A fost odată o frunză mică, și neștiutoare, care a crescut într-un copac.

Copacul era batut de multe vanturi. Ba de la răsărit, ba de la apus. Ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte.

Dar a avut grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A învățat-o să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, și să ajungă o frunză mare și înțeleaptă, care sa ajute și frunzele mari, și frunzele mici, și copacii, și aerul, și oamenii…

Frunza a crecut încet, încet, plină de bucurie, gustând din toate cele îngăduite de copac. Și chiar din cele neîngăduite.

Într-o buna zi, o furtună neasemuită s-a abatut din toate direcțiile asupra copacului. Și oricât de mult a încercat el să țină frunzele laolalta, cele mai învățate dintre ele, cele în stare să ia vânturile în piept, s-au deprins de ramurile copacului, și s-au risipit prin lume.

Asa a facut si frunza. Eu de ce sa nu ma bucur de tot ce imi pot da copaci mult mai inalti, mai drepti, mai buni, mai intelepti, din lume? Si-a spus frunza. S-a desprins – cu o strangere de inima – de pe ram, si a plecat in calatoria ei, poposind in ramurile altui copac, unde a lucrat si mai mult, a invatat si mai mult, a avut frunzulitele ei, si le-a crescut cum a stiut ea mai bine, invatandu-le sa citeasca, sa scrie, sa viseze, sa studieze, sa se joace, sa iubeasca, sa spere, si sa ajunga frunze mari, cat mai mari, la care lumea sa se uite cu respect, si admiratie, pentru realizarile lor.

La sfarsit de saptamana, frunza petrecea in calatorii la munte, la mare, in copaci in care sa se simta cat mai bine.

In concedii, frunza calatorea pe glob, si se bucura de privelisti, de intalnirea cu frunze nemaivazute, sau de copaci despre care citise numai, fara sa spere vreodata sa ii atinga.

Din cand in cand, îi era atât de dor de copacul din care plecase, de locul de unde plecase, incat lacrima. Isi aducea aminte de copilaria ei, de batranul copac, de frunzele cu care crescuse, invatase, si lucrase. Ba chiar punea, ades, amintiri pe hartie, cu cat mai multe, cu cat mai des isi vizita batranul copac. Cand se intalnea in copacul din care a plecat cu colegele ei de odinioara, se bucurau atat de mult, încât vorbeau, cântau, dansau, beau si mâncau. Apoi frunza pleca în copacii ei cei înalți, cu amintiri de neuitat.

Oare de ce copacul in care m-am născut o duce atât de rau? Se întreba frunza. Si nu intelegea de loc de ce. Cu cât lucra tot mai mult, în copacii cei înalti, înțelepți, si buni, in care plecase, cu cât călătorea tot mai mult prin lume, cu cat isi amintea tot mai multe, frunza isi iubea tot mai mult copacul. Il iubea, si se mira cum un copac atat de iubit poate sa o duca din ce in ce mai rau. Copacul din care am plecat este imparatia fericirii care nu are sfarsit! Scria si spunea frunza. Cum de nu vad frunzele din el, imparatia fericii, in care traiesc?

Copacul crestea alte frunze mici si nestiutoare. Vânturile îl băteau ba de la apus, ba de la răsărit. Ba de la miazazi, ba de la mizanoapte. Dar copacul avea grija de frunze ca de lumina ochilor lui. Le invata sa citeasca, sa scrie, sa viseze, sa studieze, sa cante, sa se joace, sa iubeasca, sa spere, sa lucreze, si sa ajunga frunze tot mai mari si intelepte, care sa ajute si frunzele mari, si frunzele mici, si copacii, si aerul, si oamenii…

4 aprilie 2013

 Jianu Liviu-Florian

Sursa poza: www.jiuvalley.com