Sfârșit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA

Sfarsit-tragic-pentru-o-tanara-din-Oradea-in-SUA-740x357

Sfârşit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA. Virgilia Nicula a murit într-un teribil accident, familia încearcă să-i aducă trupul înapoi în ţară.

Virgilia Nicula, o tânără de 25 de ani originară din Oradea, a murit într-un tragic accident care a avut loc la sfârşitul lunii mai în Richmond, Statele Unite ale Americii. Tânăra se afla în SUA din 2014, după ce a mers acolo cu Work and Travel. Continue reading “Sfârșit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA”

Advertisements

Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014

Zaharia BalaÎn luna iulie a acestui an, Oradea va avea onoarea să găzduiască o importantă personalitate de origine română din SUA. Domnul Zaharia Bala, membru marcant al National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council din Washington D.C., va vizita România pentru prima dată după 27 de ani, cu prilejul sfințirii noului locaș de închinare, biserica ortodoxă din satul său natal, Incești, comuna Ceica, județul Bihor, care va avea loc pe data de 20 iulie, 2014.

Acest eveniment a fost anunțat cu mai mulți ani în urmă, el fiind planificat inițial pe 23 iulie 2012. Întrucât o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multă vreme în casa copilăriei lor, nici măcar în judeţul Bihor şi nici măcar în ţara lor de baştină, un asemenea eveniment este ocazia fericită în care unii dintre ei se pot întâlni şi depăna amintiri în mijlocul consătenilor, rudelor şi prietenilor din copilărie. Continue reading “Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014”

Dacian Palladi – Botezat la crestinii baptisti

dacian-palladi1Consultantul în afaceri Dacian Palladi a primit credința în Cuvântul Evangheliei

Încă o persoană publică din Oradea s-a întors precum Fiul Risipitor de pe calea largă a lumii ortodocse (cu “sfinte” tradiții) la o credință vie în Isus Hristos – Mântuitorul păcătoșilor, precum și la o relație de părtășie cu Domnul Său și biserica Sa. Glorie Domnului!

Fost, rând pe rând, procuror, director al Fondului Proprietăţii de Stat Banat-Crişana în guvernarea CDR, asistent la Drept, membru în partidul fostului şef SRI Virgil Măgureanu şi director de campanie al fostului primar PD Petru Filip, mason şi consilier pentru întreprinzători, Dacian Palladi și-a umplut golul din inimă și aspirațiile spirituale încheind un legâmânt de credință cu Dumnezeu Continue reading “Dacian Palladi – Botezat la crestinii baptisti”

Interviu-marturie – Un miracol din vremea comunista cu Ionel Gabor

Ionel GaborVă recomandăm să urmăriți VEDEO, postat mai jos,  interviul-mărturie, un adevărat miracol, atunci, ca și acum,  după mai bine de 30 de ani!

Născut pe 02 august 1939 în Sâncrai  (Cluj), povestea lui Ionel Gabor din Oradea  a uimit lumea medicală de pe glob.  Asta după ce în dimineața zilei de zăpadă de 29 ianuarie 1976 a căzut la Arad într- un bazin cu apă clocotită amestecată cu hidroxid de sodiu (sodă caustică/leșie) și apoi a fost scos de la 12  metri, printr-o minune, picioarele lui au rămas fără carne, numai oasele lor. Dar acum d-l Gabor este  capabil să meargă din nou și în locul în care odată au fost  doar oase goale, carnea și piele au crescut treptat  din nou.

Acest eveniment Continue reading “Interviu-marturie – Un miracol din vremea comunista cu Ionel Gabor”

Este vremea să ne dedicăm slujirii popoarelor care n-au Biblia în limba maternă

Trib necivilizat“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.”

Eclesiastul 3.1

.

În atenția tinerilor și a bisericilor locale Evanghelice,  de pretutindeni

.

Orice lucru își are vremea lui

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.  Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui…”

Eclesiastul, 3.1-2

 

De două-trei zile nu-mi găseam tonul potrivit pentru scris. Răsfoind Biblia, și câteva însemnări despre misiune, dintr-odată am fost luminat de două expresii duhovnicești. Eclesiastul  spune că “orice lucru își are vremea lui“. Acum este vremea potrivită ca tinerii să se hotărească pentru lucrarea de misiune din țările și triburile sărace, acolo unde nu există o Biblie în limba lor maternă. Continue reading » Armonia Magazine USA

Interviu cu Nelu Demeter

MĂRTURIA LUI NELU DEMETER

Prima Biblie pe care am citit-o, din scoarţă-n scoarţă, a fost viaţa transformată a soţiei mele!

Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers, că ale Lui sunt toate şi că El doreşte doar inima mea zdrobită.

IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEŞTI?

  Cine eşti Doamne?”

PE NELU DEMETER, ISUS CRISTOS L-A GĂSIT PE SCENĂ!

Încă de copil îmi plăceau cântecul şi dansul, în special folclorul. Astfel am ajuns la concluzia că eu trebuie să duc această tradiţie până la marginile pământului, ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.

Prietenii mă lăudau, aveam o imagine bună între oameni sus puşi, care ocupau fotolii somptuoase. Dar toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Când am ajuns la necaz, nici unul dintre ei nu a fost lângă mine. Continue reading “Interviu cu Nelu Demeter”

INTERVIU CU PASCU BALACI – POET, ESEIST, DRAMATURG

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

INTERVIU CU RODICA DACIN – GUVERNATOR 2010-2011 „DISTRICT LIONS 124”- ROMANIA

George ROCA

George ROCA: Distinsa doamna, va multumesc ca ati acceptat acest interviu. În perioada 2010-2011 ati detinut functia de presedinte pe tara sau mai bine zis Guvernator (România) al selectului club „Lions”, mandat încheiat de curând. Ati participat intens la diferite evenimente de prestigiu, fiind mereu implicata în actiuni de ajutorare menite sa imbunatateasca conditiile de trai ale românilor si nu numai. Stiu ca aveti un curriculum vitae demn de invidiat. As dori sa ne faceti cunoscut inceputurile dumneavoastra… De unde ati pornit?

Rodica DACIN: M-am nascut în orasul Vascau, judetul Bihor, fiind al saselea din cei sapte copii ai familiei preotului Alexandru Bursasiu. Nu întotdeauna am avut posibilitati materiale corespunzatoare, mai ales dupa confiscarea averilor si cooperativizarea agriculturii în sistemul socialist. Mi-a placut insa sa învat. Mi-a placut gimnastica, pe care am practicat-o din clasa a patra pâna în anul întâi de facultate. Mi-a placut sa desenez, mostenind talentul tatalui meu si la rândul ei, fiica mea, Camelia, care de cinci ani cutreiera meleagurile ceresti, a dus talentul mai departe… terminând facultatea de arte plastice.

Având ca model pe diriginta mea din anii de liceu am urmat facultatea de biologie în centrul universitar Cluj-Napoca. Chiar si fiul meu, Radu, mi-a mostenit ceva: talentul didactic, fiind pe lânga avocat si cadru universitar. Am visat sa devin cercetator, dar iata ca am devenit profesor de biologie în oraselul meu natal, apoi în Stei, Beius si, dupa revolutie, mutându-ma cu întreaga familie la Oradea, am functionat la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea – liceu de elita al judetului Bihor.

George ROCA: Foarte interesant! Profesor la mai multe licee bihorene… de la Vascau la Stei, de la Stei la Beius si de acolo la prestigiosul Colegiu National „Emanuil Gojdu” unde ati devenit sefa Catedrei de Biologie-Geografie. Care au fost motivele peregrinarilor dumneavoastra si câteva amintiri placute despre aceste locuri unde ati functionat ca profesor.

Rodica DACIN: Vascau este un orasel mic. În primii ani de profesorat am fost precum cel mai constiincios elev. Aveam catedra formata din 25 de ore (când norma era de 18 ore), incluzând: biologie, chimie si psihologie. Îmi pregateam zilnic planurile de lectii cu partea stiintifica, metodica si experimentala. Abia atunci am descoperit ce frumoasa si interesanta este chimia. Am participat la un Simpozion al cadrelor didactice în Bucuresti, cu publicarea metodicii desfasurarii unei lectii de învatare prin descoperire a unei lectii de chimie si m-am simtit apreciata pentru ceea ce am realizat. Ulterior, modificându-se repartitia orelor, am obtinut completarea catedrei la Stei, fostul oras Dr. Petru Groza pe atunci – la un liceu industrial.

Treptat Liceul din Vascau s-a desfiintat si nu mai aveam ore suficiente. Sotul meu a cerut transferul ca Secretar al Primariei din Beius, iar eu m-am transferat la Liceul Industrial Beius. Aici am gândit si coordonat dotarea unui cabinet modern de biologie.

Visul sotului meu, Florian, era sa lucreze în municipiul Oradea. Întrucât eu nu aveam origine „sanatoasa”, nici el nu a putut promova pe vremea comunistilor. Dupa revolutie, a fost chemat sa lucreze la Primaria Municipiului Oradea, iar eu am obtinut prin concurs de dosare, catedra la Liceul Gojdu. Am spus atunci ca aceasta este scoala care mi se potriveste: marea majoritate a elevilor învatau bine si foarte bine. Pot sa afirm ca am adus un nou suflu la Gojdu, privind partea experimentala a biologiei. La una din sarbatorile „Zilelor Scolii” am fost caracterizata drept „eleganta calma”.

George ROCA: Eleganta calma…! Frumoasa caracterizare, frumoasa sintagma! În perioada cât ati functionat ca profesor ati avut o activitate publicistica destul de intensa. Ne puteti enumera câteva lucrari publicate si revistele unde au aparut acestea?

Rodica DACIN: De fapt sunt doar doua publicatii, una privind metodica predarii biologiei: „Fiziologia aparatului osteo-muscular” (publicata în revista „Natura”) si una privind metodica predarii chimiei: „Învatarea prin descoperire la obiectul Chimie” (publicata în volumul: „Educarea elevilor prin munca productiva”).

George ROCA: Dupa iesirea la pensie… nu v-ati lasat în acel „dolce far niente” pensionaresc, ci din contra ati profitat de timpul liber si v-ati implicat în mai multe actiuni care tin de domeniu obstesc, actiuni de caritate si ajutorare, socializare si nu în ultimul rând de coordonare si conducere. Cum va motivati acest elan? Ce v-a determinat sa deveniti membru al Clubului „Lions”?

Rodica DACIN: Dupa cem-am pensionat am realizat urmatoarele lucruri importante:

  • Am început sa învat limba engleza;

  • Am intrat în Lions;

  • Am învatat sa lucrez pe calculator;

  • Am initiat fondarea a doua cluburi de tineri în Oradea: „Leo Veritas” si „Leo Black Eagle” cu care ne mândrim;

  • Am vizitat diferite locuri din tara si din strainatate, unde mi-am facut prieteni;

  • Am tradus documente Lions (uneori cu sprijinul unor specialisti) si anul acesta am publicat un volum cu aceste traduceri;

  • Am scris numeroase articole despre viata lionistica, publicate în revista „The Lion-Romania”!

Ce m-a determinat sa intru în Lions? Cred ca sufletul meu, mostenirea mea genetica. Sotul meu a înfiintat primul club Lions din Oradea, un club mixt, pentru domni si doamne. Îmi placea tot ceea ce faceau ei; adesea veneam cu idei pe care ei le punea în aplicare. Simteam ca mi se potriveste ceea ce întâmpla acolo. Îmi place sa spun ca am activat ca „neoficial” în Lions, pe lânga sotul meu, timp de patru ani. Când sotul meu a ajuns Guvernator, a dorit sa înfiinteze un club de doamne în Oradea, iar eu am fost aleasa presedinte fondator, pentru faptul ca la prima întâlnire am explicat celor prezenti multe lucruri legate de activitatea lionistica.

George ROCA: Deci dupa aproape patru ani ca „neoficial” pe lânga Clubul „Lions” Oradea, v-ati decis sa înfiintati clubul de doamne „Lions Oradea 22”, unde ati devenit pe lânga fondator si presedinte. Care au fost obiectivele acestuia?

Rodica DACIN: Nu aveam la început un program bine stabilit. Fiindca se apropiaCraciunul, ne-am gândit sa aducem bucurie în casele unor familii cu trei-patru sau cinci copii. Am realizat prima tombola ca sa adunam fonduri, am avut prima sponsorizare în produse; am cerut o lista de la Serviciul social al Primariei cu familiile cu multi copii si desigur adresele lor si ne-am dus cu pachete si bani la ei acasa, spre mirarea si bucuria lor. Ulterior am aflat de la televiziunea locala oradeana ca trei surori (eleve), pe care le vizitaseram, au ramas orfane de ambii parinti. Ani de zile ne-am ocupat de aceste fete din punct de vedere a îmbunatatirii conditiilor de viata, de sanatate si al educatiei.

Ulterior, cazurile se iveau, veneau spre noi. Clubul a crescut de la an de an, iar noi am câstigat experienta. Acum avem programe permanente si ocazionale. De trei ani, consecutiv realizam o tabara de vara pentru copii diabetici; în prealabil un concert de caritate pentru aceasta tabara; organizam un mini-târg de Craciun ca sa adunam fonduri pentru o bursa anuala pe care sa o oferim unui student, selectat printr-un concurs riguros. Anul acesta am vândut pâine si placinte ca sa adunam bani! Actiunile sunt multe, spatiul nu ne permite enumerarea lor.

George ROCA: Ce alte activitati ati avut, în cadrul clubului în anii ce au urmat? Ma refer la perioada 2002 pâna în 2010, an în care chiar aici la Sydney ati fost „unsa” în functia de Guvernator al Districtului „Lions” – România?

Rodica DACIN: Am fost pe rând:

  • Presedinte pe Zona de Nord-Vest a României

  • Presedintele Comisiei de femei a Districtului

  • Presedintele Comisiei de regulamente, traduceri, constitutie

  • Viceguvernator II

  • Viceguvernator I

  • Guvernator în perioada 1 iulie 2010- 30 iunie 2011

George ROCA: Între timp ati reluat si activitatea dumneavoastra publicistica. Ati devenit redactor la mai multe reviste, ati înfiintat chiar una dintre acestea. Câteva detalii va rog.

Rodica DACIN: Între anii 2002-2003 am redactat prima publicatie lionistica din România: „Buletin informativ”, care a aparut în trei numere. În perioada 2010-2011 am fost coredactor în fapt la revista „The Lion – Romania”, care s-a tiparit la Oradea.

George ROCA: Stiu ca ati participat în ultimii 12 ani la nenumarate congrese, conventii, forumuri, tabere ale clubului „Lions” care au avut loc în strainatate. Ati acumulat în acest fel o experienta ampla pe plan international. Cum se materializeaza aceasta în munca dumneavoastra?

Rodica DACIN: Esenta lionismului este caritatea si prietenia, fara granite. Suntem globali, ne ajutam unii pe altii în spiritul solidaritatii internationale. Contactele si prieteniile legate pe plan international mi-au creat sentimentul special ca apartin acestei lumi si ca lumea îmi apartine. În România avem un lionism tânar, avându-si începuturile în 1990, asa ca am avut multe de învatat din experienta acumulata.

Ca Guvernator am avut cele mai strânse relatii cu „Districtul 103 Sud-Vest”, Franta. Prin e-mailuri si vizite reciproce am întarit prietenia ce ne leaga ca districte înfratite. Am construit programe comune. Am fost sprijiniti de Fundatia Internationala Lions si anul acesta la rândul nostru am sprijinit prin intermediul acestei fundatii, Lions Japonia si japonezii, în efortul lor de reconstructie al tarii dupa dubla catastrofa suferita. Ne mândrim cu faptul ca am reusit sa donam mai mult decât am primit! Sunt doar câteva exemple.

George ROCA: Sa ne reîntoarcem la Sydney! Cum a fost posibil sa fiti nominalizata si apoi aleasa în onoranta functie de Guvernator al Districtului „Lions” – România? Cine au fost cei care v-au propus si cei care v-au ales? Desigur ca as dori sa ne spuneti si câteva cuvinte despre cei care v-au acordat aceasta functie.

Rodica DACIN: Câtiva membri Lions si fosti guvernatori care îmi cunosteau activitatea m-au rugat si mi-au cerut sa candidez pentru functia de Viceguvernator II. La Conventia Nationala de la Bucuresti am fost votata pentru aceasta functie de catre delegatii cu drept de vot ai Districtului.

La fel s-a întâmplat pentru functia de Viceguvernator I si Guvernator. În perioada 28 iunie – 2 iulie 2010, în Australia, la Sydney, a avut loc Conventia Internationala Lions. Americanul Sid Scruggs III, a fost ales Presedinte International. Guvernatorii alesi ai Districtelor din cele 206 tari componente ale LCI au fost numiti în functie de catre Presedintele International; eu am fost numita Guvernatorul D 124 (România).

George ROCA: Chiar daca nu sunt membru al Clubului „Lions”, am fost invitat de catre dumneavoastra, aici la Sydney – fapt pentru care m-am simtit onorat si va multumesc – sa particip la parada care a avut loc pe principalele artere ale orasului. Grupul condus de dumneavoastra a fost destul de numeros si consider ca a facut onoare României. Uniformele purtate au fost foarte apreciate, iar palarioarele din Oas au fost foarte admirate. Stiu ca dupa terminarea parazii, în piata faimoasei „Opera House” ati daruit publicului toate „elementele românesti” pe care le aduseserati de acasa: steaguri, palarioare, insigne, suveniruri… Câti participanti „Lions” a avut România la Conventia Internationala de la Sydney si câte tari au trimis reprezentanti?

Rodica DACIN: 39 de membrii Lions si invitatii lor au participat la Conventia Internationala de la Sydney. Peste 120 de tari au avut delegati la aceasta conventie.

George ROCA: Care sunt obiectivele si dezideratele Clubului „Lions” România?

Obiectivele si dezideratele le-am transformat în realizari. Va voi prezenta câteva: stimularea activitatii cluburilor prin înscrierea acestora în programele nationale pe orizontala propuse de guvernator, si prin crearea unui cadru competitiv – constructiv, prin derularea „Concursului între cluburi”.

Cu bucurie am constatat acceptarea de catre cluburi ca programe nationale pe orizontala a trei dintre cele sase-sapte pe care le-am propus districtului si… iata ca s-a facut o treaba buna, iar concursul intre cluburi i-a ambitionat pe unii! S-a creat o emulatie intre câteva cluburi, stimulându-le sa realizeze cât mai multe actiuni.

Câtiva presedinti, împreuna cu cluburile lor, s-au ambitionat foarte tare în dorinta de a câstiga. Întotdeauna avem nevoie de competitie si învingatori. Toate cluburile care se afla în top sunt foarte bune, foarte active, inventive, de succes. Felicitari tuturor!

Multe cluburi si-au inserat în agenda ca programe noi – cele privind vederea, diabetul si mediul, înscriindu-se în programele nationale si în campaniile globale lansate de catre Presedintele International, domnul Sid Scruggs III, si nu în ultimul rând, impresionati de efectele catastrofelor naturale, fie din România, fie din Japonia, cluburile au raspuns la chemarea de a sprijini persoanele afectate, mobilizându-se exemplar, culminând cu Ziua Nationala de plantare de arbori si arbusti (PAA), când 40 de cluburi au actionat concertat în vederea îmbunatatirii calitatii mediului, realizând totodata cea mai mare vizibilitate Lions de pâna acum.

George ROCA: Ati primit nenumarate diplome, medalii, distinctii, certificate de apreciere din partea conducerii „Lions International”. Care dintre acestea va încânta cel mai mult?

Rodica DACIN: Azi am primit prin posta o frumoasa placheta din poliester de la fostul Presedinte International Sid Scruggs: „Light Keeper – Harbor Light, Master Award, Silver Level” (Motto-ul Presedintelui International 2010-2011 a fost: „Un far al sperantei”: Leii sa fie un far al sperantei în toate domeniile activitatii lionistice). Motivatia acordarii acestei plachete a fost pentru faptul ca mai mult de jumatate din cluburile districtului s-au implicat în doua din cele patru campanii global-service lansate de catre Sid. Într-adevar eu am fost cea care a informat, cerut, stimulat si impulsionat cluburile sa realizeze aceste programe: Colectarea si distribuirea de alimente si plantarea de arbori si arbusti. Mâine este ziua mea de nastere! Am primit acest premiu ca pe un cadou lionistic de ziua mea si sunt mândra pentru asta.

George ROCA: Va felicit si va doresc din toata inima „La multi ani!”. Pe insigna dumneavoastra, a guvernatorului de fapt, scrie „Prietenie, Caritate, Progres”. La ce va referiti? Putine detalii va rog. Ce reprezinta celelalte elemente heraldice ale insignei?

Rodica DACIN: Prietenie, caritate, progres, este motto-ul cu care am condus activitatea districtului în acest an lionistic. În toate întâlnirile si comunicarile realizate, s-a simtit aerul prieteniei, al respectului reciproc, al aprecierii a ceea ce este frumos în prietenia care ne leaga: dorinta de ne ajuta semenii mai putin favorizati de soarta. Am învatat, deasemenea, ca pentru a pastra prietenia si ceea ce este valoros în ceea ce ne uneste, uneori, este nevoie de a trece peste orgolii, este nevoie de a face mici compromisuri, ceea ce nu este usor, dar daca reusesti cu atât mai mare este satisfactia.

Ne-am câstigat noi prieteni, fie cu ocazia întâlnirilor internationale, fie prin cluburile nou fondate. Ca puncte slabe, sau neîmpliniri, as aminti faptul ca uneori nu am fost suficient de ferma, ca am abuzat de prietenia unora, pentru a-i împaca pe altii. Le multumesc celor care m-au înteles si mi-au acordat ajutorul. Actele caritabile pe care le-am realizat fiecare în coltul lui de tara, sau, concertat la nivel de district, au reusit sa aline suferinta oamenilor bolnavi, sa depisteze într-o faza precoce probleme de sanatate, sa asigure o masa mai îmbelsugata saracilor si batrânilor, sa sprijine zonele sinistrate ale Moldovei, sa contribuie la cresterea calitatii mediului si pe de alta parte sa educe tânara generatie Leo în spiritul voluntariatului, sa sprijine si sa stimuleze tinerele talente sau sa asigure material posibilitatea continuarii studiilor pentru elevi si studenti si sa nu uitam gestul nobil de umanitarism, de solidaritate internationala pe care l-am realizat toti împreuna pentru a sprijini locuitorii Japoniei, cea mai grav afectata zona geografica a globului de catastrofe naturale, nu numai cu bani si rechizite scolare, ci ceea ce e si mai valoros, prin oferta de a gazdui si oferi toate conditiile de viata unor familii japoneze si tot ceea ce înseamna o tabara de vara pentru copii japonezi. Am raspuns în toate aceste cazuri la „Chemarea de a fi un far al sperantei” pentru cei aflati în nevoie.

Progres? Da exista! Exista în viata celor pe care i-am sprijinit sau stimulat, dar si în viata noastra personala. Satisfactiile morale izvorâte din rezultatele lucrului bine facut, întarirea prieteniei si dorinta de a gasi si rezolva noi si noi nevoi ale comunitatii. Si toate acestea enumerate mai sus înseamna simplu: LIONS!

Fiind profesor de biologie si membru Lions, mi-am ales ca simbol o floare endemica Bihorului: „Melampirum bihariense” stilizata. Mi-a placut foarte mult deoarece aceasta evidentiaza culorile originare Lions: violet si auriu (acum sunt albastru si auriu), culori care simbolizeaza: loialitatea si integritatea, respectiv, sinceritatea scopului, idei progresiste, generozitatea în gândire, inima si punga fata de cei ce au nevoie.

George ROCA: Câti membri si câte cluburi „Lions” sunt în România?

Rodica DACIN: La 1 iulie 2010 districtul avea 1.284 de membri. La sfârsitul anului lionistic, respectiv 30 iunie 2011, numaram 1.348 membri. Privind numarul de membri din cluburile active, s-a constatat o mare fluctuatie. Pierderile de membri întreceau adesea numarul de noi membri. Cresterea numarului de membri la nivel de district s-a realizat mai mult prin formarea de noi cluburi: 8 noi cluburi au luat fiinta, doua fiind în lucru… În prezent în România exista 60 de cluburi „Lions”.

George ROCA: Cu ce îi ajutati pe cei nevoiasi? Ma refer la fapte caritabile? La actiuni de binefacere…

Rodica DACIN: Prin programele nationale pe orizontala s-au realizat urmatoarele:

  • Programe legate de sanatatea vederii. Prin Screening oftalmologic au fost testate 2.390 de persoane. Cazurile cu deficiente depistate au fost îndrumate catre cabinetele medicale specializate. S-au realizat multe alte tipuri de proiecte vizând vederea la nivelul cluburilor. De asemenea, prin Comisia districtului de Ocrotire a vederii, s-au realizat actiuni de atragere a medicilor oftalmologi catre programele Lions legate de vedere cum sunt:

-Prezentarea Programului Lions „Vedere clara – ochi sanatosi” la Congresul de Oftalmologie 2010

-Prezentarea în premiera a filmului „Going blind” – vizionat de 150 medici.

  • Programe vizând constientizarea, depistarea si tratarea diabetului. S-a facut testarea glicemiei la 1.625 persoane, iar de „constientizare si educare” au beneficiat 2580 persoane.

În câteva orase ale tarii s-a realizat iluminarea în albastru a unor cladiri reprezentative si lansarea de baloane albastre… lumina albastra fiind simbolul atentionarii asupra pericolulului pandemiei diabetice.

  • Tabere pentru copiii diabetici, au realizat si realizeaza LC Bacau, LC Oradea (+concert pentru copii diabetici), LC Satu Mare.

  • În Programul National de Plantare de arbori si arbusti au fost implicate 40 cluburi. Au fost plantati peste 29.000 arbori si arbusti si 6 hectare suprafata a fost împadurita.

Apreciez în mod deosebit numarul mare al cluburilor care au reusit sa organizeze si sa desfasoare acest program, facând apel la persoana de specialitate, antrenând ca voluntari membrii Leo, elevi, membrii de familie si alte persoane, sau realizând parteneriate cu scolile, primariile, Ocolul silvic. A fost o actiune „service” placuta, nu chiar usoara… Pentru unii accesul la parcelele alocate a fost cam dificil. Ne-am simtit bine lucrând în echipa si în general am încheiat cu o socializare bine venita. În diferite orase ale tarii mass-media a redat actiunile organizate.

Putem fi mândri ca peste ani de zile puietii pe care i-am plantat noi acum – vor deveni arbori si arbusti adulti, contribuind la refacerea unor zone defrisate, sau vor înfrumuseta parcuri si implicit vor contribui la scaderea poluarii mediului. Programul National de Plantare ramâne – o investitie pentru viitor. Ar mai fi multe de enumerat dar nu as vrea sa va rapesc spatiul…

George ROCA: Nu va faceti probleme! Internetul are spatiu nelimitat! V-as ruga sa continuati. Consider ca sunt fapte si actiuni importante…

Rodica DACIN: Am realizat un „Program National”, care s-a nascut initial ad-hoc la nivelul cluburilor si apoi dirijat prin implicarea Viceguvernatorului I, Ionel Lupu, referitor la sprijinirea zonelor sinistrate din Moldova, în vara anului trecut, exprimându-ne astfel solidaritatea fata de persoanele afectate de urmarile inundatiilor. S-au organizat puncte de colectare de alimente, îmbracaminte, mobilier; în unele cazuri Lions sau Leo au distribuit direct ajutoarele pregatite, prin deplasarea în zonele sinistrate. S-a acordat sprijin financiar, sau în produse de larg consum si materiale de constructii. S-au implicat 22 cluburi Lions si 13 cluburi Leo. Contributiunile banesti au constituit suma de 36.000 RON.

Cu materialele donate au fost sprijinite 8 familii, astfel: Caramida donata de catre Dorin Mirea din LC Câmpulung, Rucar-Bran, s-a folosit la constructia a doua case. Pentru alte 6 familii s-a asigurat ciment, adeziv, izolatii, cherestea pentru reparatii acareturi, împrejmuiri, izolatie exterior pentru case. Am beneficiat si de un grant LCIF în valoare de 10.000 USD prin intermediul Clubului Lions Bucuresti Millenium.

În lunile martie-aprilie am lansat un program national de urgenta: Sprijinirea Lions Japonia si a japonezilor în general, prin intermediul LCIF, în vederea reconstructiei tarii în urma dezastrului natural fara precedent ce s-a abatut asupra lor. Impresionati de urmarile catastrofei, de demnitatea japonezilor în lupta ce a urmat, de exemplul dat de Lions Japonia, ne-am strâns rândurile si am reusit împreuna (District, cluburi si membri Lions individual) sa donam peste 16.000 USD, incluzând si doua seturi „Scoala în cutie”.

Iata, deci, ca în acest an legatura de sprijin financiar cu LCIF s-a realizat în dublu sens. Putem fi mândri ca am reusit sa oferim mai mult decât am primit.

A mai fost demarat si programul: „Centrul National Lions de educare a câinilor însotitori de nevazatori”. Prin implicarea LC Timisoara, a Comisiei juridice si a secretariatului Districtului s-au pregatit actele constitutive. LC Timisoara, a demarat proiectul pilot privind achizitionarea si educarea primului câine. Le doresc mult succes în continuare!

George ROCA: Alte realizari?

Rodica DACIN: Alte realizari au fost cele cu privire la comunicarea dintre noi. Împartasirea activitatilor s-a realizat-lunar prin newsletters. Informatiile primite lunar, mi-au permis sa cunosc preocuparile si realizarile tuturor si sa apreciez cluburile foarte active. Odata la doua luni revista „The Lion România”, venea sa împartaseasca aceste realizari cu tot districtul, constatându-se cresterea numarului de activitati împartasite, constituind totodata un punct de inspiratie pentru cluburile mai noi.

Din consideratie si prietenie, pentru oaspetii nostri, revista care a aparut cu ocazia Conventiei Nationale de la Oradea, în mai 2011, are presarate articole în limba franceza si engleza. Am organizat un concurs de desene cu tema „Afisul pentru pace” pentru copii cu vârste cuprinse între 11 si 13 ani. Faza pe district, a reunit 19 cluburi pe arena competitiei. Imaginile lucrarilor câstigatoare au fost prezentate în „Calendarul Lions” ce a însotit revista „The Lion România”.

De asemenea, s-au organizat emotionante festivitati de premiere a copiilor talentati, care au fost stimulati sa gândeasca despre pace, sa-si exprime prin desen sentimentele lor privind pacea. Licitatia desenelor câstigatoare a avut succes.

În relatia Leo-Lions pot sa va spun ca ne preocupa educarea generatiei de mâine în spiritul voluntariatului, al caritatii si al leadershipului. As puncta aici câteva aspecte: cabinetele comune Lions-Leo; Tabara internationala Lions de la Diham; sprijin financiar, material si consiliere „Leo Europa Forum” (care se va desfasura în România, la Sibiu); parteneri de proiecte la nivelul cluburilor; sponsorizarea înfiintarii de noi cluburi… Comisia „Tabere si Schimb de tineri” raporteaza: 35 de aplicatii completate prin Cluburile Lions din România pentru tabere în Europa, America, Japonia, dintre care 25 sunt acceptate si 10 în asteptare. Acesti tineri vor fi mesagerii nostri în diferite tari. Ne mândrim cu tinerii nostri colaboratori Leo si le multumim tuturor pentru originalitatea, frumusetea si valoarea programelor pe care le realizeaza. Îi asteapta marea lor pregatire a LEF: trebuie sa le fim alaturi în continuare si sa-i sprijinim.

George ROCA: Abia acum am înteles diferenta dintre „Lion” si „Leo”. Acestia din urma sunt „leutii”, adica juniorii… As vrea sa va mai întreb cum va formati viitorii lideri? Ma refer la cei la care va trebui sa predati stafeta. Care este sistemul de alegere a unui lider „Lion”, prin vot, prin nominalizari… sau contributii financiare?

Rodica DACIN: Lions România a participat la mai multe „traininguri” privind formarea liderilor si a trainerilor. Acestea au fost reprezentate sub forma seminarii (Seminar de noi strategii – LENS) si cursuri de pregatire a viitorilor presedinti de club. Viitorul guvernator este propus si sustinut de catre clubul sau. Uneori sunt mai multi candidati pentru functia de Vice Guvernator. În cazul meu, trei membrii Lions si-au anuntat intentia de a candida, dar mai apoi… au renuntat la competitie.

George ROCA: Exista un statut, un ghid de îndrumare, sau niste documente scrise dupa care va orientati?

Rodica DACIN: Exista o Constitutie standard a districtului si una a clubului, pe baza carora se adopta statutul acestora. Privind Cadru definit, cunoscut si aplicat, din 2005 am dorit sa realizez ceva pentru district care sa dainuiasca: m-am ocupat de traducerea a numeroase documente Lions, beneficiind si de sprijinul unor membri Lions2 abilitati.

Anul acesta, am editat si distribuit conducerii districtului si presedintilor cluburilor manualul de traduceri „Ghid de orientare în Lionism 2011” cu obligativitatea de a fi retransmis presedintelui nou ales în fiecare an, ghid care este postat si pe site-ul nostru. Consider ca acest Ghid trebuie sa stea în permanenta pe masa presedintelui de club si nu numai.

George ROCA: Multumesc mult! Un adevarat raport de activitate! Din ce fonduri se gospodareste „Lions Club” din România? Primiti si ajutoare din partea Guvernului României sau din strainatate?

Rodica DACIN: Fondurile în majoritate provin din cotizatiile membrilor. În luna ianuarie a fiecarui an organizam un Revelion lionistic al districtului (unele cluburi organizeaza baluri), în cadrul caruia prin tombola si licitatie se aduna fonduri. De asemenea se obtin fonduri si prin sponsorizari.

Noi suntem o organizatie nonguvernamentala, asa ca… pentru situatii de urgenta, precum cele provocate de catastrofe naturale (ex. inundatii), Fundatia Internationala a Cluburilor Lions ne-a acordat în doi ani câte un Grant de urgenta de câte 10.000 de dolari americani.

George ROCA: Ce proiecte de viitor are „Clubul Lions” din România?

Rodica DACIN: Se vor continua unele dintre proiectele de succes ale „anului lionistic” ce abia s-a încheiat, cum sunt:

– Plantarea (în continuare) de arbori si arbusti

– Programe de ocrotirea vederii, de depistare si tratare a diabetului

– Crearea unui centru de instruire a câinilor însotitori ai nevazatorilor s.a.

dar si programe noi-privind:

– Lupta anti-drogare

– Sprijinirea refugiatilor, etc.

George ROCA: Acum, la încheierea mandatului dumneavoastra, va rog sa transmiteti un mesaj sau un apel catre cei care sunt membri ai clubului „Lions” si nu numai.

Rodica DACIN: Am încheiatmandatul meu de guvernator cu satisfactia ca am reusit sa motivez si sa inspir, sa stimulez si sa consiliez, sa simt pulsul cluburilor, sa pot sa-i apreciez pe cei valorosi, sa-i sprijin pe cei aflati în impas. Toate acestea le-am realizat împreuna cu colegii, sau mai bine zis, cu prietenii „Lions”, fapt pentru care le multumesc din suflet pentru tot si toate. Pentru mine a fost o experienta extraordinara, un mod de a privi lumea cu mai multa întelegere…

Multumesc celor doi viceguvernatori, întregului cabinet, precum si echipei de presedinti de cluburi ai acestui an, pentru toata activitatea depusa.

Multumesc familiei mele si în special sotului meu, Florian, pe care uneori i-am neglijat dedicându-ma muncii pentru „Lions” de dimineata pâna seara târziu. Florian a fost mâna mea dreapta: deosebit de ambitios în a face noi cluburi, chiar bolnav fiind în anumite perioade… Un bun consilier, un bun observator si cunoscator al vietii lionistice! El a fost cel care… a visat pentru mine realizarea înfiintarii a zece cluburi în mandatul meu si acum e fericit din acest punct de vedere, doua dintre ele fiind deja în lucru.

Nelu Ianceu si Razvan Rotta au fost pentru mine, doua puncte de mare sprijin, unul ca „ministru de finante”, consilier si organizator al Conventiei iar celalalt (Razvan), a fost cel care mi-a pus calculatorul în brate cerându-mi sa învat sa lucrez pe el! S-a putut constata de ce mare folos mi-a fost, iar anul acesta a sponsorizat „telefonul guvernatorului” si s-a implicat în directia membership si festivitati de cartare si si-a asumat o munca deloc usoara, cea de a fi Comisar al Conventiei. Deosebite multumiri pentru amândoi.

Deosebita, prezenta de suflet si sensibilitate, cu cea mai intensa comunicare si colaborare în acest an lionistic, absorbind ca un burete tot ce înseamna Lions, a fost Narcisa Mederle – presedinta tânarului, dar foarte activului club „Timisoara Diamond”.

Multumesc Clubului Lions Oradea pentru sprijinul acordat. Am lasat la urma, clubul meu de prietene Lions „Oradea 22”, care m-au înteles si m-au sprijinit si parca s-au întrecut pe sine, în dorinta de a fi anul acesta la înaltime, câstigând concursul între cluburi. Cu urari de bine tuturor!

Fie ca lionismul românesc sa cunoasca noi si noi realizari în anii ce vin. Mult, mult succes echipei care va urma. Mult, mult succes tuturor românilor în anii ce vor urma.

George ROCA: Impresionant! Va multumesc si va doresc mult succes în tot ceea ce faceti.

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney-Oradea

24 august 2011

 

Atelierul coral Brasov!

Fundatia Jubilate, împreuna cu Biserica Baptista nr.1 din Brasov

Are bucuria sa va invite la Atelierul coralÎn mijlocul laudelor” în 11-13 noiembrie 2011, la Biserica Baptista nr.1, str. Dealul Melcilor nr.3, Brasov.

Invitam frati si surori doritori sa cânte laude Domnului pentru trei zile de închinare în contextul repetitiilor de cor vineri si sâmbata. La sfârsitul acestor repetitii, corul reunit va sluji într-un serviciu de închinare, duminica seara ora 18.00 la Biserica Baptista nr.1 din Brasov.

Orarul  este urmatorul:

Vineri, 11 noiembrie, orele 18:00-20:30

Sâmbata, 12 noiembrie, orele 9-13:00 si 14:00-17.00

Duminica, 13 noiembrie

Orele 16:45 – repetitie, 18:00 – serviciul de închinare la Biserica Baptista nr.1 din Brasov.

Ne rugam ca Domnul sa aduca înnoire si curatire în slujirea noastra si în bisericile în care slujiim.

Ne rugam ca lucrarea corala în biserici sa fie întarita de Dumnezeu prin acest eveniment.

Ne rugam ca acel serviciu de duminica sa fie închinare în duh si în adevar.

Ne rugam ca Domnul sa fie glorificat prin partasia noastra unii cu altii.

Pentru mai multe informatii si pentru înscriere

Va rugam sa luati legatura cu fr. Pastor Corin Mihaila tel. 0751.246.815 sau cu Fundatia Jubilate tel. 0359.402.375, e-mail: office@jubilate.ro

TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

De vrei sa-ti începi cartea, mai Mitica, atunci vei scrie asa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, capitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adica! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonica ce se consumase cu ani în urma între cei doi prieteni, atunci când nea Mitica se gândise ca ar fi bine sa aseze în file de carte, toate amintirile sale din viata de refugiat.
   Cu tatal medic si mama evreica, nefiind dispus sa suporte consecintele originii sale semite, într-o societate ostila, condusa de comunisti, Titi Filip îsi cauta norocul în lumea libera, pribegind pe trei continente si încercând sa-si împlineasca destinul departe de România. 
   Dezradacinarea unui campion
    Titi Filip s-a nascut la Oradea. A fost sportiv de performanta, un priceput înotator pe spate. Alaturi de fratele sau, Gicu Filip  juca polo pe apa la echipa Crisul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viata de sportiv: Îi bateam pe bucuresteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dadea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucurestenii tot bucuresteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Traiasca! Traiasca! Traiasca!», ne raspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamna «traiasca», pe ungureste. Ne agreau bucurestenii!
    Tatal sau, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comunistilor (sotia lui era evreica); se refugiase la Timisoara cu toata familia, dar aici Titi si ai sai se simteau dezradacinati: Refugiul mi-a fost greu…tatal meu era doctor, dar dupa ce-ti strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
    La un moment dat se hotaraste sa paraseasca România si ia calea exilului. Fratele sau, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleaca si el din tara si se stabileste în Germania. Nea Mitica Sinu nu mai stie nimic de el, doar ca este în viata si ca locuieste în Germania.
    Paradoxal, vietile lui Titi Filip si a lui nea Mitica se intersecteaza, dincolo de  granitele tarii, de mai multe ori. Se cunosc la Paris si se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în gluma, mai în serios îi spunea amicului sau: Mai Mitica, daca am avea si noi o meserie….
    Parisul parca i-a adunat pe toti prietenii lui Mitica la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei si-a luat zborul spre directia trasata de linia  propriului destin… Dupa Paris, Mitica Sinu si Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal si Vancouver… 
      Când ceri bani si te trezesti cu… portocale!
    „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toti prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sarea în sus si cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” .
    El astepta o scrisoare anume, care pâna la urma a si sosit: avea o matusa la Montreal, dar nu-i stia adresa; sosise acum, odata cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca sa-si gaseasca drumul, cautând puncte de sprijin într-o tara în care nu cunostea pe nimeni. Însusi faptul de a sti ca ai o cunostinta, cât ar fi de îndepartata, cu care sa poti lua legatura atunci când ai nevoie, sau pur si simplu pentru a nu te simti atât de singur, conta foarte mult! Viata refugiatilor nu a fost niciodata nici simpla si nici usoara. În momentele în care disperarea pune stapânire pe tine, o vorba buna, un sfat, oricât de neînsemnat, valoreaza mai mult decât orice pe lume.
    Nichita Tomescu, avocatul bucurestean despre care povestise nea Mitica, când a aflat ca în sfârsit, Titi si-a gasit matusa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui ca ai mai multi si îi mai spui în ce situatie suntem… ca nu prea avem de lucru, ca o ducem greu…
    Bucuros ca îsi gasise matusa, oradeanul nostru, plin de speranta, îi face imediat o vizita. Era aproape sigur ca întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Mai,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecaruia câte-o portocala –, a fost raspunsul lui Titi, în timp ce scotea niste portocale dintr-o plasa ponosita – stiti ce mi-a zis matusa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, si-aici» – si mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
    Dan Isacescu, românul care ajunsese în Franta într-o cutie fixata artistic între rotile unui tren, cel care statuse printre closarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în fata? În naivitatea lor, toti au crezut ca Titi va fi ajutat de acea matusa. Se înselasera însa si erau constienti de faptul ca nimeni altcineva, decât ei însisi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar pâna la bani!
      Despre meserie cu mult umor
    Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitica Sinu. Inteligent, agil si cu abilitate în vorbirea mai multor limbi straine – pentru ca  stia bine engleza, franceza, germana, maghiara si greaca – era de cele mai multe ori sarea si piperul întâlnirilor lor.
    Avea darul de a te scoate din starile mai putin placute si a te bine dispune atunci când erai catranit: “Când jucam la bursa, venea de multe ori si Titi si ma întreba: Mitica, ai facut ceva la bursa?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi raspundeam, iar el ma corecta în momentul imediat urmator, spunându-mi: Mai, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-si ca tare îi mai placea sa manânce oradeanului!
    Pe vremea când muncea la taiat de lemne în padurile canadiene, împreuna cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru si Cornel Popa (acesta din urma fiind cel care cumparase o parcela de padure pentru defrisare si valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Mai, eu vin cu voi la padure, dar sa nu ma lasati sa-mi tai piciorul!  Le dadea astfel de înteles ca el munceste, dar trebuie sa manânce bine, ca sa faca fata…
   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua sa tina legatura cu prietenii sai cu care vorbea la telefon ore în sir. Astazi îsi aminteste ca era deja în Arizona când   începuse sa-si adune la un loc toate amintirile, si-i destainuise lui Titi Filip într-o îndelunga convorbire telefonica, intentia de a scrie o carte a exilului.
    Daca vrei sa scrii ceva despre mine, atunci scrie ca «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poti mentiona si poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Ploua ziua, ploua noaptea / ploua, poate ma înec / Da-o dracului, ca plec! / Nu mai stati, români  flacai / Colindati lumea prin vai /Faceti ca si Decebal / Cu caruta sau pe cal». Si nu uita sa descrii zapada canadiana si nici cum dormeam toti sapte la Montreal într-o camera, sa nu uiti!
    Acea disperare a lui Titi era justificata, pentru ca el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, baiatul de doctor, caruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume noua, diferita de cea lasata acasa, în care, neavând o meserie era nevoit sa se descurce cum putea… Dar era harnic si nu se dadea la o parte atunci când era vorba de munca.
    Cum nu se putea sa se încheie o discutie cu nea Mitica decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai înca un pic sa-ti zic una de la Bihor si în secunda urmatoare a si început sa cânte cât îl tineau plamânii: «Cum dai mama laptele / Tri li li li li / Trei pitule, domnule! / Cum dai mama smântâna / Tri li li li li / Tot asa ca vecina! / Lasa-l mama si mai jos / Nu pot domnule, ca-i gros!»
    Sa tot ai un asemenea prieten, care sa nu te lase niciodata sa te-adâncesti în umbra gândurilor tale si sa-ti aduca mereu buna dispozitie! Dar viata cu cararile ei încurcate, uneori ne tine departe de cei pe care-i iubim, pentru ca-si urmeaza cursul firesc. Asa s-a întâmplat si cu Titi.
      O noua viata pe „continentul negru”!
    La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blonda foarte frumoasa, grecoaica, fiica unui capitan de vas. Pe lânga greaca, limba ei materna, Elfy vorbea limba engleza si franceza. Cunoscând bine limba greaca, având el un sarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucereasca pe frumoasa elena. Mai târziu, cei doi s-au casatorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.
    Viata lui Titi s-a schimbat radical dupa casatorie, si-a modificat total traiectoria si prioritatile au fost altele. Au parasit Canada si s-au mutat într-o tara din Africa. Titi si-a gasit imediat un serviciu la primaria orasului în care s-au stabilit.
    Elfy i-a daruit mai apoi un copil, o fetita, careia i-au dat numele Ileana. „Fetita de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astazi este femeie la casa ei, casatorita cu un grec, împreuna cu care s-a stabilit în Grecia”.
    Dar viata în Africa presupune anumite riscuri si nenorocirea a facut ca Elfy sa se îmbolnaveasca de tuberculoza si sa se stinga din viata, înainte de vreme, pe pamânt african.
    Odata cu plecarea din Canada, legatura dintre Titi Filip si Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar vesti despre evenimentele importante din viata lui Titi.
    Dupa înmormântarea sotiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitica o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristete: Mai, Mitica, un popa rus a oficiat înmormântarea si eu nu întelegeam nimic… Era frig… iar eu o tineam pe Ileana de mâna…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai stie nimic de prietenul sau, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian Curpas

 

Sfânta zi de Duminica

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: Si el e nepotul meu!

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

EXPOZITIA

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011