Iubire, iubire, iubire,
De-ai fi una singura, tu,
Nici crucile din manastire,
N-ar tine la altele, nu –
.
Si nici nu mai stiu de-i frateasca
Aceasta iubire de seu,
Ce arde sa-si aminteasca
Ce viu se iubeste, mereu –
.
Iubire, iubire, iubire,
In psalmi sau in vers popular,
In crucile din manastire,
Si-n cele ce nu au habar – Continue reading “Iubiri nepereche”
Frunză verde mărgărit,
Mândro, de când m-ai iubit,
Au trecut fix patru ai,
Fără să mi te mai dai! Continue reading “Cântec haiducesc”
Şi de s-ar da tot ce mai e de dat,
Ar fi îndeajuns? Nu s-ar mai cere?
Nu ar mai fi pe lume de aflat
Dorinţe, griji, şi moarte, şi durere? Continue reading “ŞI DE S-AR DA…”
Viitorul luminos al omenirii, viitorul luminos al țării, a devenit viitorul luminos al tău.
Să nu te mire că uneori te simți atât de singur.
Fiecare om are un viitor luminos. Numai al lui.
Mântuirea chiar, cel mai luminos viitor cu putință, este numai si numai al tău.
Știu, ar fi frumos să căștigi mântuirea pentru lumea toată.
Dar aceasta înseamna să pierzi toată lumea, nu-i așa?
Ne așteaptă o zi mare. Continue reading “NUMELE DOMNULUI”
Ies pe poarta Uzinei Viselor, si iau un taxi, spre centru. Să imi ridic prima de Pasti, de la bancomat.
Soferul îmi aruncă o privire cruntă, si să răstește la mine:
– Mai merge mult uzina asta?
– Incă mai merge.
– Am auzit că vor să plece si astia.
– Cine stie ce îl asteaptă ziua de mâine? Cine mai stie azi ce îl asteaptă clipa de astazi?
– Care va sa zica, pleaca! Triumfa soferul.
– Nu am zis ca pleaca! Am zis că, în general, nimeni nu stie ce va fi mâine. Continue reading “CURSA”
.
A fost odată un om care lucra în Uzina Viselor, şi care stătea pe 99 de perne de puf.
De la un timp, una câte una, pernele au inceput să îi plece de sub fund.
– Pernele nu sunt plătite niciun minut peste timpul regulamentar de lucru, au spus misionarii sindicali ai Uzinei Viselor. De aceea pleacă !
– Pernele ar trebui să stea ore şi zile, şi luni şi ani, de veghe, fără nicio plată, pentru bunul mers al afacerii ! Au spus misionarii din staff-ul Uzinei. Continue reading “Povestea omului care stătea pe 99 de perne de puf”
Pentru a-şi permite un ou proaspăt la câteva zile, domnul Stamatiade, contabil pensionar, şi-a ales un hobby cât de cât mai banos. În timpul liber, acum, atât de generos, se delecta cu traficul de armament. Mai vindea o puşcă mitralieră în Orient, mai punea de un bombardier invizibil în Lumea Nouă, şi aşa, din puţin în puţin, chibiţând pe lângă marii furnizori, şi micii beneficiari, din comisioanele de vânzare/cumpărare, nu trecea săptămâna, şi punea pe masa din sufragerie, spre delectarea sa, şi a soţiei, un ou de ţară, total ecologic, pe care îl savurau în reprize, o sâmbătă, şi o duminică întreagă. Doar oul este alimentul cel mai complet, care există! Continue reading “POVESTEA OULUI DOMNULUI STAMATIADE”
A fost odata un compozitor tânăr, și dornic de afirmare, care a tot compus, melodie dupa melodie, până când a scris o partitura fără egal, pe care a numit-o simfonia fericirii fără sfârșit.
Si când orchestra a inceput, intr-o buna zi, sa o cante, după lungi si istovitoare repetitii, toti oamenii au fost cuprinsi de o fericire care nu se poate exprima in cuvinte.
Orchestra cânta, cânta, compozitorul dirija, si oamenii, ascultând, râdeau si plângeau de bucurie. Continue reading “Povestea simfoniei fericirii fără sfârșit”
A fost odata un tânăr care compunea scrisori.
Scrisori care convingeau lucrurile să îl ajute.
Ascultând scrisorile lui, lucrurile îl ajutau. Continue reading “Povestea tânărului care compunea scrisori”
A fost odată o frunză mică, și neștiutoare, care a crescut într-un copac.
Copacul era batut de multe vanturi. Ba de la răsărit, ba de la apus. Ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte.
Dar a avut grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A învățat-o să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, și să ajungă o frunză mare și înțeleaptă, care sa ajute și frunzele mari, și frunzele mici, și copacii, și aerul, și oamenii…
Frunza a crecut încet, încet, plină de bucurie, gustând din toate cele îngăduite de copac. Și chiar din cele neîngăduite.
Într-o buna zi, o furtună neasemuită s-a abatut din toate direcțiile asupra copacului. Și oricât de mult a încercat el să țină frunzele laolalta, cele mai învățate dintre ele, cele în stare să ia vânturile în piept, s-au deprins de ramurile copacului, și s-au risipit prin lume. Continue reading “A doua poveste a recunoștinței”
Au fost odată doi lăutari.
Alb si Negru, îi chema.
Alb a scris o poezie minunată, pe care a pus-o pe muzică.
Si Negru a auzit poezia, si a pus-o si el, pe altă melodie.
De ce ai luat poezia mea, si ai pus-o pe muzică? L-a intrebat Alb.
Care poezie? E poezia mea, sa stii si tu. Tu mi-ai furat poezia, hotule!
Si certandu-se ei, a cui e poezia, au ajuns la Imparat, cu pricina.
– Ia să ascult si eu poezia! A cerut împăratul. Continue reading “Povestea unei poezii furate”
Nea Iani este portar. Portarul scolii mele generale. Să tot fi având 400 de pâini, salariu. Intr-o vreme, nici nu mai pleca de la școală. Avea la subsol, sub scara comandamentului de pioneri, de odinioară, o cămăruță, cu un pat de fier.
Om bun. In putere. Cărunt, oleacă. Săritor. Priceput la toate. Ajutat de toate, pe nimica toată.
– Și cum vă descurcați, nea Iani, cu viața? Cu banii? Din 400 de pâini? Continue reading “Mașina de dializă”
Revista ARMONIA - Saltmin Media 