Constantin Necula: Siamo con Te, Italia!

Suntem cu tine. Știm cum te rănesc străzile goale și numai puterea din inima cetățenilor tăi va face să revii la viața ce-ți anima serile. Vom fi alături de tine, chiar dacă acum pe aer și uscat și pe mare nu mai venim spre tine, iar ai noștri care vin dinspre tine sunt puși în carantină. Siamo con te, Italia!

Nu știu ce simțiți acum, dar se vădește că o lume moare. Lumea în care ne credeam siguri în carapacea noastră, aproape europeană. Tehnologizată și absurdizată de SF-ul în care ne povesteam viitorul. Dintr-o dată, moartea ne-a deschis ochii asupra vieții. Suntem vulnerabili. Muritori. De la o respirație. Și am constatat că suntem integrați nu doar în Europa politicienilor și politrucilor, ci și în Europa oamenilor de rând. Suntem europeni prin vatră și curaj, prin limbă și bătaie de inimă. Continue reading “Constantin Necula: Siamo con Te, Italia!”

Un român este erou în ITALIA – A salvat viaţa unei fetiţe

02_foto_1_7dc3ef5e77Ion Purice –  un camionagiu român stabilit în Italia, la Veneto

El a fost numit “erou” de presa din Peninsulă, după ce a intervenit pentru a salva o fetiţă grav rănită, victima unui accident rutier petrecut pe 1 septembrie, pe autostrada A4, lângă localitatea Bergamo.

Micuţa de 8 ani se afla la bordul unei maşini conduse de tatăl ei, un cetăţean marocan. În urma accidentului, fetiţa a fost proiectată în afara maşinii.

Ion Purice, de 29 de ani, a observat că micuţa, întinsă pe carosabil, era în pericol să fie lovită de alte maşini, şi atunci a tras TIR-ul de-a curmezişul autostrăzii, pentru a o proteja, relatează La Repubblica. Continue reading “Un român este erou în ITALIA – A salvat viaţa unei fetiţe”

O ANTOLOGIE, CÂT O BINECUVÂNTARE DE NEAM

AntologieAntologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume / “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 2013 – ctitorită de

LIGYA DIACONESCU

După apariţiile, unanim salutate, de către mediile culturale, din România, Canada şi de pretutindeni unde există români (cărturari şi patrioţi): “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS, 2011 – ediţie bilingvă, română-engleză, 2011, “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS 2012, ediţie bilingvă, română-franceză, 2012 – iată că, în 2013, a apărut şi “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, Starpress 2013 – “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 20131. Toate trei, puse în operă de acelaşi om, de aceeaşi neobosită scriitoare, eseistă, jurnalistă etc. – Ligya DIACONESCU (printre multe alte merite, este ctitor, proprietar şi director general al revistei româno-canadiano-americaneSTARPRESS RÂMNICU VÂLCEA”). Care elaborează, în Canada, ceea ce febra visului proiectiv îi şopteşte, în România – Românie pe care n-a uitat-o o clipă şi pe care o revede, de câte ori vrea să-şi reîmprospăteze inspiraţia şi imaginaţia! Continue reading “O ANTOLOGIE, CÂT O BINECUVÂNTARE DE NEAM”

Parfumul, şi povestea lui

ParfumulPicurăm puţină esenţă din bogăţia naturii, pe corpurile noastre atunci când dorim să ne simţim mai atractivi, sau în ritualul nostru de frumuseţe. Mirosul de parfum ne fascinează aşa cum a fascinat dintotdeauna omenirea prin esenţa
lui, în special partea feminină, fiind considerată această ‚, poţiune magică’’, un lux necesar apreciat şi căutat încă din Antichitate.

Etimologic vorbind cuvântul parfum, vine din limba latină de la ’’per fumum ’’ şi înseamnă ’’ prin fum ’’, însă arta de a fabrica parfumul le aparţine egiptenilor. Tămâia este considerată primul parfum, fiind descoperită de mesopotamieni, acum 4000 de ani în urmă. De asemenea şi în Noul Testament găsim referiri la parfum, prin darurile pe care magii le-au adus pruncului Iisus: smirnă şi tămâie. Continue reading “Parfumul, şi povestea lui”

Misterul moaștelor unor sfinți din România

Moaște și superstiții lumeștiSUB TITLUL INCITANT Misterul moastelor unor sfinti din Romania care au disparut in Vinerea Mare, in timpul slujbei” –  Stirileprotv.ro aduc din nou în prim plan ideea că moaștele fac minuni.

Sute de români din Italia care merg deseori sa se roage undeva in centrul tarii, sunt indurerati ca in Vinerea Mare chiar in timpul slujbei de prohod al Domnului au disparut moastele unor sfinti din Dobrogea considerate facatoare de minuni. Continue reading “Misterul moaștelor unor sfinți din România”

Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading “Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL””

Primăvara rataților

Pictura flamanda, Jacob GrimmerGREŞEALĂ DE ROL

 

m-am rătăcit – văd – am luat un tren greşit

prin mine trece-un timp abominabil

se zvârcolesc atâtea-n spaţiul cel teşit

încât mă tem de mine admirabil

 

ce rol zărghit – abia-n culise azvârlit

tu – cel cu şapca-n ochi – mi-ai dat să joc?

…şi sunt pe scenă – nu ştiu un cuvânt

şi-n sală liber nu mai e vreun loc Continue reading “Primăvara rataților”

ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?

Vavila PopoviciRațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.

 Emmanuel Kant

O întreagă horă a declarațiilor am putut auzi în aceste ultime zile, privitor la Aderarea la Schengen, multe lipsite de modestie, însușire despre care se spune că ar aparține inteligenței. În final am înțeles că Aderarea la Schengen nu mai este o prioritate pentru autorităţile de la Bucureşti.

E greu însă ca toate aceste declarații bătăioase să-i convingă pe românii cu judecată că e mai bine „ să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere”, după cum scria un jurnalist, bine inspirat. Iar cu fundul în două luntre, iarăși nu se poate! Diversiunile au curs și ele, după o primă declarație a  ministrului de interne german. În concluzie: elevii prinși cu lecțiile nefăcute, nu vor mai intra în clasă. Punct!

Incapacitatea politicienilor români de a accepta regulile cerute de Uniunea Europeană a fost clară, iar decizia germană privind aderarea la Schengen suna matematic, ea depinzând constant de raportul Comisiei Europene pe MCV care nu a fost favorabil din punct de vedere al statului de drept, al luptei împotriva criminalităţii organizate și al combaterii corupţiei. Continue reading “ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?”

PRIMUL NUMAR AL NEWSLETTER-ULUI „ROMÂNIA NOASTRA”

Cristi DUMITRACHE

.

Dragi colegi scriitori si jurnalisti,

 

Parerile noastre despre ceea ce se întâmpla în România au început sa prinda contur. S-a coagulat un proiect jurnalistic, pe care îl începem acum, cu pasiune si dedicatie. Primul numar al newsletter-ului bilunar „România Noastra”, editat de revista „Pagini Românesti în Noua Zeelanda” a aparut. În acest prim numar si-au exprimat opiniile 14 jurnalisti din România, Noua Zeelanda, Spania, Statele Unite ale Americii, Italia si Franta. Toate aceste opinii pot fi preluate de publicatiile din întreaga lume, cu citarea sursei. De asemenea, toti jurnalistii doritori îsi pot trimite parerile la adresa noastra de email: romanianpages@yahoo.co.nz.

Opiniile noastre vor aparea în câteva medii de informare consacrate: la TVR International, Radio România Actualitati, Romanian Global News, dar si în revistele de diaspora care participa la proiect. Reamintim ca acest proiect nu este o asociatie, ca nu exista nici o cotizatie, este realizat voluntar si respecta dreptul la opinie al fiecarui jurnalist implicat.

Tema de deschidere a fost urmatoarea: „Cum credeti ca poate fi salvata România? Clasa politica româneasca este compromisa total. Rând pe rând, au sfârtecat ciolanul puterii toate partidele politice, s-au mânjit cu mierea tarii toti ursii pofticiosi, au furat, fura si vor continua sa fure cu abnegatie, împreuna cu rudele, prietenii, amicii, toti cei care formeaza aceasta clica, despre care omul de rând, românul caruia i s-a furat tara spune ca sunt «toti o apa si-un pamânt». Ce se poate face, în opinia dvs, pentru a reintra în normalitate? Pe cine ne bazam pentru a scoate România la liman, cine poate salva o tara ce merge în jos?”

Iata în continuare si câteva spicuiri din raspunsurile date în acest prim numar, atasat acestui mesaj:

 

GRIGORE L CULIAN, editor fondator New York Magazine:

Cred ca România mai poate fi salvata doar de votarea si aplicarea Legii Lustratiei, care sa nu permita accesul fostilor si actualilor profitori ai regimului comunist la functiile publice. Cât despre clasa politica româneasca, mare lucru nu se mai poate face, fiindca nu mai are cine sa scoata România din groapa în care se afla. Cei care mai puteau face câte ceva au emigrat, iar acordul cu Fondul Monetar International va îngropa definitiv România!”

ION MIHAI, redactor Televiziunea Romana:

Atâta vreme cât la alegerile din 2008 prezenta la vot a fost de 39%, de ce ne miram de clasa politica? Nu ei sunt de vina, ci noi! Cei care nu au mers la vot acum comenteaza si sunt nemultumiti. Trebuie ca fiecare sa mearga la vot pentru a arata ca îi pasa de ceea ce se întâmpla în tara sa. Fiecare trebuie sa faca un efort de a se informa, de a stabili cine l-ar putea reprezenta si sa ia o decizie: cu cine voteaza! E un efort pe care trebuie sa-l facem o data la patru ani. Dar numai asa vom avea o clasa politica mai buna.”

ADRIAN IRVIN ROZEI, senior editor PRNZ Franta:

România nu se va «salva» decât daca se va salva întreaga lume occidentala! Suntem toti în aceeasi barca! Daca Europa se va îneca, vom pieri si noi! As zice chiar ca, din anumite puncte de vedere, România are un avantaj: are 3 milioane de expatriati care, nu numai ca trimit bani si sustin economia, dar, cum au facut spaniolii sau portughezii în anii ‘60-’80, impun criterii democratice si un mod de viata modern, pe care l-au învatat în Occident. Nu e simplu, sunt de acord! Dar sper ca vor reusi!”

GABRIELA CALUTIU SONNENBERG, editor PRNZ Spania:

Ca la curele de slabire: nu pierderea în greutate e problema, ci mentinerea ei dupa aceea. Probabil ca numai în mod punitiv se poate impune respectarea legilor pe termen lung. Dar cine sa impuna asta? Armata? Politia? Nu exista o institutie serioasa de încredere care sa controleze. Trebuie mai mult de una, altfel se revine la statul autoritar cu putere centralizata. Ramân la parerea mea: trebuie copiat un model viabil din afara si, mai presus de toate, sa fie respectat de toata lumea. E o dilema grea. Nu vad iesire. Câta dreptate avea Einstein când zicea ca o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gândire care a generat-o.”

GEORGE PETROVAI, editor PRNZ România:

Cum politica româneasca postdecembrista face tot mai mult dovada unui cartel al faradelegilor îndreptate împotriva tarii si poporului (jaful sistematic, murdarirea valorilor nationale, deprecierea prestigiului international al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni si externi), se impune constituirea unei forte nationale cu rol de contrapondere. Iar aceasta forta, actualmente jucata pe degete de oribilii facatori ai politicii romanesti, nu poate sa vina decât din partea societatii civile: organizatii neguvernamentale, presa independenta, cetateanul preocupat de prezentul si viitorul tarii. Doar ea, calauzita fara gres de instinctul general uman al aspiratiei legitime spre libertate, echitate si prosperitate, precum si de instinctul national al afirmarii României pe arena internationala, va izbuti sa taie din înfumurarea potentatilor si va impune schimbarea Constitutiei în sensul normalizarii.”

ANDI RADIU, editor Gazeta Româneasca Italia:

Goana dupa parvenire, îndepartarea de cultura si o foarte mica constiinta fata de obligatii sunt doar câteva dintre motivele situatiei create. Conceptul de toleranta s-a îndreptat catre coruptie, hotie si manelism, iar pe scara de valori nu mai au întâietate adevaratii intelectuali, sportivii sau artistii de valoare. Dam vina pe un anume balcanism, în loc sa dam vina pe noi însine, pe modul nostru de a gândi si de a reactiona. Noi, cei care locuim în afara tarii ne-am convins ca «balcanismul» nu mai functioneaza odata ce ai iesit dintre granitele României. Ca adevaratele valori sunt recunoscute fara a fi pus pe tapet faptul ca fac parte dintr-o tara sau rasa anume. Tocmai de aceea, afirm cu hotarâre ca politicienii ar trebui îndrumati, daca nu chiar fortati sa aiba o anumita atitudine.”

PUCU ROSU CONSTANTIN, redactor radio, Planet FM, Auckland:

Ma-ntreaba editorul revistei «Pagini Românesti în Noua Zeelanda» cum poate fi salvata România? Simplu! Un presedinte nu jucator ci arbitru între partidele de la putere si cele din opozitie! Un presedinte (daca se poate) profesor universitar! Bine ar fi sa fie un istoric, bun cunoscator al nazuintelor de veacuri ale Romanului: independenta si neatârnare! Sa fie neînregimentat politic si sa nu aiba simpatii de nici o «

Un prim-ministru tânar, din generatia celor între 30 si 35 de ani, tehnocrat, fara de partid, fara de rude sus-puse, fara sa fie santajabil. Un Parlament cu deputati si senatori alesi Nu dupa sumele de bani depuse la partidul din care fac parte pentru a a ajunge la «ciolan»! Ci alesi de noi, de cetatenii tarii, dupa dovezi certe ca ne vor apara drepturile si vor munci pentru a ne asigura o viata demna si umana. O justitie care sa aplice Constitutia, sa apere Cetateanul, sa pedepseasca Vinovatul, sa nu fie coruptibila si aservita puterii!”

 

STEFAN DORU DANCUS, director si scriitor Grupul Media Singur:

Singura sansa a României actuale este schimbarea generatiilor. Învatamântul românesc, lasat de izbeliste de toate guvernele si mai ales, parasit de oamenii capabili pe care-i avea, nu mai este în masura sa asigure o continuitate valorica asa cum pot scolile din strainatate. De aici si imposibilitatea de-a misca amortitele roti ale evolutiei poporului.”

LIVIU ANTONESEI, jurnalist si scriitor Timpul, Adevarul, Liternet:

Daca as vrea sa fiu foarte exact, as spune ca nu exista solutie de salvare. Însa aceasta atitudine, desi ar fi exacta, ar fi si cea mai usor de adoptat, cea mai comoda, cea mai lesnicioasa. Daca nu exista solutie, stam linistiti, nu avem nimic de facut! Privind, prin urmare, lucrurile cu o oarece atentie, ne dam seama ca, desi nicidecum legata de actuala clasa politica, o solutie s-ar putea întrezari, renasterea societatii civile, care sa puna presiune pe clasa politica, indiferent care factiune a ei ar fi la guvernare.”

*** 

Dragi colegi jurnalisti, va multumim pentru participarea la acest prim numar si va invitam, în numar cât mai mare, sa dam raspuns la urmatoarea întrebare fundamentala privind România:

Este utila Legea Lustratiei si daca este, de ce abia acum, la 22 de ani de la momentul zero?

Asteptam raspunsurile dumneavoastra, ale tuturor celor interesati sa participe la acest proiect, la adresa de email a revistei „Pagini Românesti în Noua Zeelanda”: romanianpages@yahoo.co.nz.

 

Cu multumiri si gânduri bune din Auckland

 

Cristi DUMITRACHE

Editor PRNZ 

PAGINI ROMÂNESTI ÎN NOUA ZEELANDA

ROMANIAN PAGES ÎN NEW ZEALAND

Auckland, New Zealand

romanianpages@yahoo.co.nz

paginiromanesti@xtra.co.nz

http://prnz.Weblog.ro/

 

 

Eminescu si dragostea

Eminescu este expresia integrala a sufletului românesc.”

N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura româna, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba româna, Aron Pumnul. Din 1866 pâna în 1869 calatoreste din Cernauti, unde îsi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pâna în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 paraseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tara, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind sa se sature „de mamaliga stramoseasca”. În decembrie 1884, dupa un drum în Italia, la Florenta, se înapoiaza la Iasi. În august 1885 se afla la bai lânga Odessa. În vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de lânga Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. O duce greu din punct de vedere banesc. În 1887 îi raspunde lui Vlahuta la o scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.

În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniana» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regasit în opera lui. El ne-a învatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria, dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de frageda…”: Atât de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…

Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, lipsita parca de umbre, ideala sa-i spunem, exista însa si în poeziile scrise mai târziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie si natura lumineaza si tulbura, cele doua sentimente însumându-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiintei umane.

Sentimentul iubirii este integral, fara limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala în mijlocul naturii este redata superb în poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina,/ Poleindu-l, îl strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farma/ Si visând o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.

Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntari. Începe sa exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina sa de odinioara, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga./[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, mult dorita, devine solemna, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetata, ireala, precum în poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Când ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleaca fara vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca!…

Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbad, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere si madona”, poetul îsi priveste femeia iubita si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala – si fara întelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea în arta; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada…/ Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar în cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari împaratesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mândra-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreapta/ Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori în jos, luceafar blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Patrunde-n casa si în gând/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ În codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mari din tot înaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci când se afla în interiorul unei odai, priveste si întelege glasul naturii: Si daca ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, caci iubire înseamna a primi si a darui, dar uneori daruiesti prea mult, chiar totul, si simti ca nu mai primesti în egala masura… Sau, se întâmpla sa ti se ofere totul si tu sa nu mai poti darui ceea ce visai cândva sa daruiesti…

Pâna în ultima clipa a vietii lui creatoare s-a aflat în cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”

Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”

Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârsta, nu se uita niciodata. La paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adânca/ Rânduri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri înca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / În schimb ce-ti daruiau?/ În mizerie si saracie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormânt/ Sa puna mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sa scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila POPOVICI, Raleigh – NC

 

JURNAL LONDONEZ (4)

Reluam povestirea… fara violente!

 

Lavinia IANCU

A trecut ceva timp de când nu am mai scris. Atât de mult… încât am si uitat ce s-a mai întâmplat cu mine, asa ca daca am sa ma repet îmi cer scuze înca de pe acum. Evenimentele londoneze din ultimele saptamâni mi-au distras atentia dându-mi o senzatie de amaraciune! V-am prezentat de curând tristele evenimente ale acestui „August în flacari”. Am sa încerc sa trec în revista cam tot ce am facut de la penultima prezentare a „jurnalului”, adica sa reiau firul normal a povestii unei emigrante la Londra… anului 2011.

Desi ma simt ca un turist, uneori totusi ideea nu e de a ma distra non-stop, asa ca din a doua saptamâna dupa ce am ajuns aici am început sa îmi trimit cv-ul la toate joburile la care ma încadrez cel mai bine. Am început în primul rând sa aplic pentru posturile de cosmeticiana, dar si pentru cele de bona si altele de genul asta… Stiu ca e foarte greu sa-ti gasesti de lucru într-o tara straina mai ales daca nu ai nici acte înca si trebuie sa mucesti la negru… Se pare totusi ca astrele îmi surâd si mai am si câtiva îngeri pazitori care ma ajuta.

Oferta F.P. …dar merita!

La primul interviu, pentru munca de cosmeticiana… interviu care a tinut doua ore (pentru ca am avut si proba practica) mi s-a propus sa fac „work experience”, (experienta în munca) adica mai simplu… munca de voluntar pentru ca altceva deocamdata nu îmi pot oferi si pentru ca aici e foarte diferita munca pe care o presteaza o cosmeticiana de cea din România. Am sa va explic, ca sa întelegeti de ce îmi e putin greu sa ma adaptez. Aici o cosmeticiana face tot, mai putin ce tine de par. Si anume manichiura, pedichiura, epilat, tratamente faciale, corporale, masaj facial si corporal, machiaj, sprâncene pensat vopsit, vopsit gene, epilat peste tot… adica de toate… Si aici se învata pe nivele si se începe cu manichiura si pedichiura, deoarece acestea sunt de baza. Ce e mai ciudat… e ca nu se foloseste foarfeca deloc, ci unghiera, pentru a taia unghiile, si clestele pentru cuticule! Oricum mi se pare ca se lucreaza destul de superficial fata de cerintele din România. Asa ca nu o sa-mi fie greu sa învat mai ales ca am facut cursul de manichiura si pedichiura, înca acasa, doar ca nu am practicat… Totul e sa am încredere în mine si curaj!

Asa ca, am acceptat oferta f.p. (adica fara plata! Sic!) si am ramas la acest salon sa fac practica pentru ca sunt fara acte înca, fara exeperienta în „munca britanica” si fara exeperienta în aceste domenii care la ei fac parte din munca unei cosmeticiene. Fara toate acestea nu am sanse prea mari sa ma angajeze cineva. Am acceptat deci sa muncesc ca voluntar pentru o anumita perioada… Prima saptamâna trei zile de la 10:00 dimineata la  20:00 seara si din a doua saptamâna patru zile cu acelasi program. Ei s-au oferit sa îmi deconteaze transportul (ce cumsecade!) pentru ca aici e foarte scump si sunt si distantele cam mari. Echipa de lucru e foarte diversificata din punct de vedere a nationalitatilor: Italia, Spania, Polonia, Australia, Anglia, Estonia, Japonia, Malaesia si desigur ROMÂNIA  (adica eu… mai nou!). Toate suntem de genul feminin, doar proprietarul e barbat… si acesta lucreaza cot la cot cu noi! El face programarile, el deschide si închide salonul, da cu aspiratorul, face aprovizionarea, se implica asa cum ar trebui sa faca orice patron serios… si ne trateaza ca pe niste colege, nu ca pe subalterne!

Supriza a venit dupa prima saptamâna! În loc sa primesc 30 de lire pentru transport, am primit în total 60 pentru ca am muncit si îi merit, dupa cum spunea boss-ul! M-am bucurat nespus! E adevarat ca aici munca de voluntar – ucenic nu e ca în România, unde în prima faza te uiti doar si încerci sa furi meserie. Aici, din prima zi am avut de lucru, iar a treia zi… chiar nu am avut timp nici sa beau apa sau sa ma duc la toaleta, atât am fost de ocupata… Dar nu ma plâng deloc pentru ca e o oportunitate buna pentru mine sa învat noi tehnici si mai ales pe pielea unor persoane originare din Asia sau Africa! Important este ca îmi place, ma înteleg bine cu toata lumea, si simt ca am fost îndragita de toti colegii… Sper!

Apropo, vroiam sa spun ca  pe lânga provocarea cu manichiura si pedichiura, salonul aceste este renumit pentru epilatul impecabil si în cel mai scurt timp posibil. Sa va dau exemple: 15 minute pentru un epilat inginal total, epilat pe spate 15 min,  epilat pe picioare lung 20 de minute,  axila 5 minute, etc. Iar la noi în România un epilat ia cel putin dublu ca timp, plus ca tehnica de epilare aici la Londra… e diferita de cea din România. Aici, e poate mai rudimentara, pentru ca se aplica cu spatula peste tot, dar îti trebuie o oarecare îndemânare si pricepere care e destul de greu de atins, asa ca ma straduiesc sa învat cât de repede si sa absorb cât mai multa informatie.

Carduri pe culori…


Cam asa st
a treaba cu munca si se pare ca în câteva saptamâni, probabil, îmi vor face angajarea si atunci si actele le pot face linistita! Desigur voi aplica pentru „Blue Card”, ceea ce e necesar pentru români si bulgari din 2007. Daca voi avea succes si toate merg bine voi obtine drept de munca permanent. Cardul galben îti da dreptul doar la munca temporara, dupa care, daca poti demonstra ca ai muncit un an de zile de când ai ajuns în tara lor, poti aplica pentru acest „Blue Card”. Se cer o groaza de hârtii, asa ca aici nu se arunca nimic nici macar bonul de casa de la magazin… Nimic, mai ales daca esti PFA!

Babysitter, iubita, gospodina, femeie de serviciu…

În legatura cu jobul vreau sa va spun ca am mai fost la un interviu pentru munca de weekend. Încerc sa mai câstig un banut, cautând o munca de babysitter, adica de bona. Am aplicat la jobul asta (si la mai multe de genul asta) pe siteul „Românii în UK”, si am fost la interviu… dupa ce am mers mai bine de o ora cu trenul si metroul. Desi am mers doar din zona 2 în zona 3! Asta ca sa va dati seama ce înseamna aici distantele! Dupa doua ore petrecute la acest interviu, cu un domn de 51 de ani, român plecat de 24 de ani din Cluj, divortat pentru a treia oara (!!!?), cu trei copii, am realizat ca bietul om era putin cam frustrat ca a îmbatrânit si nu cred ca îsi accepta vârsta… În cele 2 ore 15 minute nu prea a vorbit de îndatoriri si de copiii lui, ci mai mult de fostele sotii, problemele avute în aceste casnicii, viata de noapte, femei, barbati, adica tot ce vrei… doar esentialul nu! Mai ales ca el a vorbit cam 80 % din timp! A fost sincer si mi-a spus ca a vrut neapart sa ma cunoasca si ca el si-ar dori sa îsi gaseasca o bona, o iubita, o partenerea de afaceri, o gospodina, si o femeie de serviciu, toate în aceeasi persoana daca se poate! Asa ca am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze, ba chiar distrându-ma de felul cum sunt unele persoane…

Un bun samaritean de pe „Strada Diamantelor”

Sa nu mai spun ca întâmplarea face ca… l-am cunoscut pe seful prietenei la care stau. Un comerciant de pietre pretioase, cu birou pe una din cele mai scumpe strazi din lume! Zice-se ca e cea mai scumpa strada din Europa, numita „Strada Diamantelor”. Se mai ocupa si cu alte afaceri, precum vânzari de rochii de mirese, rochii de seara… export de fructe… si mai stiu eu ce… Ideea e ca la cât de bogat este, e un tip cât se poate de modest si de simplu. Asa ca m-am împrietenit cu el si suntem amici buni (asta am stabilit-o din start) si se poarta ca un „verisor” mai matur care ma îndruma si cred ca ma va ajuta foarte mult. El a fost cel care spunea ca… prima data trebuie sa ma pun pe linia cea dreapta cu actele, apoi serviciul, dupa care sa îmi creez o oarecare stabilitate… Numai dupa aceea sa îmi fac timp sa îmi gasesc un iubit, un sot… Pentru mine cursul de machiaj… este ceea ce vreau acum! Acesta este lucrul cel mai important! Punct!

Asa ca pe lânga amicii care îi am pe aici, am reusit sa-mi fac si alti prieteni într-un timp atât de scurt, prieteni care sunt dispusi sa ma ajute pentru ca ma vad o persoana deosebita (zic ei!!) si… aceste vorbe ma ajuta, în plus îmi dau încrederea în mine.

Eu tot cu NINO o tin!

Am fost la interviul pentru NINO, acel numar pe care daca nu-l ai nu poti face nimic… si din pacate nu cred ca am sa-l primesc acum, dar am sa mai aplic înca odata peste cateva saptamâni. Nu l-am primit deoarece nu am avut acte care atesta faptul ca lucrez… ca sunt angajata sau PFA… Am avut doar acte care demonstrau domiciliul în Londra, cont deschis la o banca din Londra…… dar pentru aceste acte… nu îti acorda nimeni un NINO! E contradictoriu ca nimeni nu te angajeaza fara acel NINO… nici macar ca bona sau ca femeie de servicu. Asa cum se spune ca în tot raul este si un bine,  dupa ce îmi vor face angajarea la salonul de cosmetica, ceea ce sper eu ca se va întâmpla în urmatoarele doua saptamâni, voi putea sa ma duc sa aplic din nou pentru acest NINO (National Insurance Nunmber)… bata-l sa-l bata!

Am deja cont în banca dupa cum spuneam, am facturi pe numele meu, am dovada de adresa (apropo, toate astea le am facute pe adresa amicului astuia cu „diamantele”… pentru ca aici unde stau la prietena mea, nu am stiut pâna acum câteva zile ca aceasta camera este subînchiriata, ceeea ce e ilegal si ca locuinta nu e valida ca dovada de adresa… si ca trezeste suspiciuni… Asa ca nu am avut nici o sansa fara ajutorul „lui” pentru dovada de adresa. Acum am o casuta postala legala unde îmi vine corespondenta… Încet-încet se pare ca totul se clarifica si totul merge din bine înspre foarte bine. Totul se rezuma doar la… rabdare!

Sa nu credeti ca eu am reusit sa farmec atâtea persoane… mai e vorba si de noroc, pentru ca pâna acum nu am avut deloc probleme, poate doar framântari si gânduri cum sa rezolv cu actele si angajarea, dar deseori a aparut imediat ceva sau cineva care sa ma ajute. Asa ca sunt foarte recunoscatoare Divinitatii pentru darurile primite si ca am parte de experiente atât de frumoase si interesante din care învat la fiecare pas. Si mai ales ca am parte de consiliere, îndrumare si ajutor din toate partile, de la cele mai mici probleme pâna la cele mai mari…

London by night

Si acum sa trec si la lucruri mai usoare! Am vazut Londra noaptea… pâna dimineata! Pot sa va spun ca marea metropola nu doarme, e plina de lume, e vioaie, e ca un furnicar. Se bea mult, se fumeaza, si se colinda barurile de seara pâna dimineata, de la mic la mare. Ba chiar în pauza de masa, din zilele lucratoare, vezi lumea stand la bere, vin… orice doar alcool sa fie… dupa care se întorc la munca „groggy”… Ciudat pentru mine, sincera sa fiu! Dar, dupa cum mama mea scumpa spunea, trebuie sa iau totul asa cum vine, fara sa stau sa analizez si sa le întorc pe toate partile, pentru a încerca sa înteleg unele lucruri. Din pacate pe lânga cladirile minunate din centrul orasului si cele noi gen zgârie-nori din sticla, exista un contrast destul de mare… Ma refer la mizeria care domneste pe strazi! Dar macar se face curat… totusi.

Ideea este ca sunt bine! Linistita, fericita, mândra de mine, încrezatoare si optimista! Si mai ales ca urmeaza si ziua mea de nastere… si stiu ca mi se pregateste ceva frumos de amicii noi de aici… Poate am sa ma distrez foarte bine! Sper! Urmeaza sa fac cunostinta si cu viata de noapte de aici… deoarece ma va duce o fosta colega de liceu, Raluca, sa mi-o prezinte. Doar noi fetele… Abia astept!

Hai sa vorbim despre diversitatea culinara a Londrei!

În legatura cu mâncarea, pot spune ca aici e locul ideal sa faci cura de îngrasare! Încerc totusi sa ma abtin si sa am grija. Sunt atâtea variante de a mânca mai sanatos si încerc sa le aplic, doar ca totul aici e gata ambalat, gata de consumat… asa ca uneori mi-e dor de piata autentica din Oradea mea.

Va pot spune ca am mâncat deja la un restaurant chinezesc, libanez, sirian si afgan. A fost mâncare buna… chiar interesanta! Am încercat sisa (adica nargileaua) cu gust de capsuni… Ciudat, nu mi-a displacut deloc, dar asta nu ma va face sa ma apuc de fumat, pentru ca tin prea mult la sanatatea mea… Asa ca o înteleg oarecum pe mama mea careia ii vine greu sa se lase… definitiv de fumat!

As vrea sa puteti vedea si voi ce vad si eu, de lucrurile de care am parte, sa ne bucuram de acestea împreuna! Sunt atâtea frumuseti… De exemplu, am fost la unul din restaurantele de mai sus mentionate unde a fost un show cu „dans din buric”. Foarte frumos! Dansatoarea încerca sa ridice cât mai multi clienti la dans. Bineînteles ca nu am scapat… Am îndraznit, m-am simtit bine si desigur am fost chiar aplaudata…

As vrea sa vad multe… si pe dinauntru!

Am auzit ca exista aici un fel de card care îl platesti cu aproximativ 100 de lire si cu care poti intra timp de un an la cele mai multe dintre obiectivele turistice. Ba chiar si de mai multe ori… Si astfel reusesti sa faci economii substantiale pentru ca, de exemplu un bilet la „Aqvarium” sau la „Madame Tussaud”, costa 42 de lire… Abia astept sa câstig ceva bani si sa achizitionez acel card. Doresc sa încep sa vad si pe dinauntru toate obiectivele turistice… nu numai pe din afara! Dar si aici intervine rabdarea… asa ca trebuie sa o cultiv. Apropo de obiective, vreau neaparat sa merg la un spectacol de balet unde prim-balerina operei nationale de aici este românca Alina Cojocaru!!!

PS. Dupa traditionala vreme mohorâta de la Londra, am avut parte însa de trei zile cu vreme absolut minunata, ba chiar extrem de calda… Chiar daca în rochie de vara ne topim de cald… sper sa tina mai mult… pentru ca oricum totul e suportabil datorita vântului… Iubesc soarele!

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 august 2011

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

SCRISOAREA A 15-A „LA UN PRIETIN”

SCRISOAREA A 15-ALA UN PRIETIN”: RICCARDO MUTI SI …TIRANIA!

 

…Pentru prima oara, dupa zeci de ani, primind un e-mail de la amicul meu, dl. M.D. (pe care e-mail, apoi, l-am identificat pe Internet, la zeci de adrese electronice, ceea ce înseamna ca i-a “miscat” si pe altii!) – am simtit ca omenirea nu numai ca nu e moarta, ci, mai ales, ca…ARE DE GÂND SA ÎNVIE, DE PE UNDE CU GÂNDUL NU GÂNDESTI (sau, ai uitat de ROSTUL SACRU al acelor locuri)!!! În cazul de fata – din Italia tiranului Sylvio Berlusconi:

 

MOMENT MAGIC LA OPERA DIN ROMA

 

 Silvio Berlusconi – lovit de Giuseppe Verdi 

 

12 martie 2011. Italia a sarbatorit aniversarea a 150 de ani de la unire si, cu acest prilej, a fost organizat, la Opera din Roma, un spectacol cu una dintre cele mai simbolice lucrari dedicate acestei uniri: Nabucco, de Giuseppe Verdi. Dirijor: RICCARDO MUTI. 

Nabucco, de Verdi, este o lucrare muzicala politica: ea evoca povestea de înrobire a evreilor în Babilon, si celebra piesa “Va pensiero” este cântata de corul sclavilor oprimati. În Italia, acest cântec este simbol al cautarii libertatii poporului, care, în 1840 – anul în care opera a fost scrisa – era asuprit de catre Imperiul habsburgic, luptând pâna la crearea  Italiei unificate.

Înainte de spectacol, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scena pentru  un discurs ce denunta REDUCERILE DIN BUGETUL CULTURII, de catre guvern. Alemanno este membru al partidului de guvernamânt si fost ministru în guvernul Berlusconi.

Aceasta interventie politica, într-un moment cultural dintre cele mai simbolice pentru Italia, a produs un efect neasteptat, mai ales ca Sylvio Berlusconi era prezent la spectacol …

În The Times

Riccardo Muti, dirijor, spune ca a fost o reactie de revolutie: “La început, am fost ovationat de public. Apoi, am început spectacolul de opera. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec Va Pensiero, imediat am simtit ca atmosfera a devenit tensionata, în audienta. Exista lucruri pe care nu le poti descrie, dar le simti. Anterior, tacerea publicului era preponderenta. Dar, atunci când oamenii au realizat ca Va Pensiero  va începe, tacerea a fost schimbata cu o fervoare reala. Se putea simti reactia viscerala a publicului, la lamento-ul sclavilor, cântând <<OH TARA, ATÂT DE FRUMOASA SI DE PIERDUTA!>>“.

În timp ce corul se apropia de sfârsit, audienta deja striga “Bis! “Publicul a început sa strige:” TRAIASCA ITALIA!” Si “VIVE VERDI!” Oamenii din balcoane au început sa arunce cu mesaje patriotice, unii solicitand chiar: “MUTI, SENATOR PE VIATA”!

Desi acesta a mai acordat doar o singura data, la La Scala din Milano, în 1986, un BIS, acum s-a aratat reticent în a acorda “a doua oara un bis” . “O opera ar trebui cântata de la început pâna la sfârsit si nu am vrut sa se interpreteze un bis“, a declarat Muti.

Dar în public se trezise, deja, sentimentul de patriotism. Într-un gest teatral, dirijorul se întoarce pe podium si se confrunta, atât cu publicul, cât si cu Berlusconi, aflat în sala. Asta e ceea ce s-a întâmplat:
[Dupa ce apelul pentru un “bis” din “Va Pensiero” s-a oprit, s-a auzit în public: “Traiasca Italia!”]
Dirijorul Riccardo Muti:
Da, sunt de acord cu <<Traiasca Italia>>, dar …” [Aplauze]
Muti: “Am peste 30 de ani de cariera si am trait ca un italian care a calatorit în întreaga lume, de multe ori. Mi-e rusine de ceea ce se întâmpla în tara mea. Asa ca voi aproba cererea dvs. de bis, pentru “
Va Pensiero“. Fac asta nu doar pentru sentimentul pe care îl încerc, ci pentru ca în seara asta, dirijând corul cântând “O, TARA MEA, FRUMOASA SI PIERDUTA,” m-am gândit ca, daca vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia a fost construita. În acest caz, noi, tara noastra – am deveni, cu adevarat <<O, TARA MEA, FRUMOASA SI PIERDUTA,>>[Aplauze, inclusiv ale artistilor, pe scena]
Muti: “- Eu, Muti, am tacut prea multi ani. Permiteti-mi, acum … ar trebui sa dam un sens acestui cântec! Suntem în casa noastra, pe scena capitalei, împreuna cu un cor care a cântat foarte frumos, si, daca nu va suparati, va invit sa va alaturati, pentru a cânta, împreuna, cu acest cor.

“Am vazut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toata opera din Roma s-a ridicat. Si, de asemenea, corul. A fost un moment magic de opera“. 

 

În seara aceea nu a fost numai o reprezentare a operei Nabucco. A fost si o splendida lectie de patriotism dar, de asemenea, o declaratie dura la adresa politicienilor” – cf. scmdmedia.blogspot.com, www.ovidan.ro, www.portalulrevolutiei.ro.


***

Stimate domnule M. D.-

Va multumesc, cu tot sufletul, pentru aceasta trimitere internetistica!!!
…Ei, vedeti, asta înseamna sa pastrezi elitele unui popor – si asta înseamna sa aiba, un popor, elite:

a-“a pastra elitele“- înseamna a pastra potentialul de reactivitate vitala, al unui popor, la/fata de rau, de ticalosie, de tiranie… – …a tine treaza si activa, în stare incandescenta, constiinta poporului, prin “Vicarii Lui Dumnezeu pe Pamânt” – elitele!; nu stiu daca s-a sxchimbat ceva în structura bugetului culturii, din Italia – DAR ACESTE ELITE AU TRAS SEMNALUL DE ALARMA: “N-am disparut, n-am murit – suntem aici, vii si la posturile noastre de veghetori ai Duhului! Daca veti continua cu tirania si cu dispretul fata de Duhul Italiei, se vor gasi oameni vii, care sa va pedepseasca, exemplar, pentru atitudinea voastra de sfidare mârsava, la adresa unei tari care a devenit, în lume, de secole, port-stindardul CULTURII MUZICALE!!!”;

b-iar “a avea elite” înseamna a avea oameni de mare si autentica autoritate spirituala, precum dirijorul acesta fascinant si patriot, Riccardo Muti…Multimea din sala de Opera din Roma – ca si “multimile“, în general! – are/au încredere în AUTENTICELE elite si le urmeaza, prin foc si sânge… – …ba chiar multimile sunt cele care impulsioneaza elitele, pentru ca simt ca elitele îi pot calauzi sa duca la capat, acea lucrare pe care ele doar o întrevad!

Da, uneori (de cele mai multe ori!), elitele sunt “Vicarul Lui Dumnezeu”, pe Pamânt – mai importante chiar decât…Papa!!!
Oh tara, atât de frumoasa si de pierduta! ” – cât de potrivit  este, acest stih, si pentru România! Dar România nu mai are elite autentice…”intelighentia” noastra, într-o majoritate zdrobitoare, este falsa, artificiala, prefabricata si chiar “inventata”, la televizor – o “elita de carton”!!! Asa-zisii nostri “elitisti” sunt niste lingai si yesmani gretosi si, deseori, tâmpiti! …de tipul acelui Traian Ungurenu, “frate mai mic” al patapievicilor si liicenilor si plesilor: “Gândirea politica a presedintelui Traian Basescu a de depasit granitele Galaxiei“…Ptiu!!! – …dar sa stiti, stimate domnule profesor, ca avem si printre noi, “intelighentia” cea din Moldova, “oameni” (?!), de fapt, niste struto-camile, care afirma (citez): “Singura tara din Europa care a luat masurile cele mai oportune, care sa evite criza, este România, gratie lui Basescu, pe care tu îl  tratezi cu tot felul de cuvinte grosiere (…). Basescu e deasupra oricaror interese personale. Nu va mai candida si nu mai are nevoie de ademeniri electorale. PESTE 20 DE ANI NE VOM REFERI LA BASESCU CA LA UN MOMENT RENASCENTIST AL EVOLUTIEI ROMÂNESTI“.


…Poate ca avem undeva, ascunsa, prin colturi de tara, AUTENTICA ELITA, “in status nascendi“… – iar nu momâile astea slugarnice si oligofrene! Dar cei de la putere fac totul s-o sufoce! – s-o faca uitata sau s-o alunge din tara (desi, adevaratii “reactanti/reactionari” refuza, cu obstinatie, sa paraseasca Locul Sacru al Patriei!).
…Comunismul bolsevic s-a dovedit infinit mai periculos si distructiv si demoniac, decât însusi fascismul italian, cu toate greselile, exagerarile si chiar crimele lui! Fascismul italian nu numai ca a prezervat aristocratia italiana (si, prin ea, o mare parte dintre elitele Italiei!), ci ÎNSASI aristocratia italiana a sprijinit si a facut posibila ideologia fascista…! Nu stiu daca e bine sau rau (fascismul nu este chiar atât de demonic, pe cât îl prezinta propaganda iudeo-masonica: Riccardo Muti este (dupa câte-mi amintesc eu) nepotul lui Claudio Mutti, un scriitor fascist, care admira nu fascismul italian, ci…legionarismul codrenist („Ramîne admirabila, dincolo de controversata latura ideologica, extraordinara acuitate cu care Claudio Mutti – ca si pagânizantul Evola odinioara – intuieste elementul spi­ritual al legionarismului, de o puternica si declarata tenta ortodoxa; faptul pare cu atît mai curios cu cît avem de-a face cu un om nascut si format în traditia catolicismului roman, iar ulterior reorientat [dupa modelul Guénon] spre islamism [chiar daca nu într-un spirit radicalist, ci mai degraba pe linia acelei “unitati transcendente a religiilor” propovaduite de un Frithjof Schuon]. Desigur, si aici, în aceasta perceptie spirituala a <<aven­turii legionare>>, se simte influenta catalizatoare a autorului Crizei lumii moderne, dar si a celui al Revoltei împotriva lumii moderne; totusi, cel putin în egala masura, se simte întîl­nirea cu duhul lui Codreanu sau al lui Mota, cu vizionarismul lor jertfelnic si cu febra lor eschatologica, în care respira Traditia ignorata a Rasaritului [pe care Guénon însusi a murit cu regretul de a nu o fi cunoscut la vreme]”– cf. Razvan Codrescu, Cine esti dumnata, dle Claudio Mutti?) – tocmai pentru ca vedea cum fascismul italian elimina elementale spiritualiste, din ideologia sa aplicata, pe când legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu dezvolta, catre sublim, TOCMAI spiritualismul românesc: „Într-o natie de slugi, el a introdus onoarea si într-o turma fara vertebre, orgoliul”   spune Emil Cioran, în 1940, despre Misiunea Mihaelica, asupra poporului român, a lui CZC…Si avea perfecta dreptate, atunci, Cioran, pentru ca, de la CZC încoace, nu s-a mai vorbit de ONOARE, în astfel de termeni, precum în Porunca a 5-a: „Mergi numai pe caile indicate de onoare. Lupta, si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei. Decât sa învingi printr-o infamie, mai bine sa cazi luptând pe drumul onoarei” .

…Niciodata nu vei gresi, mergând pe CALEA ONOAREI. Chiar daca, pe moment, vei pierde totul, chiar viata!

Iata cum Ungaria, onorând o alianta (buna-rea, n-are importanta: CUVÂNTUL DAT are importanta, SA TI-L TII!), pâna la capat (cea cu Hitler!) este, azi, dupa 70 de ani, respectata! (si doar ungurii n-au nici a mia parte din calitatile spirituale si talentele Neamului Românilor!) – …iar România, care înfige cutitul, prin spate, aliatului german (în noaptea de 23 spre 24 august 1944, prin Ordin REGAL! – …tatal meu a fost la un pas de a-si urma sute de camarazi-ofiteri, care si-au tras un glonte în cap!…ca si Klapka, al lui Rebreanu, tatal meu si-a amintit, în ultima clipa, ca are, acasa, trei copii si…ca este crestin!) – da, România este, azi, dispretuita (nu i se iarta si, deci, nu i se uita TRADAREA, de acum 70 de ani!) si nimeni nu o ia în serios, si nimeni n-o respecta (desi, istoriceste si tinând cont de factorul etnic, este cea mai demna de respect, pentru ca numai prin Neamul nostru, al Românilor, de la Nord si de la Sud de Dunare – au capatat identitate actualele state europene…si nu ma refer numai la Thraci, ci si la actiunea aromânilor/Românilor din Sudul Dunarii, scapati de macelul din Voshopole, din veacul al XVIII-lea! – …prin ei exista, azi, un stat modern, numit Ungaria, sau alt stat modern, numit Grecia, sau Serbia, sau Albania etc. etc.!). Dar pedeapsa i-a venit României aproape imediat, prin invazia sovietica si dezastrul (unic în Europa de Est!) DE A-SI PIERDE, ÎN ÎNTREGIME, PRIN EXTERMINARE CONCENTRATIONARA, AUTENTICA “ELITA” (pentru ca cei din “intelighentia” tradatoare nu pot fi socotiti, cu tot respectul pentru talentul lor [tip Sadoveanu…] – “elita/elite”! N-a avut nimeni încredere în ei, nu i-ar fi urmat, nimeni, în iuresul Cântecului Robilor – din NabuccoVa piensero…: Oh tara, atât de frumoasa si de pierduta!
…Azi, la noi, în România cea Vaduva de Elite – este valabila a doua “solutie”, oferita de panseurile amar-glumete, pe care mi le-ati trimis, în e-mail: “Daca toata lumea este de acord cu tine, probabil ca esti foarte inteligent… Sau s-ar putea sa fii… seful“. Valoare de Duh, meritocratie? Aiurea! “Sa crape!!!” – suiera unii/majoritatea guvernantilor tradatori de Duh Românesc – precum Basescu, Boc, EBA si toti complicii lor becisnici… – …dar nu mi-e rusine nici ci asa-zisa “Opozitie”, plina de hiene!!!
…Mâine dimineata voi pleca…”în Nord” – conotatia poate fi, la rigoare, si sacra: în Bucovina mea cu sihastri si mânastiri voievodal-musatine, dar si la mama mea, care are aproape 90 de ani. Sunt locuri, acolo, unde nu se “prinde” celularul, d-apoi sa se foloseasca “scula” asta internetistica. Deci, regretând mult conversatiile noastre internetistice, schimburile noastre prietenesti de idei si opinii…trei saptamâni ma voi “debransa” de la lumea asta…poate pentru unele “strafulgerari” ale celeilalte…mai bune si, în orice caz, mai luminate!!!

La buna si curânda re-vedere! – si:
Doamne,-ajuta!


Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez