Seminar Despre Fericire

Citat fericireAproape toți oamenii au un puseu de fericire în acele momente ad hoc când sunt apreciați și aplaudați!

Observați vă rog ce declară actorii,  aplauzele pentru ei sunt precum e necesar oxigenul  pentru oameni. Artiștii tânjesc după aplauze, pe de o parte, deorece acestea le confirmă  și le apreciază munca, dar pe de altă parte și pe ei înșiși, ca oameni. Însă cum se face că ei își doresc să fie însoțiți de aplauze și pe ultimul drum?! Căci pe drept cuvânt  se spune că, cel puțin, în fața morții toți suntem egali!

Dar mai există o categorie de oameni, imensă și  foarte necesară, care  sunt precum aerul Continue reading “Seminar Despre Fericire”

Cu dorul „Luceafărului” o întreagă națiune a rămas!

„Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” – Nicolae Iorga

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.

A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.

A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…” Continue reading “Cu dorul „Luceafărului” o întreagă națiune a rămas!”

Vavila Popovici: GOLĂNIA

Ciuperci-otravitoareNimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza,

decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților.” – Nicolae Filimon

Am vorbit în trecut despre obrăznicie, despre tupeu, dar parcă am avut o jenă să vorbesc despre golănie și golani. Și aceasta din cauză că apelativul de „golan”, atribuit indivizilor cu un comportament stânjenitor pentru oamenii cu bun simț, avea în vremurile trecute o mare gravitate. Acum optica s-a schimbat, numărul unor astfel de indivizi, cu un astfel de comportament, a crescut simțitor. Continue reading “Vavila Popovici: GOLĂNIA”

Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ

Arcadie HinescuArcadie Hinescu, profesor univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 1994-2007 si Universitatea „Spiru Haret” Bucuresti – Facultatea de Finante și Bănci, Blaj, 2007-2009

Eram în faza de documentare și de pregatire a unui interviu cu domnul profesor Arcadie HINESCU, când în  Ziarul Unirea  am descoperit omagiul academic al rectorului Universitatii “1 Decembrie 1918″ Alba Iulia –  Profesorul universitar Arcadie Hinescu la 65 de ani– scris si publicat in Aprilie 2007. Continue reading “Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ”

„Of, Doamne, Doamne!”

AIPTEK164 de ani de la naşterea lui Eminescu

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.
M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea Continue reading “„Of, Doamne, Doamne!””

Stimati tovarasi – O harababura de nedescris!

Liviu Florian JianuStimați tovarăși,

Situația învățământului românesc mă determină să ies, împotriva vointei și răbdării mele, pe post, ca să infierez, cu smerenie crestineasca, gravele abateri de la etica si echitatea apostolica, care se petrec in ziua de astazi.

Aș începe cu Academia. Cultul personalitatilor a atins cote alarmante. Un academician, nu dau numele, va fi cunoscut la Judecata de Apoi, a sufocat o biblioteca centrala, cu volumele lui. În contrapartidă, o sectie a bibliotecii a primit / va primi numele Domniei Sale. Mă întreb ce a ajuns pâna la mine, un simplu cetatean, din tot cea ce a facut Academia in ultimii 23 de ani? Sunt în loc de sînt? A în loc de î? Faptul că Continue reading “Stimati tovarasi – O harababura de nedescris!”

Revelion 2013 – 2014

Rev Jianu Liviu-Florian

Suntem obisnuiti sa oferim la o intrebare, un singur raspuns. Bunul meu prieten din vremea liceului, George Calinescu, spuea, citandu-l pe Roland Barthes: “In literatura, fiecare raspuns este o intrebare, si fiecare intrebare, un raspuns. Asta, in literatura. Dar in viata? Dar in arta? Dar in stiinta? Dar in credinta? Dar in dragoste? Si asa mai departe. Fiecare intrebare, cu raspunsurile ei, te pot ridica, sau te pot cobora. Caci, asa cum spune Edgar Alan Poe, “principiul poetic este, in chip strict si simplu, aspiratia omului catre o frumusete superioara. Manifestarea principiului este intotdeauna de gasit intr-o stimulare inaltatoare a sufletului.“ Continue reading “Revelion 2013 – 2014”

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956by Vavila POPOVICI

Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.“– Novalis

Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută. „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.

A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Continue reading “AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS”

DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE

Emil Botta ELEMENTE EMINESCO-ROMANTICE, ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA

Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimul veac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.) – şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu grave deformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este un loc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici – Poeţii-Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.

Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah. Continue reading “DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE”

163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

Seminar despre caracter (2)

Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă, dar, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.  […] Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!  Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!

PSALM, 51

  1. Cuvinte bine ticluite, urât caracter. – Blaise Pascal
  2. Caracterul nu se formeaza prin ateism, ci prin religie. – Richard Wurmbrand
  3. Caracterul omului e tipărit în faţa lui. – Mihai Eminescu
  4. Între caractere și inteligențe n-ar trebui să existe alegere. Inteligențe se găsesc foarte adesea, caracterul foarte rar. – Mihai Eminescu
  5. Carcaterul este în dependență de modul de gândire și de acționare al fiecăruia. – George Danciu Continue reading “Seminar despre caracter (2)”

Seminar despre caracter (1)

Isus Hristos este acelaș, ieri, azi și în veci!

Sfântul apostol Pavel

El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.

  Sfântul apostol Petru (1 Petru, 2.22)

  1. Caracterul este ceea ce eşti în întuneric. – Dwight Moody
  2. Caracterul îi dă omului libertatea interioară. – Titu Maiorescu
  3. Mă încred doar în Cineva de caracter. – George Danciu
  4.  Un caracter deosebit este cea mai buna piatra de mormânt. Cei care te-au iubit si cei pe care i-ai ajutat isi vor aminti de tine atunci cand florile de nu ma uita s-au ofilit. Scrijeleste-ti numele in inima lor si nu in marmura mormantului.- Charles Haddon Spurgeon Continue reading “Seminar despre caracter (1)”

MIROS DE ÎNCEPUT, MIROS CURAT, PROASPAT, MIROS DE GHIOCEI, MIROSUL DRAGOSTEI – „DRAGOBETELE”

Vavila Popovici

.

Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.