Eminescu si dragostea

Eminescu este expresia integrala a sufletului românesc.”

N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura româna, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba româna, Aron Pumnul. Din 1866 pâna în 1869 calatoreste din Cernauti, unde îsi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pâna în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 paraseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tara, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind sa se sature „de mamaliga stramoseasca”. În decembrie 1884, dupa un drum în Italia, la Florenta, se înapoiaza la Iasi. În august 1885 se afla la bai lânga Odessa. În vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de lânga Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. O duce greu din punct de vedere banesc. În 1887 îi raspunde lui Vlahuta la o scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.

În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniana» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regasit în opera lui. El ne-a învatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria, dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de frageda…”: Atât de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…

Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, lipsita parca de umbre, ideala sa-i spunem, exista însa si în poeziile scrise mai târziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie si natura lumineaza si tulbura, cele doua sentimente însumându-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiintei umane.

Sentimentul iubirii este integral, fara limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala în mijlocul naturii este redata superb în poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina,/ Poleindu-l, îl strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farma/ Si visând o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.

Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntari. Începe sa exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina sa de odinioara, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga./[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, mult dorita, devine solemna, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetata, ireala, precum în poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Când ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleaca fara vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca!…

Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbad, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere si madona”, poetul îsi priveste femeia iubita si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala – si fara întelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea în arta; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada…/ Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar în cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari împaratesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mândra-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreapta/ Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori în jos, luceafar blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Patrunde-n casa si în gând/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ În codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mari din tot înaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci când se afla în interiorul unei odai, priveste si întelege glasul naturii: Si daca ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, caci iubire înseamna a primi si a darui, dar uneori daruiesti prea mult, chiar totul, si simti ca nu mai primesti în egala masura… Sau, se întâmpla sa ti se ofere totul si tu sa nu mai poti darui ceea ce visai cândva sa daruiesti…

Pâna în ultima clipa a vietii lui creatoare s-a aflat în cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”

Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”

Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârsta, nu se uita niciodata. La paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adânca/ Rânduri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri înca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / În schimb ce-ti daruiau?/ În mizerie si saracie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormânt/ Sa puna mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sa scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila POPOVICI, Raleigh – NC

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.