“Țin la aceasta țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume“.

Eginald Schlattner

“Când în pădurile și mlaștinile, unde astăzi se află Berlinul, creștea pir, aici, în Transilvania, se cântă nemtește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodata nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limba româna ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”. 

Cu aceste cuvinte si-a întâmpinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Roșia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinatate decat acasa, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elvetia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. Dupa marea plecare a sasilor din anii 1990-1991, el a continuat să-si indeplineasca îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristetea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Rosia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulți îngeri“. Din cei cinci sași care mai viețuiesc în comună, doar preotul și câteodata preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaș.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si pâlcuri de stejari si de brazi, înălțându-se către cer in mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea “împarte” veacurile în două – la sud, “aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici si-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de viețuire si de slujire pe altarul credinței, spațiu de tihnă și de creație literară. Când se retrage sa-si scrie cartile, șapte uși îl despart pe romancierul-preot de lume; șapte uși ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

“N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România , că nu te crede nimeni”

– Se spune că vorbele cu care l-ati întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegației germane. În fapt, ce mesaj le-ați transmis înalților oaspeți?

– Am dorit sa le demonstrez că românii sunt europeni prin vocație și ținută, că această țară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însușit, pe care-l și depășește la capitolul toleranță față de minorități. Zic: “Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam românește. Tata îmi atârnase o tăbliță de gât pe care scria: “Acest băiat se numeste Eginald Norbert Schlattner si nu știe românește. Dacă se pierde, vă rog să-l predați pe strada Eminescu 5, contra recompensă“. Și am spus: “Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când si el se rătăcise. Mă așteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...”. In această metaforă anecdotică este ceva care defineste spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizatiei românesti. Mă doare inima când observ că, in străinatate, România este percepută numai prin stradă, si anume: câinii de strada, copiii de stradă, fetele de pe strada, hoții de stradă… E mult prea puțin! S-a ajuns la aberații de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ținut o conferință de presa despre România, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atasat de presa oarecare si mi-a soptit: “N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania , ca nu te crede nimeni“. Dar eu vorbesc! Odata, in Polonia, la o conferinta internationala, am luat cuvantul in incheiere si am spus: “În mod regretabil, de patru zile vorbiti despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit – cuvântul Dumnezeu și cuvântul România !“.

– La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeste ca, printre altele, i-ati tinut ministrului federal o adevarata disertatie despre invatamantul multicultural din Romania . Este adevarat?

– I-am prezentat, spre exemplu, situatia abecedarelor. Zic: “Herr Bundesminister, mesajul Romaniei catre Europa Unita este urmatorul – la noi in tara , abecedarul se tipareste in peste zece limbi!”. Si fiindca stiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de conceptie ceea ce inseamna acest enunt, am fost si mai explicit: “Asta inseamna ca la noi in tara exista tot atatea sisteme scolare in care limba de predare nu este cea romaneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!”. Fiindca am presupus ca nici acuma nu isi poate imagina ce inseamna cele zece sisteme scolare, cu limba de predare neromaneasca, i-am spus: “Daca dvs. doriti ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteti in Germania la o scoala cu limba de predare turca, la 2-3 milioane de turci, nu puteti. Dar trimiteti-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde exista numai cateva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca”. Si, deoarece nici acuma inca nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus urmatorul lucru: “Herr Bundesminister, daca intrebati aici, la Sibiu, o copiliță de etnie romana (că românii au descoperit acuma scolile germane), dacă o întrebați, zic, pe Rodica Popescu: drăguță, în ce clasa esti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba străina inveti? Răspunde: limba română… Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până in 1918 au gestionat 13 natiuni, nici ei incă nu reusesc să aprecieze corect mesajul românesc catre Europa multiculturală”.

“Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european”

– Prin succesul cartilor dvs. sunteti un cetatean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveti, ce calitati ale poporului nostru credeti ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregatim sa intram?

– Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atat de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viata spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european. Cand d-l Andrei Plesu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, ma intreb ce a dorit sa spuna. Suspiciunea mea este ca romanii, cand zic “european”, se gandesc la stilul de viata materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America . Multi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viata, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara crestinismului catolic si protestant. De aceea, cand citesc ca Andrei Plesu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convietuit cu romanii, stiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relatie speciala cu Dumnezeu si care are toate sansele, sper din inima, sa revigoreze crestinismul apusean.

– Grecia ortodoxa este membra a Ue de peste un deceniu. De ce n-a reusit sa influenteze Apusul catolic si protestant?

– Pentru ca Grecia, asa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupa pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: Romania , alaturi de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carti in care a incercat sa defineasca aceasta punte intre crestinismul occidental si cel rasaritean, gasind ca rugaciunea este cea care transcende granitele dintre Est si Vest.

“Sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata”

– In marsul fortat al Romaniei catre Europa unita, s-ar parea ca taranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiti intre tarani, le ascultati spovedania pe romaneste, le dati sfaturi crestinesti. Ce le spuneti despre Ue? 

– Despre tarani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu ingrozit de aceste cerceluse din urechile vacilor; sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata, dupa soi si dupa culoare – ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizari absurde. Sper ca, totusi, va ramane atmosfera aceasta a satelor noastre care, din tinut in tinut, oglindeste ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum – n.red.) si isi va pastra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si dupa ce a disparut partidul care tot timpul batea taranii la cap ce si cum sa faca, pamanturile tot se lucreaza. Desi tinerii fii si fiice de tarani care frecventeaza scolile din Sibiu vin acasa moderni, cu bluginsi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicutele la camp, la sapat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va ramane, iar prezenta lor in sat va dainui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sarbatoare, se mai casatoreste cu alai pe ulita satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adapost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.

– Credeti că satul va putea rămâne sat, iar țăranul, țăran?

– Satul va rămâne matca spiritualitatii romanesti ortodoxe – care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai multi investitori si turisti, descopera viata de la tara si raman uluiti ca mai exista asa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceausescu de a reduce diferenta dintre oras si sat, sunt deja o realitate… Si atunci, vin germanii, austriecii si altii, si ce zic ei: “Ce vedem noi aici, in Romania ? Vedem un baiat calare pe un cal care galopeaza prin mijlocul satului… Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umarul celeilalte… Vedem doi baieti care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara… Vedem ca te duci pe ulita si esti deja in mijlocul vietii…” Ceea ce eu completez: nu ma poate trimite sotia in vecini dupa lapte, ca, pana cand viu inapoi, s-a acrit; trebuie sa stau de vorba, sa povestesc cu fiecare satean, chiar daca l-am vazut numai ieri. Aici totul devine eveniment: disparitia liliacului alb, trilul ciocarliei care urca la cer, oracaitul broastelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru imparatul. Dupa mine, viata fireasca este numai la tara , unde si ploaia imi este apropiata.