de prietenia unora, pentru a-i împaca pe altii. Le multumesc celor care m-au înteles si mi-au acordat ajutorul. Actele caritabile pe care le-am realizat fiecare în coltul lui de tara, sau, concertat la nivel de district, au reusit sa aline suferinta oamenilor bolnavi, sa depisteze într-o faza precoce probleme de sanatate, sa asigure o masa mai îmbelsugata saracilor si batrânilor, sa sprijine zonele sinistrate ale Moldovei, sa contribuie la cresterea calitatii mediului si pe de alta parte sa educe tânara generatie Leo în spiritul voluntariatului, sa sprijine si sa stimuleze tinerele talente sau sa asigure material posibilitatea continuarii studiilor pentru elevi si studenti si sa nu uitam gestul nobil de umanitarism, de solidaritate internationala pe care l-am realizat toti împreuna pentru a sprijini locuitorii Japoniei, cea mai grav afectata zona geografica a globului de catastrofe naturale, nu numai cu bani si rechizite scolare, ci ceea ce e si mai valoros, prin oferta de a gazdui si oferi toate conditiile de viata unor familii japoneze si tot ceea ce înseamna o tabara de vara pentru copii japonezi. Am raspuns în toate aceste cazuri la „Chemarea de a fi un far al sperantei” pentru cei aflati în nevoie.

Progres? Da exista! Exista în viata celor pe care i-am sprijinit sau stimulat, dar si în viata noastra personala. Satisfactiile morale izvorâte din rezultatele lucrului bine facut, întarirea prieteniei si dorinta de a gasi si rezolva noi si noi nevoi ale comunitatii. Si toate acestea enumerate mai sus înseamna simplu: LIONS!

Fiind profesor de biologie si membru Lions, mi-am ales ca simbol o floare endemica Bihorului: „Melampirum bihariense” stilizata. Mi-a placut foarte mult deoarece aceasta evidentiaza culorile originare Lions: violet si auriu (acum sunt albastru si auriu), culori care simbolizeaza: loialitatea si integritatea, respectiv, sinceritatea scopului, idei progresiste, generozitatea în gândire, inima si punga fata de cei ce au nevoie.

George ROCA: Câti membri si câte cluburi „Lions” sunt în România?

Rodica DACIN: La 1 iulie 2010 districtul avea 1.284 de membri. La sfârsitul anului lionistic, respectiv 30 iunie 2011, numaram 1.348 membri. Privind numarul de membri din cluburile active, s-a constatat o mare fluctuatie. Pierderile de membri întreceau adesea numarul de noi membri. Cresterea numarului de membri la nivel de district s-a realizat mai mult prin formarea de noi cluburi: 8 noi cluburi au luat fiinta, doua fiind în lucru… În prezent în România exista 60 de cluburi „Lions”.

George ROCA: Cu ce îi ajutati pe cei nevoiasi? Ma refer la fapte caritabile? La actiuni de binefacere…

Rodica DACIN: Prin programele nationale pe orizontala s-au realizat urmatoarele:

  • Programe legate de sanatatea vederii. Prin Screening oftalmologic au fost testate 2.390 de persoane. Cazurile cu deficiente depistate au fost îndrumate catre cabinetele medicale specializate. S-au realizat multe alte tipuri de proiecte vizând vederea la nivelul cluburilor. De asemenea, prin Comisia districtului de Ocrotire a vederii, s-au realizat actiuni de atragere a medicilor oftalmologi catre programele Lions legate de vedere cum sunt:

-Prezentarea Programului Lions „Vedere clara – ochi sanatosi” la Congresul de Oftalmologie 2010

-Prezentarea în premiera a filmului „Going blind” – vizionat de 150 medici.

  • Programe vizând constientizarea, depistarea si tratarea diabetului. S-a facut testarea glicemiei la 1.625 persoane, iar de „constientizare si educare” au beneficiat 2580 persoane.

În câteva orase ale tarii s-a realizat iluminarea în albastru a unor cladiri reprezentative si lansarea de baloane albastre… lumina albastra fiind simbolul atentionarii asupra pericolulului pandemiei diabetice.

  • Tabere pentru copiii diabetici, au realizat si realizeaza LC Bacau, LC Oradea (+concert pentru copii diabetici), LC Satu Mare.

  • În Programul National de Plantare de arbori si arbusti au fost implicate 40 cluburi. Au fost plantati peste 29.000 arbori si arbusti si 6 hectare suprafata a fost împadurita.

Apreciez în mod deosebit numarul mare al cluburilor care au reusit sa organizeze si sa desfasoare acest program, facând apel la persoana de specialitate, antrenând ca voluntari membrii Leo, elevi, membrii de familie si alte persoane, sau realizând parteneriate cu scolile, primariile, Ocolul silvic. A fost o actiune „service” placuta, nu chiar usoara… Pentru unii accesul la parcelele alocate a fost cam dificil. Ne-am simtit bine lucrând în echipa si în general am încheiat cu o socializare bine venita. În diferite orase ale tarii mass-media a redat actiunile organizate.

Putem fi mândri ca peste ani de zile puietii pe care i-am plantat noi acum – vor deveni arbori si arbusti adulti, contribuind la refacerea unor zone defrisate, sau vor înfrumuseta parcuri si implicit vor contribui la scaderea poluarii mediului. Programul National de Plantare ramâne – o investitie pentru viitor. Ar mai fi multe de enumerat dar nu as vrea sa va rapesc spatiul…

George ROCA: Nu va faceti probleme! Internetul are spatiu nelimitat! V-as ruga sa continuati. Consider ca sunt fapte si actiuni importante…

Rodica DACIN: Am realizat un „Program National”, care s-a nascut initial ad-hoc la nivelul cluburilor si apoi dirijat prin implicarea Viceguvernatorului I, Ionel Lupu, referitor la sprijinirea zonelor sinistrate din Moldova, în vara anului trecut, exprimându-ne astfel solidaritatea fata de persoanele afectate de urmarile inundatiilor. S-au organizat puncte de colectare de alimente, îmbracaminte, mobilier; în unele cazuri Lions sau Leo au distribuit direct ajutoarele pregatite, prin deplasarea în zonele sinistrate. S-a acordat sprijin financiar, sau în produse de larg consum si materiale de constructii. S-au implicat 22 cluburi Lions si 13 cluburi Leo. Contributiunile banesti au constituit suma de 36.000 RON.

Cu materialele donate au fost sprijinite 8 familii, astfel: Caramida donata de catre Dorin Mirea din LC Câmpulung, Rucar-Bran, s-a folosit la constructia a doua case. Pentru alte 6 familii s-a asigurat ciment, adeziv, izolatii, cherestea pentru reparatii acareturi, împrejmuiri, izolatie exterior pentru case. Am beneficiat si de un grant LCIF în valoare de 10.000 USD prin intermediul Clubului Lions Bucuresti Millenium.

În lunile martie-aprilie am lansat un program national de urgenta: Sprijinirea Lions Japonia si a japonezilor în general, prin intermediul LCIF, în vederea reconstructiei tarii în urma dezastrului natural fara precedent ce s-a abatut asupra lor. Impresionati de urmarile catastrofei, de demnitatea japonezilor în lupta ce a urmat, de exemplul dat de Lions Japonia, ne-am strâns rândurile si am reusit împreuna (District, cluburi si membri Lions individual) sa donam peste 16.000 USD, incluzând si doua seturi „Scoala în cutie”.

Iata, deci, ca în acest an legatura de sprijin financiar cu LCIF s-a realizat în dublu sens. Putem fi mândri ca am reusit sa oferim mai mult decât am primit.

A mai fost demarat si programul: „Centrul National Lions de educare a câinilor însotitori de nevazatori”. Prin implicarea LC Timisoara, a Comisiei juridice si a secretariatului Districtului s-au pregatit actele constitutive. LC Timisoara, a demarat proiectul pilot privind achizitionarea si educarea primului câine. Le doresc mult succes în continuare!

George ROCA: Alte realizari?

Rodica DACIN: Alte realizari au fost cele cu privire la comunicarea dintre noi. Împartasirea activitatilor s-a realizat-lunar prin newsletters. Informatiile primite lunar, mi-au permis sa cunosc preocuparile si realizarile tuturor si sa apreciez cluburile foarte active. Odata la doua luni revista „The Lion România”, venea sa împartaseasca aceste realizari cu tot districtul, constatându-se cresterea numarului de activitati împartasite, constituind totodata un punct de inspiratie pentru cluburile mai noi.

Din consideratie si prietenie, pentru oaspetii nostri, revista care a aparut cu ocazia Conventiei Nationale de la Oradea, în mai 2011, are presarate articole în limba franceza si engleza. Am organizat un concurs de desene cu tema „Afisul pentru pace” pentru copii cu vârste cuprinse între 11 si 13 ani. Faza pe district, a reunit 19 cluburi pe arena competitiei. Imaginile lucrarilor câstigatoare au fost prezentate în „Calendarul Lions” ce a însotit revista „The Lion România”.

De asemenea, s-au organizat emotionante festivitati de premiere a copiilor talentati, care au fost stimulati sa gândeasca despre pace, sa-si exprime prin desen sentimentele lor privind pacea. Licitatia desenelor câstigatoare a avut succes.

În relatia Leo-Lions pot sa va spun ca ne preocupa educarea generatiei de mâine în spiritul voluntariatului, al caritatii si al leadershipului. As puncta aici câteva aspecte: cabinetele comune Lions-Leo; Tabara internationala Lions de la Diham; sprijin financiar, material si consiliere „Leo Europa Forum” (care se va desfasura în România, la Sibiu); parteneri de proiecte la nivelul cluburilor; sponsorizarea înfiintarii de noi cluburi… Comisia „Tabere si Schimb de tineri” raporteaza: 35 de aplicatii completate prin Cluburile Lions din România pentru tabere în Europa, America, Japonia, dintre care 25 sunt acceptate si 10 în asteptare. Acesti tineri vor fi mesagerii nostri în diferite tari. Ne mândrim cu tinerii nostri colaboratori Leo si le multumim tuturor pentru originalitatea, frumusetea si valoarea programelor pe care le realizeaza. Îi asteapta marea lor pregatire a LEF: trebuie sa le fim alaturi în continuare si sa-i sprijinim.

George ROCA: Abia acum am înteles diferenta dintre „Lion” si „Leo”. Acestia din urma sunt „leutii”, adica juniorii… As vrea sa va mai întreb cum va formati viitorii lideri? Ma refer la cei la care va trebui sa predati stafeta. Care este sistemul de alegere a unui lider „Lion”, prin vot, prin nominalizari… sau contributii financiare?

Rodica DACIN: Lions România a participat la mai multe „traininguri” privind formarea liderilor si a trainerilor. Acestea au fost reprezentate sub forma seminarii (Seminar de noi strategii – LENS) si cursuri de pregatire a viitorilor presedinti de club. Viitorul guvernator este propus si sustinut de catre clubul sau. Uneori sunt mai multi candidati pentru functia de Vice Guvernator. În cazul meu, trei membrii Lions si-au anuntat intentia de a candida, dar mai apoi… au renuntat la competitie.

George ROCA: Exista un statut, un ghid de îndrumare, sau niste documente scrise dupa care va orientati?

Rodica DACIN: Exista o Constitutie standard a districtului si una a clubului, pe baza carora se adopta statutul acestora. Privind Cadru definit, cunoscut si aplicat, din 2005 am dorit sa realizez ceva pentru district care sa dainuiasca: m-am ocupat de traducerea a numeroase documente Lions, beneficiind si de sprijinul unor membri Lions2 abilitati.

Anul acesta, am editat si distribuit conducerii districtului si presedintilor cluburilor manualul de traduceri „Ghid de orientare în Lionism 2011” cu obligativitatea de a fi retransmis presedintelui nou ales în fiecare an, ghid care este postat si pe site-ul nostru. Consider ca acest Ghid trebuie sa stea în permanenta pe masa presedintelui de club si nu numai.

George ROCA: Multumesc mult! Un adevarat raport de activitate! Din ce fonduri se gospodareste „Lions Club” din România? Primiti si ajutoare din partea Guvernului României sau din strainatate?

Rodica DACIN: Fondurile în majoritate provin din cotizatiile membrilor. În luna ianuarie a fiecarui an organizam un Revelion lionistic al districtului (unele cluburi organizeaza baluri), în cadrul caruia prin tombola si licitatie se aduna fonduri. De asemenea se obtin fonduri si prin sponsorizari.

Noi suntem o organizatie nonguvernamentala, asa ca… pentru situatii de urgenta, precum cele provocate de catastrofe naturale (ex. inundatii), Fundatia Internationala a Cluburilor Lions ne-a acordat în doi ani câte un Grant de urgenta de câte 10.000 de dolari americani.

George ROCA: Ce proiecte de viitor are „Clubul Lions” din România?

Rodica DACIN: Se vor continua unele dintre proiectele de succes ale „anului lionistic” ce abia s-a încheiat, cum sunt:

– Plantarea (în continuare) de arbori si arbusti

– Programe de ocrotirea vederii, de depistare si tratare a diabetului

– Crearea unui centru de instruire a câinilor însotitori ai nevazatorilor s.a.

dar si programe noi-privind:

– Lupta anti-drogare

– Sprijinirea refugiatilor, etc.

George ROCA: Acum, la încheierea mandatului dumneavoastra, va rog sa transmiteti un mesaj sau un apel catre cei care sunt membri ai clubului „Lions” si nu numai.

Rodica DACIN: Am încheiatmandatul meu de guvernator cu satisfactia ca am reusit sa motivez si sa inspir, sa stimulez si sa consiliez, sa simt pulsul cluburilor, sa pot sa-i apreciez pe cei valorosi, sa-i sprijin pe cei aflati în impas. Toate acestea le-am realizat împreuna cu colegii, sau mai bine zis, cu prietenii „Lions”, fapt pentru care le multumesc din suflet pentru tot si toate. Pentru mine a fost o experienta extraordinara, un mod de a privi lumea cu mai multa întelegere…

Multumesc celor doi viceguvernatori, întregului cabinet, precum si echipei de presedinti de cluburi ai acestui an, pentru toata activitatea depusa.

Multumesc familiei mele si în special sotului meu, Florian, pe care uneori i-am neglijat dedicându-ma muncii pentru „Lions” de dimineata pâna seara târziu. Florian a fost mâna mea dreapta: deosebit de ambitios în a face noi cluburi, chiar bolnav fiind în anumite perioade… Un bun consilier, un bun observator si cunoscator al vietii lionistice! El a fost cel care… a visat pentru mine realizarea înfiintarii a zece cluburi în mandatul meu si acum e fericit din acest punct de vedere, doua dintre ele fiind deja în lucru.

Nelu Ianceu si Razvan Rotta au fost pentru mine, doua puncte de mare sprijin, unul ca „ministru de finante”, consilier si organizator al Conventiei iar celalalt (Razvan), a fost cel care mi-a pus calculatorul în brate cerându-mi sa învat sa lucrez pe el! S-a putut constata de ce mare folos mi-a fost, iar anul acesta a sponsorizat „telefonul guvernatorului” si s-a implicat în directia membership si festivitati de cartare si si-a asumat o munca deloc usoara, cea de a fi Comisar al Conventiei. Deosebite multumiri pentru amândoi.

Deosebita, prezenta de suflet si sensibilitate, cu cea mai intensa comunicare si colaborare în acest an lionistic, absorbind ca un burete tot ce înseamna Lions, a fost Narcisa Mederle – presedinta tânarului, dar foarte activului club „Timisoara Diamond”.

Multumesc Clubului Lions Oradea pentru sprijinul acordat. Am lasat la urma, clubul meu de prietene Lions „Oradea 22”, care m-au înteles si m-au sprijinit si parca s-au întrecut pe sine, în dorinta de a fi anul acesta la înaltime, câstigând concursul între cluburi. Cu urari de bine tuturor!

Fie ca lionismul românesc sa cunoasca noi si noi realizari în anii ce vin. Mult, mult succes echipei care va urma. Mult, mult succes tuturor românilor în anii ce vor urma.

George ROCA: Impresionant! Va multumesc si va doresc mult succes în tot ceea ce faceti.

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney-Oradea

24 august 2011

 

DIALOG CU SIMONA BOTEZAN

 O DEZBATERE DESPRE „ROMÂNIA NOASTRA”

George ROCA în dialog cu Simona BOTEZAN

(JURNALIST DE LIMBA ROMÂNA DIN WASHINGTON DC, DIRECTOR ADJUNCT AL REVISTEI „ MIORITA”, SACRAMENTO, CALIFORNIA, SUA)

 

Simona BOTEZAN: Draga Geo, eu am o nedumerire vis à vis de concursul copiilor din Vaslui. Pâna la urma câti elevi au participat la concursul „România Mea”? Cred ca am primit de la tine vreo 30 de materiale pe tema asta (daca nu cumva mai multe!), dar înca tot n-am aflat cine a câstigat concursul, cine a facut parte din juriu s.a.m.d. Viorel Nicula, directorul revistei „Miorita”, a pus în luna mai trei articole din aceasta gama pe o pagina a revistei tiparite. Eu sunt de parere ca era mai bine sa faca cineva un articol de sinteza pe acest subiect si dupa aceea sa se publice articolele câstigatoare. Mersi pentru informatii, înca mai citesc la ele. A zis Viorel sa selectez ceva din ce mi-ai trimis luna asta tot pentru ziarul tiparit. Sa ai o zi minunata!

George ROCA: Draga Simona, în legatura cu concursul „România mea” am sa încerc sa fac lumina… Acesta a fost organizat de catre Partidul National Liberal, filiala Vaslui, cu scopul de a monitoriza si promova patriotismul si notiunea de „tara de care apartinem” în conceptia elevilor de liceu din judet. Au participat la concurs 62 de eseuri scrise de tot atâtia elevi de la diferite scoli. Implicarea politicienilor nu a fost decât pe latura promovarii si sponsorizarii. A fost instituit un juriu international, compus din jurnalisti, scriitori si oameni de arta din mai multe tari. Presedinta juriului a fost doamna Lia Lungu, muzician si jurnalist american. Din juriu au facut parte: Dr. Theodor Damian, teolog, poet si jurnalist newyorkez; Viorel Nicula, directorul revistei „Miorita” din Sacramento, California; Lucian Oprea, director al ziarului „Gândacul de Colorado”, din Estes Park, Colorado; Sorin Olariu, poet, jurnalist, la revista „Curentul International”, Detroit; Tatiana Solomon, jurnalista la ziarul „Libertatea”, România si eu, George Roca, din Sydney, Australia.

Simona BOTEZAN: Asa o fi!  N-am citit cu atentie toata povestea. Am recitit trimiterile tale si mi-am amintit motivele care m-au determinat sa ignor subiectul. Tin minte ca mi-a spus si Viorel Nicula la telefon despre concurs (când s-a lansat) si despre faptul ca face parte si el din juriu, împreuna cu tine, cu Lucian Oprea si Lia Lungu.

Nu-mi plac concursurile cu teme patriotice! Îmi repugna activitatile si evenimentele organizate de partide si politicieni (de-aia evit sa particip si la cele organizate de Ambasada Româna din Washington DC). Îti marturisesc asta, cu riscul ca te superi sau ma vei cataloga drept cinica, frustrata sau ingrata. Din pacate este parerea mea si nu mi-o schimb. Sunt satula de subiectul „România mea” pâna în gât! Nu ma refer strict la eseuri, ci în general. Concursul de eseuri mi-a reamintit motivele pentru care am plecat de acasa. Am scris si eu despre România asa cum o vad eu, de mai multe ori. Dar oricum n-are importanta…  nimeni nu convinge pe nimeni si nici nu mi-am propus asta când am scris despre „România mea”. Recunosc cinstit ca nu dau pe dinafara de patriotism si nationalism, ci dimpotriva… Îmi place mai mult ideea de cosmopolitanism, de cetatean european sau cetatean al planetei.

Mie nu îmi este dor de România, desi n-am mai fost pe acolo de ani de zile. Toata lumea vorbeste despre „dor” un sentiment pur românesc, pe care-l resimti acut când pleci din România. O fi ceva defect la mine, dar mie nu mi-e dor de România! Pentru mine „acasa” este aici unde pot trai decent si sunt cu familia mea.

Nu am amintiri placute din tara mea natala. Am trait acolo, fara perspective, anii care ar fi trebuit sa fie cei mai frumosi. Pastrez doar amintirea unui lung sir de greutati, privatiuni, nedreptati si probleme fara solutie. Pastrez amintirea jertfei zadarnice a tinerilor din generatia mea la Revolutia din ’89, bâlciul politic post-decembrist centrat exclusiv în jurul luptei pentru ciolan; clientela politica si grupurile de interese care au distrus totul, au vândut totul s.a.m.d. Nu-mi amintesc cine a spus asta, dar sunt de acord ca „fiecare popor îsi merita conducatorii”, iar noi „avem o tara frumoasa si bogata, pacat ca e locuita!”.

George ROCA: Interesanta descarcarea ta sufleteasca referitoare la „România noastra”! M-ai provocat la o conversatie pe aceasta tema, cu toate ca ma feresc sa discut acest subiect cu altcineva! De ce? Pentru ca se pot ajunge la polemici, la controverse… De multe ori gândim (poate! sic!) cam la fel… chiar daca  nu în acelasi timp… ci poate în perioade diferite de viata. La o vârsta „x” am gândit si eu poate (iar zic „poate”!) la fel ca tine. Deci o fi ceva ciclic si poate chiar specific neamului nostru. Ceva asemanator cu faptul  ca tinerii nu se prea se duc la biserica si deseori se declara chiar atei, iar batrânii se duc si mai abitir decât în restul vietii vroind parca sa demonstreze ca Dumnezeul seniorilor e mai puternic decât cel al juniorilor.

Ti-am scris cele de mai sus referindu-ma la prelegerea ta despre patriotism si despre „România Mea”! Fara sa vrei, vei vedea cu timpul, vei deveni si mai patrioata… dar nu una de linie dura, ci una gânditoare, analitica! Sau o patrioata-visatoare! Utopica! Si îti mai spun ceva! Sa fii sigura ca pentru tine (mine!) si majoritatea emigrantilor români patria stramosilor va ramâne puternic în memorie. Cu timpul se vor dilua „relele” si motivul pentru care am fost nevoiti sa parasim România. Vom pastra în gând doar amintirile placute… si vom uita de cele rele! Asa este facut omul! Sa uite de rele si sa îsi aduca aminte de perioadele frumoase ale vietii! Poate si pentru faptul ca „trecutul” reprezinta pentru individ „tineretea”! Tineretea cu griji mai putine, tineretea în care erai „aparat” de parintii, tineretea când erai foarte sanatos…

Simona BOTEZAN:Asta înseamna ca multi dintre noi ar trebui sa faca o cale întoarsa?

George ROCA: Îti spun… dupa mai bine de treizeci de ani de „plecare de-acasa”, ca nu prea exista cale de reîntoarcere! Degeaba fac unii eforturi (guvern, opozitie, societati civile, etc) sa demonstreze ca „va veni soarele si pe strada noastra” (a se citi „tara noastra”) caci chiar daca ar fi asa… de întors ar fi foarte greu… Stii de ce? Deoarece frigiderul, catelul si purcelul pentru care ai transpirat sa ti-l oferi (procuri, obtii…) în strainatate este foarte greu de stramutat spre tara de bastina! Dupa cum vezi nu am pus niciun „avantaj” spiritual precum … liniste, democratie, nebalcanism, strazi curate, relatia cu autoritatile, moralitatea si mentalitatea celor care te înconjoara, plata muncii tale, etc…

Când am plecat din tara am zis în sinea noastra ca va veni vremea reîntoarcerii. Sunt convins ca toti s-au gândit sa revina si sa moara pe pamântul natal! Dar nu se poate! E greu tare la o vârsta „x” sa îti iei hangaralele, boccelele, frigiderul, catelul si purcelul si sa te reîntorci la matca! De ce? Pentru ca nu stii ce te asteapta acolo? Poate „acolo” a devenit un loc „mai strain” decât cel de unde pleci. Si n-am pus în balanta reîntoarcerii faptul ca urmasii tai nu vor voi sa te însoteasca la „repatriere”, ramânând în continuare raspânditi pe mapamond, în tara lor natala!!! (sic!). Deci nu-i poti lua cu tine si astfel ramâi fara „stâlp la batrânete”! Plus ca esti (mai) batrân, prietenii ti-au murit, oamenii s-au schimbat, mentalitatile asijderea, locurile s-au transformat si astfel tu „sentimentalule” vei avea o senzatie de înstrainare!

Vor avea un aport important si cei „de-acasa” sa te faca sa te simti strain! Deseori vei fi palmuit cu remarci de alde: „Americanule/australianule… tu n-ai mâncat salam cu soia!” sau „La banii tai…”, „Ba… australianule… shush! Tu nu stii prin ce am trecut noi acilea! Tu stateai la caldurica si te bucurai de dolari!”. Spun toate astea tot din experienta! Multi de aici, din îndepartata Tara a Cangurului, au dorit sa se reîntoarca la matca. Unii au facut eforturi enorme sa se poata repatria! Totul, pentru a-si îndeplini dorinta (de reîntoarcere!) pe care au planuit-o înca din momentul dezradacinarii. Si… s-au reîntors la matca, la strabuni! Ajunsi acolo, si-au dat seama ca „nu merge”, ca nu se pot reacomoda! Nu as vrea sa fiu critic si sa enumar  neajunsurile… dar ti-o spun ca, din zece repatriati, sapte ar dori sa se reîntoarca din nou în strainatate… în tara exilului lor. De fapt chestia asta este o boala pe care eu am numit-o „emigritis”!

Cât despre ipocritii neamului nostru stabiliti în strainatate… ce sa zic? Nimic! Ma feresc de comentarii… Îi vor judeca semenii lor pacaliti… si viata! Asa ca eu m-am consolat… Iubesc România aceea pe care mi-am construit-o în sufletul meu, îi ajut cum pot pe cei de-acasa, promovez pe cât pot limba, literatura si cultura româna… dar sunt un ambiguu notoriu româno-australian! Omul cu doua patrii! Punct!

Simona BOTEZAN:Interesanta prelegere, interesant punct de vedere! Hai sa mai pun putin gaz pe foc, sa te mai provoc! Consider ca cel mai mare handicap din viata mea este faptul ca m-am nascut în România si cel mai mare cosmar ar fi sa trebuiasca sa ma întorc definitiv acolo. Sunt convinsa ca as fi avut alte sanse, alte oportunitati si un alt viitor daca ma nasteam într-o tara civilizata. Nu stiu cum simti tu, dar pentru mine este dureros sa ma simt respectata si apreciata printre straini mai mult decât am fost vreodata în tara mea. Vreau sa-i ofer copilului meu o sansa reala de a scapa de „handicapul românesc”. Am plecat din România pentru ca ma saturasem de balcanisme si de atâta „bine”!

Niciodata n-am fost „pro” emigrare si nici atunci când am plecat nu eram convinsa ca va fi definitiv. Am plecat dupa zece ani de gândire si analiza; am plecat dupa ce am încercat de toate si m-am convins ca „acolo” nu exista solutii pentru oamenii obisnuiti, fara pile, cunostinte si relatii. Abia dupa ce am facut pasul acesta am înteles de ce insista unii ca „Viata e frumoasa!”. Pentru prima generatie de emigranti este foarte greu, dar pentru copiii nostri, merita sacrificiul! Abia dupa ce am plecat din România am realizat cât de „strâmt” este cercul în care am trait (si în care continua sa traiasca românii) si cât de penibili sunt când încearca sa-si demonstreze unii altora (si mai ales strainilor) ca România este buricul pamântului… iar apoi cersesc dolari, cadouri si favoruri occidentului si încep sa se plânga cât de rau le este. Cei din România îsi imagineaza ca daca locuiesti în SUA „te-ai scos”, automat esti miliardar, o tii tot într-o vacanta si încep sa-ti ceara o multime de favoruri, de te si miri ce ar tot vrea din America! Probabil ca asa e si la voi în Australia! Am scris un articol odata pe aceasta tema: http://www.mondonews.ro/Fite-si-snobisme-romanesti-in-comunitatile-virtuale+id-12734.html

George ROCA: Si ai nostri românasi din Aussieland sunt la fel! Au culoare… Se pupa, se invidiaza, se bârfesc, se cearta… apoi reiau legaturile de prietenie… Cât despre trimisii MAE ca sa zic? Ei ar trebui sa fie fie un catalizator între cei de acasa si cei din emigratie. Acolo la MAE, de fapt, lipseste sectorul IMAGINE! Acesta ar trebui sa fie unul dintre cele mai importante departamente! Departamentul de imagine din MAE! Acolo sa studieze tehnica comunicarii, a bunelor maniere, a întelegerii… Sa fie atenti cum se îmbraca, cum vorbesc, cum merg, cum se prezinta… cum promoveaza si cum lupta pentru IMAGINEA ROMÂNIEI! Mai avem de învatat de la straini! Bata-ne norocul… sa ne bata! Pe vremea lui Ceausescu era si mai rau…

Cel mai mult ma deranjeaza ca nu se ia atitudine atunci când ni se denigreaza poporul si tara! Parca n-ar vrea domniile lor sa îi supere pe denigratori! Îti spun ca au existat, si mai exista înca, multi rauvoitori din strainatate ne-au facut reclama proasta prin propaganda lor tendentioasa… Ma refer aici la anumite grupuri de interese, la mass-media aservita si chiar doritori de a reîntoarce istoria asa cum a fost acum o suta de ani… Poate si asta te face sa stai de-o parte… acolo unde te-a aruncat soarta!

Simona BOTEZAN:Posibil! Desi m-am enervat cumplit când am vazut emisiunea aceea de la francezi, a carei tema centrala era ca românii sunt niste cersetori. Paradoxal, dar într-un fel le dau dreptate – prima impresie pe care ti-o lasa românii este exact asta – chiar si în calitate de român care traieste altundeva… Îmi imaginez ce impact are asupra strainilor când încep si se plâng întruna, cersesc atentii, favoruri, bani, bunuri materiale si considera ca simplul fapt ca locuiesti în alta tara înseamna ca esti miliardar. „România mea” este o tara în care clasa politica e o adunatura de trogloditi, iar ineptiile politice se tin lant. „Vin ai nostri/ Pleaca ai nostri/ Noi ramânem tot ca prostii!” În ce tara civilizata ai mai vazut o conducere de stânga-centru-dreapta? În România nu exista doctrine politice clare, nici politicieni adevarati, ci o adunatura de parveniti de mâna a patra, de cameleoni care se schimba de la un partid la altul, bisnitari care s-au apucat de politica… si se pricep la aceasta precum vaca la balet! Se fac niste aliante politice de-ti sta mintea în loc! Ungurii ni s-au urcat în cap. Avem partide politice pe criterii etnice, care fac aliante cu oricine e la putere, numai ca sa nu intre în opozitie. Cameleoni! Minoritatile cer niste drepturi pentru care, în SUA ar lua cel mult un sut în dos si o palma peste cap. Cel mai mult mi-a placut eseul fetei de 17 ani care a scris ca în România votul echivaleaza cu un litru de ulei. Nici nu stii daca sa râzi sau sa plângi…

George ROCA: Vad ca esti suparata foc si pe guvernantii „de-acasa”…

Simona BOTEZAN:Stai asa… ca mai am ceva de spus! Mai tii minte sloganul: „Mândra corabia, mester cârmaciul!”? Presedintele ICR (H.R. Patapievici, pe care personal nu-l agreez) într-un material intitulat „România Medievala”  (un material pregatitor adresat ambasadelor, în perspectiva unei viitoare carti despre istoria românilor), sustine elucubratiile lui Laurent Chrzanovski: „Aceasta pentru ca România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nascut din Unirea de la 1859 (a Moldovei si Tarii Românesti) si din Marea Unire de la 1918 (realizata prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodata pâna atunci o Natiune, ci mai degraba un mozaic de civilizatii, de populatii, de culturi si de etnii care au învatat sa traiasca împreuna, sa dialogheze, sa faca comert, si, mai presus de toate, sa îsi construiasca o limba si o constiinta comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominantei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine” !?

Liga Studentilor Români din Strainatate, cu sprijinul ambasadei României la Washington, sustine sus si tare (în rândul studentilor români din SUA)  ca e mai bine pentru ei sa se întoarca în tara la finalizarea studiilor. Practica arata ca nici cei care au fost sponsorizati de statul român (si aveau contract cu statul) n-au fost angajati când s-au întors în România. Ce sanse au ei acolo? Niciuna! Statul român îi încurajeaza sa-si rateze viitorul, sa se întoarca în tara, unde vor îngrosa rândurile somerilor de lux (sau vor lucra munci prost platite si sub pregatirea lor). Vor face parte cu succes  din rândurile muritorilor de foame cu diplome universitare etc. etc.

George ROCA: Dar conationalii tai români stabiliti în SUA cum sunt? Câteva exemple te rog!

Simona BOTEZAN:Subiectul e vast! Greu de descris… Românii mei din America sunt colorati, la fel ca cei de-acasa! Multa vreme am avut impresia ca în occident (în speta în SUA, caci pe acestia-i cunosc mai bine) n-a ajuns oricine. Cu timpul, am constatat ca sunt aceiasi oameni ca si acasa… animati de invidie, de ambitii si vanitati, de egoism si mândrie prosteasca. Cei care au fost OAMENI (cu majuscule!) în tara, sunt si printre straini la fel, ceilalti… balast…  nu te ajuta niciunul… numai daca au vreun interes… sau daca te pot îngenunchia, pentru a parea ei înalti si mareti!

Chiar m-am gândit serios ce s-ar întâmpla daca eu as avea nevoie si as apela la ajutorul românilor. Nu s-ar opri niciunul din drumul lui; nu si-ar lua liber de la job ca sa ma rezolve pe mine; nu mi-ar oferi din timpul si cunostintele lor ca sa ma ajute. Sincer, am început sa-i înteleg pe românii din diaspora care prefera sa stea departe de comunitatea româneasca si prefera sa-si vada strict de viata lor.

Ca urmare, eu încerc sa pastrez distanta fata de majoritatea românilor, sa nu mai initiez contacte noi, iar dintre cele vechi sa fiu cât se poate de selectiva, pentru ca aceasta „iubire” profunda fata de conationali nu mi-a adus prea multe lucruri bune, ci doar probleme în plus, voluntariat, stres si batai de cap. Desigur ca as dori sa îmi fac prieteni de nadejde, dar sincera sa fiu… e foarte greu!

George ROCA: Observ ca ti-e sufletul tare necajit. Tu care esti o jurnalista excelenta… poate ar trebui sa fii un pic mai insensibila la necazuri. Cum e presa româneasca din America?

Simona BOTEZAN:Vorbind de presa româneasca de aici, hai sa îti dau un exemplu! A organizat si Marian Petruta, presedintele NARPA (North American Romanian Press Association) un concurs pentru jurnalistii români din SUA… Probabil ca ai auzit despre el. Premiile au fost niste statuete si diplome oferite de DRP (Directia Românilor de Pretutindeni) – sponsor oficial al festivalului de la Chicago. Am avut asa… un sentiment de neplacere când am vazut ca juriul va fi format din jurnalisti din România… Pâna la urma m-am mai linistit ca n-au fost de la ziarele de scandal, ceea ce m-a determinat sa selectez niste articole pentru concurs. Ulterior am avut a doua surpriza neplacuta – directorii ziarelor românesti din SUA (care trebuiau sa faca nominalizari de articole pentru concurs), s-au propus pe ei însisi, nu pe colaboratorii lor. Tipic românesc! Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ma propun… eu pe mine. Mi se pare de un prost gust iesit din comun. Consider ca asta spune multe despre calitatea presei românesti din diaspora… Am ramas cu impresia ca si premiile s-au dat tot asa – dupa prietenii, dupa criteriul cine face un efort si vine pâna aici sa-si ridice premiul?

Si cu colaboratorii din presa este la fel. Unii încearca sa se apropie de anumiti publisheri ca sa fie siguri ca vor fi publicati si bagati în seama de fiecare data când scriu ceva, indiferent de subiect, indiferent daca se potriveste sau nu cu politica editoriala a publicatiei respective, s.a.m.d.

George ROCA: În încheiere sa revenim la concursul de eseuri… organizat de PNL la Vaslui. Specific ca nu sunt si nu am fost membru al niciunui partid politic, atât din tara cât si din strainatate. Consider totusi, ca actiunea a fost de buna credinta! Eseistii si-au spus cuvântul! Tinerii, noua generatie… Copii sinceri! Mi-au placut mult! De aceea le-am editat materialele pentru a aparea într-o carte. Lansarea o vom face la Vaslui în luna octombrie a acestui an! Sper sa ajung acolo… taman de la Sydney… „pe drumul de costisa ce duce la Vaslui”! O sa depun tot efortul… „Promise is promise mate!”, dupa cum zice englezul.

Câstigatoarea concursului a fost o tânara din clasa a zecea, Gina Camelia Roman, de la Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui! „Roman”, nume parca predestinat! Locul întâi din cei 52 de participanti! Titlul eseului: „România mea – Tara controverselor”. Eseu câstigator al premiului cel mare – o excursie de doua saptamâni în Statele Unite ale Americii!

Dar stai asa, tine-te bine… abia acum începe dandanaua, adica partea urâta a povestii! Pentru a putea ajunge „la voi” tânara eleva de 16 avea nevoie de viza de intrare în Statele Unite ale Americii! Asa ca… s-a urcat fata pe tren, împreuna cu mamica ei… (alti bani, alta distractie si desigur o gramada de oboseala, de asteptat la rând… la portile „raiului”). Când a ajuns în fata functionarului consular… bingo! Refuz total de viza! Fara explicatii… O fi prea tânara, sau ca… ar putea sa ramâna!

Mai, bata-ne noroku’ (scriu cu cu kapa… de suparare!). Pai Gina Camelia Roman a câstigat un concurs!!! Fapt demonstrabil! Ce o sa zica ceilalti copii-eseisti? Cum o sa priveasca „imaginea României” în impotenta guvernului de a face ceva pentru a deveni si noi egali cu alte popoare „alese”!? Ce sperante de viitor pot avea tinerii români! Cum se vor simti când vor vedea ca sunt considerati „cetateni ai lumii… de mâna a doua”. Cetateni ai Uniunii Europene… în care romanii nu sunt egali cu celelalte popoare!

Pun o întrebare! Oare si copiii americani patesc la fel când câstiga un concurs de eseuri unde premiul cel mare este o excursie în România? Ambasada Romana de la tine din Washigton le refuza „micilor elevi americani” viza? Îti dai seama în ce situatie sunt organizatorii! Disperati! Le afecteaza imaginea! Au vrut sa faca o fapta buna… dar a iesit prost… Îsi pot pierde credibilitatea! Sau o fi oare vreo lucratura… a concurentei politice? Cine stie? Poti tu sa dezlegi misterul, caci pe mine ma intriga si depaseste!

Ce-o fi în sufletul acele fetite… Pentru ce sa mai lupte, pentru ce sa mai scrie eseuri câstigatoare…? Poate considera ca locul ei este la gasca capsunarilor! Acolo nu are nevoie nici de viza, nici de scoala si nici de eseuri… Mâhnit! Asta sunt! Mâhnit tare!

Simona BOTEZAN:De data asta m-ai lasat fara replica… Recit în gând… un vers de Eminescu: „Ce-ti doresc eu tie… dulce Românie…!?”. Consider ca subiectul pe care l-am disecat este mult mai vast… Vom continua în alta runda daca vom avea forte…

——————————

Sydney – Washington DC 

august, 2011

 

ULTIMUL TARÂM AL FERICIRII

Mihaela CRISTESCU

Desi încercam de câteva luni de zile, nu puteam gasi cuvântul potrivit si ma straduiam sa nu trimit mesaje fara înteles deplin, chiar si în conditii de urgenta maxima. Undeva, în departare, as fi putut prinde canalele de comunicare si, fara prea multe întrebari rationale, as fi putut fauri numai o oaza de liniste pentru mai târziu. Doar ca lumina apare atunci când ne este trimisa si nu în momentul pe care îl consideram disperat. În rest, adaptabilitatea se defineste ca tip de inteligenta, iar cunoasterea ca forma a experientei. Obisnuinta devine, în cele din urma, o umbra, puterea se transforma în pace si verbalizarea înceteaza. Înlauntrul lucrurilor, dincolo de experienta cuantica, se prefigureaza ultimul tarâm al fericirii.

Pentru ca ceasul se transformase în micul computer-telefon de la capul patului, sunetul parea mai mult provenit din filmul vizionat cu o seara înainte, decât dojenitor desteptator al rutinei zilnice. Nu gasisem înca finalul povestirii si, probabil enervata de incompatibilitatea timpului acordat, încercam sa las subconstientului problema nerezolvata, în speranta unui amanunt prins ca din zbor, o secunda aborigena, un surâs intelectual, o rezonanta salvatoare. Sa încerc programul direct, fara prea multe eruditii desprinse din visare, sa nu gândesc decât la reflexia luminii într-o zi cu densitate mare, eventual o reflexie totala, nu prea multe griji si refractii, simplu si confortabil, o problema banala de liceu care nu cere demonstratie.

Si apoi, plecarea de acasa devenea o neatentie, un lung sir de dimineti în care cautam soarele pe cer sau ascuns dupa nori, cald sau frig, o noua sansa înaintea vântului australian. Dependenta de lucru mecanic, paletele înalte si albe, îndârjite si demne, un inaccesibil calcul artificial, dar corect – deducere a pragmaticului suveran. Cele doua medii aratau indecis, ma gândeam sa hibernez pentru a ma putea întoarce oricând la foaia de hârtie, sa exist la transparenta dintre ele, ca si cum as pacali incidenta si legile fizicii, cu scopul de a putea salva trecutul, ca timp fara istorie, o unitate indivizibila si incolora.

Si totusi… Nocturnele lui Chopin, în linistea habitaclului, acela fara busola, dar cu intentie, coincidentia oppositorum între noapte si zi, opus 9, no. 2, fara sentimente, doar liniste, dincolo de puterea nevralgica a orasului. Asa, doar un imposibil raspuns pentru scrierea mea, înca nejustificata structura, energie sau toleranta – un sunet de clape început de Field, în Irlanda, un transport de informatie subtila si permanenta, la nivele de frecventa înalta, al sau joc de libertate si traducere: „Play Mozart in memory of me.” (Frederic Chopin) Atunci, cu câtiva ani în urma, o iarna numai pe ulita Chopina, în Varsovia, la minus douazeci si cinci de grade, cu zapada si soare cu dinti, o amintire îmbracata de statuia lui, o cautare recenta pentru un final valid.

Soseaua se întindea curata si ondulata, admiteam intersectiile câteodata aglomerate, dar niciodata nervoase, reclamele în stil retrograd, dar pâna la urma interesant, propunând evenimente rurale, pline de viata câmpeneasca, Franklinii lui Chaucer: Winterfest Medieval Fair, Parramattta Park, Saturday and Sunday,… Cavaleri si domnite, armuri autentice, concursuri de Ev Mediu în secolul douazeci si unu, în Australia: „Music and merriment, Jesters, Jousting, Falconry, school holiday fun, Medieval Knights and Ladies in Parramatta Park”. Cultul si cultura – înca nu puteam descoperi încotro mi se scrie povestirea, aveam nevoie de altceva pentru a lega tastele calculatorului de gând. Dincolo de oprirea zgomotului, de chestiunile cotidiene ale automatismelor conservate de anti-sentimente si indiferenta, trebuia sa astept în liniste rândurile de gratie ale fiecarei derulare de idei: gramatica, dialectica si retorica, aritmetica, geometria, astronomia si muzica. Nici un rezultat… Imposibilitate lingvistica si cutremur subtil nerealizat, mister revelat cu întârziere, o pauza pentru acumulari succesive. Cât de banala senzatia cafelei de fiecare zi, autohtona, cu lapte greu si indezirabil, bauta fara prieteni, în asteptarea rezolvarilor zilnice, sumare si superficiale ale câstigurilor financiare.

Si daca, de pilda, as putea trai în paginile adunate, adica as trai si as scrie realizand realitatea asa cum ea nu exista, cum o inventez povestind adevarul, o realitate mai completa si mai directa, o poezie-metafora, scurta si în versuri albe: armonia asimetrica târzie, ca ultim fenomen încalzit la lumina lumânarii? Posibil ca drumul de întoarcere, în culorile toamnei si ale cerului, sa ma rabde într-o ajustare a memoriei, într-un zid darâmat înaintea cotropitorilor. Teatrul admirat pe strada, un teatru în teatru, o replica definitorie si definitiva pentru o viata, acestea toate ale timpului acum, ale sufletului dual pe care nu-l cunoastem decât prin hipnoza. Din marile magazine centrale as putea cumpara un toc si cerneala pentru a scrie învigorata de placerea scrisului, de un val de melancolie înca neajunsa tristete. Ar putea exista rândurile frumos alcatuite ale scrisorilor ce obisnuiau sa calatoreasca mai bine de doi ani, o veste de peste oceane, de dincolo de cunoastere. Cât de aproape îmi ajunge cartea îmbatrânita, în coperti rânduite delicat, îngalbenita de florile presate dureros, pentru mai târziu! Esenta anotimpului îsi pierde contributia pentru ziua în care traim, ceea ce odata prindea viata în obisnuinta, acum straluceste neframântat în mâna copilului pentru care tocmai a început lumea, o povestire refacuta din parti colorate.

Acasa – drumul si legatura – mi se arata la înca un vers criptic prin gospodarie. Pietrele alese si usile care se deschid, jocul infant si muzical al miscarilor de aer, temperatura diferita a camerelor prin care ne strunim pasii dupa-amiezei, cu multa pasiune demonstreaza zâmbetul chitarii acordate. Am uitat de povestire. Ma întorc la imagine si la sunet, pierd scrisul din vedere, aleg sa exist gustând parada mirosului ademenitor.

Te-ar ajuta o cafea?”, ma întrebi stiind ca nu admit decât licoarea pe care mi-o prepari, în contrast cu deficitul australian. “Da, într-adevar”, gândesc si zâmbesc pentru cautarea încheiata. O cafea cu frisca mi-ar tinde numitorul catre zero, as regasi posibilitatea creatiei. Asa precum sageata si arcul hârtiei albe cauta si creaza cuvânt, “Cafeaua ta are sens!” Si toate acestea pentru ca într-o zi lucida si rece, o zi a privirii sferice si întrebatoare, cafeaua pe care am savurat-o atinge si reface phoenixian pasajul normalitatii spre ultimul tarâm al fericirii.

—————————————————————–

Desenul este realizat de Maria Parascheva Voicheci, Bucuresti

Mihaela CRISTESCU

Sydney, Australia

16 iulie 2011

INTERVIU CU DJ SIMINA GRIGORIU

Consemnat de George ROCA

 

George ROCA: Simina Grigoriu, un nume sonor românesc, un nume cunoscut la ora actuala ca fiind al unuia dintre cei mai faimosi disc jockey din Europa. În ultimele luni prezenta ta a fost remarcata din ce în de mai des în „Top 10 DJ Charts”* Cum a fost posibil sa urci pe treptele cele mai înalte ale „Hall of Fame” al discotecilor?

 

Simina GRIGORIU: Înainte de a ajunge în Top Charts”, succesul meu ca artist si DJ a fost creat si remarcat în cluburi si sali de spectacole din Europa si de pe continentul american. Aceasta se datoreste faptului ca am performat ca la dechiderea unor concerte de mare popularitate. De doi ani numai am început sa produc muzica mea. Spectatorii loiali din salile de concerte mi-au apreciat muzica imediat si m-au sustinut în dezvoltarea mea ca artist chiar de la primul EP care se numeste Mukluks and Ponytails.

 

George ROCA: Te-as ruga sa fii mai explicita cu notiunea de deejay. Ce face un asemenea profesionist, caci sunt convins ca nu e o meserie la îndemâna oricui? Ce aptitudini trebuie sa ai pentru a putea deveni DJ? Când a început pentru tine aceasta pasiune?

 

Simina GRIGORIU: Maiestria unui deejay este sa mixeze doua sau mai multe discuri/platane fara întrerupere. Partea artistica necesita o pasiune pentru muzica, cunoasterea intima a fiecarei piese, un plan si o intuitie în a le lega într-o poveste armonioasa. Partea tehnica este stapânirea tehnologica a unui mixer foarte complicat si complex, care filtreaza piesele muzicale si îmi permite sa gradez tonuri si ritmuri pentru un rezultat artistic.

 

George ROCA: As dori sa te întreb daca ai vreo pregatire muzicala. Cânti la vreun instrument? Ai compus vreodata muzica? Ce gen îti place mai mult?

 

Simina GRIGORIU: Am o formare artistica înca din scoala generala. Am facut muzica, dans si pictura… de când ma stiu. Am crescut cu pasiunea muzicii mostenita de la parinti care aveau o colectie valoroasa de LP-uri aduse cu greu din România la Toronto… atunci când au emigrat. Am cântat în copilarie la vioara si la pian, dar nu am început sa compun decât de putina vreme. Ascult tot felul de muzica, de la rock, la rap, la muzica folclorica si sunt receptiva la genuri noi de muzica.

 

George ROCA: Stiu ca sunt mai multe feluri de disc jokey: cei de la radio, de pe stadioane, festivaluri, din discoteci… sau chiar pe internet. Unii schimba doar benzile cu muzica prin localuri sau baruri, altii îmbina muzica cu aptitudinile lor artistice, precum sunete speciale, diferite efecte sonore create de diferitele „turntables” (patefoane). Altii sunt chiar un fel de maestrii de ceremonii (MC). Deseori acestia au interventii vocale, sau cânta chiar alaturi de artistul de pe disc, pe ritmurile înregistrate sau melodii proprii. Tu unde te încadrezi? Ce faci practic acolo printre aparatele acelea de produs sunete melodioase?

 

Simina GRIGORIU: Eu sunt un deejay de club. Mixez live în cluburi, festivaluri si sali de concerte. Folosesc discuri de vinyl, niciodata CD-uri si de obicei folosesc sistemul Traktor. Acest sistem îmi faciliteaza sa pun muzica digitala folosind platane digitale. Pot manipula muzica digitala la fel ca un vinyl real. În cele câteva ore de concert alternez discuri digitale si vinyl-uri.

 

George ROCA: Esti nascuta în România, esti cetatean canadian, lucrezi la Berlin de trei ani… Pe unde ai mai performat? Care este motivatia acestor peregrinari? Ai fost si în tara natala?

 

Simina GRIGORIU: Am emigrat în Canada cu parintii la 4 ani, direct la Toronto de la Bucuresti. Am bunici si rude în România pe care i-am vizitat frecvent. Am pastrat o legatura simbiotica cu radacinile mele românesti. ?coala si pregatirea academica le-am terminat la Toronto. Am profesat în meseria mea de marketing si productie grafica în firme internationale, facând muzica drept… hobby. Mi-am dat seama curând ca trebuie sa îmi dedic timpul integral pasiunii pentru muzica. La mutarea în Berlin am facut aceasta schimbare si nu regret de loc. Am performat si în România de câteva ori. Am un agent român si abia astept sa ma reîntorc si sa pun muzica la concerte românesti.

 

George ROCA: Sa vorbim putin despre performantele tale în domeniu. Am vazut pe YouTube un filmulet cu tine în care erai reprezentata nu numai prin „omul de la pupitru de comanda” ci si prin fotografii stilizate cu tine transpuse pe un ecran enorm, imagini care încântau privirea audientei… De asemenea pe Facebook am vazut ca ai aproape 20 mii de prieteni! Asta înseamna pentru tine faptul ca esti apreciata, cunoscuta si adorata! Cu ce te distingi de ceilalti colegi de breasla! Care este hallmarkul tau, punctul tau de atractie?

 

Simina GRIGORIU: Am venit în acest domeniu cu o educatie deja realizata. Nu aveam 19 ani si parul albastru! Am destula confidenta si competenta în ceea ce fac si nu am nevoie sa epatez prin nimic. Ma prezint exact cum sunt, pun muzica care sa placa audientei si sunt cu picioarele pe pamânt. Mai am un avantaj: sunt putine femei în acest domeniu si câteodata, recunosc, sunt favorizata pentru acest motiv. E o sabie cu doua taisuri. Tot ce îmi doresc este sa îmi mentin nivelul de profesionalitate în productie si pe scena.

 

George ROCA: Ai o fata placuta, un fizic frumos, o voce minunata… Ai încercat sa faci si altceva decât meseria de disc jockey? De exemplu actorie de teatru sau film… sau sa devii cântareata?

 

Simina GRIGORIU: La 16 ani am dorit sa devin manechin. Am un portofoliu de poze foarte frumoase si cam atât. Mi-am dat seama foarte repede ca nu este domeniul meu de activitate. Pozatul nu este ceva ce ma intereseaza, dar sunt dispusa sa încerc sa joc într-un film sau sa cânt. Înca nu stiu daca pot sa cânt în public. 🙂

 

George ROCA: Am aflat ca esti producator muzical. În ce consta acesta? Poti sa dai câteva detalii? Ce productii ai avut?

 

Simina GRIGORIU: Produc muzica techno cu un program care se cheama Ableton Live. Am realizat pâna acum 4 EP-uri si am colaborat cu alti artisti la piese si remixari. În vara aceasta voi mai scoate câteva EP-uri. În toamna încep sa lucrez la primul meu album, care va fi prezentat la public în 2012.

 

George ROCA: Ai lansat anul trecut primul tau EP (extended play), album intitulat „Mukluks & Ponytails”. Câteva detalii te rog? De unde ai luat titlul acesta haios cu conotatii aborigene inuite sau yupike!? Ce alte albume mai mai contine discografia ta?

 

Simina GRIGORIU: Primul EP am vrut sa ma reprezinte cât mai mult. Port cu pasiune ghetute mukluks** si am parul într-o codita pe o parte (ponytail***). Mi s-a parut foarte potrivit. Muzica este inspirata si foloseste bucati de sunet ale Mariei Tanase. Îmi place sa încorporez elementele armonioase ale muzicii populare romanesti! Combinatia de muzica traditionala cu tobe electronice devine stilul meu...

 

George ROCA: Cu multumirile de rigoare pentru acest spumos interviu încheiem cu ultima întrebare: „Ce proiecte de viitor are DJ Simina Grigoriu?”

 

Simina GRIGORIU: Pe lânga turneul si productiile mele voi performa la Goldfinger Tour pe teritoriul întregii Germanii, iar mai târziu anul acesta voi mixa din nou în turneul lui Paul Kalkbrenner, PK Tour 2011. La sfârsitul anului sper sa termin primul meu album si voi vedea ce aduce anul viitor.

—————————————–

* Top 10 DJ Charts”,vezi: http://www.residentadvisor.net/dj/siminagrigoriu/top10)

** Mukluks sau Kamik, botine confectionate din blana de ren si purtate de populatia inuit si yupik, din zonele artice canadiene si estul Alaskai.

*** Poneytail, pieptanatura tinereasca prin care parul este adunat într-un manunchi în partea de sus a capului, numita si „coada de cal”

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Toronto – Berlin

1 iunie 2011

ANAMNESIS

de Mihaela CRISTESCU

 

Sotului meu, Constantin

 

As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.

[pullquote]

Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur

[/pullquote]

Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[pullquote]

Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[/pullquote]

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”

 

Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur

 

Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

 

Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.

 

Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”

[pullquote]

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

[/pullquote]

Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.

 


Sydney, Australia

30 mai 2011

PORTRETUL UNUI AUSTRALIAN – DITER KUHLMANN

Domnul Diter Kuhlmann (70) este originar din Braunschweig (RFG). Dupa terminarea facultatii de inginerie a avut prilejul sa lucreze în diferite tari straine printre care si România. A lucrat astfel în 55 de tari, iar în România a lucrat timp de trei ani la Danubiana în perioada 1963-1965, unde spune mereu ca s-a simtit cel mai bine. S-a stabilit în Sydney si cauta sa tina legatura cu românii de pe aici.

 

Cunoaste foarte bine metehnele românilor, însa recunoaste ca au ceva cei face mai atractivi decât pe „ceilalti. A fost casatorit cu o nemtoaica de care s-a despartit spre batrânete Are un baiat stabilit în Melbourne unde se afla si fosta sotie. Acum are o prietena, Magda, o unguroaica (nu stau împreuna!) a carui barbat a murit de cancer acum zece ani si dupa care aceasta (Magda) plânge mereu si se duce des la biserica si cimitir.

 

Diter are rezerve fata de biserica si credinta, în schimb crede puternic în valorile primare umane (aprox. cele 10 porunci). Este convins ca biserica este o afacere iar Cristos o poveste imaginata de aceasta, în esenta baza fiind Vechiul Testament. Detesta violenta si razboiul. Nu crede în reincarnare, drept pentru care încearca sa o convinga pe Magda ca Hans, fostul ei sot, este mort pentru totdeauna si-l plânge degeaba. Este interesant si comic sa discuti cu Diter! Încercând sa te convinga de convingerile lui, pentru care se aprinde si amesteca româna cu spaniola italiana si engleza. Este convins (dar nu de Magda! Sic!) ca Transilvania este a ungurilor. Se bazeaza pe faptul ca vizitând diverse locuri de acolo a observat ca se vorbeste mai mult ungureste.

 

Recunoaste ca nu a avut timp sa citeasca si sa aprofundeze alte subiecte decât cele pur profesionale pentru care a dedicat un timp nenormat. În schimb a avut ocazia sa discute cu oameni de diverse credinte si educatii. Diter este un tip ambitios încercând sa faca ce este omeneste posibil, cum ar fi pictura, muzica, aplicatii de calculator, etc. Pictura din imaginea alaturata este efectuata în stil aborigenaustralian si reprezinta ideea de ciclu trofic=crocodilul manânca porcul care a mâncat pasarea.

 

Desi este la pensieultima oara a avut o firma de inginerie, adica organiza la cheie” diverse fabrici, dar a desfiintat-o la timp când a vazut ca nu mai are viitor, pentru a nu da faliment. Este foarte activ în diverse asociatii precum Ethnic Communities Council of NSW Inc = o asociatie non-profit privind problemele imigrantilor din Australia. Am cautat sa aflu de la el statutul si sediul acestei organizatii conform unei legislatii macar europene. Nu am primit raspuns si asta este a înca odata când observ ca aici în Australia astfel de societati, fundatii, organizatii non-profit nu poseda statut de functionare conform legislatiei europene. În schimb au ABN adica Australian Business Number = cod fiscal si un director”=administrator, singurul cu leafa, care se ocupa de contabilitate. Pentru a deveni membru solicitantul completeaza un formular si plateste o cotizatie anuala în jur de 40 dolari.Important este ca aceste organizatii primesc fonduri de la guvern (de multe ori importante functie de cât sunt de influente persoanele din conducere).În plus, sunt curtati oamenii bogati si batrâni pentru donatii. Acest lucru face ca organismele paralele (cum sunt cele privind cancerul) sa-si dea lovituri sub centura. Este vechea poveste valabila peste tot în lume: un grup de interese (smecheri) aduna membri (prostime).

 

Diter avut cancer de colon si de ganglion axilar (separat) însa le-a dovedit prin masuri imediate si aplicând un regim sever de viata. Îsi face singur de mâncare si manânca nemteste, adica niciodata peste masura, însa îsi face poftele.

 

Cam asa îl vad eu pe scurt pe domnul Diter Kuhlmann, un prieten australian care vrea sa aiba legaturi cu românii…

 

Gheorghe DRAGAN

Sydney, Australia

28 aprilie, 2011

 

 

SUB CRUCEA SUDULUI (1) TARA NOROCOASA

„The lucky country”, asa ii spun localnicii Australiei… adica „tara norocoasa”! Dupa aproape 30 de ani de sedere pe aceste meleaguri indepartate, deseori mi-am dat seama ca au dreptate. Majoritatea emigrantilor sositi aici doar cu o bocceluta s-au bucurat de oportunitatile oferite de noua patrie, unde prin munca si integrare au ajuns sa aiba o viata prospera, desigur cu mult mai buna decat cea pe care au avut-o pe meleagurile de unde veneau. Multi dintre cei care au calcat pe acest pamant „nou”, realizand la ce distanta este situat acesta de tinuturile natale, cuprinsi de sentimentalism si-au spus in gand ca dupa o perioada de sedere si de „facut banii” se vor reintoarce acolo de unde au venit… Totusi, marea majoritate au ramas aici pana la moarte, iar daca unii mai tenace, cuprinsi de nostalgie si dragoste de taramurile stramosesti, au incercat sa se reintoarca „definitiv” la vechea vatra, nu au putut sa se reacomodeze si dupa o scurta perioada de zbucium… au facut eforturi sa revina in Tara Norocoasa! De fapt aceasta boala am putea-o numi „emigritis”. Fenomenul este foarte complex si uneori greu de inteles. Desigur, acesta nu este lipsit de suferinta, durere sufleteasca, ambiguitate si chiar diminuarea identitatii nationale. Totusi vibratiile pozitive pe care le ofera continentul de la Antipozi sunt ca acel sunet suav de theremin pe care odata ascultat nu-l poti uita, asemuindu-l cu „capcana” intinsa de cantecului sirenelor. 

Australia are suflet, traieste din plin, isi iubeste nationalii, ii rasfata si le ofera oportuntatile unei vieti decente. Departe de „lumea dezlantuita”, fara sa fi avut razboaie locale sau animozitati teritoriale si etnice, oamenii gandesc mai curat, poate chiar mai naiv decat multi din alte locuri declarate „fierbinti”! Nu vorbesc niciodata urat de o alta natie… Desigur ca mai fac glume inocente folosind demonime prin care ii numesc pe americani „yankies”, pe francezi „froggies” (broscute!), pe englezi „pommies” (abrevierea „pome” derivand pare-se de la „Prisoner of Mother England”), pe neo-zeelandezi „kiwies” (dupa faimoasa pasare kiwi)… Engleza australianului de rand contine o multime de elemente argotice, majoritatea aduse de stramosii exilati aici de pe malul Tamisei sau din East End-ul londonez, elemente si accente in vorbire care au asociatii lingvistice cu limbajul cockney. Astfel, ajungand intr-o localitate de provincie poti fi intampinat cu o fraza de salut pe care nu o pot intelege nici cei buni vorbitori ai englezei literare care nu apartin acestor locuri: „G’day mate, howsit hangin’? Bewdy Bonza love. Goin down the pier in me thongs to perv at the Sheilas!”. (Hello my good fellow. How are you feeling today? Everything is going exceedingly well my dear friend. I am going to the boardwalk wearing my sandals to look/ogle at the beautiful ladies of leisure!”) adica intr-o traducere mai colorata pe romaneste ar fi „Salutare draga amice! Cum o mai duci cu sanatatea? La mine toate merg la superlativ. Ma duc pe faleza, la o plimbare legera in slapi, pentru a admira reprezentantele sexului frumos”. Pentru „la revedere” se foloseste „hooroo”, adica „goodbye” mai pe intelesul anglofililor…
 
Un australian get-beget se declara „fair-dinkum” (original) sau „true-blue” (adevarat), dar la general se alinta cu dragalasenie cu diminutivul „aussie”, sau „ozzie”! Tasmanienii sunt numiti „tassies” chiar si la stiri sau la emisiunile sportive de la televizor! Inclusiv politicienii, pentru a parea mai populari, folosesc un limbaj apropiat de cel al australianului „de provincie” chiar daca majoritatea si-ai facut studiile la cele mai de seama universitati din lume. Australia si Noua Zeelanda, in jargonul „aussie” sunt numite „Down Under”, adica „tara de la… dedesubtul cel mai de jos” facandu-se referire la asezarea geografica a acestor tari pe harta globului pamantesc. Australianul foloseste foarte multe diminutive in vorbirea de zi cu zi! Astfel motociclistii sunt porecliti „bikies”, biscuitii „bikkies”, micul dejun „brekkie”, soferii de taxi „cabbies”, postasii „posties”, ecologistii „greenies”, bomboanele „lollies”, tantarii „mozzies”… Persiflant, unele grupuri sociale sunt categorisite ilar precum „bogans” – cu referire la cei care stau toata ziua in carciuma si beau bere, „bludgers” lenesi sau cei care nu vor sa munceasca, „yobbos” – asa-zisa clasa muncitoare neevoluata, „yuppies” – tinerii snobi ai clasei de mijloc sau „baietii de bani-gata”, „wuppies” pensionarii inca activi… Mai intalnim pe aici si „mobies” sau „dobies” (Mum/Dad Older, Baby Younger), adica cei care au devenit parinti la batranete, „limers” (Less Income More Excitement) – mai putin venit, dar mai multa distractie, „hanks” (Health an Nature Keepers) – naturisti.    

Australianul traditional il recunosti de la o posta. Saluta cand trece pe langa tine! Indiferent de varsta se imbraca specific, cu ciorapi trei sferturi si pantaloni scurti. Deseori este incaltat cu bocanci, iar pe cap poarta faimoasa palarie numita akubra! In orase il intalnesti frecvent prin aeroporturi, gari sau locuri publice pe unde lucreaza. Cel din provincie este si mai  simpatic! Foarte vorbaret, adoptand un limbaj colorat, folosind o voce de cap, este oricand pus pe glume, sau pe „misto”, fara sa aiba intentia sa te jigneasca… Poarta o akubra decolorata de soare de borul careia atarna bile insirate pe sforicele… avand menirea sa alunge, prin miscari bruste ale capului, sacaitoarele muste care se gasesc vara din abundenta peste tot datorita multitudinii de animale domestice!!! De fapt chiar „salutul traditional australian” este luat in deradere fiind reprezentat sub forma datului din maini pentru a alunga mustele de pe fata! Aici nimeni nu se supara sau simte jignit daca faci o gluma de genul acesta! Inclusiv celebrul comentator american Bryant Gumbell de la CNN, a hiperbolizat „salutul australian” intr-una din transmisiunile pe care le-a facut la Olimpiada din 2000 de la Sydney.

Aborigenii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor teritorii. Se estimeaza ca sunt aici de mai bine de peste 30.000 de ani. Guvernul duce o munca asidua pentru emanciparea lor si pentru intergrarea in societatea australiana. Destul de taciturni, isi deschid foarte greu sufletul in fata omului alb care le-a pricinuit foarte multe necazuri si rautati pe parcursul timpului. Populatia indigena este estimata dupa ultimele recensamite la aproape o jumatate de milion, adica 2.7% din intrega populatie australiana. La venirea europenilor acestia vorbeau peste 250 de limbi si peste 500 de dialecte, in prezent acestea fiind reduse la doar 15 limbi. Majoritatea vorbesc limba engleza presarata cu cuvinte din limbile indigene, dezvoltand astfel o limba denumita engleza aborigena australiana. Cultura acestora este foarte interesanta. In artele plastice exceleaza printr-un gen de pictura format din linii si puncte foarte apreciat de iubitorii de frumos. Necunoscand scrierea alfabetica au transmis literatura (in special legende) prin traditie orala sau prin pictograme. Muzica este de asemenea un mod de manifestare artistica a aborigenilor. Folosesc cu precadere un instrument de suflat denumit didgeridoo, elemente de percutie combinate cu sunete cantate vocal. Desigur ca mai sunt si in prezent frictiuni si neintelegeri intre aceasta grupare dezavantajata si restul poporului australian, dar printr-o politica reconcilianta se ajunge deseori la un numitor comun atat de necesar pentru creearea unui echilibru si o integrare cat mai „lina” a acestora in structurile natiunii australiene moderne.

Nu pot sa inchei fara a evidentia aportul romanilor la societatea multiculturala australiana. Statisticile recente estimeaza ca in aceasta tara traiesc peste 20 de mii etnici de origine romana. Primii emigranti au sosit pe la inceputul secolului XX, apoi o grupare mai omogena a fost remarcata in anii care au urmat celui de al doilea razboi mondial. Dupa caderea comunismului foarte multi intelectuali si profesionisti au fost admisi sa se stabileasca aici pe criterii de cerinte si selectie profesionala. Dar despre aceastia vom vorbi mai detaliat intr-un articol viitor. Sa ne citim de bine! Hooroo!

George ROCA
Sydney, Australia
21 noiembrie 2010

FESTIVALUL CULTURAL MIHAI EMINESCU DE LA SYDNEY EDITIA A II-A 

Va informam ca maine, sânbata, 16 ianuarie 2010, va avea loc un eveniment cultural adresat cu precadere copiilor, in cadrul  celei de a doua editii a Festivalului Cultural Mihai Eminescu, de la Sydney. Va prezentam in continuare,  un Comunicat de presa care speram sa fie  edificator si incitant si ne cerem scuze pentru timpul scurt pe care vi-l lasam la dispozitie pentru „a digera” informatia; din motive care nu tin de noi abia in ultimele 24 de ore s-a luat hotararea de a introduce  o sectiune dedicata exclusiv copiilor, cu incepere din acest an, in  cadrul manifestarii mai sus mentionate.

Speram in prezenta dvs cat mai numeroasa, pentru a ne motiva si noua eforturile de a organiza, pe mai departe,  evenimente culturale orientate catre publicul de varsta mica- ei au nevoie de hrana spirtuala si de cultura  mai mult decat noi, cei veniti de acasa, unde cultura „se manca pe paine”.

Cu speranta ca va voi regasi printre spectatorii nostri de maine,

Loredana TUDOR-TOMESCU

COMUNICAT DE PRESA
15 ianuarie Sydney
Festivalul Cultural Mihai Eminescu, editia a II-a

Organizatori: Tudor Bucea, in colaborare cu Romanian Australian Cultural Society SOUTHERN CROSS Inc.

Biroul de presa al Societatii Culturale Romano-Australiene „SOUTHERN CROSS” Incorporated  anunta:

In cadrul celei de a doua editii a Festivalului Cultural  Mihai Eminescu, care se va desfasura in data de 16 ianuarie a.c., la Tap Gallery (278 Palmer Street în Darlinghurst, train station Museum), in Sydney intre orele 14:00 – 22 :00), a fost introdusa, incepand cu aceasta editie, si o sectiune dedicata copiilor, prin implicarea Romanian Australian Cultural Society „SOUTHERN CROSS” Inc.

Continutul  acestei prime incercari de a atrage  si mentine interesul copiilor pentru cultura romana, in general si  pentru  literatura  in special, rezida in lectura in premiera a uneia din  cele trei lucrari pentru copii ale Loredanei Tudor Tomescu, volume care chiar in momentul de fata  se afla sub tipar. In cazul de fata se va face lectura  volumului pentru copii „D-aia n-are ursul coada!”, prelucrare in versuri dupa  basmul clasic al lui Ion Creanga – „Ursul pacalit de vulpe”.

Pentru un efect mai impactant si o mai buna  fixare a informatiei  in randul micilor spectatori,  organizatorii  au decis sa  faca si proiectia in format electronic (proiector video) a cartii,  care contine ilustratii semnate de Ofelia Constantinescu si Craita Serbanescu  (Editura  ZIP, Bucuresti)
*
Cartea face parte dintr-un proiect multimedia al Romanian-Australian Cultural Society „SOUTHERN CROSS” Inc., realizat cu sprijinul financiar al  CRC of NSW (Community Relations Commissions of NSW), si se alatura altor doua volume de poezie –  o prelucrare  in versuri dupa  alb basm clasic de-al lui  Ion Creanga – Povestea lui Harap-Alb (cu titlul  Harap-Alb si calul nazdravan), si un volum de versuri pentru copii- „Carticica lui Tudorel – poezii pentru copii”, toate trei volumele mai sus mentionate  deschizand seria cartilor pentru copii, in limba romana, „Colectia BIBLIOTECA LUI TUDOREL”, sub semnatura aceleiasi autoare.

Intr-un viitor apropiat (pe parcursul acestui an), Romanian Australian Cultural Society SOUTHERN CROSS  Inc. va monta  un spectacol pentru copii, teatru de papusi, avand ca punct de plecare una din cele trei carti mentionate mai sus. Profitam de aceasta ocazie pentru a va informa ca la sediul Societatii Culturale Southern Cross Inc. se va efectua o sesiune de casting pentru a alege micutii actori care vor juca in piesa de teatru  bazata pe una din cartile mentionate mai sus. Spectacolul va  fi un mixaj intre  teatru de papusi si teatru cu actori-copii. Lectura si proiectia cartii „D-aia n-are ursul coada!” va avea loc maine, sâmbata, 16 ianuarie 2010, de la ora 16:00

***
Prin colaborarea cu dl. Tudor Bucea, organizatorul principal al acestei manifestari culturale, speram si  construirea unor punti de comunicare si colorare constructiva, pe termen lung, intre organizatiile noastre, lucru care nu poate fi decat in beneficiul intregii comunitati  romane din Sydney-NSW si, de ce nu, cu extensie la intreaga comunitate romana din Down Under.

Biroul de Presa al Romanian-Australian Cultural Society „SOUTHERN CROSS” Inc.

***
Prezenta dvs la manifestarile organizate de noi ne va da increderea necesara, energia si motivatia de a merge mai departe, de a organiza noi si noi manifestari culturale.  Daca ne gandim ca totul este o investitite in fondul emotional, spiritual, artistic si intelectual al copiilor nostri, probabil ca anuntul nostru si evenimentele noastre merita 2 ore din timpul dvs. Veti fi rasplatiti cu prisosinta, pe termen lung, este aproape o promisiune.

Cu  simpatie si speranta  ca va voi  regasi printre spectatorii mei de maine,

Loredana TUDOR-TOMESCU

—————————————————————————————

Loredana TUDOR-TOMESCU
Creative Director / PO
Romanian-Australian Cultural Society „SOUTHERN CROSS” Inc.
M: 0431-181-118
RYDE, NSW
Sydney, Australia
freewebs.com/southerncrossarts

MESSAGE
Sent: Wed, January 13, 2010 5:00:23 AM
Subject: Festivalul Eminescu
A doua editie a Festivalului Cultural „Mihai Eminescu” va avea loc in Sydney pe data de 16 ianuarie 2010. Festivalul Cultural “Mihai Eminescu’ are loc la TAP Gallery, 278 Palmer Street în Darlinghurst.  Acest spatiu de expozitie este locat doar la un minut de Oxford Street si la sapte minute de statia de tren Museum.

Festivitatile se vor desfasura între orele 14:30 si 22:00 începând cu un eveniment în limba româna si continuând cu un eveniment în limba engleza în timpul serii de la 19:30. Pe durata festivalului comunitatea româna din Australia are ocazia sa sarbatoreasca nasterea marelui poet, si sa atraga publicul Australian vorbitor de limba engleza, sa informeze si expuna acest public la traditia culturala si poetica a României.

Traditia Australiana are radacini comune cu poezia si traditia orala Australiana, iar publicul amator de arta din Sydney este un pasionat consumator si admirator al poeziei traditionale cât si contemporane. Astfel, prin acest festival, comunitatea Româna din Sydney are ocazia sa îsi expuna bogata traditie literara si sa îsi sublinieze pasiuni si trasaturi comune cu restul Australienilor.

În cadrul acestui festival veti avea ocazia sa ascultati poezii Eminesciene recitate de Luminita Banu, Loredana Tudor-Tomescu si Tudor Bucea. Poetii Australieni Benito di Fonzo, Jessica Cook si Robert Balas vor recita poezii proprii si poezii ale lui Mihai Eminescu traduse în limba engleza.

În cadrul galeriei de arta vor fi expuse lucrari realizate de catre artisti plastici români din Sydney.

Festivalului Cultural „Mihai Eminescu” este sustinut de catre Consulatul General Român din Sydney.

Pentru mai multe informatii si un program detaliat al festivalului visitati adresa http://www.eminescu.com.au pe Internet.

FRUCTELE INSOMNIEI (2): CE NE ADUCE NOUL AN?

REMEMBER (2)
Ce scriam în urma cu zece ani pe vremea aceasta!

10 ianuarie 2000

Iata ca s-au terminat si iluminatele serbari de revelion, serbari prin care pamântenii au vrut sa demonstreze Universului ca pot sa faca Pamântul sclipitor si luminos. Aici la Sydney, în jurul Operei House, peste un milion de suflete au avut onoarea si bucuria sa participe la cel mai minunat si organizat spectacol de întâmpinare a noului an, recunoscut ca cel mai bun de pe mapamond. Focurile de artificii au costat mai mult de cinci milioane de dolari, alte cinci milioane cheltuindu-se pe serbarile marii si ale solului. Au fost construite animale, dragoni si pesti uriasi, adevarate opere de arta, de marimea unor ambarcatiuni, care au evoluat pe apa golfului de lânga Harbour Bridge, parada acestora fiind insotita de sunet si lumina. Spectacolul a fost feeric, fantastic si formidabil!

La sol, în Piata Operei s-au perindat cunoscuti cântareti si formatii de muzica de toate genurile, dar cea mai minunata performanta a fost cea a trupei de acrobati pe verticala care au transformat acoperisul minunatului edificiu, într-o scena deschisa. Asemenea unor paianjeni uriasi, acestia au executat un dans care a fascinat si a încântat ochiul, fiind ajutati de diferiti instrumentisti, producatori de muzica celesta, plasati în diferite colturi ale faimosului acoperis în forma de corabie cu pânze construit de arhitectul danez Jørn Utzon.

Nici spectatorii „de seama” nu fost mai prejos. În golful Port Jackson, peste care trece faimosul pod de otel poreclit „Coathanger” (umerasul de haine), pe un spargator de gheata (transformat într-un palat plutitor contra sumei de patruzeci de milioane de dolari), multimiliardarul australian, Kerry Packer, i-a avut ca oaspeti de onoare pe John Howard, prim-ministru al Australiei si pe Bill Gates. Patronul Microsoft-ului, care dupa cum spun ziarele, a ajuns, la sfârsitul anului 1999, sa aiba o avere personala de o suta de miliarde de dolari, mai mult decât vistieria nationala a Greciei. Au mai fost prezenti pe alte vapoare sau la sol, multi-milionarii Lachlan Murdoch, Rene Rivkin si Christopher Getty, printul Pavlos al Greciei, printul Alexander von Furstenberg, faimosul cuplu, actorii Tom Cruise si Nicole Kidman, jucatorul de tenis Pat Rafter, premierul statului NSW, Bob Carr, primarul orasului Sydney, Frank Sartor…

Publicul participant a fost cuminte… la masa de oameni mai-sus-amintita, facându-se doar unsprezece arestari. A doua zi au fost colectate peste douazeci de tone de gunoi. Nici morti, nici raniti, nici teroristi!

Totusi, nu numai Sydney a fost singurul oras, de pe batrânul continent australian, care a sclipit în noaptea de revelion! Au mai fost si Melbourne, Brisbane, Perth si bineînteles, dupa cum am vazut la televizor, si alte metropole si capitale ale lumii. Tot mapamondul a fost în sarbatoare! Oamenii îsi luau „bai-bai” de la vechiul mileniu!

Diferenta de fus orar dintre Sydney si Bucuresti este de noua ore, deci când aici s-a trecut în noul an, în emisfera nordica, era înca mijlocul zilei de 31 decembrie! ?i acolo… se întâmplau lucruri importante pentru viitorul omenirii.

Scandal la Moscova! Tatiana, fiica presedintelui rus, Boris Eltîn a fost acuzata de coruptie, trafic de influenta si luare de mita, pentru însusirea a milioane de dolari de la firma de arhitecti si decoratori elvetieni care au renovat Kremlinul. Situatie misterioasa, care seamana aidoma cu înbogatirea lui Gorbaciov, cel care a vândut România la Malta si care dupa ce si-a îndeplinit misiunea obscura a fost ajutat (de cine oare!?) sa câstige milioane de dolari americani din reclamele pe care le facea la televiziune pentru diferite firme occidentale, un exemplu fiind compania McDonald’s. Acestea or fi recompensele pentru knock-out-ul dat comunismului?

Tarul vodcilor, Boris Eltîn, cu lacrimi in ochi, a tras o cacialma (oare!?) stapânilor noii ordini mondiale, predând, de bunavoie si nesilit de nimeni (oare!?), puterea statului rus si presedentia, lui Vladimir Putin. Acestuia i se spune la Moscova „Jeleznîi Kulak”, adica „Pumnul de Fier”, poate si pentru faptul ca este un pasionat al judo-ului. Fara transparenta, a demonstrat pâna acum aceeasi culoare politica pe care o au zapezile siberiene. Dupa cum mentioneaza Agentia France Presse, gospodin Putin a fost un necunoscut pâna în luna august a anului trecut, când a fost facut prim-ministru, ramânând si pâna în prezent o enigma a politicii. Nascut la Leningrad, în 1955, îsi începe cariera ca spion în 1975, când este trimis de KGB, în RFG pentru a „învata” secretele companiei americane de computere, IBM.

Îmi pun întrebarea, oare acest domn Putin o fi având intentii bune fata de pacea lumii, sau poate, o fi acel mult trambitat anticrist care trebuia sa-si faca aparitia cam în aceste vremuri? Semnul diavolului 666, îl avem deja, întorcând cifrele neterminatului mileniu al doilea, mileniu care a tinut doar 999 de ani. Acesta nu a putut sa-si dea duhul pâna nu a desemnat un nou lider „marii puteri adormite” de la Rasarit! Vom trai si vom vedea! Interesanta mi se pare coincidenta de nume cu calugarul de trista faima, Rasputin, cel care a distrus monarhia rusa si a impins tara spre haos si ruina ca sa ajunga mai-apoi în mîinile revolutionarilor rosii. Putin si Ras-Putin (…parca am zice „popit” si „raspopit”!!!) creaza enigme si dau batai de cap celor care studiaza evolutia si biografia acestor doua personaje istorice. Ciudat este si faptul ca singurul razboi, de la începutul asa-zisului nou mileniu, este cel dus de rusi în Cecenia, avându-l ca arhitect tot pe domnul Pumn de Fier. Poate totusi va fi un conducator bun si va consolida relatiile cu tara noastra dându-ne înapoi Bucovina, Basarabia, Tinutul Hertei, Insula ?erpilor, tezaurul, patriotul Ilie Ilascu si retragând în totalitate Armata a XIV-a din Transnistria.

Mi se pare interesanta schimbarea de optica a comunitatii internationale fata de România. Ne-am trezit dintr-o data ajutati si cu multdoritele împrumuturi financiare în buzunar. Ajutorul dat tarii noastre sa fi fost generat de premonitiile schimbarilor recente de la Moscova? A vrut cumva occidentul sa închida rusilor coridorul de trecere prin Balcani si limitarea sferei de influenta a acestora. Daca e asa, trebuiau sa o faca de mult, atunci am fi intrat si noi cu dreptul în Europa!

Odata cu terminarea anului au intrat si teroristii în concediu. Mare a fost bucuria noastra atunci când am auzit ca extremistii islamici din Kasmir, cei care au terorizat o saptamâna întreaga pasagerii avionului companiei „Indian Airlines”, au eliberat toti ostaticii. Chiar si indienii au fost mai intelegatori cu fratii lor pakistanezi (si vice-versa), nemaiamenintându-se unii pe altii cu bombele lor atomice. În Orientul Apropiat s-a facut, deasemenea, liniste de sarbatori, palestinienii lasând pietrele sa se odihneasca iar vecinii lor israelieni închizând în magaziile armatei grenadele lacrimogene si gloantele de cauciuc!

Y2K, sindromul anului 2000 din microchips-urile computerelor, nu a lovit prea tare. În afara de câteva cazuri minore, s-a intrat în noul an fara incidente sau accidente. Totusi îmi pun întrebarea, dece s-a facut atâta caz de acest fapt, dece s-au cheltuit la nivel mondial atâtea miliarde de dolari si în buzunarele cui au intrat aceste sume? Cui a folosit Y2K? Jale mare pe Wall Street! Faimoasa bursa din New York îsi pierde echilibru si ajunge la cel mai scazut nivel al ultimilor doi ani, tragând dupa ea, conform principiului dominoului, si restul institutiilor de acest gen din celelalte tari. Actionarii sunt cuprinsi de disperare. Se discuta reasezarea dobânzilor bancare.

Dupa atâtea surprize cu care a început anul 2000, prevad ca acesta va excela în evenimente de prima mâna, nemaiîntâlnite, care vor afecta viitorul omenirii. Nici în prezent, dezastrele si calamitatile, nu ocolesc lumea! Din Australia pâna în Norvegia, vedem trenuri ciocnindu-se, din America pâna în Asia, vedem flora si fauna distrusa de incendii, vedem inundatii în Europa sau mareele neagre create de petroliere scufundate, vedem foamete în Africa, India, în Timorul de Est. Vedem… dar ce nu vedem? Traiasca zvonacii, raspândacii, presa, televiziunea si …Internetul!

Prevad ca marii comercianti ai lumii vor avea o schimbare de optica dupa prima jumatate a anului, initiind noi pregatiri pentru celebrarea mileniului trei, care va începe in anul 2001! Parca sarbatorile comerciale de Craciun nu încep peste tot pe la sfâsitul lunii noiembrie. Banii sa se miste! Gândind pesimist am putea concluziona ca odata cu terminarea anului 2000, se va marca si multdiscutatul sfârsit al lumii.

Încercând totusi sa gândim optimist despre viitor, traim cu speranta ca noul mileniu – al treilea – ne va aduce si lucruri pozitive, schimbari care vor afecta benefic viitorul omenirii. Sa speram ca va prevala pacea si bunastarea pe pamânt. Vor disparea oare teroristii, extremistii, luptele religioase ajungându-se ca toate popoarele sa înbratiseze o religie unica? Robotizarea productiei de bunuri ne va reduce timpul de lucru la zece ore pe saptamana, vom mânca pastile de friptura sau de înghetata, vom purta îmbracaminte care se auto-curata, vom avea automobile pliante în valiza diplomat, vom conduce cu 1000 de km pe sosea, ne vom face vacantele pe Marte si vor fi eradicate SIDA, cancerul si… prostia! României îi doresc sa devina cea mai dezvoltata tara din Europa. Nu râdeti! Avem si noi dreptul la putina fericire!

George ROCA
10 ianuarie 2000
Sydney – Australia

—————————————
*Articol a aparut pe Internet in revista electronica “OBSERVATOR” Nr.14/ 11 IAN 2000
Vizitati website: http://www.asalt.seanet.ro