Adrian NICULESCU

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.

P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011