Eginald Schlattner – Preot si scriitor sas din Roșia, Sibiu

Mărturie-interviu

ATT1Țin la aceasta țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume“.

Eginald Schlattner

 

“Când în pădurile și mlaștinile, unde astăzi se află Berlinul, creștea pir, aici, în Transilvania, se cântă nemtește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodata nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limba româna ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.  Continue reading “Eginald Schlattner – Preot si scriitor sas din Roșia, Sibiu”

Advertisement

ADRIAN BOTEZ: O parere de scriitor…

Adrian Botez

O PĂRERE DE SCRIITOR…

Stăteam, acum un an, la căpătâiul unui amic, scriitor remarcabil (între pereţii camerei sale…) şi cam pesimist el, de felul lui. Tocmai împlinise, cu câteva zile în urmă, jumătate de secol de existenţă pe Terra…şi urma, foarte curând (într- una din zilele care se tot îmbulzeau, dinspre viitor spre trecut, complet nesimţitoare…), să „suporte consecinţele deciziei Divanului Divin” (întrucât suferea, cum teatral şi cu regal prost-gust se exprimă ziariştii: „de o boală necruţătoare”). Nu se lamenta, ci doar comenta labirinturile vieţii înfruntate… Continue reading “ADRIAN BOTEZ: O parere de scriitor…”

RECOMANDARE – Pentru a trai bine în prezent, trebuie sa te împaci cu trecutul!

article_375981_1Este aprecierea psihologului Ilie Marinescu (foto 1), în urma lecturării unui volum despre viața românilor în exil. Inspirat de cartea scrisă de Octavian Curpaș (foto 2) – „Exilul românesc de secol XX – Un alt fel de paşoptişti români în Franţa, Canada şi Statele Unite” – Ilie Marinescu a făcut o „psihanaliză” a celor citite, dacă ne este permis să ne exprimăm astfel:

„Iată o carte pe care lecturând-o și trecând narațiunile prin ochiul psihologului, pot afirma că trecutul nu există; doar prezentul există, deoarece persoana extrage din memoria sa ceea ce a înregistrat, reținut, interpretat – din evenimentele petrecute ieri. Există o diferență importantă între trecut, între situațiile în ansamblul lor, descrise din interior de fiecare dintre protagoniștii acestei cărți, chiar în acel moment și evenimentele traumatizante și lecțiile de viață, sentimentele sau modelele pe care le reținem mai târziu. Continue reading “RECOMANDARE – Pentru a trai bine în prezent, trebuie sa te împaci cu trecutul!”

Boris Marian – Turma

Boris MarianTurma ( ficțiune)

Mergeam în turmă, liniștiți. Mai behăia o voce, o voce a viitorimii. În jur alerga dulăul Dvor, animal viclean și cu multe fețe. Ciobanul se ocupa de vinațurile lui, mai striga el ceva, mai scria un editorial. Dar îi trecea repede. Un timp am crezut că mi-e prieten, dar prietenia e ca și vinul, fie se acrește , fie îl îndoaie gospodarul cu apă, devine poșircă. Dulăul Dvor ba mușca o oaie, un berbecuț, ba se gudura pe lângă cioban. Cred că acest Dvor era fie transsexual, fie castrat că nu manifesta nici un interes pentru sexul opus. Fiind eu un berbecuț mai vioi, i-am propus să scoatem o gazetă. Că nu, că da, în fine am ales o mioară care a preluat frâiele de nu mai puteai scoate un cuvânt în fața ei. Într-o seară, s-au adunat dulăul Dvor, cu oi și berbecuți și au votat eliminarea mea. A doua zi totul părea rezolvat. Turma încă dormea. Am descoperit complotul și am găsit o Mioriță care și-a luat rolul de responsabilă. Gazeta a mers mai departe. Ciobanul dormea pe cojoacele lui. Dvor nu prea știa să scrie dar se autointitula scriitor. Continue reading “Boris Marian – Turma”

IN MEMORIAM – Mircea Dinutz

Picture1MIRCEA DINUTZ

(24 sept. 1948 – 19 februarie 2013)

.    La 19 februarie a.c., s-a stins din viaţă scriitorul, publicistul şi criticul literar Mircea Dinutz, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
.   Născut la Bacău la 24 septembrie 1948, Mircea Dinutz a urmat Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic (1967-1970) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română (secţia latină) din Bucureşti (1971-1975). După absolvire, a lucrat în câteva oraşe din ţară, din 1984 stabilindu-se în Focşani. Împlinirea menirii de dascăl a cunoscut-o, ca profesor titular, la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” şi la Colegiul Naţional „Unirea”, activitatea didactică fiindu-i încununată cu Ordinul „Meritul pentru Învăţământ în grad de Ofiţer, pentru abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc” (2004).
.   A publicat peste 500 de articole de critică literară, cronică de întâmpinare, eseuri, recenzii, articole de opinie, pamflete în numeroase reviste din întreaga ţară („Caiete critice”, „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Ateneu”, „Acolada”, „Vitraliu”, „Literatorul”, „Bucovina literară”, „Vatra veche”, „Plumb”, „Spaţii culturale”, „Ex Ponto”, „Argeş” ş.a.). Din 2008, a fost redactorul-şef al revistei focşănene „Pro Saeculum”. Continue reading “IN MEMORIAM – Mircea Dinutz”

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

…Poet profund, prozator dur, analitic si amar, dramaturg de idei si existentialist, eseist problematizant si introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj si sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forta de convingere!) – cronicar (al lumii si al sinelui) pe blogul sau…

…Toate aceste însiruiri si enunturi sunt prea conventionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreaga viata sa, sa fie total neconventionala/rebela, dar a esuat în a fi …teribil de profunda…! Si, când devii profund, lumea de azi te ocoleste, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu stiu cum se face, ca nici nu i se acorda, în literatura româna, decât premii… – dar nu si NORMALITATEA LOCULUI SAU! DE FRUNTE, EVIDENT!

Doina Rusti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind sa-l faca, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

Dupa opinia mea (care, poate, intra în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – daca a scris Poemul animal (crepuscular). Si l-a scris, fara posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmodernistii sunt niste impotenti spiritual. Prin însasi definirea data lor de Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ei/postmodernistii neaga (si se si falesc cu aceasta!) potenta demiurgica a Poetului. Cum sta, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru ca motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibitionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamna, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINTEI: „Vrând sa scapam de napasta constiintei, ne vom întoarce lânga ANIMALE, lânga plante si lucruri si la acea stupiditate primordiala, din care nu ne-a mai ramas, din vina istoriei, nici macar amintirea”. Si, totusi, Cioran, ca si LIS, nu dispera defel, ci reinventeaza si primordialitatea, si amintirea!

…Majoritatea poetilor (sa le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creatia Lui Dumnezeu – si ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispa, dimineata, printre ierburile-n roua… – si, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUTENIA… – CÂRTESTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integranta din Viata – tot asa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integranta din sinele sau: este modul sau, stoician, de a inventa/reinventa Viata/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om si Poet, precum parola „monetara” (cu chip de om pe ea!) data lui Charon: acea parola este izotopica semantic cu sarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelasi lucru, dupa cum ne învata Miorita: Esti/Existi, în masura în care constientizezi Maretia Si Pretutindenarul Cosmic al Nefiintei. Acel celebru si (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – înseamna, de fapt: „Învatati, oameni, ca existati infinit mai pretutindenar si teribil de convingator – murind, adica, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENTIALA <<EU-TU>>!

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

Cosuletul plin cu biscuiti, „uitat în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa, spalat, îmbracat pe/jumatate (…) când corbul îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul. Scapat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observati plasamentul „cosuletului plin cu biscuiti”: în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa”. Hrana mortului, asigurata de o intendenta transcendenta, sau hrana pentru viata noastra, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poarta dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenta, familiara tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasarea Focului Vietii (valabil, azi, doar la valahi si la druizii Irlandei!), „îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul”. Ouale. Romburile-Oua: Brâncusi si Coloana Infinitului succesivitatii Viata-Moarte – ca la o tombola a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ti place, ca tot Patronul Cosmic decide ce-ti lasa…la tine acasa!” Poate totul, poate nimic. Iata ca Dumnezeu, si nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un pacat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat si înfulecat-învatat, de Om – „din zbor” de Corb!

…Trebuie sa înveti Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrata, precum apa la inundatii, pâna în cele mai umile colturi ale lumii – pe care le transfigureaza în Templele Lui. Marelui Anonim. Citesti Lumea Lui Dumnezeu – doar daca îti curg zece rânduri de sudori intelectuale. Daca nu, ramâi Orb-în-Bezna (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabetii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin rastignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Pasarii Focului care da sens Mortii si Mortului – este Camera Mortii – adica, Pregatirea Ritualica a Trecerii prin Oglinzi. Învatatura Poetica este nu doar o scoala oarecare – ci (distilând si filtrând esentele Fiintei de Duh!) – ALCHIMIA. STIINTA REGALA. Sa înveti ca nimic nu se arata ochiului asa cum este, ci te pacaleste si te linguseste cu ceea ce TU vrei sa fie…cu Nestiinta Lucrului în sine, adica! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” da, un „cosulet” (plin de biscuitii Mortii care hraneste Viata!) este Uterul Cosmic. Pentru a naste „certitudini”, în dreapta si-n stânga: în Viata si-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOASTERE. Bezna Închisorii Vietii Netraite Regal, adica Viata cu Coroana de Taine Cosmice a Mortii.

…”Baba intelectuala” este Fata de Mister a Bibliotecii Lui DumnezeuCreatorul CARTII! – vezi poemul Binecuvântare sa primesti.

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiintei Metafizice si al celei Fizice – tot continuând Poetul sa bombaneasca, pe firava carare dintre Viata si Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfatisarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – marturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domina o încordare, în carte: sa nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieste, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoastere/CEA MAI ÎNALTA STIINTA – este cel mai bun pretext de a cunoaste dedesubturile miraculoase ale Vietii Totale! Viata Totala începe cu perceptia Mortii – dar se condamna orice neglijenta a Verbului si Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

Îsi cerceteaza mâinile, vârfurile degetelor i se par subtiri: „stai linistita, nu e decât un exercitiu de pregatire (…) neglijenta, învaluita în ceata si nouri. Ca e o adevarata / magie la mijloc. Atâta / stie, ca <<a fost scufundata>>: dar/unde? În raport cu masa de pornire în rotatie”…

…Atâta bataie de cap ne dau lucrurile învatate inutil, ca pseudo-stiinte trufase, gaunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVARATA STIINTA, cea înca Intuita, înca posibil de învatat, prin Scoala Sublima a Mortii!

-…Îti înfrânezi simtul intern, ti-e mila: „pe masa, busuioc si un vas cu/ apa,/pentru sfintit: în chioscul verde, în deriva, plina de mister, tu,/ surghiunita…//Surghiunita de propria / ta dorinta, cu tulburari de metabolism, pe malul râului care/arata drumul spre botez…Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMA, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioscul VERDE al Învierii, tu, care toata viata n-ai auzit decât despre „metabolism”, esti „surghiunit/-a” fata de „malul râului care/arata drumul spre botezul” Mântuirii, al Trecerii în Suprema (Con)Stiinta…

La început este nectarul, iar la sfârsit este ca otrava: „ O lumânare aprinsa. Fara nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat ca titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dubleaza în transcendent, ceea ce continutul poemului da marturie ca s-a pierdut în contingent!), ca o „Scara a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdata, sufocati de inutilitatile „învatului prost” al lumii acesteia, noi omitem si nu stim a traduce: NECTARUL va fi fost bautura zeilor – dar omul trebuie sa înceapa cu învatul „OTRAVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol si realitate a SUPREMEI STIINTE, cea care transcende „lumânarea aprinsa”, din obiect lipsit de prost învatatele senzatii terestro-vitale – în JERTFA DE LUMINA – iar initiatul/initiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSA. „Firicelul de fum”- Cale si Orientare a Caii, transcensa în SCARA-PUNTE MISTICA, spre cele ale Vesnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, dupa o istorie de neînvatare a Lumii – devin tot mai greu de marturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Rascolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrala a Misiunii sale…- vegheaza, de pururi spre pururi, la Întelegere, la Traducerea celor Infinit Saracite Rational, Împrastiate – în Adevaruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzatoare, Fierbinti precum Duhul Sfinteniei Lumii Ascunse în Taina Mortii …Vegheaza, dinspre pururi spre pururi, la Portile Supremei Stiinte, RESINTETIZATOARE ANDROGINICA A FIINTEI: „Cum pot sa va spun, sa întelegeti? Cu mintea împrastiata”…

…Da, Masa este ridicata de la pamânt (într-o teribila levitatie angelica!), de trei ori (de trei ori se da peste cap Fat Frumos, pentru a se elibera de Forma, pentru a scapa de întepenirea în formele înselatoare! – Sfânta Treime este indicatia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cânta vesnica pomenire…!

…Trebuie sa ne „dezbracam de putere”, pentru a capata Puterea Cerului Albastru. Trebuie sa „topaim”, daca vrem sa recapitulam, cu folos, Zborul spre Noi Însine! Trebuie sa ne situam între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, daca vrem sa ne Înaltam din mormântul propriilor prejudecati ale unei vieti prost traite, împrastiat, anapoda si inutil, DESEMANTIZAT traita! CÂNTARETUL DE O CLIPA este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITATII ORFICE! Trebuie sa trecem prin Zapezile lui Noiembrie (NOUA=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire si Natura a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie sa trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai buna de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUA, cel care, prin Nunta, ne abandoneaza, obosit ca orice Vâslas în VesnicieTRANSCENDERII!

…Da, doar asa ajungem la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizatii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om si al pamântului , pacurar” – …ca solii mioritici, PACURAR însemnând, aici: CALAUZA CEA BUNA, SPRE CELE VESNICE/ESENTIALE!

În vremea când faceam primii pasi pe lumea cealalta… – ”Taranii /vorbesc între ei, sa se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata. Unde/fiecare ar fi vrut sa desfaca lucrurile/facute.//Toba de acuzare, lumina a lor din interior, bate/în surdina”.

Taranii, ca si Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru ca „toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata” – dar, de încercat sa-si împlineasca „misia”, încearca…încearca sa desfaca lucrurile bramburite de istorie, pentru a scapa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intima-SACRA, a lucrurilor si lumii, re-integrând-o în ritmul „bataii în surdina” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – marturii).

…Exista MANUALUL HRISTIC al re-integrarii în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Stravechi…atât de incredibil si…”ne-modern de bun”! – …o carte a STRAFUNDULUI DE PESTERA BETHLEHEMICA, ANISTORICA, a Lumii:

A satura pe cei flamânzi;

A da de baut celor însetati;

A primi în casa pe cei straini;

A îngriji pe cei bolnavi;

A îngropa pe cei morti…(cf. Faptele).

…Câti mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câti nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câti, deci, au înselat vigilenta Paznicilor Laicei si Sinucigasei Orbiri? Putini. Doar POETII AUTENTICI, nicidecum postmodernistii, care nu se pot ajuta nici pe ei însisi (ei sunt morti, înainte de a sti ca-s morti – dar n-au sansa de a trai vreodata: „Fiecaruia, dupa credinta sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 si Zeul-Orfeu de la Portile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minuscula HALTA (plina de o tenebroasa si cetoasa, pentru cei cu ochii bolnavi si neîncercati de Otrava Adevarului! – TEHNICA SACRA!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Crestina, a Sinei Cosmice!

…E usor de citit si de înteles LIS? Tot atât de usor…cât sunt si Tainele (gâfâite de novici…) ale Creatiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obtinuta” de cuplul protoparintilor Pacatului!): 1-Creatia Înaltarii Sublime si 2-(De)Creatia Caderii Penibile, în Istorie – si, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adica, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori doua…dupa „moda” si „gust”! – mai curând decât dupa ardenta CREDINTA!, în aceasta lume profana si profanata, clipa de clipa, de rasuflarile noastre, cele puturoase de pacat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, dupa aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul carându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Taranii si Poetii mai sunt, cât de cât, alfabetizati, adica mai stiu (infim, fata de Maretia si complexitatea ei semantico-demiurgica, mereu sporinda !) – CARTEA!!!

***

Duminica dimineata eu cautam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat si proaspat premiat (dupa câte stiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Româneasca, 2010. Stiam ca mi-l daruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când si cum… – …si tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauza (pentru ca nu se face sa vorbesti despre cartile cuiva, aparute cu 10 ani în urma – si sa nu zici, macar doua vorbe, desprea cea de pe care înca nu s-a uscat bine cerneala tiparnitei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl stiu de o viata, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeasi dupa-amiaza!

Si, citind cartea, am înteles de ce n-o gaseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund crestina (zalmoxian-crestina, mioritic-crestina!) dintre toate cartile scrise de LIS! Deci, diavolul, constiincios, cum îl stim… – pusese coada peste ea!

…Înca din titlu (Pe prag) , ne situam între lumi, cu fata spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spatiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL si nu DEAL-VALE? Pentru ca e firesc ca omul, întâi, sa îndure suferintele tuturor iluziilor si înselarilor si tradarilor, în Valea Lumii Simturilor CINCI, spre a-si merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii…! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL –  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRADINA PARADISIACA!!!

Lumea prezenta în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizata, dar nu irecuperabila, nu fara Nadejdea Mistica: este o lume care face eforturi colosale sa-si re-aminteasca de sacralitate, este un Mort care transpira incredibil, de efortul de a-si aminti cum e sa fii Viu!

…Întâi, deci: „Bati la portile celor cinci” (p. 9): „azi te simti bine, îti esti exterior, esti fericit, /parca nu esti tu”. Da, simturile nu pot sa-ti ofere harta sinelui tau de Duh – iar fericirea este una falsa, dez-identitara: „parca nu esti tu”.

Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca si a fi viu, de fapt: cine pleaca din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologica!

Ai premonitia mortii?/esti întrebat. Esti lasat/ sa intri. În acelasi timp, când tu /intri, pe aceeasi poarta, CEL CE TE IUBESTE IESE”. Moartea este Suprema si cea mai crâncena iluzie. O accepti, CEL CE NU TE IUBESTE – te pacaleste: se preface ca-ti da drumul, iarasi, între simturi. NU: CEL CE TE IUBESTE nu-i acolo, ci…dincolo de ceea ce tu ai învatat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeste iese” – pentru a-ti sugera sa te lasi calauzit dincolo de orice porti.

…Altfel, ramânem sub semnul „mastii” si al „oalei de pamânt”: „plina cu apa, carbuni aprinsi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o masca noua, verde: carbuni sfârâind în apa,/sfarâmându-se…” – O sopârla, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFARÂMAREA”…Constiinta îmbatrânirii este izotopica semantic cu „sfarâmarea” – iar Vinul si Troia ramân doar mituri teoretice, dionnu si crezute – în anistoria divina, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, iesit din timp, dar nu si izbavit din masuratorile si cântaririle celui ce în nimic nu crede, ci îsi pastreaza morfo-reptilianismul/sopârlismul ludico-derizoriu, întru „caderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis – …nu izbavit de rarire-saracire-impurificare-scufundare în borborosul materiei – ci doar SIMBOL, nu si REALITATE METAFIZICA, lipsit de Tarie a împlinirii desavârsite a hierogamiei: „stii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corabii încarcate cu vin/spre tabara grecilor/din fata Troiei asediate (n.mea: Fiinta asediata de iluzii)…”Tarm al/vârstei a doua, rarit azi, plin de vin vechi, îngrosat/si murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbatati un pic, vârâm/mâna într-o gaura si tragem de coada/sopârla anului/2012, lunga de circa un metru” – O sopârla, p. 10.

…Navala istoriei nu distruge doar identitatea, ci si originile, sansele refacerii/re-împuternicirii identitatii – umileste, pur si simplu, Faptura, se joaca, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credintei) si cu dimensiunile ei: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu pe aici? Mama si/tata au murit, altii nu stiu, daca-i întreb,/chiar daca-mi sunt rude (…) Ar trebui sa-mi cer în/fiecare zi iertare fiindca încurc lumea? Sa cer /scuze fiindca deranjez cu prezenta /mea si atrag antipatii, enervez. (…) Izolarea/mea a crescut pâna pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a labartat urât (…) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuita cu gratii si cu starea de exil al fiintei/fiintarii, redusa la „DÂRE” – …în loc ca ritmul horei sa fecundeze cosmosul, el…”prinde muste”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placa ce mimeaza ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcaie, dând impresia unor batai de toba venite/dintr-un alt secol (…) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

…Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiintarii, frica sinelui de sine…sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiati de Raza Revelatiei se transfigureaza în derizoriul „oficial” al… „fatatului catelei”: „iar vizitatorii au fost anuntati/oficial ca a fatat cateaua” – p. 13. Dar daca „fatatul catelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdata, nu e cazul… – …pentru ca, sinele este înstrainat/însingurat (te porti ca strainul acela din mine” – p. 16; „apasatoare singuratate” – p. 17)), iar pe pereti, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru vaduvie si amnezie cosmico-antigenetica (…pâna si Poetul constata demonismul singuratatii, al iluziei si al inutilitatii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Initiatic si, deci, si a Cuvântului: „Am lasat scris ca trebuie /sa fiu cautat în alta parte, pus la încercare, în caz/ ca uit de mine – si? Nimanui nu-i pasa” – p. 15). Pâna si Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei fata de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradari de ordin nervos./ Femeia neagra, nemângâiata, îi pudreaza fata/palida: începe supliciul/plumbului topit în urechi, sa vada daca e mort./Poate e viu” – p. 14

…Începe cautarea, sistematica, a sinelui – înafara nu e: „Poate ca lumina/dinafara nu ajunge sa-mi arate adevarul!” – atunci, înauntru – unde, totusi, persista ambiguitatea fiintiala si axiologica: „Dar lumina /dinlauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicaieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe sa se reveleze ca fiind Starea de Fiintare – Înfiintatoare de Dincolo de aparentele si de datele materiale false, vizibile, ale Fiintei – …un fel de Ana a lui Manole, care cladeste verticala, prin functia ei cosmogenetica, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de unda din univers” – p- 17.

VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plamâni”, adica din zona exorcizatoare de ne-viata – spre zona Calauzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viata al Fluierelor Mioritice, Cai de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îsi scoate capul Vale-Deal/din plamâni – este gata sa scape de cel/viclean” – p. 18. Din infernul concentrationar mascat, al „cuiburilor de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se da în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-gasirii Androginice, de la Cina cea de Taina : „Da în lacrimi: ce e cu tine? Îsi/ învârte inelul din fildes pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

…Exista, fireste, riscul neîntelegerii celorlalti, fata de Re-sacralizarea Eului – si, deci, Cel Care se Re-Gaseste întru Androginica Îmbratisare este numit, de catre cei fara nume si fara soarta – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizantului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – banuite de …”paduchio-geneza”: „bolnavi scapati în strada, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din gradina de piersici/a spitalului de nebuni (…) trecatorii/ indignati, se smulg din îmbratisare unul câte unul,/bolnavii le transmit paduchele//verde al piersicului//(…) un/bolnav sare din masina, zbiara fara întrerupere,/fura o pusca si/trimite la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus pentru o clipa” – Astia-s nebuni, draga – p. 23.

…Trebuie sa-ti asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBAVIRII, invocata tot prin incantatia VALE-DEAL: „turla aia care iradiaza printre pomi, înverzita, pe/luna plina, îmi /provoaca noaptea cosmaruri erotice (…) dorinta /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde sa te iau” – trimitând, parca, la Miron si Frumoasa fara Corp… – cf. În noptile cu luna plina, p. 32.

…Mesajele, pentru Cautatorul Înversunat al Cararii si Puntii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea doua veverite”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Fauririi, în lupta cu 11, cifra SFIDARII-NEÎMPACARII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)… – si Capul-Calauza trebuie sa nunteasca, hierogamic, cu Plamânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza iesirea definitiva de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Vesnic, a temporalitatii – si intrarea în „Starea de AMETIRE”-DELIR SACRU! – …trebuie ca Omul sa re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Sarpelui Care-si Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa si Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemultumit/si neîmpacat, ba capul, ba plamânul (…) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (…) Si se reia totul în mine, pe banda rulanta (n. mea: imaginea Sarpelui Ouroboros, „în clar”!), ametitor: îmi /taie calea doua veverite…” – p. 34.

VALE-DEAL devine, deci, dupa ce CAPUL-RATIUNE, transfigurat în GOLGOTA/MUNTELE CAPATÂNII („batut în cap, l-a/ descântat cu o raza de lumina materiala”) – cedeaza locul Plamânului-Suflet – Începutul si Sfârsitul, ca „STREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit – …si devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a SASEA, Dumnezeu Cel Care Creeaza dupa un „Gând Ascuns”: „(…)ca el, unul, sigur e facut de Dumnezeu/din lut si pleava si balega, dupa un/gând ascuns” – p. 57.

BATRÂNII CULEGATORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingatori ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, catarati,/câte o privire plina de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Astia-s nebuni, draga – „trimitea la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipa, ci pentru Eternitatea Reidentificarii cu Duhul UMANO-COSMIC!

…De ce este nevoie, neaparat si legic, si logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Raspunsl nu-l dadea, ci-l sugera, întru Mistica Taina a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Pastor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adica, dupa cum explica si gnosticul Vasile Lovinescu – întâi sa cobori pâna la Capatul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, sa ai dreptul de a nazui spre Capatul Cel mai de Sus al Axei Creatiei Dumnezeiesti!

…Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: “Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagaa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita: “Cu o mare bucurie!” …”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost: “Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!
…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! …De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si evidente (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

LIVIU IOAN STOICIU dovedeste, pe lânga faptul ca este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor si cursurile studentilor ar trebui sa scrie, transcriind poemele cel putin ale ultimilor zece ani de povara si binecuvântare a scrisului stoician!) – si ca este un autentic POET RELIGIOS. Sau, macar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNESTI!!!

…Poezia Religioasa este singura care va ramâne, peste veac, pentru ca numai RUGACIUNEA E SCARA SPRE CERUL MÂNTUIRII – …iar nu toate lemnele din ograzi!

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011 prof. dr. Adrian Botez

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU

Ion MURGEANU prezinta:

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU LA 70 DE ANI

Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

                                                                Ion MURGEANU

***

Cezar Ivanescu: DE PROFUNDIS

! Acum, fiindca frigul face bulboane
Si fiindca eu sunt bolnav si ma tem,
Ca salbaticul am sa-mi fac leul meu pe pestera,
Iar voi sa spuneti: îl vina în fiecare zi!!

Acum, fiindca sunt sincer si mâlos,
Va rog sa nu va uitati în ochii mei
Prin care lacrimile gauresc pupilele
Si deci nu plâng: nici râsul meu

Care va chinuie, va sluteste, feriti-va de râsul meu
Într-însul mama e tot alba! Si inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfarâma

Într-una din partile balantei si va ramâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasa din lac. O, candoarea
Capului din inima, cu brate!!

Lasati-mi numai lapte si mâncare
Pâna ma scol mâini de dimineata
Caci acum îsi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputintei!!

Si socotiti-ma un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile,
Si socotiti-ma-un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindca am chiar saptezeci de ani
Cu cei lasati de mama,
Îngaduiti-mi deruta suportabila
Si bucurati-va de înteleptii tineri!

***

 

Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE

 

S-a nascut la 6 august 1941, într-o ilustra familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, ruda cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iasi. Redactor la revista „Luceafarul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Cretan, Mircea Soncuteanu, Florentina Visan, Delia Duna, Tiberiu Daioni, Ioana Balan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Draganescu, Petrut Pârvescu, Marian Constandache.

Marin Preda: “O adevarata voce de mare poet“


Cezar Ivanescu si-a facut debutul poetic în revista “Flacara Iasului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat si în teatru, cu piesa “Mica drama”, jucata la Teatrul „Al. Davila“ din Pitesti, montata „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldatii” de George Astalos (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de exceptie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proza se va debuta cu carti de valoarea Rodului lui Cezar Ivanescu, vom putea vorbi nu de o evolutie, ci de o adevarata revolutie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului national de poezie „Mihai Eminescu“, Iasi, 1968, editia întîi.


Din 1968, îl gasim profesor de limba si literatura româna în Ardeal si Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor si la revista Arges din Pitesti. În 1971 începe spectacolele de muzica si poezie, cu propria-i orchestra numita „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetica de mai tîrziu intitulata “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivanescu în redactia editurii Cartea Româneasca. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodata am auzit o voce obsedata de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime si forta de expresie… Cititorul poate fi socat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urma câstigat si emotionat. O adevarata voce de mare poet“. Insolitul personalitatii sale este izbitor prin aceste manifestari. Cezar Ivanescu reînvia printr-o formula moderna, sincretismul baladesc medieval al poeziei si muzicii.

Fiara cea Apocalipsa


A creat muzica si a cântat propriile versuri, dar si poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu si George Bacovia. I se tipareste la Editura Minerva antologia de poezie româneasca sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeti de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefateaza celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Calatorie la capatul noptii”, în traducerea sotiei sale Maria Ivanescu, talmacire careia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Traduce din franceza, împreuna cu Maria Ivanescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Paltinis, Constantin Noica îi împartaseste gândurile despre “La Baaad” si “Muzeon”, ca si despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul sa transcrie de mâna, pe volumele daruite cu dedicatie, versurile cenzurate. Noica îi multumeste pentru urmatoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pamântul sterp fara noroc,/ cadavrul mi-l îngrop si mi-l dezgrop,/ gropar al vietii mele fara viata/ traita-n scârba, în dezgust si greata,/ platit cu Timpul care ma omoara/ dator vândut celui ce ma plateste/ din groaza mea nu pot iesi afara/ cum Soarele arzînd se osândeste!” Constantin Noica apreciaza strofa ca fiind extraordinara, identificând, în lirica poetului, „o experienta grava“, cu o profunda intuire a sacrului. În anul centenarului mortii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivanescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui sau Maestru în absol
ut“ (1989), dar cartea este respinsa de conducerea editurii Cartea Româneasca. La 10 decembrie 1989, cu sase zile înainte de evenimentele de la Timisoara, poetul se “razbuna” public, printr-un spectacol de muzica si poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recita premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsa” si despre marginalizarea poporului român. Continua seria de traduceri din Mircea Eliade, împreuna cu sotia sa Maria Ivanescu. Apare, la Editura Stiintifica, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise si mistere” si “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului


Cezar Ivanescu a facut greva foamei în anii ’60, ca student la Iasi, al Facultatii de Filologie, în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate si exclus din Cenaclul Facultatii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste si antisistem). A mai facut greva foamei în 1983, în redactia revistei Luceafarul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregatea sa-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A facut din nou, timp de sapte zile, greva foamei în 1986, ca reactie la interzicerea, de catre autoritatile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul mortii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critica la Spitalul de Urgenta Floresca din Bucuresti. A facut greva foamei si în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul ca Mircea Dinescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfacut contractul de munca de la revista “Luceafarul” în mod ilegal, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presa dupa revolutie.
La 14 iunie 1990 este victima a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice si psihice suferite, îsi revine greu dupa o lunga boala. Continua sa lucreze, semnând, împreuna cu Maria Ivanescu, traducerea din limba franceza, Blaise Pascal, (“Cugetari”), text integral, 1998, Editura Aion. Sustine spectacolul de muzica si poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril ?armure si „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD si prima caseta cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.


Cu câteva zile înainte de sfârsitul neasteptat si pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 si pâna la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru presedintia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în fata criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viata, refuzat în moarte


Petru Cretia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivanescu”, afirma: „De aceea vom zice, astazi si mereu, ca ne aflam în timpul bun si sfânt si vechi cât noi al poeziei românesti. Si ca ne mai aflam spre bucuria si cinstea noastra, alaturi de unul dintre cei mai puri si mai sfâsietori reprezentanti ai poeziei românesti, Cezar Ivanescu, Poeta Magnus. Si îl vom mai numi biruitor, pentru ca, prin lungul sir din veacuri al poetilor români, câtiva cu nume sfinte noua, altii, multi, pe veci fara nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme si obida, prin însângerarile si tina istoriei.

Am biruit, ca putini altii, înfrângând tot ceea ce ne tagaduia”.

Cezar Ivanescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatura, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la initiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei si editorul poetului în limba albaneza), lui Cezar Ivanescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.

A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operatii banale. Moartea sa este învaluita în mister, dar mai ales în suspiciunea ca poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grabit moartea sa ramâne, pâna la elucidarea circumstantelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fara sa aduca nicio proba, ca marele poet ar fi fost colaborator al Securitatii. Era singura calomnie la care Cezar Ivanescu nu s-a asteptat. Nu credea nici macar ca i-ar trece cuiva prin minte sa-l acuze de o asemenea culpa aberanta, în contradictie absoluta cu toata existenta sa. Suferinta produsa de aceasta lovitura a dus la prabusirea sa fizica.

Personalitate deplina a culturii române, anticomunist convins si scriitor total – si total antisistem, Cezar Ivanescu a murit ca un martir, hulit în viata si refuzat în moarte. I s-a refuzat si dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste institutii, sa-l gazduiasca, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul sau, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

Miron Manega

http://www.certitudinea.ro

PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

Convorbire cu Adi CRISTI

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI  EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

 

 

 

 

[pullquote]

Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

 

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

 

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric:  si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

 

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia  din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa  redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar  si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

 

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

 

„CÂND PE SUS SI CÂND PE JOS”

Gheorghe A.M. CIOBANU


REGASIREA INSTRAINARII si PERIPLU PE BICICLETA de  MIHAI STRIBU

 

 

Dar nu-ntr-una si… frumos’’. O alta zicala populara, care se potriveste de minune si la spatiul istorico-existential, generat de ultimele doua aparitii editoriale ale scriitorului Mihai Stirbu: „Regasirea înstrainarii” volumul I si „Periplu pe bicicleta”.

Autorul are o experienta îndelungata în arta condeiului, mânuind-o pe aceasta înca de pe când era si student si elev. Pixul în doua culori si bicicleta pe doua roti, îi sunt pe mai departe ca o a doua Patrie a sa.

 

Ramânând si noi pe coordonata timp, vom zabovi, la început la cea dintâi. O dezvoltare postuma a unor notari dureroase, retinute în fuga vietii de catre tatal autorului. Un moment tragic uman si absurd istoric, amândoua fiind, parca, un destin repetabil, tocmai apartenent unui neam a carei sorginte se pierde în urma, spre radacina geto-dacica a poporului nostru. Un „Va ordon’’ continuu, când „Pe aici nu treceti’’, când „Ce-i cu voi, afara” si tot asa de la un veac la altul, fara sa stii cui e de spus: „Stai” si cui un „Hai’’ pornit de la Focsani.

Desi deloc germanici, spre-a repeta Walkiric doar „Jawohl”!, eroul nostru – tatal, se strecoara din linistea serala a „unei ultime nopti de dragoste pentru viata” spre-a fi pe undeva, pe unde-i bezna celei „dintâi nopti belicoase, coplesita de lehamite”. Cronica dureroasa a începutului de la origini ca un crud razboi, amplificata în aceste pagini, nu motiveaza sau prefigureaza, nici „da’’-uri si nici „nu”-uri, nici „Ave” si nici „Vae”, ci doar surprinde cu un ocular neutru, ce se petrece, azi din nou, cu „Sapientia” lui Homo. Deocamdata „autorii” ne pregatesc pentru „eroisme’’, deoarece acel „putergai din Danemarca” nu mai poate fiinta.

De la „senile”’ sa trecem pe „roti” la bicicleta zilelor noastre, careia autorul i se daruieste cu pasiune. E un mijloc de locomotie, ce foloseste o a ceeasi energie nativa ca pe timpul „Razboiului cu Troia” si nu pe aceasta din import, prin „Cernobâl” sau „toluen-nitro”.

Acum, la orizont, orizontul, iar sub bolta cereasca ozonul. Sunt notari spontane din drumetiile autorului, nu în conditii de confort ci doar pendulari. Pentru autor, „bicicleta’’ simpla îi este în viata ca o „sora’’ cu care împarte si restul de pâine si oboseala lui „nu opri” ca si bucuria, uneori postuma, de a se gasi, nu pe o „pseudo-terra’’, ci într-o matura suta la suta.

Volumul cuprinde, eterogen, trei „popasuri” editoriale: un poem, alteori amar, adus celor doua „cercuri alaturate si sincrone” constituind „galaxia bicicletei”, apoi „primi pasi’’ ca evadari adolescentine, spre obiective, turistice sau „foto” prin împrejurimi si în ultima plecare, manevra superlativa, buna pentru o Olimpiada, „zborul biciclistic’’ al sau, pe „pârtia” Transfagarasanului, la care admiram nu ca l-a „atacat”, ci, mai ales e faptul ca a coborât dincolo, nu cu un Aro sau Volskwagen, ci cu un fluturas fragil, cu aripioare din filet. Parcurgerea acestui „zid chinezesc” carpat ramâne pentru oricine si oricare, un act temerar, o performanta. Si autorul Stirbu a fost un „suisgeneris’’ olimpic temerar.

Doua volume cu doi temerari, ce au luptat si au înfruntat din plin, o inertie cosmico-terestra care, ori e sublima ori e demonism, confirma si prin pana autorului de-acum, ca totul misuna pe lume, nu pentru faptul ca orice se misca, ci ca miscarea duce spre altceva”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

iunie 2011

—————————————————–

STIRBU Mihai, scriitor, jurnalist, cineast, inginer, profesor. Nascut la 15 aprilie 1957, în localitatea Cârligi, judetul Bacau. Membru al Ligii Scriitorilor din România, Filala Iasi – Moldova. Absolvent al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi (Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi Iasi) 1977-1982. Secretar de redactie si fotoreporter la revista ,,Opinia studenteasca”. Profesor la Liceul „Roman-Voda’” din orasul Roman 1983-1987. A coordonat activitatea unui fotocineclub, obtinând trei premii întâi la nivel judetean. Premiul Editurii Panteon la Concursul National I. Creanga Iasi, 1985.

 

Carti publicate:

Povestea nemuritorului (Piatra Neamt, 1995, Editura Panteon);

Comoara verii (Iasi, 1998, Editura Junimea);

Regasirea înstrainarii (Iasi, 2010, Editura PIM);

Periplu pe bicicleta (Editura PIM, 2010).

 

1 IUNIE 2011

INVITATIE / COMUNICAT:


Ce facem de 1 IUNIE?


Copiii, parintii si bunicii sunt invitati la:


CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI


Este pregatit un mare dar de suflet pentru toti copiii cuminti.

Tuturor prichindeilor li se ureaza:

“LA MULTI ANI!”

Va invitam sa faceti parte din spectacolul nostru muzical-umoristic:

“DE ZIUA TA, COPILE!”, ed.II, 2011

PARTY TIME

Copii! Parinti! Bunici! veniti fuguta miercuri 1 iunie, orele 17.00

la Teatrul Dramatic “Fani Tardini” sa vedeti ce vi s-a pregatit.

Va asteapta multe surprize:

* povesti si poezii cu talc,

* muzica – vor canta toti solistii C.C.Sind.Gl

* dansuri moderne, tematice, hip-hop – formatiile: Black Dance, Ritmic, Piticot, Dolls, Angelli, Kristal

* balet clasic

* momente instrumentale

* personaje de poveste

* scenete de teatru

* clovni, s.a.

– programul de dans & muzica si scenete este realizat de instructor Andreea IGNAT

– program pian: instructor Mariana ONOFREI

– program balet: instructor Lidia GHENEA

Prezentator/moderator: Angela BACIU – scriitor, consilier cultural/PR

Organizatorii evenimentului:

 

– CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI- dir.ec.Ovidiu Ioan MANOLE

in colaborare cu Teatrul Dramatic “FANI TARDINI” GALATI – dir.Vlad VASILIU

Multumirile noastre:

Viata Libera, Monitorul de Galati, Adevarul de Seara, Ziarul Realitatea, Blogul De Poveste, Portalul de stiri Feldefel, Revista Femeiastie, Vox Tv, Rtv, Express Tv.

Fotografi invitati: Simona Andrei si Cristian Nastase

* ASOCIATIA  NATIONALA A CASELOR DE CULTURA ALE SINDICATELOR  DIN ROMANIA

Sponsori: “Cuky’s” & “Adquest image”

NU UITATI:

INTRAREA ESTE LIBERA!!!!

PRIMII VENITI VOR PRIMI SURPRIZEEEEEEE!!!

(concept afis: “adquest image”)

va asteptam cu drag,

echipa C.C.Sind.Gl

http://casasindgalati.blogspot.com/

http://estradacopiilor..blogspot.com/

 

DOAMNA CU COASA

de Viorel VINTILA

În cultura populara româneasca, moartea e  gândita ca o femeie – cea cu coasa;  sau, mai modern, Doamna cu Coasa.

Doamna cu Coasa este cea mai punctuala si parolista femeie, care nu a lipsit si nu va lipsi de la nicio întâlnire cu niciunul dintre noi. Ei nu-i poti trage chinta (o cacealma! sic! n.r.) ca unei femei obisnuite pentru ca Doamna cu Coasa are totdeauna o mâna câstigatoare… chinta royala.

 

Doamna cu Coasa se vinde cel mai bine si daca nu ar fi existat, mass-media ar fi fost mult mai saraca si ar fi trebuit sa inventeze ceva care sa se vânda la fel de bine. Fuga bezmetica dupa grobian si dupa evenimente care au ca eroina moartea este un laitmotiv care ne marcheaza existenta noastra efemera.

 

De unde fascinatia asta morbida dupa acest personaj? Mass-media alearga înaintea ei si o pune pe un piedestal virtual, o preaslavesc si fac din dânsa un star de prim rang care monopolizeaza Tv-urile, Internetul si presa scrisa. S-a ajuns pâna acolo încât se transmit în direct înmormântari la ora de prime time….moartea se vinde si se va vinde cel mai bine.

 

Un mare scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Bine ar fi sa fie asa, însa unii nu sunt lasati nici sa moara singuri. Un ultim exemplu este cel al lui Fanus Neagu, recent disparut dintre noi, care a fost haituit si hartuit chiar si pe patul de moarte, de catre ziaristi penibili în cautare de senzational cu iz macabru…

 

Marele scriitor Fanus Neagu i-a pus în raftul lor pe acesti saltimbanci ai mass-media, care butonati fiind de la spate de catre sefii lor sa aduca senzationalul si macabrul în prim plan, nu-l lasau sa moara în liniste. El le-a spus doar atât: Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire.

 


http://www.brasovultau.ro

24 mai 2011