Octavian Curpaș: Din laborator, la locul crimei

Frederic1Teste rapide de stabilire a ADN-ului elaborate de dr. Frederic Zenhausern de la Universitatea din Arizona

Coautor al multor publicaţii ştiinţifice (peste 70), profesor la Universitatea din Arizona şi cercetător la Centrul de Cercetare Tehnologică din Chandler, Arizona, Frederic Zenhausern, face progrese remarcabile în ştiinţa investigaţiilor din domeniul criminalistic (crime-scene investigation). Munca sa pentru îmbunătăţirea medicinei şi siguranţei naţionale îl recomandă ca pe un nume de referinţă în ştiinţă.

Cu un Masterat în Administrarea afacerilor – Finanţe (MBA) de la Universitatea de Stat din New Jersey şi un Doctorat în Fizică Aplicată, obţinut la Universitatea din Geneva, Elveţia, dr. Frederic Zenhausern şi-a început activitatea ca director fondator al Centrului pentru Nanobioştiinţă Aplicată la Universitatea de Stat din Arizona, Institutul pentru Biodesign. Continue reading “Octavian Curpaș: Din laborator, la locul crimei”

Advertisement

Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ

Arcadie HinescuArcadie Hinescu, profesor univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 1994-2007 si Universitatea „Spiru Haret” Bucuresti – Facultatea de Finante și Bănci, Blaj, 2007-2009

Eram în faza de documentare și de pregatire a unui interviu cu domnul profesor Arcadie HINESCU, când în  Ziarul Unirea  am descoperit omagiul academic al rectorului Universitatii “1 Decembrie 1918″ Alba Iulia –  Profesorul universitar Arcadie Hinescu la 65 de ani– scris si publicat in Aprilie 2007. Continue reading “Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ”

Nu mă tem … că Tata fluieră!

Alei cu trandafiri
Sursa: http://isamiy.wordpress.com/2009/04/06/casa-visata/

Din

“Life is like that”

de Glen “Tex” Evans

Traducere- Rodica Botan

.

Când am fost student am locuit în parsonage la o minunată Biserică Metodistă într-o comunitate linistită, unde sotia mea și cu mine aveam grijă de biserică.

Am petrecut acolo 3 ani frumoși, și poate unii pastori vor întelege… că nici-o altă biserică nu este așa de magnifică și de remarcabilă ca prima biserică pastorită.

Aceasta biserică nu avea multi oameni, dar cei care erau, erau nemaipomenit de buni și prietenoși și săritori unul pentru altul și cu vecinii lor si bineînțeles cu pastorul și soția lui […]  Continue reading » Armonia Magazine USA

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

OMULE, TREZESTE-TE ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU

Lansare de carte:

Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” de MIHAI ANDONE

 

Recenzie: de Mihai STIRBU

 

 

La începutul festivitatii, fiindca asa s-a dovedit a fi, d-ra Cristina Panaite, directoarea – gazda primitoare în vechiul si binecuvântatul plin de har local al Bibliotecii „Radu Melidon” din Roman, si-a aratat bucuria ca-n aceeasi zi de 21 martie s-a nascut George Topârceanu, iar în 1989 UNESCO a hotarât sa sarbatoreasca ,,Ziua internatinala a poeziei’’, tot acum fiind si echinoxul de primavara în care ziua este egala cu noaptea. Parafrazând, considera ca-n aceasta zi, primavara este egala cu poezia. Nu a ales întâmplator aceasta zi pentru a lansa ultima, dar nu cea din urma carte a domnului profesor Mihai Andone. Despre domnul profesor o sa va spun în linii mari câteva repere biografice. S-a nascut în satul Homiceni; este si motivul pentru care de la un timp asa-si semneaza lucrarile, MIHAI ANDONE DELAHOMICENI. A urmat cursurile primare în localitatea natala, a absolvit Liceul Roman-Voda, si este licentiat al Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, Facultatea de Istorie si Filosofie.

Are peste patru decenii de apostolat, a fost un dascal cu o prodigioasa activitate didactica si pedagogica. Este o persoana foarte implicata în viata sociala, culturala dar si politica a municipiului Roman. Sa nu uitam ca domnia sa a militat pentru reînfiintarea judetului Roman, a fost între anii 1990 si 2004 consilier local, a fost presedintele comisiei de cultura, a publicat peste 12 volume, dintre care: „Cu cartile pe masa” – Roman în 2004, „Între adevar si eternitate” – o carte de meditatii reflectii si cugetari, aparuta la ed. Grafit din Bacau în 2005, „Doi metri patrati de pamânt” – Bacau 2007, „Monografia comunei Ion Creanga”. Domnia sa a scris peste 600 de articole în presa locala, regionala, nationala. Este o pezenta activa la toate manifestarile culturale organizate la Muzeul de Arta, la Centrul militar si Biblioteca Municipala. Este un familist convins, un sot desavârsit si tatal a doua fete, are doi nepoti minunati.

În ce priveste cartea lansata azi, ea are un titlu imperativ. Despre ea, si despre multe altele, o voi ruga pe doamna profesoara Minodora Ursachi sa ne vorbeasca”. Ca orice scriitor care se respecta, domnul Andone rânduieste permanent pe rafturile cartilor sale o opera de larga respiratie. O carte, daca nu i-ar purta numele, i l-ai identifica cu rapiditate, întrucât dumnealui etaleaza în scrieri acea frumusete a expresiei poetice, clara si de mare acuratete. Asa întâlnim si-n acest volum de poezii, al carui discurs poetic capata greutate si impresioneaza prin densitatea continutului de idei, si prin maturitatea mijloacelor de expresie. Este dialogul grav al autorului cu sine însusi si cu universul. Poetul nu se multumeste numai sa noteze evenimente, fapte sau dramele destinului omenesc. Se implica, poezia îmbraca haina stilistica a discursului retoric, versurile au claritatea dezamagirii si o retorica a mâniei; este mânia poetului, a sufletului insultat de mizeriile morale, de incapacitate, de ignoranta, de nepasare, de lene. De aici acea chemare, acel strigat catre spirit: Trezeste-te pâna nu-i prea târziu. Si, spune poetul ca vrea sa traiasca într-o societate cu dragoste de patrie, de limba stramoseasca, de respect fata de înaintasi, într-o societate cu precepte si cu valori morale de repect fata de parinti si profesori, de pretuire a valorilor autentice nationale. Vrea sa se bucure de armonie si pace, de frumusetea si de mireasma naturii vegetale, de creatiile artei. Poeziile sale se hranesc dintr-o credinta profunda, dintr-o comuniune cu sacrul, relevate de poet în cotidian, în gesturile simple, în lucrurile umile, pâna la trairile cele mai înalte ale fiintei umane.

Expresivitatea si forta lirica reliefeaza, potenteaza sentimentul crestin al iubirii, ideea ca Iisus Christos este permanent alaturi de noi ca un simbol, ca un semn al adevarului. Imaginilor de suferinta, de durere, de apocalipsa, poetul opune seninatatea regasirii credintei, a încrederii în bunatatea si în puterea Dumnezeiasca. De aici si acea adoratie, elogiul adus unui mare patriot, aparator al credintei si al normelor si valorilor morale, Dan Puric. Citindu-i poeziile, gasesti nu numai profunzimea gândirii poetului, dar si frumusetea expresiei retorice a acelor întrebari mestesugite, si raspunsurile date. Ele impresioneaza, te misca, te îndeamna la meditatie, la cunoastere, împodobite cu aerul sinceritatii si al autenticului, dar si cu vigurosul talent al autorului, aceste poezii se recomanda de la sine. Cu siguranta, curgerea cuvintelor în mod firesc, cu sonoritati clare, îmbinarea lor în imagini plastice percutante, ca si neastâmparul fiintei sale, dau garantia întruparii a noi creatii literare. Noi le asteptam.

Implicat nu doar în mentinerea si adâncirea adevarului convingerilor credintei, parintele protopop Florin Tuscanu nu putea lipsi de la o festivitate care-l viza, nu numai pe domnul profesor Andone Mihai, ci si tema abordata. Tema apropiata omului care gândeste, poate mai mult slujitorului bisericii care întelege altfel existenta spirituala, ceea ce este dincolo, unde nu trebuie sa ajungi oricum, ci urmând o cale, poate trasata de autor. ,,Este prilej de bucurie, asa cum ati remarcat din mesajul gazdei nostre, d-ra Cristina care ne-a spus ca nu întâmplator în 21 martie, ziua echinoxului de primavara, este lansata aceasta carte. Dar acest volum apare astazi, când este si ziua poeziei. Este frumos si bine-venit acest dar, pe care domnul profesor îl face poeziei noastre românesti dar si poeziei crestine, literaturii noastre religioase, pentru ca în paginile acestui volum de versuri am regasit mesajul unor mari duhovnici, mesajul unui parinte al bisericii noastre, mai putin cunoscut românilor, Teofan Zavorâtu, care încearca sa raspunda întrebarilor fundamentale ale vietii crestinilor. Aceasta simbioza, aceasta frumoasa transpunere în versuri a mesajului crestin de catre domnul profesor, care se exprima cu mare usurinta în versuri, si orice predica, orice cuvânt de folos, este versificat cu rapiditate de domnia sa.

A transmis în paginile acestei carti un mesaj pentru sufletele tuturor, si a celor mari si a celor mici, si a celor mai apropiati de biserica, de credinta, dar si a celor care n-au descoperit îmca un drum, o cale catre cer. Titlul acestui volum este un mesaj, este glasul unui crestin care si-a pus întrebarile acestea esentiale: cine suntem, de unde venim si încotro ne îndreptam. Si gasind raspunsurile curate si sincere la aceste întrebari, domnul profesor si-a ales un titlu ca o voce adresata semenilor, si asa cum el însusi marturiseste în cuvântul înainte, în introducerea la acest volum, spune ca obiectivul a fost unul de ordin pragmatic, acela de a împartasi semenilor experienta unei vieti. Într-adevar, ca dascal de la catedra câteva decenii, a acumulat asemeni unei albine, cu fiecare cautare, cu fiecare lectie, o experienta deosebita care-l ajuta astazi sa împataseasca semenilor din învataturile vietii sale. Dar este si un mod de a prezenta simtirea sa, trairea sa, ca un simplu crestin, pentru ca în întreaga sa viata a fost ghidat si orientat de principiile moralei crestine, de adevarurile noastre de credinta. În încercarea de revigorare morala a acestei societati românesti care se afla astazi într-o deriva, în acesta criza materiala prelungita, care parca nu mai are un final, remarcam o altfel de criza, care ne întristeaza si ne îngrijoreaza pe toti, criza aceasta spirituala, când lumea traieste ca si cum Dumnezeu n-ar fi. Acesta este secularismul despre care se vorbeste, secularizarea întâlnita în occident, si iata, ea se infiltreaza si-n viata popoarelor majoritar crestine, ortodoxe, cum este poporul român. Unii traiesc, ca si cum Dumnezeu nu ar fi, nu-i neaga existenta, dar traiesc indiferenti. Când lipseste rugacinea, când lipeste aceasta prezbie, când lipseste starea de comuniune cu Dumnezeu în rugaciune, omul se înstraineaza si devine un fiu risipitor, un om ratacit, care poate fi salvat, si titlul acestui volum, omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu, credem noi ca este plin de semnificatii si sugereaza, asemeni unui verset din Sfânta Scriptura la care ma gândeam, glasul Ioan Sfântului Ioan Botezatorul: pocaiti-va, treziti-va, ca s-a apropiat împartia cerurilor.

Este o lucrare recomandata tuturor generatiilor, tuturor celor care iubesc frumosul, care se orienteaza în acesta lume dupa principiile moralei crestine, dupa aceste traditii sanatoase si viguroase în care neamul românesc, numit asa de frumos un popor purtator de cruce si iubitor de înviere, a stiut tot de atâtea ori sa se ridice din suferintele lui, din caderile pe care le-a avut de-a lungul celor 2000 de ani de crestinism. Este o lucrare structurata pe trei parti, pe care autorul o sa le prezinte asa cum se cuvine. Am remarcat ultimul capitol, foarte frumos inspirat din viata si din opera unui sfânt: Teofan Zavorâtul, Domnul profesor a reusit sa scoata din mesajul acestui sfânt câteva idei crestine, idei duhovnicesti, spirituale, pe care le-a redactat într-o forma noua, versificata. Aceste idei au o arie tematica diversa, si sunt foarte necesare pentru lumea aceasta în care traim, asemanata atât de frumos de un ierarh de al nostru, cu un labirint în care fiecare crestin încearca sa caute iesirea, sa gaseasca drumul si întâlnirea cu Hristos. Este o aparitie care ne aduce bucurie.

Un profesor, truditor pentru raspândirea învataturilor limbii si a – pâna la urma – culturii românesti oriunde, domnul Nicolae Culbec de la Liceul din Halaucesti, a subliniat faptul ca-l pretuieste pe domnul profesor Andone, în aceeasi masura ca si pe parintele Mihaita Popovici, amândoi tinând niste cursuri deosebit de interesante la Colegiul National Roman-Voda, la care el însusi a participat, în calitate de cursant. Ati sesizat toata lumea, parintele protopop, antevorbitorii mei, au scos în evidenta faptul ca domnul profesor a avut de unde sa daruiasca celor din jur, orasului in primul rând, constiintei sociale a contemporanilor, niste lucrari fundamentale. Dumnealui ne mai ofera înca un esantion din preaplinul dumnealui, aceasta interesanta carte. Nici nu cred ca si-a propus s-o faca pe-a poetul, dar în mod sigur, în constiinta domniei sale a vrut sa ne etaleze ce însemna o constiinta treaza.

Cartea aceasta este un document al unei constiinte revoltate, a unei constiinte care a fost lezata în ceea ce are ea mai sfânt, si domnul profesor, într-un lant de întrebari retorice, încearca sa raspunda la aceste lucruri care tulbura ceea ce este sfânt, ce este curat în fiinta noastra nationala. Daca ar fi sa-l încadrez pe autor, l-as încadra în acele constiinte care existau cu vreo suta si ceva de ani în urma, în perioada pasoptista, care doreau sa materializeze acel sâmbure de identitate. Domnul profesor a raspuns la doua întrebari fundamentale, si probabil de aceea s-a identificat cu Dan Puric, cine suntem si, mai avem oameni frumosi sau cam asa ar trebui sa arate un om frumos. Ne-a aratat ca izvorul nostru „cine suntem” este adânc înfipt în istoria nemului nostru, dar nu mai avem acea pietate, acea responsabilitate sa o cunoastem si sa o constientizam, pentru ca degeaba stim ce este istoria, daca nu devine un fapt, adica o exprimare de zi cu zi. Istoria trebuie sa fie, de fapt, fiecare clipa pe care o traim – asta este de fapt istoria. Nu acea lectie care ni se preda la scoala, nu acele festivitati pe care le facem cu atâta pompa, istoria este faptul de a demonstra ca suntem români. Si sa ne aducem aminte ca acest român ar fi fost atât de greu rostit, încât deranja prin secolul al IX-lea ideea de român – România.

Este adevarat, treceau foarte greu cartile prin Austro-Ungaria, atunci când cuvântul român se afla în cartea respectiva. Nu mai spun ca imperiul de la rasarit nu facea decît sa stigmatizeze orice element românesc. Pâna si un cuvânt ca ,,propasirea’’ devenea subvresiv, dar sa mai spui ca esti român! Faptul ca autorul constientizeaza ca suntem români, ca ne revendicam niste elemente demne de pretuit, arata o constiinta care merita pretuita. Si dovedeste ca avem ce arata, si mi-a placut caracterizarea frumoasa a lui Dan Puric. Sunt nelinistile dumnealui, este sinceritatea, este constiinta dumnealui atât de treaza, si vrea ca acest semnal sa-l transmita si-n jurul sau. Deci sa rostim impreuna: Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu.

Toti cei prezenti in sala bibliotecii, au fost de acord ca noua aparitie este o carte de învatatura în spiritul credintei ortodoxe, a românismului. Cartea este versificata, toate poeziile fiind un strigat, o implorare de urgenta fireasca fata de evolutia negativa a societatii contemporane. Pentru tineret este un îndreptar educativ care-i înfiereaza pe pe cei rai, necredinciosi, hoti, clevetitori, trândavi, betivani, tradatori ai datinilor stramosesti.

Autorul a multumit celor care i-au facut posibila exprimarea în acel cadru, personalului bibliotecii si Editurii Papirus Media, dar si celor care l-au onorat cu prezenta acolo. ,,Am sa spun câteva cuvinte în legatura cu aceasta carte, dar mai înainte câteva fraze despre celelalte lucrari ale mele. Marea majoritate sunt cu caracter monografic; patru din ele se refera la Roman, doua la Liceul Petru Poni. Din 1992 este ,,Istoria Romanului’’ din care am cinci capitole, iar a doua, la care am lucrat vreo 10 ani, am scris-o singur, cu mari eforturi cât am fost consilier municipal, presedinte al comisiei pentru cultura. Alte monografii sunt dedicate localitatii în care am functionat aproape 20 de ani, Ruginoasa din Neamt, una este pentru satul meu natal, alta despre un preot de la Stejaru – parintele Moraru care avea un har deosebit. Alta carte este de meditatii de la efemer la eternitate, pentru ca eternitatea este vesnicia de dupa moarte, fiindca eu cred în asa ceva. As putea prezenta argumentele concrete dincolo de cele care apar în biblie, comparând biblia cu stiinta, si stiind ca Dumnezeu exista si exista palpabil. Eu când va privesc pe dumeavoastra toti, il vad pe Dumnezeu, în ipostaze deosebite. Si stiti de ce? Pai, scrie clar în biblie: omul este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Multi spun „dar cine l-a vazut pe Dumnezeu?”, ei uite, eu spun „l-am vazut pe Dumnezeu”. Dumnezeu nu apare ca un mosnegut, el este peste tot, unde nici nu ne gândim noi, ca spirit si ne vegheaza întreaga existenta.

De aceea, iertati-mi modestia, dar am citit câteva mii de carti în viata mea, si asta a fost problema centrala care m-a framântat: ce este dincolo. Oricât am spune noi ca ne este teama de capatul acela al vietii, e bine ca nu stim când este. Putem muri întotdeauna, de aceea este valabila acea maxima care spune „lucreaza si activeaza ca si cum ai muri mâine, gândeste si munceste ca si cum ai trai 100 de ani”, fiindca nu stim când ni se rupe firul vietii. Daca vreti, aceasta carte la asta se refera. Societatea româneasca este acum strabatuta de o criza economica, nu chiar asa de mare, de grozava, dar cea mai mare criza la care este supusa societatea româneasca este criza morala, criza existentiala, sub aspectul acesta al spiritualitatii noastre. N-ar trebui sa uitam ca, de undeva, de acolo de sus, chiar din acest an s-a hotarât sa se treaca la buletinele pe baza de cip, pana la anu’ sa se treaca obligatoriu la cardurile de sanatate, tot pe baza de cip. Asta-i unealta satanei, sa nu credeti ca-i altceva; cititi biblia, în ultima ei parte, Apocalipsa. Se arata clar acolo ca acel 666, este semnul Anticristului, al satanei. Vom fi obligati pâna la urma (sper sa nu prind timpurile acelea, dar mi-e groaza pentru urmasii mei), sa ne facem semnul acela cu laserul pe mâna dreapta sau pe frunte. În clipa aceea am pierdut tot ce a fost crestinesc, ce a fost bun.

Am auzit ca România este prima tara care experimentaza asa ceva. Cititi va rog Apocalipsa, sa nu credeti ca va spun eu ceva inventat. Aceasta carte, care este scrisa cu aprope 2000 de ani in urma, vorbeste despre acest 666 si abia acum se pune în aplicare. Dumneavoastra stiti ca multi dintre noi îl purtam pe satana în buzunar? Si când spun asta, ma refer la card, deci c a r d. Cititi invers, cum fac evreii si veti vedea ca iese drac. Nu s-o fi gândit nimeni sa-i spuna altfel? De aceea eu spun „trezeste-te omule”, adica sa fii atent la pericolele care si pe acest plan ne pândesc.

Se vorbeste despre globalizare, si multi spun ca poate este buna, dar globalizarea înseamna taierea tuturor natiunilor, însemna un fel de ghiveci din toate religiile lumii, înseamna tot ce este mai rau posibil. Prin ea am pierde enorm, toate popoarele. Practic, acest trezeste-te din titlul cartii, se refera la starea noastra de spirit, trebuie sa gândim si sa analizam daca ceea ce fac unii sau altii este în avantajul nostru, pentru ca sunt lucruri care ne vor depasi la un moment dat, si de aceea este bine sa urmati luminatorii, în special din rândul preotilor, si ma bucur sa am în preajma mea doi preoti (pr. Tuscanu Florin si Paiu Cornel) care înteleg pericolul urias ce se abate asupra tarii noastre, si nu numai, asupra omenirii întregi. Acestea sunt întrebarile retorice pe care le-am pus în primul capitol, si le pun în continuare, întrebari la care mi-am raspuns singur, si indirect va invit si pe dumneavoastra sa va raspundeti.

Capitolul doi l-am dedicat lui Dan Puric, dupa parerea mea, o constiinta extraordinara, cum n-am mai vazut demult. Imediat dupa revolutie a aparut o alta personalitate remarcabila, Petru Tutea, care era într-un dialog cu Emil Cioran – pe care multi literati îl ridica în slavi ( nu si eu). Acest Dan Puric este un mirean, nu este preot dar are vocatia unui mare preot, asa cred eu. V-as recomanda sa nu pierdeti ocazia de a-l auzi, fiindca peste tot pe unde se duce, salile sunt arhipline la conferintele lui, desi-i cu plata intrarea. Numai ca banii nu-i foloseste pentru el, ci pentru manastiri, pentru biserici. El, pe când traia înca, îl considera un sfânt pe acel staret de la Petru Voda, Iustin Pârvu. I-am citit cartea „Cum, cine suntem” si am versificat-o. Iar acel sfânt Zavorâtu, si el fost fecior de preot, care a ajuns la mijlocul sec. XIX la Ierusalim, apoi în Rusia si la Constantinopole. A fost ridicat la rangul de mitropolit, dar pâna la urma si-a dorit o viata tihnita, sa fie singur, si s-a dus la manastire. Si-a facut o chilie, si vreme de douazeci si doi de ani îsi tinea singur slujbele acolo, fara sa aiba credinciosi, dar a scris carti, primea sute de scrisori din strainatate.

Si toate astea am vrut sa vi le aduc la cunostinta, fara a avea pretentia ca ce scriu eu va ramâne în istoria literaturii, pentru ca daca eu scriu în versuri, fac un fel de proza versificata pentru a fi mai usor receptata de catre cei care citesc, iar pe mine ma intereseaza ideile pe care le scriu, si daca din toate ideile mele, în inima dumneavoastra, macar una sau doua prind radacini, înseamna ca nu mi-am pierdut timpul degeaba. Este foarte greu acum, nu sa scrii o carte, cât s-o publici, este foarte, foarte greu. Eu mai am o carte, scrisa de doi ani si jumatate, care sta, pentru ca mi-ar trebui doua mii de lei si nu-i gasesc nicaieri. Nu mai vreau sponsorizari, fiindca-i penibil sa te duci la cineva sa-i ceri sa te sprijine, si el sa refuze. Cartea se numeste „Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur” în haine ritmate…

Editorul, preotul Cornel Paiu – datorita caruia exista cartea, a sesizat si ineditul, poate cu semnificatii firesti: ,,Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu’’ este prima aparitie a Editurii Papirus Media cu sediul în Roman, fiindca fiintase pâna acum la Bucuresti. Domnul profesor Andone este o personalitate complexa, care stie foarte bine ce alegeri a facut pe parcursul unei vieti dedicate pedagogiei si educatiei, culturii si spiritualitatii. Este o persoana care detine o zestre informationala si culturala, pe care doreste s-o dea mai departe, simtind nevoia imperativa de a se exprima prin cuvânt oriunde, cu volubilitatea pe care ati cunoscut-o si astazi. Simte nevoia sa se exprime într-un fel, poate arborescent, tocmai din nevoia de a comunica foarte, foarte mult.

Zesterea culturala, spirituala, traditionala, acumulata pe parcursul unei vieti, se reliefeaza si-n cartea de fata. Domnul profesor postuleaza si ideea unei amortiri, sau a unei adormiri sau a unui somn, în care ne-am afla. Si pe buna dreptate cred, pentru ca în contextul actual, cultura, spiritualitatea, credinta adevarata, sufera de tot felul de anomalii. Si mai ales, sufera de un fel de adormire, de un fel de angoasa somnolenta, si mai ales de deviatii de tot felul. Si-n cultura au aparut voci care denigreaza, sau vin cu estetica urâtului si a subculturii, iata se vorbeste de subcultura nu de cultura. În spiritualitate exista multe deviatii de tot felul, desi poate-n contextul actual omul ar trebui sa se apropie mai mult de spiritual, parca viata mai grea si mai complicata ne îndepateaza mai mult. Invitatia domnului profesor, si preocuparea sa în toate cartile, nefiind doar cea de fata cu un asemenea mesaj, induce dorinta de a puncta ce este biblic, ce este frumos, ce este autentic ce este curat, si se înscrie în traditia românului dintotdeauna, traditie pe care am primit-o si noi de la mosii si stramosii nostri. De aceea „Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” este o carte care se adreseaza omului de rând, omului care vrea sa înteleaga mai bine, pentru ca fenomenul de uitare a traditiilor, a culturii autentice sau a spiritualitatii nu se manifesta doar în spatiul omului intelectualizat sau a intelectualului, ci se manifesta chiar si în paturile care nu au prea multa scoala. Chiar si cei care îsi stiau traditiile, pentru ca si le practicau la biserica sau le practicau în casele lor, încep sa le uite. Domnul profesor, prin aceste versuri, prin aceste exercitii de versificatie, dovedeste ca detine o tehnica desavârsita de a versifica, are o vocatie a rimei. Pâna si în proza prefera sa se exprime folosind rima.

Iasi

 

„CÂND PE SUS SI CÂND PE JOS”

Gheorghe A.M. CIOBANU


REGASIREA INSTRAINARII si PERIPLU PE BICICLETA de  MIHAI STRIBU

 

 

Dar nu-ntr-una si… frumos’’. O alta zicala populara, care se potriveste de minune si la spatiul istorico-existential, generat de ultimele doua aparitii editoriale ale scriitorului Mihai Stirbu: „Regasirea înstrainarii” volumul I si „Periplu pe bicicleta”.

Autorul are o experienta îndelungata în arta condeiului, mânuind-o pe aceasta înca de pe când era si student si elev. Pixul în doua culori si bicicleta pe doua roti, îi sunt pe mai departe ca o a doua Patrie a sa.

 

Ramânând si noi pe coordonata timp, vom zabovi, la început la cea dintâi. O dezvoltare postuma a unor notari dureroase, retinute în fuga vietii de catre tatal autorului. Un moment tragic uman si absurd istoric, amândoua fiind, parca, un destin repetabil, tocmai apartenent unui neam a carei sorginte se pierde în urma, spre radacina geto-dacica a poporului nostru. Un „Va ordon’’ continuu, când „Pe aici nu treceti’’, când „Ce-i cu voi, afara” si tot asa de la un veac la altul, fara sa stii cui e de spus: „Stai” si cui un „Hai’’ pornit de la Focsani.

Desi deloc germanici, spre-a repeta Walkiric doar „Jawohl”!, eroul nostru – tatal, se strecoara din linistea serala a „unei ultime nopti de dragoste pentru viata” spre-a fi pe undeva, pe unde-i bezna celei „dintâi nopti belicoase, coplesita de lehamite”. Cronica dureroasa a începutului de la origini ca un crud razboi, amplificata în aceste pagini, nu motiveaza sau prefigureaza, nici „da’’-uri si nici „nu”-uri, nici „Ave” si nici „Vae”, ci doar surprinde cu un ocular neutru, ce se petrece, azi din nou, cu „Sapientia” lui Homo. Deocamdata „autorii” ne pregatesc pentru „eroisme’’, deoarece acel „putergai din Danemarca” nu mai poate fiinta.

De la „senile”’ sa trecem pe „roti” la bicicleta zilelor noastre, careia autorul i se daruieste cu pasiune. E un mijloc de locomotie, ce foloseste o a ceeasi energie nativa ca pe timpul „Razboiului cu Troia” si nu pe aceasta din import, prin „Cernobâl” sau „toluen-nitro”.

Acum, la orizont, orizontul, iar sub bolta cereasca ozonul. Sunt notari spontane din drumetiile autorului, nu în conditii de confort ci doar pendulari. Pentru autor, „bicicleta’’ simpla îi este în viata ca o „sora’’ cu care împarte si restul de pâine si oboseala lui „nu opri” ca si bucuria, uneori postuma, de a se gasi, nu pe o „pseudo-terra’’, ci într-o matura suta la suta.

Volumul cuprinde, eterogen, trei „popasuri” editoriale: un poem, alteori amar, adus celor doua „cercuri alaturate si sincrone” constituind „galaxia bicicletei”, apoi „primi pasi’’ ca evadari adolescentine, spre obiective, turistice sau „foto” prin împrejurimi si în ultima plecare, manevra superlativa, buna pentru o Olimpiada, „zborul biciclistic’’ al sau, pe „pârtia” Transfagarasanului, la care admiram nu ca l-a „atacat”, ci, mai ales e faptul ca a coborât dincolo, nu cu un Aro sau Volskwagen, ci cu un fluturas fragil, cu aripioare din filet. Parcurgerea acestui „zid chinezesc” carpat ramâne pentru oricine si oricare, un act temerar, o performanta. Si autorul Stirbu a fost un „suisgeneris’’ olimpic temerar.

Doua volume cu doi temerari, ce au luptat si au înfruntat din plin, o inertie cosmico-terestra care, ori e sublima ori e demonism, confirma si prin pana autorului de-acum, ca totul misuna pe lume, nu pentru faptul ca orice se misca, ci ca miscarea duce spre altceva”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

iunie 2011

—————————————————–

STIRBU Mihai, scriitor, jurnalist, cineast, inginer, profesor. Nascut la 15 aprilie 1957, în localitatea Cârligi, judetul Bacau. Membru al Ligii Scriitorilor din România, Filala Iasi – Moldova. Absolvent al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi (Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi Iasi) 1977-1982. Secretar de redactie si fotoreporter la revista ,,Opinia studenteasca”. Profesor la Liceul „Roman-Voda’” din orasul Roman 1983-1987. A coordonat activitatea unui fotocineclub, obtinând trei premii întâi la nivel judetean. Premiul Editurii Panteon la Concursul National I. Creanga Iasi, 1985.

 

Carti publicate:

Povestea nemuritorului (Piatra Neamt, 1995, Editura Panteon);

Comoara verii (Iasi, 1998, Editura Junimea);

Regasirea înstrainarii (Iasi, 2010, Editura PIM);

Periplu pe bicicleta (Editura PIM, 2010).

 

“Scriu din dragoste de oameni” – Interviu cu prozatoarea Elena Buica

ElenaBuica2„Visele nu ma costa nimic si uneori, ele sunt atat de frumoase…!!!!”, obisnuieste sa spuna scriitoarea Elena Buica, autoarea volumelor “Crampeie de viata”, “Gand purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Nascuta in ianuarie 1933, in comuna Tiganesti, judetul Teleorman, Elena Buica marturiseste ca in viata, le datoreaza totul parintilor sai care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultura, pentru arta, dar si pentru perseverenta in munca, pentru autodepasire si pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost si unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba si literatura romana din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, pe care o absolva in 1965. Ca profesor de limba si literatura romana, Elena Buica a avut intotdeauna dragoste de copii si a incercat sa fie un model de referinta pentru elevii sai. In 1998, scriitoarea paraseste Romania si isi urmeaza fiica si pe sotul acesteia, stabilti din 1993 in Canada. In prezent, Elena Buica locuieste la Toronto, oras pe care l-a ales nu doar pentru ca i se parea mai aproape de visul american, ci si pentru ca este situat pe aceeasi paralela cu meleagurile unde ea insasi a vazut lumina zilei. Cand a luat hotararea stramutarii, scriitoarea a stiut ca va plati un pret, insa in opinia sa, este important sa inveti sa lasi evenimentele sa curga, sa te avanti in valtoarea viitorului si sa scrii o noua pagina in cartea vietii.

“Scriu din dragoste de oameni”

– Cine este Buni?
– Va raspund cu un fragment din proza scurta “Despre scrierile mele”:
“Cine sunt eu? Cu zestrea primita de la parinti, de la oamenii din mijlocul carora m-am inaltat, de la dascali si carti, cu ce am adaugat eu in dorinta de a-mi contura personalitatea, am vrut sa fiu un om in inima caruia sa cante viorile, sa straluceasca florile in culori proaspete, sa rasune trilurile pasarilor, sa fie lumina, caldura si bunatate, sa fie cerul senin in care sa pluteasca ingerul pacii si al dragostei”. Din tot ce am vrut, poate ca s-a implinit cate ceva, asa mi-ar place.

– Ce rol are scrisul in viata lui Buni?
– Cautand mereu un loc pentru a aseza spiritul in matca lui fireasca, am descoperit scrisul, care a devenit bunastarea mea sufleteasca, timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele. Scrisul imi ofera o lume deosebit de interesanta pentru care mi se cere capacitatea de a vedea lucrurile din mai multe perspective. Este lupta de a scoate la lumina intelesuri tainice, este terenul pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului. Scriu din dragoste de oameni care are in ea o poezie de o rara frumusete si o sete care ma tine departe de cinismul vietii. Scrisul mi-a reconturat orizonturi, mi-a anulat limite impuse, mi-a creat noi drumuri de viata. Dar reusita in scris se plateste in fel si chip si nu de putine ori propriile-mi slabiciuni imi rad sub nas, insomniile imi zvarcolesc patul, indoielile imi tulbura linistea.
Dar in esenta, scrisul este o stare de frumusete a sufletului, un exercitiu spiritual in care adesea uit de toate si chiar de mine. A devenit modul meu de a exista.

„Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context”

– Va rugam sa ne vorbiti despre debutul dvs. literar.
– Dupa pensionare am trecut prin mai multe fagasuri – cel mai insemnat a fost rolul de bunica – si apoi m-am asezat in cel al scrisului, la varsta de 70 de ani. Noul meu drum de viata a avut doi piloni. Cel dintai a fost domnul Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto – care mi-a deschis calea scrierilor, oferindu-mi o rubrica permanenta la aceasta publicatie. Cel de al doilea pilon a fost mult regretatul om de aleasa cultura Dr. Artur Silvestri, care a facut mai cunoscute scrierile mele prin imperiul mediatic „Intermundus Media” creat de domnia sa. Acestor personalitati le aduc prinosul meu de recunostinta.

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Sunt teme diverse precum este si viata si sunt multe si foarte diferite trairile revarsate in scrierile mele. Cu fiecare scriere am sorbit pe rand cate un strop de lumina. In cativa ani de scriere, pana acum sunt sapte, am trait arderea mai multor etape de viata ce pareau ca nu incap in acest rastimp. Scrierile mele sunt oglindiri si reflectii, cautari si talmaciri de intelesuri. Ma cufund intr-o lume de ganduri si umblu prin amintirile mele in varful picioarelor, ca intr-o catedrala a sufletului. Sunt scrieri care cuprind bucurii inaltatoare sau tristeti tulburatoare, sperante inaripate sau zboruri frante, satisfactiile si durerile adaptarii intr-o lume foarte diferita de cea in care am trait aproape o viata de om, trairi si amintiri din propria-mi viata, dar si ale celor cu care s-a intersectat viata mea. Sunt preocupata sa las spatiu intre randuri pe unde sa se furiseze gandurile cititorilor cu care sa port un dialog intim. Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context.

„Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta”

– De ce ati optat pentru proza scurta, ce anume v-a determinat sa alegeti proza scurta ?
– Scriu proza scurta pentru ca mi se pare ca oamenii nu mai au timpul si ragazul necesar sa citeasca romane cu subiecte pe mai multe planuri, cu evenimente multe, care merg paralel, apoi se intretaie si se unesc in finalul celui de al treilea volum. Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta, daca se poate din biblioteca de buzunar, sa poata citi, eventual, si in mijloacele de locomotie, cu subiecte din viata lor si care isi pastreaza savoarea autenticitatii. Putini sunt cei care mai privesc literatura ca pe un act vital si edificator.

– Sunteti o calatoare impatimita ?
– Va raspund cu un DA atotcuprinzator.

– In ce masura literatura dvs. de calatorie combina prezentarile documentare si descriptive ale locurilor pe care le-ati vizitat cu digresiuni filozofice sau subiecte de actualitate ?
– Se vede ca sunteti un reporter bine instruit. Asa de bine ati surprins esenta scrierilor mele de calatorie, incat intrebarea, contine in ea si raspunsul – in buna masura.
Ce as mai avea de adaugat !? Tarziu am simtit lasata in urma admiratia pentru reportajele lui Aristide Buhoiu, amintire care s-a strecurat pe furis in intentiile mele, dar lasandu-mi spatiile libere in care sa imprim propria-mi pecete.

“E greu de definit cum se scrie acum”

– Una din marturisirile dvs. literare este urmatoarea: “Cuvintele au in spatele lor alte cuvinte, cu alte intelesuri si chiar dacã ajungi si la acelea, au si ele in spate lor alte cuvinte, cu alte intelesuri. Dar din toate, mãcar un licãr de-ar rãmane, ca sã lumineze peste timp un crampei din viata care a fost si asa cum m-am strãduit s-o fixez in cuvinte.” Intre volumele ce va poarta semnatura, exista licarul unui titlu preferat? Care este acesta si de ce?
– Imi iubesc cartile ca pe copiii mei, patru la numar: “Crampeie de viata” (2005), “Gand purtat de dor” (2006), “Prin sita vremii”(2007) , “Oglindiri” (2009). In toate am pus “fasii de suflet” atunci cand le-am dat viata. Dar “Gand purtat de dor”, monografia sentimentala a comunei in care am scos tipatul dintai, acel moment unic al ivirii mele pe pamant, darul vietii venit din Ceruri, Tiganesti-Teleorman, mi-e mai aproape de suflet, mai drag, ca insasi copilaria. Aceasta carte, ca si multe alte scrieri ale mele, exprima liantul dintre memoria anilor petrecuti in Tiganesti si viata de acum atat de indepartata ca timp si ca spatiu. Aflandu-ma la mii de kilometri distanta, sufletul meu nu s-a sudat cu locurile unde ma aflu acum, frumoase, dar nu sunt rupte din mine si isi cauta mereu drumul unde simte el ca este “acasa”. Scriind, la varsta de acum, am retrait inocenta copilariei cu miscatoare amintiri necuprins de frumoase si trairi profunde ca insasi intelepciunea senectutii, caci numai prin intelepciune te intorci la anii copilariei. Port in mine comorile sufletelor oamenilor din Tiganesti, un dar revarsat in mine de bunul Dumnezeu. Scriind despre ei, m-am straduit sa ii fac mandri pe tiganestenii mei, traitori pe stravechi meleaguri pline de traditii si frumuseti.

– “Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de pretuire al strãmosilor nostri, fie cate o palã de romantism, chiar dacã astãzi se scrie dupã alte rosturi”, afirmati la un moment dat. Care sunt rosturile dupa care se scrie astazi si ce recomandare ati dori sa le faceti celor ce se afla la inceput de drum in ale scrisului?
– E greu de definit cum se scrie acum. Nici critica literara nu a reusit o definitie. Nu exista un curent literar anume.
Tinerilor in ale scrisului le-as dori ca din operele lor sa razbata puterea biruitoare a faptei si a sentimentului nobil. Le doresc sa nu osteneasca in truda de a gasi unicitatea ideilor, a faptelor pe care sa le inalte pe piedestalul scrierilor, scrisul lor sa aiba culoare, sa aiba vibratie, sa aiba viata.

“Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”

– Cine sunt poetii si scriitorii romantici pe care ii admirati cel mai mult?
– Am avut pasiuni pentru multi scriitori si nu numai romantici. Au staruit in mine autori diferiti, in diferite etape de viata, dar m-am intors mereu la Eminescu, “Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”, cum il numea Arghezi. Ii cant sau recit poeziile cu aceeasi caldura tainica si proaspata ca in tinerete.

– La ce publicatii colaborati?
– Am publicat la mai multe ziare si reviste: la “Observatorul”, “Faptu`divers”, ziar saptamanal, Toronto; “Alternativa on-line” Toronto; “Mesagerul” din Hamilton-Canada, in calitate de redactor sef literar; la “Starpress International on-line”, colaborator permanent, “Oglinda literara”. Am publicat si ocazional la multe alte reviste, precum “Prier” din Republica Moldova, orasul Stefan-cel-Mare. Un loc deosebit il ocupa publicatiile la revistele on-line “Intermundus Media”, initiat de remarcabilul om de cultura Artur Silvestri. Sunt colaborator permanent al publicatiei on-line “Cetatea lui Bucur’ – Bucuresti. Mai recent public si in “Phoenix Magazine” din Arizona, in Germania la “Agero” sau Australia “Romanian Vip”.

“Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti”

– Vorbind despre volumul “Prin sita vremii” ( 2007), Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto, spunea: “Scrierile acestea sunt o picatura vie de cultura romaneasca in lumea canadiana.” Va rugam sa ne vorbiti despre contributia dvs. la promovarea culturii romanesti si despre premiile primite, ca recunoastere a meritelor dvs. in acest sens.
– Tot ce scriu isi are radacina in cultura noastra romaneasca. Romanilor mei le port romanitatea prin lumea intreaga, descriu intamplari in armonie cu viata lor in frumosul si dulcele lor graiu. Am scris despre frumusetile cuprinse in operele scriitorilor clasici, dar si contemporani.
Am primit doua premii din partea revistei „Observatorul” din Toronto, unul in decembrie, 2005, PREMIUL SPECIAL pentru TALENT, PERSEVERENT? si PROMOVAREA LITERATURII ROMANE si altul in ianuarie 2007, pentru PROMOVAREA TRADITIILOR ROMANESTI.

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Toronto?
– In romanii aflati pe aceste meleaguri sunt trairi ale dorului de tara si de respect pentru istoria si valorile neamului nostru mai aprinse decat ale multor frati de-ai nostri care se gasesc intre granitele tarii. In strainatate oamenii traiesc cu un dor de tara in care s-au nascut, dor pe care nu-l pot intelege decat cei ce se afla ca noi.
Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti.
Ii admir pentru harnicia lor si pentru ca tin sus steagul demnitatii tarii noastre.

« Dor de primavara romaneasca »

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Blanda si buna Canada ne-a oferit o viata traita in normalitate. Aici am intalnit democratie, liniste si respect pentru legi, oameni cu zambet pe buze care iti transmit calmul si bucuria clipelor existentiale. Traim aici o viata frumoasa, cu recompense si bucurii, dar frumusetea vietii nu se obtine lesne, include eforturi, timp, dezamagiri, raniri, dureri, pierderi. Viata nu ofera nimanui o existenta asa cum si-o doreste si pentru toate bucuriile se plateste un pret. Nicio societate nu e perfecta si la randul nostru si noi suntem imperfecti. Dar tot in tot, avem motive temeinice sa-i aducem multumiri acestei tari care ne-a adoptat fara sa faca diferente intre fiii ei.
Nu-mi place durata prea mare a iernilor canadiene si cea prea scurta a primaverilor. De aceea, in fiecare an mi se face un dor nebun de primavara romaneasca.

– Cum este sa iti fie « Dor de primavara romaneasca » ?
– Chiar daca am 77 de ani, tot asa cum am spus in proza scurta inchinata primaverii, din care dau citatul de incheiere:
“… cum sa nu imi fie dor de acea primavara romaneasca ce trezea in mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastampar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cant cu gura mare asa cum canta Tudor Gheorghe “Au innebunit salcamii/ De atita primavara/… Au innebunit salcamii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate cate-am spus mai sus si de inca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti in acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins in vraja primaverii!

– Cand ati fost ultima data Romania?
– Aproape in fiecare vara merg in Romania fiindca este neostoit in mine cantul doinei dorului de duca. Ma duc sa-mi vad plaiurie natale si oamenii cu toata zestrea lor primita de la Cel de Sus.

“M-am nascut cu duhul plecarilor”

– La ce lucrati in prezent si ce planuri de viitor aveti?

– Scriu ca si pana acum proza scurta si impresii din calatorie pe care intentionez sa le adun intr-un volum intitulat « Luminisuri ». Sunt scrieri care imi lumineaza viata si in care ma straduiesc sa strecor picuri de lumina si caldura sufleteasca pentru cei care se vor apleca asupra randurilor semnate de mine.

– Cum va petreceti timpul liber?
– Scriind, citind, ascultand muzica clasica si populara romaneasca, ajutand in gospodarie si vara, mergand in calatorii.

– Ce hobby-uri aveti?
– Calatoriile. Cred ca m-am nascut cu duhul plecarilor.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Tot ce scriu este pornit din dragoste pentru oameni, Lor ma adresez, celor de acum, dar si celor care vor citi dupa ce eu voi trece Vamile Vazduhului. Ii am in fata si dialoghez in gand cu ei, mai ales cu cei care au inscris pe agenda zilnica fapta frumoasa si gandul curat. Vor fi si din aceia care nu gusta scrierile mele, dar eu le transmit si lor dragostea mea si un zambet impletit cu intelegere pentru diversitatea umana.
Daca sunt sau nu frumoase scrierile mele, asta mai depinde si de cel care le citeste. Se spune ca frumusetea se afla in ochii celui care priveste.

Timpul ca o prada! – Profesor universitar doctor Arcadie HINESCU –

ARCADIE HINESCU

Profesor univ. dr.la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 1994-2007 si Universitatea „Spiru Haret” Bucuresti – Facultatea de Finante si Banci, Blaj, 2007-2009

Eram in faza de documentare si de pregatire a unui interviu cu domnul profesor Arcadie HINESCU, când, în  Ziarul Unirea am descoperit omagiul academic al rectorului Universitatii “1 Decembrie 1918” Alba Iulia –  “Profesorul universitar Arcadie Hinescu la 65 de ani”– scris si publicat în Aprilie 2007.

Parcurgând prezentarea elogioasa a profesorului universitar Arcadie Hinescu, cu maiestrie si caldura încondeiat de rectorul universitatii, te surprinde faptul ca titlul stiintific de doctor în economie l-a obtinut in anul 1981, pe vremea comunista, când profesa la Universitatea din Brasov, Facultatea de Industria Lemnului, pe care de altfel o si absolvise cu brio, prin 1965.

Domnul profesor locuieste în Blaj, din 1968, unde am avut marele privilegiu  sa-mi fie profesor, la diferite materii de specialitate, la Liceul Industrial Forestier Blaj, intre anii 1968-1971.

Este de notorietate faptul ca însusi Eminescu a fost mânat de „dorul fierbinte de a putea vedea Blajul, de unde a rasarit soarele românismului”, oras în care a cautat îmbogatirea sa spirituala.

George Calinescu pentru a scrie monografia „Viata lui Mihai Eminescu” s-a documentat critic si a investigat drumul parcurs de cel care a scris „ODA (in metru antic)”:

Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tânar infasurat în mantia-mi,

Ochii mei naltam visatori la steaua

Singuratatii. [… ] .”

„Urmându-si calatoria, ajunsera in cele din urma in varful Hulei, de unde se vede Blajul. Eminescu, ridicandu-se, striga atunci emfatic, cu carnetul intr-o mana si cu palaria intr-alta:
Te salut din inima, Roma-mica. Iti multumesc, Dumnezeule, ca m-ai ajutat s-o pot vedea!

George Calinescu l-a avut profesor pe Ramiro Ortiz care preda limba si literatura italiana la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti. Datorita acestui fin intelectual si-a insusit o „educatie literara” de exceptie: „Cu el m-am deprins a scrie carti, cu el am deprins mestesugul informatiei literare si al constructiei critice pe substrat istoric, de la el stiu tot ce stiu”, marturisea mai tarziu autorul cartii ”Bietul Ioanide”.

In 1936, Calinescu isi ia doctoratul, la 37 de ani, la fel cum domnul profesor Hinescu, tot la 37 de ani, obtine titlul stiintific de doctor în economie.

Privind urma pasilor celor pomeniti, Eminescu si Calinescu, dar si ai lui Hinescu, observi ca drumul lor a fost luminat si atras de un adevar cosmic calauzitor, o promisiune facuta de Insusi Dumnezeu:

Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise”. – Biblia, cartea IOSUA, 1.3.

Si titanii nostri puteau sa stea pe loc, cum adesea ramânem si noi în contemplare.  Ei însa au fost mânati de un duh si de o sete de cunoastere, de un neastâmpar academic care i-a determinat sa lucreze permanent. Pas cu pas, au cucerit noi dimensiuni de cunoastere.

Eminescu, ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator, acoperea prin scrisul sau toate paginile, cu subiecte diverse, de mare profunzime si eruditie. Trudea din greu, zi si noapte.

La fel, domnul profesor Hinescu, avea darul de a folosi in intregime TIMPUL avut la dispozitie. Asa cum cel care pretuieste pâinea, nu lasa sa se piarda nici o farâmitura, dumnealui se hranea cu întreg timpul care-i sta în fata. Pentru domnia sa, Timpul, era o prada nepretuita.

Nichita Stanescu spunea undeva ca a cunoscut pe cineva care vedea curentul electric. Si eu am cunoscut pe cineva care vedea timpul. Talpa piciorului si gândului sau calca toate secundele timpului, cucerindu-le pentru sine, ca apoi sa ni le daruiasca noua, prin opere trudite cu migala si strânse în carti pentru eternitate.

Te salut din inima, Mare Creator de Giuvaere. Iti multumesc, Dumnezeule, ca sunt oameni care isi pun talantul primit în negot!” (O parafrazare a Evangheliei dupa Matei 25.14-27).

Fericita întâmplare face ca aceste putine cuvinte sa apara acum în 2009, la doi ani de la cele publicate în Ziarul Unirea , însa cu numai câteva luni întârziere de la aniversarea a 60 de ani a doamnei Hinescu si în preajma zilei de nastere a fiicei sale Daniela Arcadia (6 octombrie), care face frumoasa varsta de 30 de ani! LA MULTI ANI!

Draga domnule profesor Arcadie Hinescu,
Dumnezeu sa va dea multa sanatate, pace si har!
LA MULTI ANI!

CONŞTIINŢA LUCRULUI BINE FĂCUT – Interviu cu Rodica Danciu, director la Şcoala "Avram Iancu" din Dej, judetul Cluj

scoala-avram-iancu-dejRODICA DANCIU –  directoare la Şcoala „Avram Iancu”  din Dej, judetul Cluj – s-a lăsat călăuzită de un gând al lui Nicolae Iorga:

Nu spune niciodată “nu se poate”, ci incepe cu “să vedem”.

Gândul l-a tradus faptic cu: Ceea ce poti face azi, fă. Ceea ce trebuie să faci, să si faci.

Acest principiu l-a aplicat totdeauna, oriunde s-a aflat. Atunci când a predat la catedra de geografia,  dar şi atunci când a ocupat postul de director.

A indrumat  generatii de elevi cu personalitati diferite, insă avea  mereu in minte si in suflet principiul lucrului bine făcut. Pentru ea, satisfactiile au venit in mod firesc, dar nu usor, in timp, ca o rasplată pentru munca, dragostea si seriozitatea cu care a ştiut să-şi desfasoare activitatea de educator si director.

Performanta şcolară a discipolilor ei inseamna pentru Rodica Danciu o si mai mare implinire. Nu putini sunt cei care au optat pentru  geografie, ca  obiect de examen la bacalaureat, iar altii au ales geografia pentru  viitorul lor in pregatirea universitară.

Şcoala condusă de ea a prosperat atât pe linia performantei elevilor, la clase, dar si  la diferitele olimpiade, dar mai ales printr-o pregătire omogenă, de foarte bună calitate a majoritatii lor. Şcoala „Avram Iancu” Dej, străluceste nu numai de curătenie si de-o atmosferă prielnică unui invătămant sănătos, dar si prin implinirea aspiratiilor dascălilor la catedra. Pentru ei, nimic nu e mai inăltător decat să vadă că munca si  dăruirea  lor a dat rezultate excelente.

Rodica Danciu s-a nascut pe 10 februarie 1951 in Cotuşca, in judetul Botoşani. Işi aduce aminte cu mare plăcere de primele clase unde invătătoare i-a fost sora mamei, tanti Tincuta.

După absolvirea cursurilor preuniversitare in Botoşani, Liceul „Mihai Eminescu”, dorea să facă Medicina, dar mama a indrumat-o spre Geografie, absolvind Institutul din Suceava in 1973.
Imediat imbrătişează cariera pedagogică. După ce a profesat in satul Podriga (Botosani) sau Tarlişua, satul unde s-a născut Liviu Rebreanu, primeşte postul de profesor titular la Şcoala „Mihai Eminescu” din  Dej, dar si la Şcoala „Avram Iancu”-Dej.
Rodica Danciu locuieste in prezent in Dej,  este căsătorită cu ing. Gheorghe Danciu  si  impreuna au o fiică, Adina, dar şi patru nepoti (doua fete si doi baieti gemeni) care, impreună cu ginerele, Nelu, trăiesc in SUA –  in NC, Hickory, din 2004.

Cum şi de ce ati ales invatamantul?
– Doream sa fac medicina, dar viata grea de atunci, a facut ca mama sa ma determine sa optez pentru geografie.  Am simtit ca mi se potriveste. Iubesc mult natura, drumetiile şi trebuia sa stiu  totul in amanunt, dar şi sa impartaşesc cu ceilalti ceea ce stiu, ceea ce vad, ceea ce iubesc.  Asa se face ca pasul de a fi profesoara a venit de la sine. Nu cred ca aş fi putut lucra la fel de bine intr-un birou.  Nu suport stereotipia, simt nevoia sa ies mereu din cotidianul anost, şi cum altfel decat inconjurata de copii!  Imi place şi stiu sa iau decizii. Nu trec indiferenta pe unde merg. Observ, constat si vad ce trebuie facut. Cu elevii am avut intotdeauna o relatie buna, calda. Am facut impreuna numeroase excursii in care ne-am cunoscut mai bine tara şi pe noi insine…

Cum ati ajuns pentru prima data directoare de şcoala?
– Dupa 1989, s-a introdus pentru un timp regula  ca directorul sa fie ales de colectivul de profesori-invatatori.  Nu aspiram la asa ceva, dar colegii m-au ales. Am avut, la inceput, emotii mari. Ma intrebam,  cum voi putea sa ma achit cu bine de sarcini intr-o scoala nou infiintata?  Şcoala generala nr. 5, cu oameni noi, profesori si elevi  (circa 45 dascali si peste 700 elevi). Dar am luat-o pas cu pas.
Pricipiul care m-a calauzit a fost dupa o vorba a lui Nicolae  Iorga (botosanean ca si mine): Nu spune niciodata “nu se poate”, ci incepe cu “sa vedem”. Gand  pe care l-am tradus faptic cu: Ceea ce poti face azi, fa. Ceea ce trebuie sa faci, sa si faci.  Acest principiu l-am aplicat totdeaunat. Cand am predat la catedra    geografia,   dar  si in cei  16 ani de ani de directorat.

Dar director la Şcoala  „Avram Iancu”, cum ati devenit?
Banuiesc ca, deoarece   activitatea mea de director era bine cunoscuta la Inspectoratul Judetean Cluj, postul mi s-a propus ca o alternativa normala.  Şcoala „Avram Iancu” urma sa treaca prin schimbari de innoire. Asa se face ca trebuia sa vina si un nou manager. Aici activeaza peste  65 de cadre didactice si nedidactice si invata 850 elevi. Dar, noua etapa a impus sustinerea unui  concurs  de ocuparea postului, atat in 2002, cat  si  in 2006. Odata la patru ani.

Cum arata o zi obisnuita la scoala?
La ora 7.30 sunt in scoala. Imi deschid agenda in care am trecute probemele in curs de rezolvare si de perspectiva. Notez obiectivele si sarcinile pentru  ziua respectiva. Fixez prioritatile si intalnirile  care urmeaza sa le am.  Ma consult cu directorul adjunct in organizarea, coordonarea si controlul activitatilor din scoala. Dau dispozi?iile necesare directorului adjunct si serviciilor ( secretariat, contabilitate  etc.).  La baza este planul manageral al scolii,  care se intocmeste la inceputul fiecarui an. Insa apar si multe situatii  neprevazute, intalniri cu parinti pentru diverse probleme, elevi cu indisciplina, probleme medicale ale profesorilor-elevilor,  intalniri cu reprezentanti din Comunitatea locala (primaria, politia,  biserica etc.) si altele. Exista si cazuri cand trebuie  sa particip la diferite  activitati din cadrul  Primariei, aniversari locale, deplasari la  Inspectoratul scolar.  Fiecare zi e unica. Se incheie dupa ora 16.00. Dar ai si satisfactia lucrului bine facut.

Ce realizari deosebite aveti?
De la preluarea conducerii acestei scoli gandul meu a fost ca trebuie sa-i schimb imaginea. Fiind o scoala construita in  1964 am trecut imediat la executarea de  proiecte de modernizare. Am realizat  si obtinut aprobarea multor proiecte  pentru inlocuirea  usilor si ferestrelor, modernizarea  sistemului de incalzire prin dotarea cu o centrala proprie cu functionare pe gaz metan, acestea fiind realizate prin accesarea de fonduri europene. Şcoala este zugravita  frumos la interior-exterior si a devenit prezentabila!  Am realizat si  modernizarea  mobilierului cu sprijinul unor organizatii nonguvernamentale, din lipsa fondurilor de la minister. Pe de alta parte, am gasit solutii de dotare cu material didactic,  materiale pentru laboratoarele de chimie, fizica, biologie. Dotarea  cabinetelor de   geografie , istorie si  de  logopedie (care deserveste toate scolile si gradinitele din oras).
Pe de alta parte, pe linie de invatamnat, am cautat sa pun in valoare capacitatea profesionala a fiecarui cadru didactic. Le-am creat cadrul necesar si i-am stimulat,  pe diverse cai,  pentru a da randamentul optim. Elevii nostri au obtinut premii la olimpiade si concursuri locale, judetene si nationale.

Ce activitate metodico-stiintifica aveti?
La nivelul scolii, judetului si la nivel national am participat la activitati diverse in cadrul comisiei metodice a profesorilor de geografie din Dej (pe care o conduc), a cercului pedagogic, realizand lucrari de specialitate prezentate la nivel de municipiu in sesiunile de comunicari. Am participat la conferinte organizate de societatea de geografie din Romania cu diverse lucrari. Am publicat lucrari stiintifice de specialitate in Revista Terra in Studia Universitatis Babes Bolyai Ca exemplu de lucrare, mentionez «  Procese geodinamice in Bazinul Vaii Ilisua ».

Va  rugam sa ne vorbiti despre colaborarea cu colectivul didactic din scoala
Colaborarea este foarte buna. Se bazeaza pe valori si principii morale binecunoscute, pe respect reciproc, pe accentul pus pe deontologia profesionala. Caut intotdeauna sa pun in valoare capacitatea si personalitatea celuilalt. Stiu ca este loc de mai bine.De aceea, initiativele colegilor sunt bine venite daca acestea duc la obtinerea performantelor scolare. Ca urmare,  elevul are numai de castigat, si, totodata, noi ceilalti.

Ce proiecte de parteneriat ati avut ?
Şcoala nostra este parte la numeroase proiecte. Proiectele sunt grupate pe cinci mari teme: [1] Democratia-idealul tuturor (cu 12 proiecte); [2] Sanatatea pentru toti (cu 2 proiecte); [3] Mediul curat- premisa pentru sanatate (cu 4 proiecte); [4] Unitate in diversitate (cu 9 proiecte); [5] Arta pentru frumos (cu 3 proiecte).

Ce finalitate au avut?
Majoritatea au avut finalizare si rezultate.  Scoala si-a consolidat prestigiul bun. A crescut totodata nivelul civic al elevilor si profesorilor.

Mentionati cazul uni proiect?
As mentiona proiectul european „e-Twinning Painea in Europa” care a avut ca scop  dezvoltarea spiritului inovator si antreprenorial al elevilor din scoala noastra si o scoala din Slovacia. Finalitatea s-a concretizat intr-un targ de paine in 23 mai 2009 care a scos in evidenta, cu prisosinta,  obiectivele mentionate.

Va  rugam sa ne dati  o definitie a educatiei.
– Educatia cuprinde un ansamblu de masuri didactice aplicate sistematic in vederea formarii si dezvoltarii insusirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor , avand ca scop buna crestere si pregatire in vederea unui  comportament adecvat in societate.
Educatorii,  avem aceasta dificila responsabilitate, de a forma educatia tinerilor pentru a putea  intra in activitatea sociala.

Ce recomandare ati dori sa le faceti tinerilor care doresc sa aleaga o cariera in invatamant?
Sa iubeasca materia pe care o preda, sa se instruiasca permanent si  sa aiba o mare dragoste fata de copii.

Cum va petreceti timpul liber? Ce hobby-uri aveti?
Imi place sa fiu activa. Dorm putin. Ma trezesc devreme. Beau o cafea si incep sa fac cate ceva. Dar, cum am spus, imi plac excursiile.  In tara si afara. De curand am fost la Viena, Praga si Bratislava. Si am avut ce vedea, varietatea formelor geografice traversate, orasele pline de istorie si cibilizatie. Toate acestea  “vorbesc”  daca stii sa asculti!

Ce ganduri aveti pentru viitor?
Intrucat numai un an ma desparte de …. pensie, nepotii mei  sunt “viitorul” meu. Ei ma umplu de bucurie. Prezentul si viitorul meu sunt ei.  Nu ma vad fara ei!  E posibil ca unul din ei sa-mi calce pe urme, sa urmeze cariera de profesor.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
Sa citeasca site-ul dumneavoastra, acest interviu, dar nu numai. Sa ne aducem aminte de inaintasii nostri si sa urmam exemplul lor. Constantin Brancusi spunea undeva ca: “Lucrurile nu sunt greu de facut, greu este sa te pui in starea de-a le face”.