ULTIMUL TARÂM AL FERICIRII

Mihaela CRISTESCU

Desi încercam de câteva luni de zile, nu puteam gasi cuvântul potrivit si ma straduiam sa nu trimit mesaje fara înteles deplin, chiar si în conditii de urgenta maxima. Undeva, în departare, as fi putut prinde canalele de comunicare si, fara prea multe întrebari rationale, as fi putut fauri numai o oaza de liniste pentru mai târziu. Doar ca lumina apare atunci când ne este trimisa si nu în momentul pe care îl consideram disperat. În rest, adaptabilitatea se defineste ca tip de inteligenta, iar cunoasterea ca forma a experientei. Obisnuinta devine, în cele din urma, o umbra, puterea se transforma în pace si verbalizarea înceteaza. Înlauntrul lucrurilor, dincolo de experienta cuantica, se prefigureaza ultimul tarâm al fericirii.

Pentru ca ceasul se transformase în micul computer-telefon de la capul patului, sunetul parea mai mult provenit din filmul vizionat cu o seara înainte, decât dojenitor desteptator al rutinei zilnice. Nu gasisem înca finalul povestirii si, probabil enervata de incompatibilitatea timpului acordat, încercam sa las subconstientului problema nerezolvata, în speranta unui amanunt prins ca din zbor, o secunda aborigena, un surâs intelectual, o rezonanta salvatoare. Sa încerc programul direct, fara prea multe eruditii desprinse din visare, sa nu gândesc decât la reflexia luminii într-o zi cu densitate mare, eventual o reflexie totala, nu prea multe griji si refractii, simplu si confortabil, o problema banala de liceu care nu cere demonstratie.

Si apoi, plecarea de acasa devenea o neatentie, un lung sir de dimineti în care cautam soarele pe cer sau ascuns dupa nori, cald sau frig, o noua sansa înaintea vântului australian. Dependenta de lucru mecanic, paletele înalte si albe, îndârjite si demne, un inaccesibil calcul artificial, dar corect – deducere a pragmaticului suveran. Cele doua medii aratau indecis, ma gândeam sa hibernez pentru a ma putea întoarce oricând la foaia de hârtie, sa exist la transparenta dintre ele, ca si cum as pacali incidenta si legile fizicii, cu scopul de a putea salva trecutul, ca timp fara istorie, o unitate indivizibila si incolora.

Si totusi… Nocturnele lui Chopin, în linistea habitaclului, acela fara busola, dar cu intentie, coincidentia oppositorum între noapte si zi, opus 9, no. 2, fara sentimente, doar liniste, dincolo de puterea nevralgica a orasului. Asa, doar un imposibil raspuns pentru scrierea mea, înca nejustificata structura, energie sau toleranta – un sunet de clape început de Field, în Irlanda, un transport de informatie subtila si permanenta, la nivele de frecventa înalta, al sau joc de libertate si traducere: „Play Mozart in memory of me.” (Frederic Chopin) Atunci, cu câtiva ani în urma, o iarna numai pe ulita Chopina, în Varsovia, la minus douazeci si cinci de grade, cu zapada si soare cu dinti, o amintire îmbracata de statuia lui, o cautare recenta pentru un final valid.

Soseaua se întindea curata si ondulata, admiteam intersectiile câteodata aglomerate, dar niciodata nervoase, reclamele în stil retrograd, dar pâna la urma interesant, propunând evenimente rurale, pline de viata câmpeneasca, Franklinii lui Chaucer: Winterfest Medieval Fair, Parramattta Park, Saturday and Sunday,… Cavaleri si domnite, armuri autentice, concursuri de Ev Mediu în secolul douazeci si unu, în Australia: „Music and merriment, Jesters, Jousting, Falconry, school holiday fun, Medieval Knights and Ladies in Parramatta Park”. Cultul si cultura – înca nu puteam descoperi încotro mi se scrie povestirea, aveam nevoie de altceva pentru a lega tastele calculatorului de gând. Dincolo de oprirea zgomotului, de chestiunile cotidiene ale automatismelor conservate de anti-sentimente si indiferenta, trebuia sa astept în liniste rândurile de gratie ale fiecarei derulare de idei: gramatica, dialectica si retorica, aritmetica, geometria, astronomia si muzica. Nici un rezultat… Imposibilitate lingvistica si cutremur subtil nerealizat, mister revelat cu întârziere, o pauza pentru acumulari succesive. Cât de banala senzatia cafelei de fiecare zi, autohtona, cu lapte greu si indezirabil, bauta fara prieteni, în asteptarea rezolvarilor zilnice, sumare si superficiale ale câstigurilor financiare.

Si daca, de pilda, as putea trai în paginile adunate, adica as trai si as scrie realizand realitatea asa cum ea nu exista, cum o inventez povestind adevarul, o realitate mai completa si mai directa, o poezie-metafora, scurta si în versuri albe: armonia asimetrica târzie, ca ultim fenomen încalzit la lumina lumânarii? Posibil ca drumul de întoarcere, în culorile toamnei si ale cerului, sa ma rabde într-o ajustare a memoriei, într-un zid darâmat înaintea cotropitorilor. Teatrul admirat pe strada, un teatru în teatru, o replica definitorie si definitiva pentru o viata, acestea toate ale timpului acum, ale sufletului dual pe care nu-l cunoastem decât prin hipnoza. Din marile magazine centrale as putea cumpara un toc si cerneala pentru a scrie învigorata de placerea scrisului, de un val de melancolie înca neajunsa tristete. Ar putea exista rândurile frumos alcatuite ale scrisorilor ce obisnuiau sa calatoreasca mai bine de doi ani, o veste de peste oceane, de dincolo de cunoastere. Cât de aproape îmi ajunge cartea îmbatrânita, în coperti rânduite delicat, îngalbenita de florile presate dureros, pentru mai târziu! Esenta anotimpului îsi pierde contributia pentru ziua în care traim, ceea ce odata prindea viata în obisnuinta, acum straluceste neframântat în mâna copilului pentru care tocmai a început lumea, o povestire refacuta din parti colorate.

Acasa – drumul si legatura – mi se arata la înca un vers criptic prin gospodarie. Pietrele alese si usile care se deschid, jocul infant si muzical al miscarilor de aer, temperatura diferita a camerelor prin care ne strunim pasii dupa-amiezei, cu multa pasiune demonstreaza zâmbetul chitarii acordate. Am uitat de povestire. Ma întorc la imagine si la sunet, pierd scrisul din vedere, aleg sa exist gustând parada mirosului ademenitor.

Te-ar ajuta o cafea?”, ma întrebi stiind ca nu admit decât licoarea pe care mi-o prepari, în contrast cu deficitul australian. “Da, într-adevar”, gândesc si zâmbesc pentru cautarea încheiata. O cafea cu frisca mi-ar tinde numitorul catre zero, as regasi posibilitatea creatiei. Asa precum sageata si arcul hârtiei albe cauta si creaza cuvânt, “Cafeaua ta are sens!” Si toate acestea pentru ca într-o zi lucida si rece, o zi a privirii sferice si întrebatoare, cafeaua pe care am savurat-o atinge si reface phoenixian pasajul normalitatii spre ultimul tarâm al fericirii.

—————————————————————–

Desenul este realizat de Maria Parascheva Voicheci, Bucuresti

Mihaela CRISTESCU

Sydney, Australia

16 iulie 2011

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.