Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire – în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă, frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură. Continue reading “IOAN MICLAU “GEPIANUL” – “APRECIERI DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ…””

TIMIȘOARA și SIBIU: Au schimbat complet părerea unui blogger australian despre România

Un blogger de turism din Australia spune că şi-a schimbat complet părerea despre România, după ce a ajuns să o viziteze. Timişoara şi Sibiul sunt lăudate de Andrea Anastasakis pentru frumuseţea lor, alături de alte câteva destinaţii turistice care au surprins-o plăcut pe călătoarea din Australia.

Foto: Mediafax Foto/Laszlo Raduly Continue reading “TIMIȘOARA și SIBIU: Au schimbat complet părerea unui blogger australian despre România”

O „familie model” de homosexuali a introdus copilul adoptat în retelele de pedofili

Copil abuzatPoliția din Australia a făcut publică situația de „depravare” în care a ajuns un băiat de șase ani, care a fost abuzat sexual de către „părinții” adoptivi homosexuali și de alți bărbați care fac parte dintr-o rețea internațională de pornografie infantilă cunoscută sub numele de Lovers Boy.

Autoritățile din Australia și SUA au lucrat împreună pentru a aresta și pune sub acuzare aceste persoane după ce a ieșit la iveală faptul că băiatul a fost oferit pentru exploatare sexuală și producția de materiale pornografice cu copii de la o vârstă foarte frageda, în Australia, SUA, Franța și Germania. Continue reading “O „familie model” de homosexuali a introdus copilul adoptat în retelele de pedofili”

Performance at Soccer World Cup 2006 – a Highlight of Young German Singer's Career

FlorenceFlorence Joy is a famous young German singer, writer and actress

She likes to travel and has visited several countries from Europe, Israel and the United States. Florence plays guitar and the piano, and she speaks her native German and very good English. Most of her songs from the album “Hope” are in English.

In 2006, Florence Joy was invited to perform in the (dome) church of Munich for the inauguration of the Soccer World Championship. One year after this astonishing performance, she started acting in the role of a sweet girl called “Jasmin” in a German daily soap “Ahornallee”. Also, Florence wrote a book called I want to live truthfully and real, which tells about her journey through the German casting show “Star Search 2” and mostly how she lives her life with Jesus Christ. Continue reading “Performance at Soccer World Cup 2006 – a Highlight of Young German Singer's Career”

Întunericul, la loc de cinste, în Legile țărilor avansate!

Nevoia triburilor îndepărtate de civilizație și a popoarelor înapoiate –

Lumina Evangheliei lui Isus,  Biblia tradusă în limba maternă!

“Niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”

Evanghelia lui Luca (1.37)

Știți ce am observat? Că Dumnezeu îl protejează pe om atunci când el nu se poate apăra singur. Cu toate acestea mai sunt și abuzuri care sunt îngăduite din motive neînțelese de noi.

În presă s-a vorbit de curând  despre o întâmplare care a creat empatie în masă. Continue reading “Întunericul, la loc de cinste, în Legile țărilor avansate!”

Interview with Elsa Easton

Similarities and differences between Australia, New Zealand and the U.S.

As  a  shadow  of  darkness  engulfed  a  life of sadness and impurity led by one young educated woman it would take an extraordinary moment that would allow her to grow, evolve, and finally be saved this is the story that Elsa Easton lives to share. During a recent visit to Living Waters Romania Church Elsa Easton shared her personal journey that brought her back to her lord and savior Jesus Christ.

Elsa who was born in the United States while her father was completing his degree in Colorado was relocated to her father’s homeland of New Zealand at a very young age. The move prompted by both personal and financial reasons for the family, her father in search of job security, and her mother in need of affordable medical treatment for the cancer that was waging war on her body. Having family still living in America Elsa has the opportunity to visit every few years which she enjoys doing.

Of her own omission, Elsa led a reckless life that led her feeling lonely, empty and without self-esteem. Those tortuous times would include a battle with alcohol addiction that triggered many poor decisions from those judgments a reckless and wild life style. It would take many years for her to regain true salvation that would afford her the opportunity to bask in the glow of a one and  true love, and to live without fear with her father, our father, the father, Jesus Christ the lord and savior.
In the following paragraphs, Elsa will share her story that has taken her from one nation to another spreading the gospel and the meaning of true acceptance and belief. With her story, a closer examination of the differences in values between the cultures of the United States and New Zealand will be discussed and examined in relation to economics, attitudes and belief systems the nations have adopted.

Octavian: – Elsa, briefly tell us a few words about yourself. I understand you were born in the United States and relocated to New Zealand when you were a small child. What was the reason for your family leaving the United States and relocating to New Zealand?

Elsa: – My dad is a New Zealander and he was given a scholarship to study at Colorado University, when he met my mom. They moved to California and I was born in Santa Barbara. We moved to New Zealand when I was a toddler. My mom had cancer and we moved to New Zealand for financial reasons.

Octavian: – I understand that a part of your family resides in the United States, can you briefly explain?

Elsa: – Half of my family is American, and the other half is from New Zealand. It is a good excuse to travel but it would be nice if we all lived close by.

Octavian: – Please describe the difference between the United States and New Zealand, how do the two differ?

Elsa: – New Zealand is a very beautiful country. We have everything- golden beaches, snowy Alps, lush forests and clean rivers. There are only four million people in New Zealand. I think one of the best things about our country is that we are laid back (relaxed) and we have a unique sense of humor. We aren’t as flash as America – not so much into material possessions or having the latest item. I think we are more content maybe. But because we are small, we are creative and interested in seeing the rest of the world.

Octavian: – What separates the people in New Zealand from the people in the United States?

Elsa: – Americans are extremely generous and hospitable! It always overwhelms me. New Zealanders are known for being friendly but I don’t think we make as much of an effort to welcome people into our homes.

Octavian– How would you describe Christchurch, New Zealand?

Elsa: – Christchurch is a beautiful city of 340,000 people. It is on the East Coast of the South Island. I live ten minutes walk from the beach and 90 minutes drive from the ski fields. We have many parks and pretty old buildings. Our summers are hot and dry and our winters are crisp and sunny. It snows maybe once every winter in the city, more often in the surrounding hills.

Octavian: – What occupational fields have you worked in? What is your current occupational position?

Elsa: – I have worked as a speech language pathologist and an elementary school teacher. I loved both of those occupations. In July, 2008 my church approached me to work with them. I was already involved in ministry/ leading so I knew them pretty well. In October I started working as our pastor’s personal assistant. It is the best job in the world for me.

Octavian – What type of movement is “Vineyard Church” involved with?

Elsa: – Our church is a part of the Vineyard movement. It will be 14 years old in April (2013).  We have about 2,000 members. It is one of the fastest growing churches in the country, which has taken everybody by surprise. We adopted a smaller church this year and that has been humbling and exciting. We have a much larger staff now and a huge number of volunteers. We are careful to honor God with the financial and personal resources that He has blessed us with.

Octavian: – When did you become a Christian? What happened that lead you to Christ?

Elsa:  – I became a Christian – born again and following Jesus with all my heart – 4 years ago. Prior to that, I lived a very lost and wild lifestyle. I struggled with drinking addiction and low self esteem. God supernaturally healed me of a drinking related injury, and I realized He was not the stern, distant God I thought He was. I am so thankful He pursued me and heard the cry of my heart.

Octavian: – How often do you visit the U.S.? What do you enjoy doing while visiting Arizona?

Elsa: –  I try to come to America every 2 or 3 years. My grandparents live in Sun City and they are very special to me. They are getting old now, so it’s important to me to spend time with them. I always shop and eat a lot here. It’s probably good that I don’t live here permanently.

Octavian: – How are the holidays celebrated in New Zealand compared to the United States?

Elsa: – In New Zealand most people have a 2 or 3 weeks vacation from Christmas to the New Year. Almost everyone celebrates Christmas, but few people acknowledge Jesus. It is more of a family time. Also, because it is summer, many families go to the beach. We often have a BBQ at Christmas time. We don’t have as many decorations in or on our houses, but is becoming more popular.

Octavian: – A new year is here. What do you wish to say to all of our readers that may inspire them?

Elsa: – I know that it is a challenging time in your country with the gloomy economic outlook. Keep trusting God and look to Him as your provider. I pray that you will all draw closer to Him no mater what 2009 brings.

Octavian: – How does the Church in New Zealand differ from a Church in the U.S.? How would you describe the Christian movement in New Zealand?

Elsa: – I haven’t seen too many churches in America, so I’m unqualified to make a comparison. A very small percentage of New Zealanders attend church and we don’t have as strong Christian heritage as you. Many church numbers are dwindling, but God is raising up people who are passionate for His name. I think the Christians generally want a genuine move of God or nothing at all! My own church is constantly challenged to bring Jesus to our lost city, to be genuine and real, and to take the presence of God out of the building on Sundays to where the lost people are. What an awesome and important commission we have.

Octavian: – You visited Living Waters Romanian Church in Glendale, AZ on December 28th, 2008. What were your impressions of this church?  

Elsa: – I really enjoyed the service at Living Waters.  The worship music was beautiful – I love listening to the sounds in your language.  I liked the way that all prayed together as a congregation too.  I thought there was a lovely presence of God there and I appreciated the way that people came and introduced themselves.  I found this church to be very friendly and encouraging.

Octavian – You reside on South Island, what is the difference between the North and South?

Elsa: –  The weather in the North Island is generally warmer, especially in the winter.  I don’t think there are any real differences in the people, although I found Christchurch to be more laid back than the places I lived in up north.  I don’t know much about the economy sorry!

Octavian: – Is there anything you dislike about New Zealand, versus the U.S.?

Elsa: – I don’t really dislike anything about NZ – it is a great place to live!  It saddens me that crime has increased since I was a child, but this is probably true of most countries.  America seems a little superficial to me at times… I think I would find it hard to stay true to myself if I lived there.

Octavian: – What can the United States improve and learn from New Zealand?

Elsa: – That is a hard question!  I hear that Americans only get 2 weeks vacation each year… that is definitely not enough!

Octavian: – How many weeks of vacation is allotted to New Zealanders?

Elsa: – We get four weeks vacation in New Zealand. I was also spoiled when I was a teacher as I had approximately 10 weeks throughout the year.

Octavian: – What position do Zealanders adopt towards academics? Do they value education?  How many Universities are known for their academic standards?

Elsa: – I think that we have a good education system here, and it is compulsory to attend school until you are at least 15.  Because it is no longer free to get a tertiary qualification, people who study at university are generally very committed.  In my opinion, you can still do very well in the workforce without a degree, and I think that is important.  Not everyone is book smart.  Two of our universities are ranked highly by world standards.

Octavian: – Which two Universities are ranked high by World standards?

Elsa: – The University of Auckland ranked best for NZ overall and then the University of Canterbury did well for research activity.  Having said that, I think you can make any statistics work in a positive light!  Our university fees are probably very reasonable by international standards and you can’t beat the kiwi lifestyle to go with it.

Octavian: – Living in New Zealand have you had a chance to meet any Romanians?
Elsa: – No, I have not.

Octavian: – I understand your sister resides in Australia, tell us in your own words about your perception of this country.

Elsa: – Australia is great!  I think the people are very similar to New Zealanders.  The country is a lot bigger and they have a warmer climate.  I visit there every two or three years.

Octavian: – New Zealanders and Australians, what do you believe the difference is?

Elsa: Australians are more frank (not as politically correct).

Octavian: – How do Australians perceive Zealanders, and vice versa?

Elsa: – A lot of New Zealanders migrate to Australia because there are good work opportunities there.  We have a good relationship dating back to the world wars, but each country teases the other.

Octavian: – Have you visited any other Countries at the present time?

Elsa: – I haven’t visited any other countries yet.

Octavian: – What are your plans for visiting other Countries in the future?

Elsa: – I am planning to go to Thailand on a mission trip with my home group this year.  I would also like to get to Tanzania soon. Not enough vacation time to go everywhere I’d like to!

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Similarities and differences between Australia, New Zealand and the U.S.

As  a  shadow  of  darkness  engulfed  a  life of sadness and impurity led by one young educated woman it would take an extraordinary moment that would allow her to grow, evolve, and finally be saved this is the story that Elsa Easton lives to share. During a recent visit to Living Waters Romania Church Elsa Easton shared her personal journey that brought her back to her lord and savior Jesus Christ.

Elsa who was born in the United States while her father was completing his degree in Colorado was relocated to her father’s homeland of New Zealand at a very young age. The move prompted by both personal and financial reasons for the family, her father in search of job security, and her mother in need of affordable medical treatment for the cancer that was waging war on her body. Having family still living in America Elsa has the opportunity to visit every few years which she enjoys doing. Continue reading “Similarities and differences between Australia, New Zealand and the U.S.”




Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în fata parintilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când si cu cine sa se casatoreasca. Nici dupa aceea tinerii nu ieseau din voia parintilor, îndeosebi nora trebuia sa fie supusa fara crâcnire. Nepotii erau smirna în fata bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”

Asa îi mai auzi si astazi pe unii batrâni ai satelor, chiar daca în acea supusenie mocneau revolte neputincioase si dureri sugrumate în lacrimi. Dar generatia care a fost „supusa” atunci, devenind parinti si apoi bunici, a tinut si ea strânse haturile cât a putut, desi multe nu mai erau ca pe vremea lor si câte un vânt al schimbarii venea sa mai primeneasca lumea si atunci deplângeau si ei vremurile trecute.  Si tot asa de la generatie, la generatie.

În frageda tinerete, am rugat-o pe bunica sa îmi faca un costum de baie ca sa merg la mare. Desi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugaminti. Cum adica? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ si baie, si eu sa ma expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câtiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se balacea si ea la mare în costum la fel de „golas” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La statiunea „2 Mai” era si nudism comun despre care îmi relatau prietene si eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am gasit în mine puterea de a învinge pudoarea si sa ma duc în acel loc „rusinos”. Astazi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt si persoanele de seama mea murmura a nemultumire, iar nudismul îl poti vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiana, mai peste tot în România.

Ma aflam în comuna mea natala ca sa culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane ma îndreptau spre un batrân care se apropia de 90 de ani, dar era înca „verde” si avea înca o buna memorie. Avusese mai multe „functii de conducere” în sat si era foarte înformat în multe aspecte ale vietii satului, ca o adevarata cronica vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele si întâmplarile mai semnificative care îi conturau personalitatea. Asa este la sat. Când se vorbeste despre un om, i se face si o prezentare scurta, asa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Sapânta în editie orala, dar pentru toti oamenii – vii sau morti. De la unul-altul am aflat ca acest om a fost extrem de neînduplecat si drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea sa iasa nimeni din cuvântul lui. Sotia devenise un fel de sclava. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat sa rupa relatiile în asa masura, încât, când acesta, neasteptat a trecut la cele vesnice, tata nu s-a dus sa-l vada, sa-i dea iertarea si sa îl duca pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a tinut el tare si batos toata viata, dar uite ca acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adaugau satenii.

Cu inima cam îndoita, m-am dus la curtea omului mânata de nevoia documentarii. De departe, am auzit la început niste bubuituri. Am deslusit apoi ca tocmai la casa la care mergeam erau în functiune niste boxe care emiteau muzica încât vibra aerul pâna la distante mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poarta, dar nu era posibil sa fiu auzita. Din întâmplare a iesit din casa o tânara, cred ca era sub 18 ani. Era îmbracata ca pentru plaja, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar si cu o fusta doar de câtiva centimetri. Parul cret, latos si îmbâcsit, si fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe fata si unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare niste pantofi cu vârfuri lungi, aproape înca odata cât pantoful. S-a apropiat de poarta cu importanta si cu miscari odulatorii ale corpului si m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lasa impresia ca nu a înteles. Era atenta la un grup de baieti de seama ei adunati în fata portii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înteles si si-a chemat bunicul. A aparut din fundul curtii, de la treaba, ca într-un tablou al taranului de altadata. Descult, cu picioarele prafuite si crapate, cu un strat de pamânt sub unghii si îmbracat în straiele din timpul sau. L-a început nu s-a aratat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea si dupa un timp mi-a dat un scaun sa stau. Au scazut si decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba si a început sa arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea mintii, capacitatea de a întelege faptele de viata si de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi si din aerul ce-l afisa, iesa în evidenta portretul omului strasnic pe care îl descriau satenii. Încercam atunci sa strabat cu ochii mintii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale sotiei, ale baiatului sa nu poata clinti nimic din ordinea si vrerea stabilita de el, iar aceasta nepoata impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înteles ca în spatele nepoatei mai stateau înca multe alte schimbari în scena vietii lui. Mi se parea ca citesc în ochii lui regretul de a renunta la ceea ce-si dorise din totdeauna, acea viata linistita pe care o dau lucrurile hotarâte odata pentru totdeauna, renuntarea la viata taranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios, cu reguli de buna purtare care formeaza un cod de simplificare a vietii si de la care nu sunt îngaduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei asa cum o impusese el si cea care plutea în aer impusa de nepoata si de noutatile timpului prezent, lui i se parea prea dureroasa si prea nedreapta.

Totusi, nepoata asta nastrusnica, l-a învatat ceva. L-a învatat lectia blândetii rabdatoare. L-a facut sa înteleaga mai usor ca, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarata avarie sociala, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum deslusea pe îndelete. L-a învatat sa renunte la „asa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbatea osândita pe veci la neîmplinire.

Acum batrânul reevalueaza fapte si gânduri din trecut cu oarecare naduf – caci accesul spre sine însuti nu este întotdeauna lesnicios – ramând adesea cu ochii atintiti în adancimea timpului în care oameni, fapte si obiecte renasc într-un alt chip.

La urmatoarea vizita în comuna am aflat ca nepoata s-a maritat si ca a devenit o familista asezata în noile rosturi de viata, iar bunicul reaseaza si acum parerile despre lume dupa alte rânduieli mai noi, desi traieste puternic nostalgia vremurilor de altaadata, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.



Toronto, Canada

20 februarie 2012


George ROCA


Danaela, este un nume sonor cu care m-am întâlnit în urma cu câteva luni la o lansare de carte care a avut loc în Bucuresti. În spatele acestuia statea o doamna blonda cu niste ochi mari caprui-aurii, de-o expresivitate extraordinara, niste ochi care vorbesc, emana caldura si multa liniste sufleteasca. La început am crezut ca „Danaela” se identifica cu Danaidele, una dintre cele cincizeci de fiice a miticului Danaus… Cine stie! Sau putea fi o derivatie de la la „danaos” sau „greci” pe limba noastra, caci îmi umbla prin minte aforismul emis de Virgiliu „Timeo Danaos et dona ferentes”, adica „Fereste-te de greci char si atunci când îti fac daruri!”. Si culmea, Danaela mi-a facut cadou… o carte. Având-o în mâna am privit-o cu scepticism, crezând ca o fi vreo carte de proza „dulceaga” a unui novice, sau de poezii, asa cum scrie „tot românul care s-a nascut poet”! Purta titlul „Izvorul iubirii”. Am luat-o, i-am multumit politicos autoarei, si am îndesat-o în geanta mea de voiaj alaturi de alte „trofee” agonisite la întâlnirea cu alti oameni de litere prezenti la eveniment. Apoi am uitat de ea… adica de carte.

Vacanta s-a terminat si m-am întors în Tara Cangurului cu o valiza ticsita de carti. Printre acestea si volumul cadorisit de Danaela. Si totusi, acesta mi-a atras atentia în mod deosebit. De ce? In primul rând grafica enigmatica a copertei. Apoi, deschizându-l… am simtit din prima fraza citita un fel de mesaj, o stare de bine. Am rasfoit cartea în graba si am constatat ca si celelate crâmpeie citite erau placute ochiului si mintii. Apoi am pus-o de-o parte… Aveam alte treburi urgente de rezolvat în acel moment. Dar totusi rândurile linistitoare din cartea Danaelei mi-au ramas în memorie. Devenisem curios, ba chiar interesat sa o citesc. Si astfel am trecut la o lectura mai profunda a volumului „Izvorul iubirii”… Pe parcursul lui am înteles multe. Mi-a placut, m-a linistit, aidoma unui medicament recomandat împotriva stresului.

Am luat legatura cu autoarea prin reteaua electronica a internetului si în scurt timp am aflat mai multe despre „Danaela”. De fapt o cheama Daniela Dumitru, este nascuta în Cetatea de Scaun a lui Stefan cel Mare, într-o zi de duminica, pe data de 5 ianuarie 19… În prezent locuieste în Bucuresti. Danaela este un pseudonim, de fapt un nume de maestru. Ce fel de maestru? Raspuns: Maestru Reiki! Ce este „reiki”? O practica spiritual de origine asiatica, ce-si trage seva din Japonia. Povestea „reiki-ului” e simpla! În 1922, calugarul budist japonez Mikao Usui s-a aflat pentru o perioada de 21 de zile într-un câmp de antrenament meditativ pe muntele Kurama. Acolo, calugarul a urcat pe vârful acestuia, la locul numit Osugi Gongen, unde prin meditatie, post, cântari si rugaciuni a primit energia vindecatoare Reiki. Muntele Kurama poate fi localizat în partea de nord-vest a orasului Kyoto. În prezent este declarat „munte sacru si tezaur national al Japoniei”. Usui s-a mutat mai apoi la Tokyo unde a pus în practica aceasta disciplina spirituala pe care avusese norocul sa o aprofundeze pe vârful muntelui si care zice-se, îi intrase în organism prin chakra mintii. A înfiintat „Usui Reiki Ry?h? Gakkai”, care în limba madarina înseamna „Societatea de terapie energetica spirituala Usui”, cu scopul de a vindeca prin Reiki o masa cât mai mare de oameni. Interesant si enigmatic este faptul ca Mikao Usui a murit în urma unui atac de cord pe 9 martie 1926, atunci când propovaduia Reiki unor discipoli din orasul Fukuyama. Abia trecuse de 60 de ani, respectiv la numai patru ani dupa ce fusese „iluminat” si dotat de divinitate cu puterea vindecatoare… A ramas consemnat pe piatra funerara a magistrului faptul ca pe parcursul vietii a dezvaluit metoda sa la peste doua mii de discipoli, dintre care 16 s-au înaltat la cel mai înalt nivel numit „Shinpiden”, sau învatator-maestru. Si astfel terapia energetica Reiki, a început sa fie cunoscuta si s-a extins pe tot pamântul fiind aprofundata si de cultura occidentala. Dupa 1989, a penetrat si la noi în tara, devenind destul de populara si interesând foarte multi oameni. Dintre acestia au început sa se evidentieze si câtiva maestri. Unul dintre ei… este si doamna Daniela Dumitriu a.c.a. Danaela! Din 2005 este Maestru Reiki si Karuna cu diploma înregistrata. A predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si Bucuresti. N-am sa intru în alte amanunte despre aceasta disciplina si istoria ei deoarece nu stiu nici eu prea multe. Mi-am însusit unele cunostinte de pe internet. Am facut aceasta digresiune pentru a o întelege mai bine pe autoarea carti pe care doresc sa o prezint. Mentionez ca „Izvorul iubirii” este a doua carte a Danaelei, prima, numindu-se chiar „Reiki – Jurnalul unui maestru”.

Dar sa ne reîntoarcem la cartea noastra… „Izvorul inimii”, o carte de suflet si inima, aparuta în luna aprilie 2011 la Editura „Sarbatoare Publications” din Sydney, Australia. Pe parcusul celor 140 de pagini vom descoperi povestiri interesante, pilduitoare, Cartea începe cu doua motto-uri, dintre care unul mi-a atras atentia în mod deosebit: „Religia Iubirii nu are legi, doar pe Dumnezeu! Toti murim pâna la urma. Dar pe cale, fii atent Sa nu ranesti inima vreunui om. Nu te teme de moartea a ceea ce este cunoscut! Sa mori pentru ceea ce este efemer si vei deveni etern!” (Rumi*)

Volumul este segmentat în sapte capitole, cuprinzânt fiecare o serie de povestiri fantastice. Voi încerca sa le fac o mica prezentare. Desigur ca pe parcursul timpului acestea vor fi publicate în diferite reviste virtuale si pe hârtie cu care autoarea colaboreaza.

Capitolul întâi poarta numele „Povestea începuturilor”. Acesta prezinta povestirile: „Nascuta din vis”, „Adieri tacute”, „Ruga”, „Ea, Luna si Magul” si „Coronita de Sânziene”.

Capitolul al doilea se numeste „Povesti din povesti” si cuprinde doar 3 naratiuni: „De ce exist”, „Pasarea Paradisului”, „Iubirea ca o mântuire”.

Urmatorul, cel de al treilea capitol are ca titlu „Deslusirea tacerilor din flacara” si este compus din 11 povestiri: „Flacara unei lumânari”, „Te chem”, „Doar un fir”, „Absent”, „Respect si adorare”, „A trai”, „Minunea”, „Într-o primavara”, „Cânt de tei sub ploaie de stele”, „O picatura de mare, un fir de nisip”, „Tacerea iubirii”.

Capitolul patru este numit „Focul sacru al iubirii” si contine: „Transformarea”, „Umbra de îndoiala si jocul iubirii”, „Devenind FEMEIE”, „Struna iubirii”, „Mi-e dor de jarul din mine”, „Chipul iubirii”, „Împlinire si soapte”, „Sa crezi în puterea iubirii”, „Focul iubirii si cerul”, „Chipul iubirii” si „Calea timpului”. Interesant este faptul ca cele 11 subtitluri nu apar la începutul fiecarei povestiri… Am crezut ca este o greseala. De fapt sunt în total 18 subsegmente, unele dintre ele apartinând aceleiasi povestiri… Constructia si succesiunea acestora este foarte interesanta… Formând parca un tot unitar, cu aspect de singura povestire, ti se creeaza totusi senzatia ca parcurgi poezii fara rima sau o creatie lirica în proza de sine statatoare. Pauzele dintre povestiri par a avea menirea de respiro si meditatie. Acest capitol, dupa cum mi-a consemnat autoarea: „Marcheaza mijlocul cerului interior al fiecaruia. Este iubirea ca împlinire umana în care descoperi divinul din celalalt. Fara aceasta trecerea pe pamânt este zadarnica. Este Tetragrama Vietii”.

Capitolul cinci, „Sunt duh din Duhul povestilor”, revine la normal având subtitluri bine delimitate: „Sufletul pereche”, „Amintiri stelare în acum”, „Inorogii”, „Fragilitatea gingasiei”, „Durerea alunga eternitatea”, „Povestea unei povesti”.

Capitolul sase, intitulat „Sarpele de arama” prezinta sapte povestiri: „Luna albastra, revelionul si sufletul”, „Descântul Îngerului Pamântului”, „Cântul marii – unic cânt al abisului”, „Icoana surâsului”, „Focul florii”, „Suflet de primavara într-un copil cuminte”, „Crucea florii de liliac”.

Si în sfârsit, ultimul capitol numit arhaic „Supt semnul SÂNZIENEI”, încheie seria de povestiri prin prezenta a 15 titluri: „Timpul”, „Clipa gând”, „Cuvântul”, „Împlinirea tacerii”, „Iubirea”, „Joaca”, „Sunt doar ploaia”, „Rostiri”, „Sunt azi din ieri”, „Iertarea”, „Îmbratisare”, „Sacralitate”, „A darui”, „Împlinire”, „Eternul feminin”. Sunt mesaje-povestiri de o… frumusete aleasa, având parca menirea sa te faca sa ramâi alert si sa îti para rau ca se termina cartea.

Consider ca volumul „Izvorul iubirii” este o carte care place cititorului, o carte care linisteste creierul si încânta ochiul prin continutul ei. Dupa cum ne spune Danaela în una din corespondentele sale „Cunoasterea îti da putere, care corupe pe unii. Nu ei devin puternici ci…  sunt dominati de acea putere… a Simbolurilor, a Textelor… a informatiei (cum circula ca denumire acum). Si se ajunge ca Puterea sa devina fapta a omului nu Fapta a lui Dumnezeu prin om. De asta multi care au primit initiere stau acum deoparte. Nu mai vor sa-si faca nici autotratament, nu mai vor sa auda de Reiki sau orice alta practica. Cred ca au ajuns la limita puterii lor. Asta este adevarat pentru ca nu au învatat sa se predea unicei Puteri: lui DUMNEZEU, lui IISUS, FECIOAREI.  Nestiinta, teama… toate teoriile si bau-baurile de care am avut parte pâna acum vin în contradictie la nivel de subconstient, uneori si sufleteste cu dorinta inimii, unica dorinta care stie simti ADEVARUL”.

Într-o alta corespondenta electronica autoarea se confeseaza: „Asa cum reise din primul capitol al cartii IZVORUL IUBIRII, am avut o copilarie de exceptie. Am avut o viata frumoasa dar si teribila. Am învatat si stiu ca sunt un bun profesor pentru elevii mei. Am predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si evident la Bucuresti. Elevi am în toata tara. Fiecare maestru are TIMPUL lui. Acum, stiu ca va trebui sa fac un efort si sa ies din izolarea mea. Mai am doua carti (cel putin!) pe care musai sa le termin. Va asigur ca sunt scrierile mele, trairile mele, ideile mele. Cei care ma cunosc, ma RE.Cunosc în scrieri, iar cei care ma citesc, ma RE.Cunosc atunci când ne cunoastem live. Poate parea hazardat, dar în lumea asta a realitatii simturilor, sa scrii despre creatie ca despre o constiinta unica, sa scrii cu admiratie, poate fi frumos. Dar… de neacceptat pentru unii, care vad doar urâtul existentei proprii în care se zbuciuma dorindu-si si public asta. Ceea ce s-a scris despre «curatul» din scrierile mele, mi se pare extraordinar de bine punctat, este ca o pecete în care îmi regasesc si lacramioarele si… inorogii dar si sufletul frumos al omului. Cred în iubirea oamenilor si în imensa lor frumusete. Cred în bunatatea lor…”  

Sa-l lasam pe domnului Octavian Sarbatoare, editorul cartii, sa aiba ultimul cuvânt. El este cel mai în masura de a prezenta aceasta frumoasa lucrare: „Cartea Danaelei «Izvorul iubirii» poate în egala masura purta titlul «Evanghelia iubirii». Este o chintesenta a iubirii de Dumnezeu si de oameni, de întreaga Creatie, reeditare a periplului perechii celeste coborâta pe pamânt pentru a învata oamenii iubirea divina. Lectura cartii va va purta pasii în lumea mirifica a împlinirii iubirii. Dupa framântari si cautari vom gasi raspunsul în Dumezeu, unde se alfa IZVORUL IUBIRII”


* Rumi, (asa cum a fost cunoscut în lumea engleza), a fost un poet persan, teolog, jurist si mistic sufist care a trait în secolul al XIII-lea. A fost cunoscut în lumea islamica sub numele întreg, Jalal ad-Din Muhammad Balkhi.


George ROCA

Rexlibirs Media Group

Sydney, Australia

15 februarie 2012




Ligya Diaconescu

Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – Starpress 2012


 L’Antologie des ecrivains roumains de tout le monde- Starpress 2012


Editura Fortuna 2012


La initiativa doamnei Ligya Diaconescu, Antologia Starpress 2012 (207 pagini, format A4) a aparut de aceasta data în varianta româno-franceza, pentru a reuni, parca, suflul latin într-un singur manunchi si acela sa fie încununat de trairile si ofranda literara adusa de catre cei 35 de autori. Cartea este structurata în doua capitole: proza si poezie, o atentie deosebita si un spatiu mai amplu acordându-i-se poeziei. Textele sunt, în mare parte, scrise în româna si traduse ulterior în limba franceza de catre autorii acestora sau de traducatori autorizati. Creatiile ce pot fi citite în oglinda româno-franceza, alocate fiind câte patru pagini fiecarui autor, scot în evidenta sensibilitatea, talentul, credinta si inima deschisa de care scriitorii dau dovada.

Poeta, scriitoarea, jurnalista si publicista Ligya Diaconescu reuneste cu pricepere nume sonore sau mai putin cunoscute ale scrisului românesc contemporan. Desi plecata des din România, domnia sa are o activitate importanta în domeniul cultural si jurnalistic românesc. Este director general al S.C. Starpress SRL, Râmnicu Vâlcea si al Asociatiei Internationale de Cultura si Turism Starpress, proprietar al revistei cu acelasi nume, publicatie bilingva româno-canado-americana cu redactii în România, Canada, SUA, Israel, Italia si corespondenti în întreaga lume.

Scriitorul Adalbert Gyuris din Germania deschide volumul cu un Cuvânt înainte intitulat „Ecouri regasite”, în care noteaza ca „prin aceasta lucrare se promoveaza cât se poate de elocvent imaginea României, oferind tarilor din întreaga lume poezii pasnice, adevarate buchete de flori si proza scrisa din suflet, pentru suflet.”

Doamna Elena Buica din Canada apreciaza ca „aceasta Antologie formeaza dovada ca literatura noastra se maturizeaza, ca îsi capata propriul sau profil.”

Prof. dr. Adrian Botez din România intituleaza antologia bilingva – EPIFANIE. Si nu este nici macar una laica, pe de-a-ntregul: se arata, de fapt, divinitatea ca Duh Dumnezeiesc, ca Logos al unui Neam exprimat în cultura/literatura.”

Scriitoarea Lucretia Berzintu din Israel marturiseste ca ”solidaritatea noastra, a românilor de pretutindeni, e în mirajul creatiei literare, a culturii” si “o asemenea întâlnire, uniti prin limba româna, ne întareste încrederea în puterea spirituala.”

Felicitari tuturor celor care au contribuit la realizarea antologiei STARPRES 2012 dupa cum urmeaza: Elena Buica (Toronto, Canada), Dora Alina Romanescu (Mangalia, România), Adrian Botez (Adjud, România), Mihaela Cristescu (Sydney, Australia), Camelia Iuliana Radu (Ploiesti, România), Ovidiu Creanga (Toronto,Canada), Victorita Dutu (Bucuresti, România), Daniela Gîfu (Iasi, România), Stefan Lucian Muresan (Bucuresti, România), Victoria Fatu Nalatiu (Bistrita, România), Mirela-Ramona Neagu (Braila, România), Ligya Diaconescu (România/Canada), Monalisa Livia Gheorghiu (Galati, România), Ioana Nina Botici (Toulan, Franta), Constantin Frosin (Galati, România), Virgil Ciuca (New York, SUA), Silvia Petre-Grigore (Pitesti, România), Gheorghe Mizgan (Bistrita, România), Ionela Flood (Londra, Anglia), Cristina Maria Purdescu (Bucuresti, România), Stelian Platon (New York, SUA), Mariana Doina Leonte (Suceava, România), Adalbert Gyuris (Germania), Coriolan Paunescu (Galati, România), Mariana Zavati Gardner (Londra, Anglia), Eugen Axinte (Brasov, România), Gigi Stanciu (Constanta, România), Ania Vilal (Bucuresti, România), Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA), Ioana Greier (Augsburg, Germania), Sorin Micutiu (Simeria, România), Maya Maria Musat (Bucuresti, România), Tatiana Scurtu-Munteanu (Galati, România), Maria Bendou (Onesti, România), Lavinia Hutisoru Dumitru (Bucuresti, România).



15 februarie 2012


Stefan Doru DANCUS




Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todica, cel mai nimerit ar fi sa vorbim despre omul de cultura Ben Todica, o personalitate proeminenta a culturii române din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de munca a celui ce a realizat cutremuratorul film documentar „Drumul nostru”, care activeaza la Televiziunea Comunitara Româna din Melbourne – canalul 31 si care realizeaza o emisiune radio în limba româna, adresata publicului român din Australia. Fireste, întâlnirile cu oameni marcanti ai Diasporei (si nu numai), cu scriitori, artisti, medici, pastori, actori si regizori, politologi si politicieni, ziaristi sau simpli cetateni si-au pus o amprenta benefica pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea initiala pentru cinematografie se continua într-un mod fericit cu fascinatia scrisului si atinge punctul suprem cu aparitia celor doua volume – volumul „Între doua lumi” (Ed. „Atticea”, Timisoara) si volumul „În doua lumi” (Ed. „Singur”, Târgoviste) volume lansate si în România.

Cunoscut în toata lumea datorita articolelor aparute în presa ori pe multe site-uri de cultura ale Internetului, Ben Todica dovedeste o tenacitate si o gândire exemplare în raport cu noua conduita a omului modern, mereu consumat de ideea ca nu are timp sa le faca pe toate. Ceea ce-si propune si în acest volum care contine, pe lânga interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate si un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între doua lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievati are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese si despre modul cum vad societatea de azi; aceste „filtrari” ale ideilor exprimate fara rezerve creeaza, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe carti de sociologie aparute în ultimul timp: una este sa afli parerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) si cu totul alta sa ai multiple oferte ideatice.

Dincolo de pasiunea pentru arta, Ben Todica este si un patriot adevarat (oricât de demonetizat poate parea cuvântul!) pentru care nu exista ezitare în finalizarea practica a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (si viata) este dedicata spatiului românesc, ramas astazi atât de sarac în valori morale. De multe ori, intervenind în marturisirile interlocutorilor, adauga un plus de culoare spontana ce provoaca destainuiri spontane si în asta rezida si frumusetea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine si care n-au tenta voit academica ce îndeparteaza potentialul public, în loc sa-l apropie de cuvântul scris.

Volumul de fata, prin continutul sau de exceptie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârsit, avem o viziune tot mai globala asupra lucrurilor. Încercând sa ne structuram cumva emotiile, visurile, sentimentele, evolutia – am crezut ca principiul stratificarii va face ordine. Dar cum sa te pregatesti pentru echilibru, îndoindu-te de existenta lui Dumnezeu sau crezând orbeste în El? O întrebare esentiala care a diversificat opiniile si a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebari si framântari încearca Ben Todica sa le raspunda aducând în fata cititorului oameni pregatiti pentru asta.

Se spune ca orice revolutie trebuie sa schimbe, sa imprime blocului social în care apare, realitatile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revolutia (din 1989, n.a.), în spiritul docilitatii noastre ca popor (asteptam sa se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analistii politici au numit o vreme „restauratie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevaratii studenti, oamenii de cultura. Crosul supravietuirii n-a fost însa abandonat de buticari, agramati, semidocti. Axele acestui început de mileniu sunt bisnita, coruptia, minciuna ce-au reusit sa impuna ritmul unui nou regulament la scara planetara. S-ar putea ca Ben Todica, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, sa fie printre ultimele redute de aparare ale constiintei poporului nostru.

Îl felicit si invit pe toata lumea la acest „festin” al inteligentei si culturii numit „În doua lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celalalt capat al lumii, ne spune ca n-a uitat de unde a plecat.


Stefan Doru DANCUS

Director revista „Singur”

februarie 2012


 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!


A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea






Este seara de Craciun,
Stelele sclipesc în ceruri,
Luna s-a gatit de gala,
Peste tot e armonie!

Este seara de Craciun,
Nori pufosi cu albe mantii
Cern încet fulgi de zapada,
Peste tot e feerie!

Este seara de Craciun,
Crestineasca sarbatoare,
Îngerii cânta colinde,
Peste tot e pietate!

Este seara de Craciun,
Stau doar eu cu mine însumi,
Mi-e un dor nebun de tine,
Peste tot, singuratate!

Este seara de Craciun,
M-am culcat sa-mi alin dorul,
Te visez numai pe tine,
Peste tot e doar iubire!

Este seara de Craciun,
Visele ma duc departe,
Sunt copil ca altadata,
Peste tot doar amintire!

Este seara de Craciun,
Lânga mine stau parintii,
Asteptam sa vina Mosu’…
Peste tot, doar mângâiere!

Este seara de Craciun,
Ma trezesc udat de lacrimi,
Nu mai e ca altadata,
Peste tot e doar durere!


De când m-am trezit
sunt coplesit de-atâta bucurie,
e totul alb afara si ninge,
ninge cu poezie!

Stau în zapada singur
si norii cern încet
versuri, lirica dulce,
din suflet de poet.

Un fulg e Eminescu,
altul Alecsandri,
Cosbuc, Blaga si Labis
si câti oare-or mai fi?

Pe-o mâneca Arghezi,
cazut lânga Sorescu,
pe-un umar Cincinat,
Cusin si Paunescu.

S-au prins cu toti de mâna
parca danseaza-o hora,
Tepelea si Nichita,
au Blandiana – sora!

Stau toti în armonie,
Dinescu, Fruntelata,
Astalos, Ivanescu,
si nimeni nu se cearta.

Totu-mi pare feeric
În dulcea Românie
fiindca aici si iarna
murmura poezie!


Comunistul Mos Gerila
De mult nu mai vine,
Toata lumea a sperat
C-o sa fie bine!

Acum vine Mos Craciun,
Asteptat cu-ardoare,
Dar de-oamenii saraci
Nici în cot nu-l doare!

Copilasii mititei
Nu îl mai saluta,
Fiindca nu le da nimic
Daca n-au valuta!

Dorindu-ti o jucarea,
Te uiti la vitrine
Ca si Nastratin Hogea
Si sa plângi îti vine!

Având ochii-nlacrimati
De-atâta splendoare,
Stai în strada necajit
Si simti ca te doare!

Unii tipa ca e bine,
Alti gasesc scuze,
Multi se uita la vitrine
Si se ling pe buze!

Asta-o fi economia
Aia de piata?
Daca-l vad pe Mos Craciun
Îl arunc pe gheata!

George ROCA
Craciun 2011
Sydney, Australia