A fost odata un compozitor tânăr, și dornic de afirmare, care a tot compus, melodie dupa melodie, până când a scris o partitura fără egal, pe care a numit-o simfonia fericirii fără sfârșit.

Si când orchestra a inceput, intr-o buna zi, sa o cante, după lungi si istovitoare repetitii, toti oamenii au fost cuprinsi de o fericire care nu se poate exprima in cuvinte.

Orchestra cânta, cânta, compozitorul dirija, si oamenii, ascultând, râdeau si plângeau de bucurie.

Când simfonia a incetat, oamenii s-au trezit ca dintr-un vis.

– Bis! Bis! A strigat intreaga lume.

Si orchestra a reluat, iar, si iar, simfonia.

– Bis! Bis! striga lumea, fara incetare.

Incet, incet, instrumentistii au inceput sa cadă pe scenă, de extenuare. Viorile, violoncelele, flauturile, clavecinele, clarinetele, trompetele, alamurile, harpele, pianul, au amutit, rând pe rând.

A mai ramas pe scena numai dirijorul, cu ochii inchisi, auzind muzica nemaiauzita, conducând orchestra care amutise.

– Huo! Huo! Striga lumea. Hotilor! Secăturilor! Șarlatanilor!

Dar dirijorul era departe…

10 aprilie 2013

 Jianu Liviu-Florian