„Of, Doamne, Doamne!”

AIPTEK164 de ani de la naşterea lui Eminescu

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.
M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea Continue reading “„Of, Doamne, Doamne!””

Premiile Ediţiei a XL-a a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei

Paralelismul singuratatii

Juriul celei de-a XL-a Ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, care s-a desfăşurat în perioada 27-29 septembrie 2013, avînd componenţa:

GHEORGHE GRIGURCU – preşedinte

Vasile Muste – secretar

Membri:

Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Olimpiu Nuşfelean, Vasile Gogea, Radu Ţuculescu, Paul Vinicius, Vasile Proca Continue reading “Premiile Ediţiei a XL-a a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei”

O fotografie a lui EMINESCU

manastirea-neamt-4Controverse  – by Ion Ionescu Bucovu

În Muzeul fotografiei există o fotografie a lui Eminescu, provenită din fondul fostului Muzeu de Istorie al PCR. Fotografia îl înfățișază pe Eminescu stând pe un scaun în parc; în mâna stângă rezemată pe genunchi ține un ziar. Acestă fotografie a fost achiziționată, contra sumei de 10 lei, de la Ion Petcu din București, în luna martie 1967. Pe spatele fotografiei este scris cu creionul: „Mihai Eminescu, bolnav la Mânăstirea Neamțului, în aprilie, anul 1887” (România Literară nr.24/2007)

Se știe că la Mânăstirea Neamț Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncată în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă. La 9 noiembrie 1886 este predat ospiciului de un gardian. Onicescu l-a găsit aici într-o încăpere îngustă cu încă 11 demenți, dintre care unii foarte furioși, în haine ospitalicești și cu o tichie pe cap. Continue reading “O fotografie a lui EMINESCU”

Festivalul National de Poezie si Proza “Mihai Eminescu”, editia a II-a, 15 ianuarie – 15 iunie 2013

Mihai-Eminescu-festivalul-national-de-poezie.jpg.Posted by evenimentebtro

Festivalul National de Poezie si Proza pentru copii, elevi si tineret “Mihai Eminescu”, este organizat de catre Colegiul National ,, MIHAI EMINESCU’’ Botosani , Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Romana Botosani (ALRO), Inspectoratul Scolar Judetean Botosani si Asociatia Culturala ARLECHIN Botosani.

FISA DE  INSCRIERE  /  PARTICIPARE FESTIVAL –  fisa-inscriere-festival-poezie-m-minescu – 2013

Parteneri principali ai proiectului sunt Primaria Botosani, Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,, MIHAI EMINESCU’’, Palatul Copiilor Botosani, Directia Judeteana pentru Tineret si Sport Botosani, Gradinita SOTRON Botosani, Gradinita PRICHINDEL Botosani, RADIO IASI, Asociatia PRO ASIS Iasi, Asociatia VIS DE ARTIST Botosani, Scoala Populara de Arte Botosani, Centrul EUROPE DIRECT Botosani,  Fundatia Judeteana pentru Tineret Botosani, Carrfour – Botosani  Shopping City.

Festivalul se va desfasoara in perioada 15 ianuarie – 15 iunie 2013 si va cuprinde urmatoarele activitati: Continue reading “Festivalul National de Poezie si Proza “Mihai Eminescu”, editia a II-a, 15 ianuarie – 15 iunie 2013”

SOARELE DIN PRIMA ZI SI DAN PURIC

Carmen COMAN-MUSAT

 

Soarele din prima zi

 

poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vânduta a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011

.

La Gaudeamus 2011, editura Cununi de stele a lansat volumul „Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Rabindranath Tagore” traduse în româna dupa originalul bengalez si nu dintr-o limba europeana, traducerea fiind realizata de Amita Bhose. Invitatul, Dan Puric – actor, regizor si scriitor precum Tagore si militant pentru independenta sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit sa vorbeasca despre Tagore ci si-a marturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toti”. Am asistat timp de o ora cum valurile de trecatori îsi opreau unduirea si se asezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevar, o marturisire de dragoste. Pentru traducatoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zarit-o cu multi ani în urma la Botosani, la zilele Eminescu: „Am vazut o umbra meditativa din alta lume, o picatura a omului profund venit în lumea asta. Parca transporta cu ea toata cultura Indiei si tot sufletul românesc de care se îndragostise. Peste ani si ani am vazut, am citit ce efort colosal a facut Amita Bhose din pretuirea si dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în aceasta dragoste pe care a avut-o fata de Tagore si de Eminescu.”

O marturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile românesti, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar fiintei lor, au ales libertatea. Caci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit ca „libertatea omului nu consta în faptul ca da într-o parte suferinta, cauta sa se eschiveze. Libertatea omului si forta lui si lectia lui constau în faptul ca ia suferinta si si-o face drum si poteca spre calea desavârsirii.” Tagore a simtit, când a venit în România anului 1926, ca „ne învecinam sufleteste”. O învecinare resimtita si de Sergiu Al-George si de Amita Bhose, prima traducatoare a lui în Asia, traitoare în România din dragoste pentru opera eminesciana si pentru poporul român.

Într-adevar, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mâna, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre „Soarele din prima zi”. Cel din sufletele noastre, întru credinta si libertatea spiritului.

***

Ce va ramâne?

(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va ramâne din tot ce am scris?

O, stiu bine, valul necurmat al Timpului

Zi de zi va cauta sa întoarca

Creatia mea în neant.

Doar în Sinele meu sunt încrezator;

din aceasta cupa am baut zi si noapte

nectarul nesecatuit al universului.

Clipa de clipa

Rost si-a aflat aici iubirea.

Durerea n-a supus

praful n-a înabusit

arta sa.

Stiu, când voi parasi

terenul de joaca al lumii,

sta-vor crângurile martori

în toate anotimpurile înflorite

iubirii ce purtasem acestui univers.

Numai aceasta iubire e adevarata,

e tot ce mi-a daruit viata.

Când va sosi vremea sa-mi iau ramas bun,

acest adevar nu se va ofili

el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

***

Fragment din prefata „Soarelui din prima zi”

Amita Bhose:Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântaret, muzician, coregraf, pedagog si pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteza a marilor valori culturale si spirituale ale lumii, imaginatia sa n-a lasat nici un domeniu de arta neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei si cea mai subtila sensibilitate a sufletului omenesc. Viata pamânteana i-a fost mai draga decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealalta; însasi imaginea mortii i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos si calm.

Complexitatea creatiei si a personalitatii lui Rabindranath Tagore a depasit pe intelectualii occidentului. Nestiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care sa poata încadra aceasta minte geniala, criticii apuseni au gasit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanisadelor si cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificata a Europei; poetul Indiei a ramas un mister adorat.

În acea perioada, o tara dintr-un colt rasaritean al Europei începea sa-si scuture lanturile opresiunilor multiseculare si cauta o noua semnificatie a vietii. Mesajul indian al adevarului, transpus în creatia poetului sau national, Mihai Eminescu, i se parea, poate, prielnic dezvoltarii sale spirituale în continuare. Cultura bogata si sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a carui minte a fost atât de atotcuprinzatoare ca aceea a lui Tagore.

Crescut într-un climat cultural asemanator, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai usor decât al altor popoare si, de aceea, marele scriitor si filosof a stârnit un ecou mai statornic în aceasta tara.”

***

Soarele din prima zi”, de Rabindranath Tagore, a aparut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducatoare a poetului din limba lui materna, bengali, în limba româna. Volumul reuneste poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului si a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de catre actorul si regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai aparut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurca, dragostea descurca, semnate R. Tagore.

Carmen MUSAT-COMAN

director Cununi de stele

office@edituracununidestele.ro

www.edituracununidestele.ro

Bucuresti, decembrie 2011

Eminescu si dragostea

Eminescu este expresia integrala a sufletului românesc.”

N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura româna, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba româna, Aron Pumnul. Din 1866 pâna în 1869 calatoreste din Cernauti, unde îsi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pâna în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 paraseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tara, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind sa se sature „de mamaliga stramoseasca”. În decembrie 1884, dupa un drum în Italia, la Florenta, se înapoiaza la Iasi. În august 1885 se afla la bai lânga Odessa. În vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de lânga Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. O duce greu din punct de vedere banesc. În 1887 îi raspunde lui Vlahuta la o scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.

În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniana» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regasit în opera lui. El ne-a învatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria, dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de frageda…”: Atât de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…

Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, lipsita parca de umbre, ideala sa-i spunem, exista însa si în poeziile scrise mai târziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie si natura lumineaza si tulbura, cele doua sentimente însumându-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiintei umane.

Sentimentul iubirii este integral, fara limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala în mijlocul naturii este redata superb în poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina,/ Poleindu-l, îl strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farma/ Si visând o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.

Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntari. Începe sa exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina sa de odinioara, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga./[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, mult dorita, devine solemna, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetata, ireala, precum în poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Când ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleaca fara vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca!…

Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbad, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere si madona”, poetul îsi priveste femeia iubita si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala – si fara întelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea în arta; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada…/ Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar în cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari împaratesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mândra-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreapta/ Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori în jos, luceafar blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Patrunde-n casa si în gând/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ În codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mari din tot înaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci când se afla în interiorul unei odai, priveste si întelege glasul naturii: Si daca ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, caci iubire înseamna a primi si a darui, dar uneori daruiesti prea mult, chiar totul, si simti ca nu mai primesti în egala masura… Sau, se întâmpla sa ti se ofere totul si tu sa nu mai poti darui ceea ce visai cândva sa daruiesti…

Pâna în ultima clipa a vietii lui creatoare s-a aflat în cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”

Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”

Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârsta, nu se uita niciodata. La paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adânca/ Rânduri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri înca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / În schimb ce-ti daruiau?/ În mizerie si saracie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormânt/ Sa puna mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sa scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila POPOVICI, Raleigh – NC

 

PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

CONTRABANDISTUL EMINESCU

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

La aniversare

La mormântul lui  Mihai Eminescu

(nascut 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat 15 iunie 1889, Bucuresti )

 

Când mâna ta a încetat sa scrie,

Afara s-au deschis ca flori de tei,

Cernându-si amirosul pe hârtie,

Iubirile de care suntem grei –

 

Când ti s-au spart  oglinzile din minte,

Aceleasi flori de tei, le-au adunat –

Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte,

Ca sa nuntim, cu stelele,  curat –

 

Cuvintele ce ti-au iesit din buze,

Când au încremenit în calimara –

Tot florile de tei, visând lehuze,

Ne-au nins copii, de dragoste stelara  –

 

 

Când n-ai mai fost decat pamânt si stele,

Si versurile-ti, toate, s-au uitat –

Din tei au nins atâtea flori cu ele,

Ca iar, pe Eminescu, l-am aflat…

 

14 iunie 2011


DE VORBA CU ACTORUL LUCIAN SPIRU IANCU

Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul !”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut în data de 3 februarie 1940 la Botosani. În 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri în teatru si a jucat în peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al

Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea încurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blânda si placuta.

Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presarat cu flori si jar încins.

*** Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început as dori sa va întreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decât în multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de învatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se întâlni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tânar, venisem câtiva de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, în fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pâna la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pâna pe Gutâi si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecarii din tara cu un… vapor? Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit întotdeauna întemnitat, ca într-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar întâlnire cu alegatorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afara era rece si înauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumânare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. În poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom încalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre îsi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat… si toata Constanta vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie? Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat într-o celula de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu înca cinci persoane în celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat în lanturi la picioare si mâini. Când mi s-a dat prima oara mâncarea într-un blid, am uitat ca mâinile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mâncarea pe burta. În primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Când am intrat în holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar în filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la mâini si la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am stiut ce este, apoi am realizat ca încaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai înalta cealalta mai îngusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate sa îndure!”

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pâna în 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. În cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena îmi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau întelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se întelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului si împotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase”. Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „baietii” s-au regrupat, având toate mijloacele, si au început sa dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este….

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, în care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere însa pâna la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine… Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante puternice. Era obligatia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu în fata unui parlament în „clocot” a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi în tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film împotriva comunismului si implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în sustinerea unei ideei, împotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Ori noi observam ca în România dupa 1989, acum dupa atâtia ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda… comunista. În concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în esalonul doi,activisti, securisti si care au pus mâna pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea în care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul sa fim într-o pozitie echidistanta între calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Însa atât s-a putut… Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-a oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui însa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorât.

Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este înca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat în puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca într-o ecuatie matematica în care rezultatul se va schimba în bine. Din pacate nu s-a întâmplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si înca multe realizari în domeniul artei teatrale si cinematografice.

Adalbert GYURIS, Germania

 

mai 2011

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

CONŞTIINŢA LUCRULUI BINE FĂCUT – Interviu cu Rodica Danciu, director la Şcoala "Avram Iancu" din Dej, judetul Cluj

scoala-avram-iancu-dejRODICA DANCIU –  directoare la Şcoala „Avram Iancu”  din Dej, judetul Cluj – s-a lăsat călăuzită de un gând al lui Nicolae Iorga:

Nu spune niciodată “nu se poate”, ci incepe cu “să vedem”.

Gândul l-a tradus faptic cu: Ceea ce poti face azi, fă. Ceea ce trebuie să faci, să si faci.

Acest principiu l-a aplicat totdeauna, oriunde s-a aflat. Atunci când a predat la catedra de geografia,  dar şi atunci când a ocupat postul de director.

A indrumat  generatii de elevi cu personalitati diferite, insă avea  mereu in minte si in suflet principiul lucrului bine făcut. Pentru ea, satisfactiile au venit in mod firesc, dar nu usor, in timp, ca o rasplată pentru munca, dragostea si seriozitatea cu care a ştiut să-şi desfasoare activitatea de educator si director.

Performanta şcolară a discipolilor ei inseamna pentru Rodica Danciu o si mai mare implinire. Nu putini sunt cei care au optat pentru  geografie, ca  obiect de examen la bacalaureat, iar altii au ales geografia pentru  viitorul lor in pregatirea universitară.

Şcoala condusă de ea a prosperat atât pe linia performantei elevilor, la clase, dar si  la diferitele olimpiade, dar mai ales printr-o pregătire omogenă, de foarte bună calitate a majoritatii lor. Şcoala „Avram Iancu” Dej, străluceste nu numai de curătenie si de-o atmosferă prielnică unui invătămant sănătos, dar si prin implinirea aspiratiilor dascălilor la catedra. Pentru ei, nimic nu e mai inăltător decat să vadă că munca si  dăruirea  lor a dat rezultate excelente.

Rodica Danciu s-a nascut pe 10 februarie 1951 in Cotuşca, in judetul Botoşani. Işi aduce aminte cu mare plăcere de primele clase unde invătătoare i-a fost sora mamei, tanti Tincuta.

După absolvirea cursurilor preuniversitare in Botoşani, Liceul „Mihai Eminescu”, dorea să facă Medicina, dar mama a indrumat-o spre Geografie, absolvind Institutul din Suceava in 1973.
Imediat imbrătişează cariera pedagogică. După ce a profesat in satul Podriga (Botosani) sau Tarlişua, satul unde s-a născut Liviu Rebreanu, primeşte postul de profesor titular la Şcoala „Mihai Eminescu” din  Dej, dar si la Şcoala „Avram Iancu”-Dej.
Rodica Danciu locuieste in prezent in Dej,  este căsătorită cu ing. Gheorghe Danciu  si  impreuna au o fiică, Adina, dar şi patru nepoti (doua fete si doi baieti gemeni) care, impreună cu ginerele, Nelu, trăiesc in SUA –  in NC, Hickory, din 2004.

Cum şi de ce ati ales invatamantul?
– Doream sa fac medicina, dar viata grea de atunci, a facut ca mama sa ma determine sa optez pentru geografie.  Am simtit ca mi se potriveste. Iubesc mult natura, drumetiile şi trebuia sa stiu  totul in amanunt, dar şi sa impartaşesc cu ceilalti ceea ce stiu, ceea ce vad, ceea ce iubesc.  Asa se face ca pasul de a fi profesoara a venit de la sine. Nu cred ca aş fi putut lucra la fel de bine intr-un birou.  Nu suport stereotipia, simt nevoia sa ies mereu din cotidianul anost, şi cum altfel decat inconjurata de copii!  Imi place şi stiu sa iau decizii. Nu trec indiferenta pe unde merg. Observ, constat si vad ce trebuie facut. Cu elevii am avut intotdeauna o relatie buna, calda. Am facut impreuna numeroase excursii in care ne-am cunoscut mai bine tara şi pe noi insine…

Cum ati ajuns pentru prima data directoare de şcoala?
– Dupa 1989, s-a introdus pentru un timp regula  ca directorul sa fie ales de colectivul de profesori-invatatori.  Nu aspiram la asa ceva, dar colegii m-au ales. Am avut, la inceput, emotii mari. Ma intrebam,  cum voi putea sa ma achit cu bine de sarcini intr-o scoala nou infiintata?  Şcoala generala nr. 5, cu oameni noi, profesori si elevi  (circa 45 dascali si peste 700 elevi). Dar am luat-o pas cu pas.
Pricipiul care m-a calauzit a fost dupa o vorba a lui Nicolae  Iorga (botosanean ca si mine): Nu spune niciodata “nu se poate”, ci incepe cu “sa vedem”. Gand  pe care l-am tradus faptic cu: Ceea ce poti face azi, fa. Ceea ce trebuie sa faci, sa si faci.  Acest principiu l-am aplicat totdeaunat. Cand am predat la catedra    geografia,   dar  si in cei  16 ani de ani de directorat.

Dar director la Şcoala  „Avram Iancu”, cum ati devenit?
Banuiesc ca, deoarece   activitatea mea de director era bine cunoscuta la Inspectoratul Judetean Cluj, postul mi s-a propus ca o alternativa normala.  Şcoala „Avram Iancu” urma sa treaca prin schimbari de innoire. Asa se face ca trebuia sa vina si un nou manager. Aici activeaza peste  65 de cadre didactice si nedidactice si invata 850 elevi. Dar, noua etapa a impus sustinerea unui  concurs  de ocuparea postului, atat in 2002, cat  si  in 2006. Odata la patru ani.

Cum arata o zi obisnuita la scoala?
La ora 7.30 sunt in scoala. Imi deschid agenda in care am trecute probemele in curs de rezolvare si de perspectiva. Notez obiectivele si sarcinile pentru  ziua respectiva. Fixez prioritatile si intalnirile  care urmeaza sa le am.  Ma consult cu directorul adjunct in organizarea, coordonarea si controlul activitatilor din scoala. Dau dispozi?iile necesare directorului adjunct si serviciilor ( secretariat, contabilitate  etc.).  La baza este planul manageral al scolii,  care se intocmeste la inceputul fiecarui an. Insa apar si multe situatii  neprevazute, intalniri cu parinti pentru diverse probleme, elevi cu indisciplina, probleme medicale ale profesorilor-elevilor,  intalniri cu reprezentanti din Comunitatea locala (primaria, politia,  biserica etc.) si altele. Exista si cazuri cand trebuie  sa particip la diferite  activitati din cadrul  Primariei, aniversari locale, deplasari la  Inspectoratul scolar.  Fiecare zi e unica. Se incheie dupa ora 16.00. Dar ai si satisfactia lucrului bine facut.

Ce realizari deosebite aveti?
De la preluarea conducerii acestei scoli gandul meu a fost ca trebuie sa-i schimb imaginea. Fiind o scoala construita in  1964 am trecut imediat la executarea de  proiecte de modernizare. Am realizat  si obtinut aprobarea multor proiecte  pentru inlocuirea  usilor si ferestrelor, modernizarea  sistemului de incalzire prin dotarea cu o centrala proprie cu functionare pe gaz metan, acestea fiind realizate prin accesarea de fonduri europene. Şcoala este zugravita  frumos la interior-exterior si a devenit prezentabila!  Am realizat si  modernizarea  mobilierului cu sprijinul unor organizatii nonguvernamentale, din lipsa fondurilor de la minister. Pe de alta parte, am gasit solutii de dotare cu material didactic,  materiale pentru laboratoarele de chimie, fizica, biologie. Dotarea  cabinetelor de   geografie , istorie si  de  logopedie (care deserveste toate scolile si gradinitele din oras).
Pe de alta parte, pe linie de invatamnat, am cautat sa pun in valoare capacitatea profesionala a fiecarui cadru didactic. Le-am creat cadrul necesar si i-am stimulat,  pe diverse cai,  pentru a da randamentul optim. Elevii nostri au obtinut premii la olimpiade si concursuri locale, judetene si nationale.

Ce activitate metodico-stiintifica aveti?
La nivelul scolii, judetului si la nivel national am participat la activitati diverse in cadrul comisiei metodice a profesorilor de geografie din Dej (pe care o conduc), a cercului pedagogic, realizand lucrari de specialitate prezentate la nivel de municipiu in sesiunile de comunicari. Am participat la conferinte organizate de societatea de geografie din Romania cu diverse lucrari. Am publicat lucrari stiintifice de specialitate in Revista Terra in Studia Universitatis Babes Bolyai Ca exemplu de lucrare, mentionez «  Procese geodinamice in Bazinul Vaii Ilisua ».

Va  rugam sa ne vorbiti despre colaborarea cu colectivul didactic din scoala
Colaborarea este foarte buna. Se bazeaza pe valori si principii morale binecunoscute, pe respect reciproc, pe accentul pus pe deontologia profesionala. Caut intotdeauna sa pun in valoare capacitatea si personalitatea celuilalt. Stiu ca este loc de mai bine.De aceea, initiativele colegilor sunt bine venite daca acestea duc la obtinerea performantelor scolare. Ca urmare,  elevul are numai de castigat, si, totodata, noi ceilalti.

Ce proiecte de parteneriat ati avut ?
Şcoala nostra este parte la numeroase proiecte. Proiectele sunt grupate pe cinci mari teme: [1] Democratia-idealul tuturor (cu 12 proiecte); [2] Sanatatea pentru toti (cu 2 proiecte); [3] Mediul curat- premisa pentru sanatate (cu 4 proiecte); [4] Unitate in diversitate (cu 9 proiecte); [5] Arta pentru frumos (cu 3 proiecte).

Ce finalitate au avut?
Majoritatea au avut finalizare si rezultate.  Scoala si-a consolidat prestigiul bun. A crescut totodata nivelul civic al elevilor si profesorilor.

Mentionati cazul uni proiect?
As mentiona proiectul european „e-Twinning Painea in Europa” care a avut ca scop  dezvoltarea spiritului inovator si antreprenorial al elevilor din scoala noastra si o scoala din Slovacia. Finalitatea s-a concretizat intr-un targ de paine in 23 mai 2009 care a scos in evidenta, cu prisosinta,  obiectivele mentionate.

Va  rugam sa ne dati  o definitie a educatiei.
– Educatia cuprinde un ansamblu de masuri didactice aplicate sistematic in vederea formarii si dezvoltarii insusirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor , avand ca scop buna crestere si pregatire in vederea unui  comportament adecvat in societate.
Educatorii,  avem aceasta dificila responsabilitate, de a forma educatia tinerilor pentru a putea  intra in activitatea sociala.

Ce recomandare ati dori sa le faceti tinerilor care doresc sa aleaga o cariera in invatamant?
Sa iubeasca materia pe care o preda, sa se instruiasca permanent si  sa aiba o mare dragoste fata de copii.

Cum va petreceti timpul liber? Ce hobby-uri aveti?
Imi place sa fiu activa. Dorm putin. Ma trezesc devreme. Beau o cafea si incep sa fac cate ceva. Dar, cum am spus, imi plac excursiile.  In tara si afara. De curand am fost la Viena, Praga si Bratislava. Si am avut ce vedea, varietatea formelor geografice traversate, orasele pline de istorie si cibilizatie. Toate acestea  “vorbesc”  daca stii sa asculti!

Ce ganduri aveti pentru viitor?
Intrucat numai un an ma desparte de …. pensie, nepotii mei  sunt “viitorul” meu. Ei ma umplu de bucurie. Prezentul si viitorul meu sunt ei.  Nu ma vad fara ei!  E posibil ca unul din ei sa-mi calce pe urme, sa urmeze cariera de profesor.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
Sa citeasca site-ul dumneavoastra, acest interviu, dar nu numai. Sa ne aducem aminte de inaintasii nostri si sa urmam exemplul lor. Constantin Brancusi spunea undeva ca: “Lucrurile nu sunt greu de facut, greu este sa te pui in starea de-a le face”.