„M-am simţit ca acasă” – Papa Francisc, la Adunarea Reînnoirii Carismatice

carismatici-2by Beni Drădici

Duminică 1 Iunie, 2014, în prezenţa a peste 50 000 de persoane pe Stadionul Olimpic din Roma, se desfăşura Cea de a 37-a Adunare Naţională a Reînnoirii Carismatice, şi care a continuat şi în ziua următoare. Ineditul reuniunii de anul acesta a constat în prezenţa papei Francisco, fiind pentru prima dată când un papă participă la un astfel de eveniment.

Continue reading “„M-am simţit ca acasă” – Papa Francisc, la Adunarea Reînnoirii Carismatice”

BANII SI VIATA

Atitudine „Dacă banul pentru dumneavoastră este speranţa de independenţă, nu va fi niciodată el. Singura siguranţă pe care un om o va avea în această lume este o rezervă de cunoştinţe, experienţa şi capacitatea.”

Henry Ford 

Cu mii de ani în urmă, în așa numită Epoca de piatră, strămoşii noştri europeni trăiau din vânat sau lucrau pământul. Metalele încă nu fuseseră descoperite, prin urmare, oamenii lucrau folosind unelte de piatră, de unde și-a luat denumirea epoca respectivă. Femeile şi bărbaţii din acea Epocă nu aveau bancnotele şi monedele pe care le utilizăm noi în prezent, dar făceau schimb de bunuri de valoare între ei, schimb care purta numele de troc. Continue reading “BANII SI VIATA”

Predica uluitoare a noului Suveran Pontif. Aşa ceva nu s-a mai auzit la Vatican!

Papa FranciscoEvenimentul Zilei

(evz.ro) –

prin pana inspirată a lui Adrian Pătruşcă, relatează sub un titlu convingător, istoria  predicii uluitoare a noului Suveran Potif.

Puteți citi mai jos, prima parte, iar în evz.ro, mesajul jalonat cu măiestrie de către Excelența Sa, modestul și extraordinarul  slujbaș al Atotputernicului Dumnezeu.

“La 24 de ore după ce a fost ales, în aceeaşi Capelă Sixtină, noul Papă a condus o slujbă în faţa cardinalilor, în care a trasat liniile de forţă ale potificatului. Continue reading “Predica uluitoare a noului Suveran Pontif. Aşa ceva nu s-a mai auzit la Vatican!”

Papa Benedict al XVI-lea iși anunță demisia

Papa Benedict al XVI-leaPapa Benedict al XVI-lea demisioneaza pe 28 februarie, situatie fara precedent in istoria Bisericii Catolice

.

Papa Benedict al XVI-lea isi anunta demisia incepand cu 28 februarie, a declarat purtatorul de cuvant al Vaticanului, citat de AFP, scrie Mediafax.

Papa a anunțat că va renunța Continue reading “Papa Benedict al XVI-lea iși anunță demisia”

Interviu cu Nelu Demeter

MĂRTURIA LUI NELU DEMETER

Prima Biblie pe care am citit-o, din scoarţă-n scoarţă, a fost viaţa transformată a soţiei mele!

Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers, că ale Lui sunt toate şi că El doreşte doar inima mea zdrobită.

IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEŞTI?

  Cine eşti Doamne?”

PE NELU DEMETER, ISUS CRISTOS L-A GĂSIT PE SCENĂ!

Încă de copil îmi plăceau cântecul şi dansul, în special folclorul. Astfel am ajuns la concluzia că eu trebuie să duc această tradiţie până la marginile pământului, ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.

Prietenii mă lăudau, aveam o imagine bună între oameni sus puşi, care ocupau fotolii somptuoase. Dar toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Când am ajuns la necaz, nici unul dintre ei nu a fost lângă mine. Continue reading “Interviu cu Nelu Demeter”

CARAGIALE SI EMINESCU

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Cine spun oamenii ca sunt eu!

George Danciu

.

Un nume bun este mai de dorit decât o bogatie mare, si a fi iubit pretuieste mai mult decât argintul si aurul.

                                                       PROVERBE, 22.1

.

Isus a venit în partile Cezareii lui Filip si a întrebat pe ucenicii Sai: „Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul omului?”

Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!

                                                                                                                                 Evanghelia dupa Matei, 16.

.

 .

PAREREA MEA SI A ALTORA, DESPRE MINE!

.

Eugène Ionesco, dramaturgul francezo-român, care a excelat în teatrul absurdului, se pare ca a zis si acest gând: Trasatura esentiala a geniului raului, e aceea ca aceasta se va afla cu foarte mare întârziere!

Dar nu numai geniul raului se va afla mult prea târziu, ci si cunoasterea personala sau a celor pe care-i punem în balanta în diferite ocazii în calatoria vietii. Fratii lui Iosif, care voiau sa-l omoare, însa în cele din urma fusese vândut de fratii sai ca sclav unei caravane care mergea în Egipt, si dupa ce a trecut prin mari peripetii, în închisoare si suferinte, ajunge al doilea om în Egipt, pe vremea unei mari foamete, vizitat de fratii lui care nu l-au recunoscut, ei marturisesc despre sine: suntem oameni de treaba!

Un tânar pianist în formarea sa artistica, a dat un spectacol la care a venit multa lume. La încheiere aplauzele nu mai conteneau sa se opreasca, însa tânarul ramasese resemnat si apasat, nemanifestând aceeasi exaltare ca si numerosul public. Cineva l-a întrebat:

De ce nu te bucuri de acesta reusita, alaturi de noi, entuziastii?, iar tânarul pianist, cu capul întristat, a zis:

Da, ati aplaudat, chiar ridicati în picioare, însa vedeti, acolo, în rândul întâi e cineva care sta jos. El e profesorul meu. Parerea sa e foarte importanta pentru mine, aceea conteaza cel mai mult. Ori el nu a fost miscat de prestatia mea!

***

Sa privim în Evanghelia lui Luca unde gasim o pilda care ne va lamuri pe deplin:

Vindecarea robului unui sutas – LUCA, 7

Un sutas avea un rob la care tinea foarte mult si care era bolnav pe moarte. Fiindca auzise vorbindu-se despre Isus, sutasul a trimis la El pe niste batrâni ai iudeilor, ca sa-L roage sa vina sa vindece pe robul lui.  Acestia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul si au zis: „Face sa-i faci acest bine;  caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.”  Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casa, când sutasul a trimis la El pe niste prieteni sa-I spuna: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu.  De aceea nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit.  Caci si eu, care sunt sub stapânirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: „Du-te!”, si se duce; altuia: „Vino!”, si vine; si robului meu: „Fa cutare lucru!”, si-l face.”  Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a întors spre norodul care mergea dupa El si a zis: „Va spun ca nici chiar în Israel n-am gasit o credinta atât de mare.”  Când s-au întors acasa, trimisii au gasit sanatos pe robul care fusese bolnav.”

Sa vedem care sunt cele trei pareri despre Sutas:

  • parerea sa, a sutasului, despre sine;

  • parerea oamenilor;

  • parerea Domnului Isus.

Parerea Sutasului despre sine:

Daca ne-am pune în locul sutasului, am raspunde cumva asa: sunt roman, din Roma. Un sutas, o persoana importanta, am sub mine, sub comanda 100 de soldati. Sunt un conducator, cu functie responsabila. Am absolvit Academia de la Roma. Noi, romanii, suntem poporul ales, noi stapânim peste alte popoare, noi suntem deasupra, întelegeti…

Însa sutasul, despre sine avea o alta marturie – înaintea lui Dumnezeu care vede ce e în inima omului, care cunoaste totul -, sutasul a zis:

„Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu….”

Sutasul auzise de Isus, ca este un mare învatator, ca El poate si vindeca pe cei bolnavi. Auzise ca se vorbea ca El e Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii! Sutasul era într-adevar vrednic de functia sa, el avea un cântar drept în inima sa si a cântarit bine starea sa vis a vis de Maretia lui Dumnezeu. El s-a vazut un nimic, un pacatos, nu s-a considerat vrednic ca Domnul Isus sa se deranjeze atât si sa vina în casa lui. I-a cerut doar: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit. Caci si eu, care sunt sub stapânirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: „Du-te!”, si se duce; altuia: „Vino!”, si vine; si robului meu: „Fa cutare lucru!”, si-l face.”

Parerea oamenilor despre Sutas:

O parere autentica nu o pot da decât aceea care te cunosc. Pe sutas îl cunosteau cei din comunitatea în care se misca el.

Fiindca auzise vorbindu-se despre Isus, sutasul a trimis la El pe niste batrâni ai iudeilor, ca sa-L roage sa vina sa vindece pe robul lui. Acestia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul si au zis: „Face sa-i faci acest bine; caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.”

Sutasul avea relatii bune cu niste batrâni ai iudeilor. Ei i-au zis lui Isus: „Face sa-i faci acest bine; caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.” Sutasul era vorbit de bine. Sutasul era un om iubitor si plin de mila. (asemeni sutasului Corneliu, din Faptele apostolilor, 10). Batrânii si-au dat cu parerea catre Domnul: „Face sa-i faci acest bine;”Ei l-au sustinut în problema lui. Au marturisit bine despre sutas. Sutasul era un om darnic, a zidit sinagoga!

Parerea Domnului despre Sutas:

Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a întors spre norodul care mergea dupa El si a zis: „Va spun ca nici chiar în Israel n-am gasit o credinta atât de mare.”

Si Domnul Isus i-a îndeplinit rugamintea, vazând viata sutasului si credinta sa: Când s-au întors acasa, trimisii au gasit sanatos pe robul care fusese bolnav.”

***

Marturia, în paralel, a  apostolilor despre sine si aceea a Domnului Isus despre ei:

Parerea despre sine a apostolului 

Parerea Domnului Isus despre apostol

Pavel: Caci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic sa port numele de apostol, fiindca am prigonit Biserica lui Dumnezeu. (1 Corinteni, 15.9)

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta sa vestesc Neamurilor bogatiile nepatrunse ale lui Hristos. (Efes., 3.8)

O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca sa mântuiasca pe cei pacatosi”, dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei, 1.15)

Doamne”, a raspuns Anania, „am auzit de la multi despre toate relele pe care le-a facut omul acesta sfintilor Tai în Ierusalim; ba si aici are puteri din partea preotilor celor mai de seama, ca sa lege pe toti care cheama Numele Tau.” (Fapte, 9.13-14)

Dar Domnul i-a zis: „Du-te, caci el este un vas pe care l-am ales, ca sa duca Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împaratilor si înaintea fiilor lui Israel;si îi voi arata tot ce trebuie sa sufere pentru Numele Meu.” (Fapte, 9.15-16)

Petru: Când a vazut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus si I-a zis: „Doamne, pleaca de la mine, caci sunt un om pacatos.” (Luca, 5.8)

Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Matei, 16.16)

Si l-a adus la Isus. Isus l-a privit si i-a zis: „Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa” (care talmacit înseamna Petru). Ioan, 1.42

Si Eu îti spun: tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui. (Matei, 16.18)

***

Sa raspundem la 4 întrebari care ne vor edifica:

Isus a zis: Ci, când esti poftit (la o cina), du-te si asaza-te în locul cel mai de pe urma; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit sa-ti zica: „Prietene, muta-te mai sus.” Lucrul acesta îti va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masa împreuna cu tine.

Caci oricine se înalta va fi smerit; si cine se smereste va fi înaltat.” (Luca, 14.10-11)

a) Pot eu sa aleg locul cel mai de jos cu toata inima?

– Isus Cristos l-a ales, S-a coborât pe pamânt si s-a facut rob si ascultator pâna la moarte, si înca moarte de cruce;

b) Pot eu sa rabd ca altii sa stea mult mai jos?

– Domnul Isus, nu a rabdat sa ne vada cazuti jos, în pacat si deznadejde; El a venit sa ne ridice, sa ne înalte; celor smeriti, de jos, El le da har, îi ridica;

c) Pot eu sa ma las ca altii sa ma aseze jos?

– firii noastre nu-i place deloc sa fim asezati cât mai jos, în locurile din spatele societatii; trebuie sa învatam lectia smereniei; pentru ca apoi sa fim înaltati, ridicati de El, ca fii ai lui Dumnezeu;

Zacheu era asezat de societate foarte jos, dar Domnul Isus a intrat la el în casa si a zis ca si el, Zacheu, e fiul lui Avraam, ca si în casa lui a intrat mântuirea si l-a facut fiu de Dumnezeu. Numai El te poate înfia, prin har si credinta. Glorie lui!

d) Pot sa ma asez eu acolo jos, în gândurile mele tainice?

  • un copil a primit vorba de la tata sa stea jos; dar n-a ascultat, atunci tatal a ridicat tonul si s-a asezat; dar a spus fratelui, ca s-a asezat pe scaun, dar în gândul lui, era tot în picioare, neascultator.

Cine spun eu ca sunt?

Cine spun oamenii ca sunt eu?

Cine spune Dumnezeu ca sunt eu?

Dumnezeu vede în mine si în dta ceea ce esti în viitor. În Zacheu a vazut un fiu al lui. În Pavel, asupritorul, de odinioara, a vazut nu doar un fiu al lui Avraam si al Lui, ci si un apostol credincios si ascultator…!

Trimte-i Domnului, gândul tau, ca ai nevoie de Isus în necazurile si bucuriile tale, sa spuna doar o vorba si viata-ti va fi schimbata!

Domnul e aproape de fiecare, la distanta unei rugaciuni sincere!

Ai mila de mine, pacatosul! Amin.

GLORIE DOMNULUI!

(Text inspirat de Cuvântul pastorului Nelu Moldovan – Biserica Penticostala SPERANTA Oradea)

Părerea mea și a altora, despre mine!

 George Danciu

Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.

PROVERBE, 22.1

Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”

Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!

                                                                      Evanghelia dupa Matei, 16.

 .

Cine spun oamenii că sunt Eu?

Eugène Ionesco, dramaturgul francezo-român, care a excelat în teatrul absurdului, se pare că a zis și acest gând: Trăsătura esențială a geniului răului, e aceea că aceasta se va afla cu foarte mare întârziere! Continue reading “Părerea mea și a altora, despre mine!”

Crăciunul sau Nașterea Domnului Isus?

CE SĂRBĂTORIM


by Pastor

David L. Brown, Ph.D.

(Acest articol poate fi reprodus dacă se face în întregime, incluzând această notă. Acesta nu poate fi reprodus pentru revânzări. Pamfletul tipărit este disponibil de la Logos Communication Consortium, Inc. P. O. Box 173, Oak Creek, WI 53154.)

Crăciunul – Ce îl face important

Este oare data?

Unii cred în mod greşit că 25 decembrie a fost ziua când s-a născut Hristos Continue reading “Crăciunul sau Nașterea Domnului Isus?”

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

CASA POPORULUI SI MÂNTUIRII NEAMULUI

Viorel ROMAN

La Bucuresti se construieste, într-un timp record de trei ani, Catedrala Mântuirii Neamului în gradina Casei Poporului, fosta a Despotului Ceausescu. Impresionantul ansamblul arhitectural vrea sa fie un model în piatra a pretentiei ortodoxiei moldo-valahe de a fi model de urmat de toti. Asta presupune ca între crestinismul greco-slav si cel occidental, între Moscova/Athos si Roma, românii vor opta si în viitor pentru orient si nu pentru Roma?

Romanii sunt în UE/ NATO si câteva milioane de romani si moldoveni si-au gasit un rost chiar în occident. Numarul celor care se îndreapta spre lumea greco-pravoslavnica este neglijabil. În mod paradoxal, moldo-valahii vor din punct de vedere material în lumea occidentala si din punct de vedere spiritual în cea orientala.

Oferta Papei Ioan Paul II facuta la Bucuresti în 1999, de a se reuni Biserica românilor cu Roma pe principiul unitatii în diversitate (crestinismul raspira cu doi plamâni), a fost folosit numai pentru aderarea la UE/NATO, dupa care s-a revenit la aversiunea mai mult sau mai putin fatisa fata de occident, cunoscuta din înca din perioada regilor germani si din vremea Lagarului moscovit.

Daca dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen si rusii nu aveau legitimitatea si nici interesul în emanciparea romanilor prin depasirea izolarii în care sunt tinuti de o mie de ani, presedintii moldo-valahi Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu au avut si au toate sansele de a rupe lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, dupa cum se exprimau înaintasii din perioada interbelica, când România Mare avea o mult mai mare deschidere spre vest.

Pâna la invazia sovietica, Biserica Unita cu Roma avea doua milioane de fideli si 2000 de biserici mai ales în Transilvania. La Colegiul Pio Romeno de la Roma erau pregatiti mii de preoti romanii occidentali. Apoi sub regii germanii s-a creat o elita româneasca pro-occidentala, asta fara a aminti de milioanele de maghiari, evreii, germani a caror orietare este pro-occidentala prin definitie. În perioada interbelica, o patrime din populatia României Mari era orienta spre vest.

Astazi Biserica Unita cu Roma, dupa ce a fost interzisa patru decenii, este periferizata, iat evreii si nemtii au emigrat. Singura punte de lagatura cu vestul au ramas maghiarii. UDMR-ul urmareste însa interesul lor si este folosit de elita moldo-valaha post-ortodoxo-comunista, ca punte de legatura cu vestul. Mimarea culturii din vest, masoneria sunt alibi, care nu pot masca lipsa de comuniune.

Casa Poporului si Mântuirii Neamului însufletite de un presedinte autohton credibil si un patriarh pe masura au acum posibilitatea reala de a depasi blocajul istoric din cele mai sarace tari din UE, România si Moldova. Vizita Papei Benedict XVII si unirea cu Roma a tuturor romanilor e singura cale, care îi va de scoate din groapa greco-pravoslavnica si emancipa, material si spiritual.

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

11 august 2011

DOI CLUJENI DE ELITA LA FESTIVALUL CALLATIS – ROMA, 2011

Rodica Elena LUPU

Mille viae ducunt homines per saecula Romam

(O mie de drumuri vor duce întotdeauna oamenii la Roma

sau „Toate drumurile duc la Roma!”)

Deci, se zice ca… toate drumurile duc la Roma! Asa o fi, dar nu pentru oricine. Clujenii se pot mândri. Cetatea Eterna are oaspeti de seama. Julia si Romeo Saleno, primul cuplu de pop opera, românii nostri neaosi sunt deja la Roma.

La telefon, în urma cu câteva minute, Julia era foarte vesela: Domnul regizor Cornel Diaconu a confirmat ca vom cânta la Roma în cadrul Festivalului Callatis din 9-15 august 2011, trei seri distincte, iar în cadrul Galei din 15 august, noi vom oferi un premiu special în cadrul concursului Miss Diaspora:  www.missdiaspora.ro.

Iata câteva detalii despre concurs, asa cum le-am primit de la organizatori: La Miss Diaspora participa fete de origine romana din 17 tari. În anul acesta vor fi 23 de finaliste, în functie de ultima preselectie din Spania. Nu participa fete din România. Concursul este organizat doar pentru fete din diaspora care au cel putin unul dintre parinti de origine romana. Programul de pregatire pentru finaliste este complex si se desfasoara la Roma în perioada 1-14 august. Finala Miss Diaspora este inclusa în Seara de Gala.”

Julia si Romeo Saleno au absolvit Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, apoi au urmat studii la New York sub îndrumarea Renatei Scoto, a tenorului David Bender solist al New York City Opera si Chearles Riecker, director al Operei Metropolitan.

Romeo Saleno este singurul tenor roman selectionat la Washington DC în OPERALIA lui Placido Domingo, iar Julia a predat canto la New York.

În acest an, în luna mai, Julia si Romeo Saleno au cântat peste Ocean, mai întâi pe Broadway, dar si în cadrul unor festivitati ce s-au desfasurat la Las Vegas si la New Orleans. La toate acestea se adauga spectacolele sustinute în tara si aparitiile de pe micul ecran: TVR, Antena1, Antena3, National TV.

Romeo si Julia au câstigat numeroase premii la Concursuri Internationale de Canto.

Hai romani lumea ne vede!

Bucuresti

7 august 2011