OCTAVIAN CURPAȘ – Gabriela Petcu din Germania

PetcuGabriela

„Încerc sa ma îndrept pe calea Ta/Dar, iarta-ma! sa pot si eu ierta”

Dumnezeu ne-a lasat cuvântul ca sa facem din el curcubeie de la cer la pamânt si-n suflet

Originara din Constanta, Gabriela Petcu a vazut lumina zilei pe 12 aprilie 1960. Copilaria i-a fost vegheata de albastrul înspumat al marii, dar si de parintii sai pentru care poeta are o dragoste neconditionata: “din exigenta mamei, am învatat ca trebuie sa fiu foarte atenta în viata, formându-mi rationamente înca din copilarie iar de la tata, am învatat sa fiu vesela chiar si atunci când as vrea sa plâng”. Minunea rasaritului sau a apusului si darul imensitatii de apa ce freamata cântece de iubire, de bucurie, de cautare, necesitatea de a spune, de a vorbi, s-a întrupat pentru Gabriela Petcu într-o lume a cuvintelor, a culorilor si a dragostei. Aceasta îndrageste cel mai mult cuvântul bun si frumos, culoarea roz în armonie cu galben, verdele crud al primaverii, albastrul cerului senin, albul inocent al fluturilor…raze de soare revarsate pe o câmpie cu spice de grâu copt si maci rosii la margine de drum. În momentul de fata Gabriela Petcu locuieste în Augsburg, Germania si este redactor sef la “Curentul International” (Europa). Continue reading “OCTAVIAN CURPAȘ – Gabriela Petcu din Germania”

Advertisement

Ce sa-ti aduca Anul Nou?

RestemanGettaGeorgeta Resteman
  .
De vrei ca tânar sa ramâi, iubeste
Dragostea-ti daruieste vesnicie
Râde cu toata fiinta, hai, zâmbeste
Ascult-a sufletului simfonie.
.
Iar daca-ti vine uneori sa plângi
Inima-ti mare de iubire-i plina
Citeste, lasa mâinii tale stângi
Emotii strecurate prin lumina
.
Cu dreapta scrie apasat „speranta”
Si fii ascultator si întelept
Inteligenta n-o uita restanta
Vei reusi gândind, mereu destept!
  .
Viseaza, visului nu-i tine locul
De neguri ocupat, e-n legea firii
Cu busuioc în sân s-astepti norocul
Visarea-i rasuflarea fericirii!
  .
Nu uita jocul, fiind copil mereu
Si-n a copilariei prospetime
Te scalda, în lumini de Dumnezeu
Cu bratul Lui în vesnics unime.
  .
Fa-ti timp ca sa traiesti, caci clipa trece
Se scurge lin, pe fruntea-nrourata
Nu lasa nouri, ca-s povara rece
Iar clipa nu se-ntoarce niciodata!
  .
Cu suflet cald si plin de bucurie
Treci vesel iarasi pragul dintre ani
Sa fii cu Universu-n armonie
Când îti urez din suflet „La multi ani!”
.
Limassol, Cipru, 1 ianuarie 2013

POEME ÎN OGLINDA (1)

Georgeta RESTEMAN & Ion VANGHELE

Ion VANGHELE:

E VIATA O CONTINUA OGLINDA

E viata o continua oglinda
Privesc în ea cu ochii tai cei verzi
Si fruntea sprijinindu-se de grinda
Când eu ma uit, tu, oare, cum ma vezi?

Deschide-ti gândul risipind fereastra
Spre universul celor patru zari
Si ai sa vezi din nou fecioara asta
Cu-amurgurile nechezând calari.

În foamea ta de patime închide
Un labirint de raiuri ce se ?terg
Si ziua pe taraba de voi vinde
Spre noaptea noastra pribegind eu merg

În mine o fecioara patima?a
Emotiile mi le-opre?te-n crâng
Molatec când desface din cama?a
Doi îngeri de mireasma care plâng.

Georgeta RESTEMAN:

TE VAD OGLINDA-N TRUPUL DEPARTARII

Te vad oglinda-n trupul departarii

Pe tâmpla de fecioara plânge clipa

Esti lacrima-nsetata-n gustul sarii,

Un pescarus ce-si arcuieste-aripa

În zbor sublim spre piscul neuitarii.

Deschid ferestrele drapate-n vise

Nadejdi târzii ivite-n pleoapa zarii

Renasc dorinti de-nchipuiri ucise.

Fecioarei din oglinda-i simt fiorul

Când gândurile împletesc cununa

E viata piesa-n care joaca dorul,

Un rol tivit pe-un coltisor de luna.

De-acolo se revarsa-n lume, tainic,

Si-ascute-n spinul rozelor simtirea

Oglinda sparge, dorul cel navalnic,

În ochii-i verzi înmugurind iubirea.

***

Ion VANGHELE:

IARNA CA O COAPSA DE FEMEIE

Iarna-i ca o coapsa de femeie
Si ma joc în nopti pe derdelu?
Luminând în cerul ei scânteie
Ursulet cu lacrime de plu?.

Iarna vine-n mine valurita
Si se leapada de feregea
O iubesc de patimi stapânita
Si-o sarut pe pleoapa de margea.

Se lumina totul, când, bezmetic
Carnea rece, dulce, o ating
Când iubind tacerile frenetic
În fereastra viselor ma sting.

Este între noi o sanioara
O speranta duce catre poli
Îngerii care în ceruri zboara
De iubirea iernii sunt matoli.

Beat ?i eu stau neclintit de veacuri
Somnul ei în mine îl rastorn
Gura ei de înghetate lacuri
Viu trozne?te-n pa?i de unicorni.

Zânele în alb iar se drapeaza
Trec tacând padurea de argint
Si la vara care-o fi viseaza
Scuturându-?i stelele de mirt.

Hai sa ne iubim în noaptea lunga
Eu pe tine alb-al lunii sol
Sa-ti sarut suflarea ta profunda
Si tot jarul trupului tau gol.

Dar tu ai plecat iara?i departe
De plecari parca nu ostene?ti
Si apoi îmi la?i ca semn de carte
Când îmi spui ce tare ma iube?ti.

Poarta a-nghetat astazi cu totul
Peste pomi a nins cu fulgi, mocnit,
Voi mânca de ziua mea eu, tortul,
De-amintirea visului pocnit.

Neaua se va strânge jucau?a
La fereastra stelelor ce mor
Am sa las zavorul de la u?a
Poate vii cu noaptea în pridvor.

Ne-om iubi imaginar prin basme
Tu, o zâna stând la rasarit
Eu, o umbra ratacind fantasme
Într-un colt de casa încalzit.

Georgeta RESTEMAN:

MAI CERNE IARNA TIHNA, FULGI SI VISE

Mai cerne iarna tihna, fulgi si vise

Când se-aprind luminile-n tacere

Cu roi de fluturi albi, aripi deschise

Peste noian de gânduri – mângâiere.

Zvâcnesc în trupul iernii începuturi

Sperante înghetate-n haina-i alba

Când fulgii dau vazduhului saruturi

La gât purtând dorinte prinse-n salba

Pasim într-un meleag de prospetime

Umplând potire de clestar cu doruri

Freamat de clipe-n ceas de curatime

La geam, iubire lina-n loc de storuri

Pervazuri de argint, o floare albastra

Ce se-oglindeste-n licar de scânteie

Clipiri de fulgi peste trairea noastra

Când iarna-i ca o coapsa de femeie.

Se zbate gându-n pleoapele-nserarii

Lasând pe scutul clipei urme frânte

Si-mbratisând fantasma departarii

Când în ninsori i-e dat sa se-nvesmânte.

***

Ion VANGHELE:

PRIN MINE CAD TARDIVELE ÎNGHETURI

Prin mine cad tardivele îngheturi

Cu degete-mbracate-n staniol

Din versuri scot uitate întelesuri

Ca din vesminte trupul tau cel gol.

Ma-ngâna basmul cu povestea rara

Si ninge alb, cu furii de poet,

În nostalgia ta crepusculara

Ce înfloreste arborii încet.

Aripa ta s-a leganat la poarta

Cuvintele s-au prabusit troian

În clipa care, alba ca o moarta,

A început solfegiul ei la pian.

Pagâni ne ducem undeva, aiurea,

Prin noptile de patime si dor

Unde din umbre va cânta padurea

Si licuricii stelelor în cor.

Ne musca crivatul plin de ninsori

Cu turturii cuvântului ce-ngheata

Îti spun acuma, între doua flori,

Ca e schimbarea gerului la fata.

Cai negri ne gonesc întru galop

Spre înaltimea muntelui Parnas

Chiar daca uneori mi-e versul schiop

Si ninge cu colinde fara glas.

Georgeta RESTEMAN:

ALUNG-ACUM ÎNGHETURI ÎN ABIS

Alung-acum îngheturi în abis

Si lasa-ti inima-n caldura lina

Sa împletim cuvinte-n paradis

Tesute-n doruri fine de lumina.

Te-ntoarce-n basmu-acela ostenit

Al viselor meleag care te-mbata

De-n brate-ti tremur, poate-am ametit

Ma iarta-n palma lunii preacurata.

Strivindu-ma-n decor înnametit

În alb de nea si-o stea nevinovata

Ne cânta clipa valsul nesfârsit

Pe-o ciutura de vremuri înghetata.

Lasa-vom noptii vraja de argint

Când umbrele padurii se-nfioara

Din cer ne curga-n taina dulce-alint

Doi îngeri tristi si-o struna de vioara.

De gerui-va crivatul prin noi

Cu limbi de foc îi risipim popasul

Viclean, de vrea sa vina înapoi,

În zeghe-si va afla de-a pururi masul.

Din basmul nostru ninge în cuvânt

Cu nestemate de trairi sublime

Nu sunt o sfânta, tu nu esti un sfânt,

Dar ne-mbatam cu-a iernii prospetime.

***

Ion VANGHELE:

RUP HIENELE DIN MINE

Rup hienele din mine, carnea dulce – aburinda
Cerul noptilor, în cruce, cu dizgratii ma colinda
Numai tu, pierduta-n vreme calci prin iarna mea saraca
Sa-mi saruti iubito, gura, cu mustati de promoroaca

Si în sal de umbre moarte,si în frunze care nu-s
Umbra mea, tacut o poarta în sarutul din apus.
Cu îmbratisari ma plimba în oglinda ta de lacuri
Printre tot atâtea clipe, care curg prin noi ca veacuri

Când de doruri si dorinte, ca o salcie se-ndoaie
Inima mea nevazuta în penumbra din odaie
Tu sa vii calcând, prozaic, cu conduri de poezie
Si sa-mi darui calda, gura cu sperante, numai mie.

Georgeta RESTEMAN:

VIN CU FULGI DE NEA ÎN PLETE

Vin cu fulgi de nea în plete si-ti aduc în seara tihna

Peste munti îmi arcui gândul cautâdu-ti azi odihna.

Umbre reci alung din juru-mi si pe jar de clipa dulce

Te cufund în ochii-mi tandri, ruga, poate, te-o aduce

Într-un leagan de visare pe-un tapsan al nesfârsirii

Sa ne cânte-un lied vioara savârsind versul iubirii

Si-ntr-o limpezime sacra, cotropiti de-atâtea doruri,

Sa scapam de-ncatusare si tristeti, în dulci fioruri.

Gurii tale sa-i fiu roaba, bratului sa-i fiu alintul

În nepamântesti dorinte, tâmplelor-lucind argintul-

Sa le daruim doar linisti, în oglinda dintre lacuri

Curga nestemate-clipe de acum si pâna-n veacuri!

***

Ion VANGHELE:

SARUT MÂNA, DOAMNA MEA

Sarut mâna, doamna mea,
Mi-a fost dor de tine-aseara
Dorul meu nu se compara
Nici cu arderea de stea.

Unii zic ca dorul trece
Si ramâne doar nimicul
Te iubesc în infinitul
Care nu mai vrea sa plece.

Într-un univers de gânduri
Te pastrez în mine, doamna,
Pomii scuturati de toamna
Zac pe-aleea vietii, singuri.

Te iubesc ca pe-o vioara
Cu emotii, nostalgie,
Când scriu asta pe hârtie
Nu las sufletul sa-mi moara.

Ne-om vedea poate-n târziul
Îngerilor care pleaca
Va ramâne ziua seaca
Plin de umbre doar pustiul.

Pasarile se vor duce
În amurgul lor sa doarma
Te iubesc, frumoasa doamna,
Cu ochi mari, cu gura  dulce.

Georgeta RESTEMAN:

FII TU CLIPA MEA – ODIHNA

Fie-ti ziua, domnul meu,

Ca un râu ce curge-n tihna

Prin hotar de Dumnezeu

Fii tu clipa mea-odihna.

Caci de-aseara, zavorâta

În castelul meu de ceata

Sortii jur, ma-ntarâta

Sa zâmbesc de dimineata!

Si-mi îndrept apoi spre tine

Sufletu-n alai de muguri

Când sclipiri diamantine

Turturi curg sub stresini-ruguri.

Lasa taina ta sa umple

Caneluri în trup – scânteie

Ca de-o fi sa se întâmple,

Iarna – coapsa de femeie –

Se va stinge-n rug de floare

Când va-nmuguri malinul

Din tristetea care doare

Vom topi-n iubire crinul.

Si-n amurg de-nsingurare

Vom lasa viori sa cânte

Din cenusi rascolitoare

Vor renaste aripi frânte.

Schimbarea lumii prin cultura

 EVENIMENT CULTURAL

Joi, 27 septembrie, orele 17.00

Primarul Sectorului 2 are deosebita placere sa va invite

Joi, 27 septembrie, orele 17.00 la evenimentul cultural

The World Poetry Movement (WPM) –  Miscarea Mondiala a Poetiilor   de pretutindeni

SCHIMBAREA LUMII PRIN CULTURA

Evenimentul va avea loc la

Centrul pentru Activitati Recreative si Inovare Ocupationala
Str. J.L. Calderon nr.39

The World Poetry Movement (WPM), ) –  miscarea Mondiala a Poetiilor   de pretutindeni miscare la care dorim sa fie prezenta si Romania prin poetii sai actuali, eveniment organizat de Elena Armenescu – membra a Uniunii Scriitorilor din România

Se doreste ca ziua de 29 februarie 2012 sa devina „ Ziua dragostei pentru viata”, exprimata în creatiile poetice care sa îndemne la pace, armonie, ecologie( sanatatea naturii, a Pamântului) si Iubire prin Poezie.

Elena Armenescu   debuteaza în  1989,  revista Luceafarul din (luna august) cu poemul „Confluente”.
Carti publicate – volume de poezie: Ferestrele somnului, Regatul ascuns, Exodul uitarii, Dictatura iubirii, Stigat spre lumina, Memoria statuilor, Iubirea împarateasca, Joc tainic.

Colaborari în presa literara: la revistele: Luceafarul, Poesis, Contrapunct, Viata Româneasca, Sfârsit de mileniu (actual Milenium), Convorbiri literare; la radio: emisiunea Poezie româneasca.

Invitati:

  Prof Univ muzicolog, Ioana Ungurean

Conf. Constantin Stoenescu UB Facultatea de Filozofie

În program:

 Lectura din creatia proprie: Dan Bodea, Andana Calinescu, Geo Calugaru, Marin Voican Ghioroiu,

Florin Grigoriu, Victorita Dutu, Elisabeta Iosif, Lidia Lazu, Ion  Lazu, Rodica Elena Lupu, Monica Muresan,

Victoria Milescu, Theodor Rapan, Camelia Radu, Georgeta Resteman, Petre Solonaru, Ioana Stuparu,

Laurian Stanchescu, Rodica Subtirelu, Claudia Voiculescu

·        Moment muzical oferit de poetul si compozitorul Paul Polidor.

·        Recital sustinut de actrita Doina Ghitescu

·        Expozitie pictura: Victorita Dutu

www.victoritadutu.wordpress.com

Ne-asteapta mama iarasi de Înviere-acasa

Ne-asteapta mama iarasi de Înviere-acasa
Când numara tacuta, în gând curat – dorinte,
În ea se da o lupta: nu-i timp de suferinte!
Si pregateste pasca si miel si drob pe masa…

„Îmi vin  copiii-si spune – si-i gata cozonacul!”
Genunchii si-i apleaca, îngân-o rugaciune:
„Adu-mi-i, Doamne,-acasa si fa Tu o minune
Sa vada cum înfloare-n gradina liliacul!”

Ferestrele-s curate si-i casa primenita
Un cos cu oua rosii asteapta-n coltul mesei
Muscata-i înflorita, zâmbind, cârciumaresei
Îi cade-o frunza-n glastra de doruri napadita.

De Paste-i gata totul, dar dorul o apasa
Si-asterne lin privirea spre zari, caci stie bine…
Suntem departe, mama, mereu gândim la tine
Noi te purtam în inimi, venim la anu’-acasa!

Te-mbraca mândru, mama, cu sufletul curat
Du-te sa iei Lumina si pentru toti te roaga
Esti dulce mângâiere, maicuta noastra draga
Si-ti spunem cu iubire: HRISTOS A ÎNVIAT!

Georgeta Resteman
13 aprilie 2012
Koln, Germania

ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

 

  Georgeta Minodora Resteman

.

Descatusari – Farâme de azima” –

Versuri vechi si noi

 

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

O PREOTEASA A CUVÂNTULUI SI ODISEEA EI SUFLETEASCA

 Georgeta Minodora Resteman


Descatusari

 Farâme de azima


Versuri vechi si noi

 Editura „Armonii culturale” – Adjud, 2011

 .

Nu e putin lucru sa strabati odiseea sufleteasca a unui poet, cu atât mai putin a unei poete, fiindca acolo s-a strâns noian de simtaminte si trairi învesmântate în haina metaforica, trecute prin turnesolul iubirii care desparte albastrul de rosu, starile meditative de cele nevoit cotidiene în care se afla natura umana pe parcursul existentei sale. Nu întâmplator, cei care au iscusinta de a sti sa plamadeasca aluatul cuvintelor în chip fericit, sunt binecuvântati, poate mai mult decât ceilalti traitori terestri, cu viziuni lirice menite sa-i înscrie în marele catalog al creatorilor de opere nemuritoare. Pastrând proportiile, Georgeta Resteman – cu o cumintenie brâncusiana, îsi decanteaza prin propriul filtru farâmele cunoasterii universale, într-o albie prin care curg aluviuni, când limpezi, când învolburate, dar toate având acelasi sens, spre marea revarsare cosmica.

Poemele din volumul de fata, adunate cu migala pe parcursul a doi ani si mai bine (primul ei poem datând din 13 martie 2009), sunt firisoarele de aur din musuroaiele de nisip pe care mâna si ochiul culegatorului, cu rabdare si iscusinta le-a descoperit si depozitat în tezaurul de suflet iar acum doreste sa ni le împartaseasca. Pentru ca nu se cuvine, daca posezi o comoara, s-o îngropi adânc în pamânt, sa n-o afle nimeni, ci dimpotriva, s-o înmultesti si sa darui din monadele ei tuturor celor care vor sa primeasca. Vom descoperi noi însine în acest tezaur: dorinte, îmbratisari, cuvinte-mpreuna, „picuri scursi dintr-o lumina” care au darul sa ne serveasca drept candele, flori de suflet, un „izvor imens de apa vie”, flacari roditoare, „scântei de floare dalbe”, „muguri de magnolii” care se desfac în „floarea sufletului viu”, dar si suficiente motive de ravasire sufleteasca, nascatoare de vers menit sa dainuie. Peste toate acestea, „tandru, versul” – prelins din calimara, picurând în „calde, mirifice unde” (Renastere). El are darul de a o face pe autoare sa pluteasca „înspre nouri si-n eternitate/ Cuprind infinitul si-n taina-mi tin dorul…” (Renastere). Ravasirea e ascunsa în taceri ancestrale, dupa marturisirea poetei, cautându-si sfios, „drum de Lumina-n destin”. (Ravasire).

Sentimentul cosmic este omniprezent în lirica acestei autoare, împletit armonios cu cel terestru: „Universul mi-e leagan de dor si visare”, dar, fara sa uite de acesta, ea se întoarce cu picioarele pe pamânt: „Ravasita ma-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pamântul îl simt sub picioare si sper/ Sa birui furtuni iar tristetea din mine/ S-o mistui în flacari de suflet …mister” (Ravasire). Ea si-a ales drept crez sacru Iubirea, dorind sa-i fie un festin continuu: „iubirea/ Sa-mi fie de-a pururi al vietii festin” (Ravasire). În asteptarea ei, sufletul se înfioara de un dor fara satiu si sub pleoape se nasc bobite de cristal.

Radiografia sufleteasca pe care o opereaza Georgeta Resteman asupra ei însasi e un motiv si un prilej bun de a ne-o aduce aproape, si de cunoastere profunda, asa cum numai visul si marile prietenii apropie si fac sa empatizeze. Ea ne permite sa-i privim direct în „cavitatea umorala a sufletului” ca în fântâna din ograda si sa luam aminte ca ne-a considerat demni de aceasta cinste, de a-i descifra fiecare freamat si fiecare geamat al acelei plamade de inefabil care nu poate fi atinsa decât cu razele altei inimi aidoma.

Poeta îsi socoteste destinul înscris „într-un templu sacru/ Al viselor si-n al sperantelor altar” (Trifoi cu patru foi), iar reprezentarea exterioara poate lua forma unei flori norocoase, asa cum e trifoiul cu patru foi aducator de noroc si fericire – reflex al ritualurilor magice si datinilor pastrate din strabuni. Credinta si mit, traditie si dogma religioasa, educatie morala, pastrate cu aceeasi sfintenie, scot la iveala un suflet sensibil, generos, doritor de bine, edificat pe virtutile teologale si cardinale existente si preluate din parinti. Respectul si iubirea vecina cu adoratia, fata de icoana parintilor constituie semnul distinctiv al unui caracter demn si luminos care împrastie în jur bunatate si pace. O anume tristete si nostalgie se degaja din unele versuri, reflex al amintirilor care nu-i dau pace: „Gândul meu dus spre nicaieri/ mi-apasa greu tâmplele ude/ iar boabele ochilor umbriti/ îsi cauta-n freamatul timpului,/ amintirile/ (…)//
Tremurul de ieri,/ ramas aninat de-un coltisor/ al sufletului trist,/ unde mugurii abia plesniti/ acopera goliciunea/ tristei primaveri/ desenate-n contur de sotron/ da acum anotimpului/ nesfârsitul ecou/ al eternitatii scufundate/ în teluricul iubesc”
(Un gând spre nicaieri, Oradea, 30 iunie 2009).

Asadar, nesfârsitul ecou al eternitatii este dat de teluricul „iubesc”, în viziunea poetei. Si n-ar fi de mirare, de vreme ce Iubirea este de sorginte divina si tot catre Divinitate se îndreapta. Catre o astfel de iubire jinduieste sufletul poetei, care s-o înalte, s-o edifice spiritual. Iata si un îndemn catre sine însasi, pe care poeta si-l adreseaza, atunci când povara zilei o apasa: „Tu daruieste dragostea-ti mereu/ Asterne pe carari de vis iubirea/
Stapânul tau e numai Dumnezeu/ Si-ti vei gasi în tine fericirea…”
(Povata).

De la epitetizarile de început, cu iz de pastel si elegie, nu rareori impregnate de locuri comune de genul: freamatul frunzelor, verdele codrului, tristetea norilor, fereastra sufletului meu, freamatul codrului, strunele dorului, pe-a timpului aripa, mirajul fericirii, tandre soapte, balsam pe rani, castel de vise, cântec lin pe strune de vioara, miresmele florilor, liniste vrajita, lacrimi – bobi de roua de pe flori, muguri de lumina, mirific decor, minunat dor, dimineti senine, soarele iubirii, floarea tainica-a iubirii, glasul tacerii, mantii de culori, roua diminetii, mirajul fericirii, cristalul râurilor, raze de luna, punti de suflet, geana zorilor, a stelelor cununa, mirific cântec etc., poeta face un salt catre esentializarea trairilor, catre adâncirea în propria cunoastere si explorarea tainitelor necunoscute ale sufletului smerit în adorarea Supremului Cântec al Luminii Necreate. Astfel lirica sa devine: „Un câmp de flori de suflet nesfârsit” (As vrea…). Acest demers liric grabeste cristalizarea Crezului poezic, care este subsumat în versurile urmatoare: „Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.// Stindardul ce flutur mereu printre semeni/ E alb si el poarta sub falduri Lumina!/ Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni/ Copacului-tara, sfintim radacina// Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza/ Spre secile-adâncuri uscate de vreme,/ Lumina si Pacea mereu ne vegheaza/ Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.// Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie/ Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…// Sub raze de Luna o pânza de vise/ Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legatura de chei, usi închise/ Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.// (…)// Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec//”. (Sunt, Oradea, 7 octombrie 2009).

Poeta nu se sfieste, cu acest prilej sa-si manifeste dragostea de meleag, fara a fi suspectata de patriotism vetust, retrograd, fara acoperire. Ba, s-ar putea afirma ca aceste valori perene ale sufletului românesc, cum sunt: dragostea de neam, de meleag, limba, religia, cultura, datinile, sunt reînviate, asezate într-o lumina favorabila, împrospatate. Corespondenta dintre ciclicitatea anotimpurilor si vârstele omului este evidenta în pastelurile elegiace de toamna în care poeta îsi reflecta propriile stari sufletesti. De pretutindeni razbate o dorinta vie de bine, de frumos si de pace, categorii pentru care omul trebuie sa lupte fiecare întru fericirea comuna. Pâna si natura îndeamna omul la bine si la respect fata de creatie, în poeme care par rugaciuni-psalmi, îndeosebi cele care au ca motiv central casa parinteasca, Ardealul iubit. E aici un soi de mândrie ardeleneasca pentru faptul ca autoarea a trait pe acest sfânt meleag, atât de încercat în istorie, dar cumplit de frumos, mai ales în amintirile celor plecati. În Ardeal dorul e mai intens, iubirea e mai apriga, toate lucrurile sunt asezate parca altfel, cu alte rânduieli si pe alte temeiuri: „Sub streasina casei ce straniu rosteste taceri/ Ferita de vântul nebun, de ploi, de ninsori si furtuni/ Zaresc lâng-o frunza uscata, ca-n dulci primaveri,/ Pe-un petec de verde, papadia soptind: «sa fim buni».// E-o liniste care-aduce frumosul în suflet, dorinta-n priviri,/ Doar un dangat de clopot se-aude departe pe deal,/ Din cosuri ies pale de fum, la geamuri rasar amintiri/ Asa e toamna târzie acolo, acasa la mine-n Ardeal” (Acasa, Sacuieu, 26 noiembrie 2009). De aceea, ardelenii se recunosc între ei, chiar daca nu s-au vazut niciodata. Limbajul lor comun este iubirea tara si de om care întrece orice alta virtute morala si doare mai mult decât cea mai adânca rana trupeasca. Cea mai curata carne de român, cel mai pur suflet românesc, asa s-ar putea vorbi despre locuitorii lui. Oameni pentru care istoria nu este doar un obiect de studiu, nu este doar un cuvânt uitat ori azvârlit fara noima, ci carne si sânge din propriul trup arzând pe rugul dreptatii si al libertatii.

Poezia de simtire religioasa este poate, cea mai reusita din creatia acestei poete. Ea picura fiori mistici în suflet si trezeste sufletele la smerenie si pietate. Ea e legata, de asemenea, de tinutul Ardelenesc, de credinta strabuna, de casa si de traditie: „Îmi ninge si sufletu-si cerne dorinta/ Iar fulgii de nea îmi alunga tristeti/ Surâs de copil în dragi dimineti/ Renaste pe-aripa de înger credinta.// Troiene de vis ce acopera drumuri/ Astern curatimi si croiesc idealuri/ E-atâta liniste-n jur si pe dealuri/ Departe, se vad unduind albe fumuri.// Se-aud cânturi line si-alamuri rasuna/ Întinderea alba de-argint straluceste// O raza de Sus catre suflet tinteste/ Si picuri de stele-mpletesc în cununa.// Vine Craciunul si-n cânt de colinde/ Ne umplem cu har si Iubire divina/ Suntem mai buni, însetati de lumina/ Si-n suflete flacara sacra se-aprinde.// Îmi ninge în plete cu lacrimi de Cer/ În suflet credinta si dragostea-nvinge/ Prin rugaciune chiar si ura se stinge// Va colind cu Iubire linu-i lin, leru-i ler…” (Îmi ninge, Sacuieu, 13 decembrie, 2009).

Arderea launtrica pe rugul iubirii este atât de intensa încât cu ea se pot aprinde muntii: „În clipele sublime am ars în vâlvataie/ Margaritare-n tihna cules-am de sub gene/ Am stins cu ele focul, a inimii vapaie/ Si-am exilat trairea într-un ocean de stele.// Din zborul de albine si-a dorului credinta/ Am împletit sperante, descatusari de vise,/ Cortine ridicat-am purtând cu staruinta/ Cununi de gânduri pure spre verile promise” (Nostalgie). Aici dorul arde, rascoleste si chiar viscoleste, facând sufletul sa vibreze. Iar în aceste retorte sufletesti, din flacarile vii se nasc scântei: „Ma arde-un tainic dor, ma viscoleste/ Cu fulgi de foc si straluciri de stele” (Dorul). Si nu o data, viscolul launtric rascoleste scântei. De notat faptul ca prozodia este perfecta, simtul ritmului si al masurii fiind înscris în firea poetei, nu exista asonante, versurile curg liber precum un suvoi limpede de munte, în sopote si eufonii fara cusur.

Exista bogatii neasemuite în sipetul sufletesc si poeta e gata sa le dezvaluie, sa le împarta, fara teama ca va fi dezamagita si înselata pentru ca aceasta este menirea ei pe lume: sa împarta daruri. Surprinzator de matura, aceasta lirica, eminamente pozitiva, stenica si binecuvântata de har, este oglinda unei femei împlinite care a iubit, iubeste si pâna la sfârsit, va iubi oamenii, viata, natura, lucrurile din jur. Nimic nu pare sa împieteze peisajul natural si livresc al poemelor din care parca izvorasc lumini solare si stelare ce se revarsa din belsug asupra semenilor. Se pare ca exista si o explicatie logica: sufletul poetei izvoraste nectar iar acest nectar nu este decât iubirea: „Din lacrimi cristaline durute sub zapezi/ Un giuvaer de floare si-ascunde în petale/ Întreaga-i prospetime, iubirea din amiezi/ Si bucurie-ascunde, lumina din pocale.// Vesteste primavara minunea cea suava/ Si ochii ni-i încânta cu straiul alb si pur/ Ridica gingas capul si parca zice-n slava:/ Nu-i vreme de tristete, e bucurie-n jur!// Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag/ Si-i sorb duios lumina ce-mprastie în cale/ Nectar din suflet, tandru astern tacut în prag/ Si-astept din departare… chemarea vocii tale.// De-ai stii câta iubire am adunat în suflet/ Si câta primavara am strâns la pieptul meu/ Câti ghiocei sadit-am si-al ramurilor scâncet/ L-am ascultat cu jale ori l-am trait mereu…// Ai alerga prin valuri, prin nori ti-ai face cale/ Si lumea ai strabate, mi-ai cauta privirea/ Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale/ De ghiocei, si-n soapte ti-ar darui iubirea.// Te-mbraca-n primavara, iubito, vino-n graba/ Adu-mi iubirea-n dar si linistea-mi vegheaza/ Un colier de vise ne-asteapta, tu… te-ntreaba/ De-s eu sau de nu-s eu, ce mai conteaza…// Si printre ramuri crude, priveste-mi neputinta/ Eu voi patrunde tainic pamântul ce musteste/ În juru-mi totu-nvie se-mbraca-n flori dorinta/ Dar asta primavara… «Malinul nu-nfloreste…» (Nectar din suflet, Oradea, 22 februarie 2010”.

Deosebit de relevanta pentru creatia poetei este dragostea fata de satul natal, „satul cu dor”, unde „Miroase codru-a floare si absint”, sat pe care ne asigura ca nu l-a uitat si unde se reîntoarce cu nostalgie sa-i sarute glia: „Sub munte plin de doruri, rasfirat/ Pe firul apei ce oglizi împarte,/ Râtul Romanilor a fost odat’/ Satucul ce mi-a fost întâia carte// Din care am citit despre-omenie/ Despre onoare, despre bunatate,/ Nimeni nu-ti cere-acolo o simbrie/ Si nici vreo taxa pentru libertate.// Casute-mpodobite cu stergare/ Dar si gradini de vis si curcubee/ Se-astern covoare de margaritare/ Ce rupte-s parca din Calea Lactee.// Doar freamatul padurilor ti-ajunge/ Sa-ti umpli sufletul de armonie,/ Cu roua care fruntea îti atinge/ Si tril de pasari într-o simfonie// Te ‘nalta si te poarta-n zari senine/ Plutesti, iubesti si speri si daruiesti/ Precum dulceata-n stupul de-albine/ Cu dragostea din oameni te-nsotesti” (Satul cu dor).

Începând cu a doua secventa lirica, cerul poetic se deschide într-o revarsare de picuri de mir, lacrimi de cer, binecuvântari de la Dumnezeu îmbratisari de copil, mângâieri de mama, toate dorurile strânse în cununi de margaritare, amintiri dragi ramase intacte pe retina, care tâsnesc în cascade si racoresc pamântul sufletesc al cititorului. Pentru ca nu se poate sa nu faci conexiuni spirituale între versurile Georgetei Resteman si propriile tale amintiri. Si într-aceasta consta adevarata valoare a liricii sale, pentru ca este universal valabila si-n ea se regaseste oricine. Cuvântul de ordine este: încântare fata de tot ce înseamna creatie divina si umana la care si noi suntem partasi directi. Si în acest peisaj paradisiac apare beneficiarul iubirii: „tu, tesator de vise/ cântând la harpa imnuri divine/ îti limpezesti / privirile-n boabe de roua/ intonând imnuri de slava/ si daruind pace…/ ce minunati sunt îngerii!” (Iubire). Toate acestea, bineînteles, poarta un singur nume: Iubire!

Revelatii, încântare, amintiri, visari, asteptare… un buchet de simtaminte devenite poeme. Se spune ca poezia se naste din rana. Ba mai mult, Jose Marti spusese odinioara ca: „Dintr-o rana mai cumplita/ iese versul mai frumos”. La Georgeta Resteman – poezia se naste din iubire, din împlinire, din senin, dor care compun împreuna cântecul inimii. Astrul tutelar – soarele iubirii îi protejeaza pe cei care-si daruiesc inima unul celuilalt. Ca într-un fel de magie. Iubirea este pentru poeta – talismanul pur pe care si-l atârna la gât si care o protejeaza de tot raul. Drept pentru care ea spune: „O port cu drag si simt ca urc spre cer/ Ating în treacat norii prin albastru/ Iar drumul lin ce duce spre mister/ Îl desluseste-ncet maretul astru.// Lumina vie-n suflet da putere/ Sa birui orice urma de-ntristare/ Cu floarea de salcâm uit de durere/ Parfumul ei sublim e alinare”. (Salcâmii-au înflorit târziu).

Florile de tei, raspândind miresmele tari ale iubirii, constituie un leit-motiv statornic în creatia Georgetei Resteman si nu e de mirare pentru ca orice poet se îmbata de aromele lor, echivalente cu aromele iubirii pamântesti, care naucesc, îmbata, ametesc si molesesc totodata. Cât de armonios se împletesc natura cu simtamântul sacru, religios, în lirica acestei poete! „Pamântul reavan, cu mantii divine/ E sacra legatura si loc de-nchinaciune/ Trifoi cu patru foi zâmbeste catre mine/ Si ma îndeamna tainic la dulce rugaciune.// Doamne, sfinteste-mi viata si daruie-o cu pace/ Da-mi bunatate-n suflet si-o mare de iubire/ Mai da-mi întelepciune din grâul ce se coace/ Pâinea credintei da-mi-o si-un dram de fericire! Sacuieu” (Rugaciune, 4 iulie 2010). E de notat ca în iubire, sufletul nu e nelinistit, zbuciumat, ci mai degraba încrezator, plutind precum o barca pe ape line, pe un lac cu nuferi. Poezia Georgetei Resteman are o frumusete candida, linistitoare, limpezime de suflet, care cheama la speranta si lasa în urma tot ce e rau, precum zapada care acopera toate denivelarile, toate asperitatile si tot noroiul. Fixându-se mai mult spre fiinta launtrica si cautând noi filoane freatice care sa-i defineasca crezul artistic, Georgeta Resteman are sansa de a-si afla drumul propriu spre marea poezie a lumii.

Crâmpeie de liniste, seninatate si bucurie, iubire lina – apa vie a sufletului, degaja aproape toate poemele Georgetei Resteman, asa cum am spus, fiind o poezie stenica, luminoasa, solara, benefica spiritului. Si asta pentru ca, asa cum marturiseste autoarea: „Gândesc prea mult, iubesc frumos si poate sper/ În visele frumoase sau limpezimi de cer/ Sunt lan aprins de maci sau fosnetul de frunze,/ Am flori de tei în plete si-al lor nectar pe buze?” (Întrebari). În retortele sufletesti poeta pastreaza si prepara elixiruri, precum marii alchimisti, din: visari, mângâieri, doruri ascunse, lacrimi calde, sperante de bine, împletite-n taceri, toate framântate cu lumina blânda. Ceea ce rezulta e un balsam de cuvinte bun de tamaduit rani vechi si noi, de trezit la viata si la creatie de orice fel.

Însa nu o data, natura, în corespondenta intima cu sentimentele umane, se înaspreste, ploaia ameninta, furtuna domina. Sufletul e ravasit. Dar pentru ca structura intima este pozitiva, poeta asteapta cu încredere raza de soare sa încalzeasca din nou si cerul sa se însenineze: Ploua si cerul se scurge spre noi/ Ma biciue aprig rafale de vânt/ Alunec pe iarba-n sarut de pamânt/ Mi-e sufletul searbad si ochii-mi sunt goi.// Ramân neclintita si-mi las fruntea lin/ Sa-si spele tristetea în lacrimi de flori/ Culeg cu iubire si-asez subsiori/ Petale ranite din cupe de crin…// Ma-nvaluie apele tulburi ce curg/ Suvoaie m-acopar dar eu le ignore/ Mi-e gândul durut de tristete si dor/ Îmi tremura trupul în tristul amurg.// Deodata potopul din jur se opreste/ Dar stau nemiscata timid-asteptând/ O raza de soare s-apara râzând/ Caci ploaia din mine caldura-si doreste.// Sperante de bine-mpletesc în cununi/ Si doruri astern în taceri ferecate/ Carari de lumina râvnesc, din pacate,/ În linisti se-ascund blestemate furtuni…” (Ploaia, Sacuieu, 7 august 2010).

Un oarecare fior de revolta sociala razbate din poemul „Sufletul nostru nu-i de rastignit” dar totul e de un bun simt proverbial, chiar atunci când mustra, poeta o face cu glas rugator si ponderat, cu delicatetea ce o caracterizeaza. Chiar si în vremuri aprige, sufletul gaseste puterea de a se redresa, prin rugaciune, de a-si regasi pacea si speranta, iar un firicel de iarba îi poate din nou aduce surâsul pe buze: „Cu ce ne-a mai ramas fecund în noi/ Visam mereu si nazuim, sperante…/ Nu ne vor speria nici vânt, nici ploi/ În universul plin de discrepante.// Îmi limpezesc plina de dor, privirea/ În nesfârsirea cerului albastru/ Cu ruga sfânta de-a-mi pastra iubirea/ Îmi darui pace-n sufletul sihastru.// Printre noian de gânduri ce m-apasa/ Caut în mine linistea râvnita/ Si-n moliciunea ierbii de matasa/ Mi-afund truditul gând, sunt ostenita// De-atâta zbucium si de umilinta…/ Sarut cu-ardoare firicel de floare/ Si ma hranesc cu muguri de credinta/ Lasând de-o parte orice-ncrâncenare.// Din cânt de frunze plasmuiesc iubire/ Din nuferi gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate”. (Caut în mine linistea râvnita, Oradea, 10 august 2010).

Lirica Georgetei Resteman respira iubire prin toti porii. Si chiar daca, dupa spusa poetei, „se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante” – ea biruieste pentru ca: „sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har// Si-i harazit sa darui iubire tot mereu/ Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc/ Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu/ În liniste si pace de-acum o sa traiesc”. (Azi nu mai vreau sa stiu de suparare!, Sacuieu, 22 august 2010). S-ar zice ca autoarea, prin plinatatea iubirii rascumpara raul lumii. Ea nu cunoaste înfrângere, dezastru, tristete, neliniste, îndoiala, gelozie, disperare, singuratate, teama, minciuna, întreaga gama de sentimente amestecate cu stropul de fericire. Ea spune limpede: „Singuratatii nu-i platesc simbrie/ Te ocrotesc cu gândul meu si sper/ Sa-ti fie viata-n linistea dorita / Într-un tarâm de vis si-un colt de cer/ Te port în suflet si sunt fericita”. (Dragoste de tine, Oradea, 30 august 2010). Este una din acele preafericite persoane care-si fac din dragoste crez si au sansa de a primi dupa cum daruie. Si daruieste din plin. Dar câte persoane nu daruiesc totul si primesc în schimb, reversul darului?

Epopeea iubirii sau odiseea iubirii s-ar putea intitula întreaga lirica a autoarei. O trasatura remarcabila a acestei lirici este lipsa totala de vulgaritate si de frivol, autoarea alegând din paleta cuvintelor erosului, doar pe acelea care inspira candoare, gingasie, puritate, frumusete interioara si exterioara, reflexe ale unui suflet primenit în apa lustrala, înaltat si edificat, ajuns la un catharsis desavârsit. Si e de mirare cum dragostea a ramas la fel de proaspata si intensa în pofida anilor care au trecut peste ea.

Georgeta Resteman si-a ales o deviza pe care o urmeaza si-i îndeamna si pe altii s-o faca: „Viseaza, traieste, iubeste!” – nu neaparat în aceasta ordine, dar sunt trei coordonate fundamentale ale drumului omului în viata. Faptul ca ea aseaza visul pe primul loc se datoreaza firii sale visatoare, romantice, nostalgice, înclinate spre mister si taina, dar calata pe prezentul acerb, plin de surprize neasteptate. Ea marturiseste ca ridica altar iubirii din lacrimi curgânde din cer. Si mai detine o reteta a fericirii: „Speranta-mpletind cu iubire/ Culeg praf de stele si soapte/ Din doruri îmi tes fericire” (Viseaza, traieste, iubeste!) Si cu asemenea ingrediente, cum sa nu rezulte o potiune magica în stare sa vrajeasca orice fiinta?

Exista o asteptare permanenta, omniprezenta, un dor nesfârsit, o neîmplinire în toi de-mplinire, un jind fara satiu, aproape de obsesie, o dorinta de daruire si de iubire care acopera lucrurile si persoanele în jur. În virtutea acestei asteptari a împlinirii dorului, versurile striga, cheama, ademenesc, atrag cu putere magnetica. Poeta a scris si un „Imn al iubirii” în care orice cuvânt e împletit cu fir de lumina. Cu un manunchi de „vise-atârnate în colturi de stea”, Georgeta Resteman si-a propus sa vina în întâmpinarea noastra si sa ne ofere din preaplinul iubirii sale, cu o sinceritate dezarmanta. Este de fapt, radiografia sufletului sau, pe parcursul multor ani, în care trairile se amesteca aproape de neseparat, cu amintirile, în care imaginarul se suprapune realului si planurile se întrepatrrund. Un experiment care merita asternut pe hârtie pentru ca dragostea sa capete si mai mare constitenta, pentru a nu se uita nimic din aceasta feerie traita frumos si demn, dar mai ales, crestineste. Mai ales când iubirea încolteste, devine tulpina, da muguri, înfloreste si da rod bogat, neasemuit: „Dar stiu ca iubirea ramasa-n tulpini/ Va tine viu focul ce pâlpâie lin/ În frunzele stoarse de verde-pelin/ Si muguri nascând primaveri din lumini.// Nici gerul, nici neaua cazând pe pamânt/ Nu pot sa ucida, nici flori, nici iubirea/ Ce vine de Sus primenind omenirea/ Cu pace si linisti în Sfânt legamânt” (Flori sub zapada). Aceasta ardere continua pe altarul iubirii poate fi comparata cu cea a unei alte poete din secolul trecut, Magda Isanos, cea care a deschis portile inimilor cu versuri de o frumusete negraita si cu un patetism demn de marile iubiri arse pe rugul sacru al credintei.

Doua trasaturi esentiale îi anima autoarei toate manifestarile: floarea din suflet si albul din gând. Câti oameni se pot învrednici de asemenea daruri? Dar si pentru acestea, a fost necesara o lupta continua pentru a putea beneficia de ele în plenitudine. Vrând sa le înmulteasca, poeta le daruieste, dupa principiul steinhardt-ian si dupa regula de aur a crestinismului. Aspiratia catre sublim, nazuinta de alb,de armonie, de curat, de frumos, de adevar, de bine – coordonate sufletesti si totodata virtuti care se oglindesc în lirica Georgetei Resteman. „Setos de alb, avid de curatime/ Flamândul suflet pacea îsi primeste/ Din al ninsorii dans, din Înaltime/ Îsi soarbe fericirea si traieste.” (Flamând de alb).

Cam acestea ar fi si coordonatele Poeziei si rolul ei de a aduce bucurie, pace, senin, armonie si dragoste între oameni si nu sa-i incite la rau. Pentru ca raul doare si raneste mai mult decât orice având un rol esential în pierderea sufletului. În acest sens, Georgeta Resteman poate fi asemuita cu o Preoteasa a Cuvântului bun si ziditor. „Departe de mine disperarea” – spune poeta. De remarcat sentimentul profund religios ce se degaja din versuri si modul de adresabilitate direct lui Dumnezeu. Tablouri feerice hibernale de sarbatorile Nasterii Domnului, îi aduc chipul sfânt al Pruncusorului, alaturi de Maicuta Domnului si de toti ai casei, ascultând colinde. Totul e învaluit în aer de poveste în corul de îngeri care cânta la ieslea sfânta. Tabloul este completat cu imaginea perfecta a unei familii crestine care sarbatoreste în jurul bradului Nasterea Domnului. În asemenea momente festive, „Si dorul de viata renaste, / bucuria învinge în sufletul bun/ cu pace si dragoste, linisti sub brad/ si nadejde deplina-n Ajun de Craciun” (Doruri sub zapada). Ultimele poeme sunt scrise în tara straina, din Limassol–Cipru, cu pana înmuiata în dor de meleag si de casa. Faptul ca poeta ne face partasi la odiseea ei sufleteasca reflectata în adieri de flacari poematice, ca ne dezvaluie poezia Ardealului cuibarita în sine, constituie pentru noi, cititorii, o sarbatoare aleasa si un bun prilej de a o cunoaste, îndragi si pretui în aceeasi masura.

Cezarina ADAMESCU

Redactor „Agero” Stuttgart

Membra a Uniunii Scriitorilor din România

ORIUNDE TE-AI AFLA ROMÂNE!

Georgeta RESTEMAN

 

De SFINTELE SARBATORI, române,

doar gânduri luminoase pentru tine,

oriunde te-ai afla!

Suntem aici, cu totii, plamada vie din pamântul românesc si ne unim doar prin Cuvânt simtirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim si tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunatatea si Iertarea ne bat sfios la usa, în prag de sarbatoare, ne umezim privirile în lacrima sperantei de mai bine. Si tresaltam de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Mos Craciun ne calca pragul si se îndreapta, vesel, spre mine si spre tine…

 Oriunde te-ai afla, române, frate, îti daruiesc din suflet gând frumos! E sarbatoare pe Pamânt si îti doresc ca astazi sa îl primesti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a nascut, Isus Hristos! Sa-ti fie masa plina si sufletul curat! Sa uiti de suparare, sa fii bun si sa te bucuri de ce-i frumos cu-adevarat! Copiii sa ti-i cresti în pace si-armonie si dragoste de semeni sa le sadesti în suflet! Sa porti mereu cununi de fericire si daruieste, dragul meu – de n-ai facut-o pâna-acum -, în jurul tau, Lumina, Pace, Liniste, Iubire! Frate, române, oriunde esti în lumea asta, deasupra ta, fara-ndoiala, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfânta de Craciun, aduna-i pe cei dragi si bucurati-va cu totii, si colindati cu sufletul, rostind cu drag, si „linu-i lin” si „leru-i ler”!

Craciun fericit!

 ***

DIN SUFLET VA COLIND

Vesmânt de alb, luciri diamantine
Îmbraca-n juru-mi totul, ce splendoare!
Un roi de fulgi, un cor de voci divine
Obladuiri de îngeri în strai de sarbatoare,

Un brad gatit cu truda, din cuvinte
Cernute în crâmpei de gând frumos,
Picuri de mir ce se astern, cuminte,
Vestind nasterea lui Isus Hristos.

Din suflet va colind, oriunde-ati fi,
Va daruiesc din inima cuvântul,
De sarbatori  sa fim din nou copii
Înnobilând cu dragoste pamântul.

Sa nu lipseasca nimanui pe masa
Pâinea sperantei coapta-n bunatate,
Iubirea sa patrunda-n orice casa
Domneasca pacea pro eternitate!

Din suflet va colind de Mos Ajun
Norocul va surâda, mereu cu bucurie
Sa fim si buni si darnici de Craciun
Cuvântul meu de bine sa va fie
Dar de Lumina de la Domnul Bun!

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

 

 

O carte a aventurii, cutezantei si-a dorului de-acasa

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX- Un alt fel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”

Editura “Anthem”, Arizona, SUA

octombrie 2011

Surprinzându-ne placut, Octavian Curpas ne ofera, în miez de toamna, o carte scrisa într-o maniera diferita de cea cu care suntem obisnuiti, o îmbinare reusita între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc si analiza profund-psihologica a unei palete largi de profile umane si istoriile lor de viata. Dupa cum reiese chiar din subtitlul ales cu grija de catre autor, „un alt fel de «pasoptisti»” – în totalitate reali -, apartinând primului val de refugiati politic din România postbelica sunt eroii lucrarii de fata si, mai mult decât atât, câtiva dintre ei traiesc înca în Statele Unite.


La prima vedere se prea poate sa avem iluzia gresita a unei însiruiri de relatari rebele apartinând unui personaj inedit, acest nea Mitica plin de surprize, prototipul cutezatorului neinhibat de explorarea necunoscutului si al autodidactului, avid de cunoastere, încrezator în forta sa fizica dar mai ales în taria psihica de a depasi obstacolele care îi bareaza vizibil drumul spre împlinire. În realitate însa, Octavian Curpas, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regula de azi, reuseste într-un mod original sa realizeze o radiografie a emigratiei românesti la mijlocul secolului XX, supunând atentiei cititorului o categorie interesanta de emigranti, tributari cutezantei si spiritului de aventura, rabdarii si asteptarii, dorintei si neputintei, euforiei si negrei disperari în momentele de grea cumpana, în aceeasi masura. Ei sunt cei care-au avut curajul si taria psihica de a descinde din tarâmul ierbii verzi de-acasa pe meridianele lumii, cautându-si frenetic calea si luptând cu bratele, inima si mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cartii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitica, exemple reale de curaj si abnegatie în straduinta lor de a ascede într-un alt fel de spatiu, în care principiul meritocratic nu tine cont nici de origini, nici de clasa sociala.

Nea Miticavinovatul principal al dezvaluirilor întâmplarilor structurate de catre Octavian Curpas în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul careia se rotesc povestile adevarate ale unor români îndrazneti, inteligenti, neînfricati, care, odata ajunsi în lumea noua se zbat sa-si realizeze visele cu truda mintii si a bratelor, si chiar reusesc. Pe scheletul unor însemnari facute de nea Mitica pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie si relatarile sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viata, autorul, priceput în extragerea informatiei de la interlocutor (sa nu uitam, Octavian Curpas detine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) si neîntrecut documentarist, tese într-un mod original, frânturi din viata apropiatilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originala adusa istoriei emigratiei românesti.


Întâlnirea dintre autor si viitorul sau subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coada si adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerata leit-motivul vietii exilatului care spera în steaua norocoasa; aici începe sirul relatarilor ce stau la baza scrierii acestei carti. Oare norocul ce radiaza prin toti porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitica, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia sa patrundem astfel în tainele vietii emigrantilor, poate, nu de putine ori invidiati de catre unii dintre noi? În opinia mea, este un câstig pentru toti cei care vor citi pe nerasuflate o carte scrisa cu truda, responsabilitate si daruire, incubând o munca asidua de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelica) si în aceeasi masura din sursa vie, directa – autorul folosindu-se abil de informatii prelevate direct de la unii dintre eroii înca în viata (Tiberiu Cunia, Luciana Stanila, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

Nea Mitica deruleaza pe ecranul sufletului foiletonul vietii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a parasit România. Acesti adevarati artizani ai riscului si-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptatori ai revolutiei pentru mai bine, într-o lume noua, fie ca aceasta este Franta, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul si ineditul respira prin filele cartii scrise cursiv, gratie talentului si stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrazneala de a scrie despre personaje reale, interesante si foarte diverse. Interlocutorul sau, nea Mitica, îi faciliteaza patrunderea subtila în istoriile de viata ale unui complex de profile umane, pe care le slefuieste în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevarate modele, ziditoare de cetati de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai putin cunoscuti, eruditi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitica sunt caractere otelite de viata în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasa: oameni cu doua patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Târa – un bistritean cu studii la Sorbona, Costica Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isacescu – simbolul aventurierului pribeag printre closari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic si-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Bratianu sunt doar câtiva dintre cei despre care putem citi în paginile cartii. Nu intentionez pe toti sa vi-i dezvalui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astazi traieste la Syracuse, New York si pregateste pentru tipar cel mai complet Dictionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Stefanescu al carui nume-l poarta un domeniu împadurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminenta a doctorului Traian Stoicoiu – românul al carui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary si unul dintre cunoscutii lui Constantin Brâncusi si-al adevarului despre operele sale.

Dupa ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia marturiseste: Desi multi dintre noi au plecat pentru libertate si o viata mai buna, am fost si multi care am plecat cu gândul de a reveni în tara. Generatia noastra nu a putut face altceva decât sa tina vie, în strainatate, în constiinta lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatura comunista. Poate ca, dupa ce voi termina dictionarul, as putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor si a evenimentelor pomenite de Mitica. Nu ca este important sa dau si o alta imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare placere (mie, daca nu cititorilor!), sa traiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, sa scriu o lucrare în care sa se vada interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiatilor de atunci, a dorintelor si simtamintelor ce-i animau atunci, dorul de tara, de familie si visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasa sa treaca neobservate nici valorile nationale ramase acasa, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stanila, unul dintre deschizatorii de drumuri ai pepinierei de medici si specialisti în stiinte medicale – Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu din Cluj Napoca. Luciana Stanila este o fiica a Sebesului de Sus, din Marginimea Sibiului, vecina si prietena a lui Dumitru Sinu, care si azi, când vorbesste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevarate ale lui nea Mitica sunt reflectarea evidenta a spiritului românesc ramas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în cautarea desavârsirii.

Nea Mitica! Însusi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizeaza cititorul ca are de-a face cu un personaj îndragit, care inspira simplitate si apropiere, ingeniozitate si spontaneitate. El este exponentul descurcaretului, iar numele, chiar i se potriveste de minune! Nu trebuie sa-nvat nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de tara, apropiatii îi strecurau subtil ideea ca i-ar prinde bine sa stapâneasca o meserie. Dar lui nu i-a pasat de spusa nimanui – meserie n-a învatat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit si-a reusit sa-si faca un rost, sa aiba o familie minunata, sa detina propriul hotel, sa deschida sufletul si punga atunci când este cazul si, mai ales, nu a uitat niciodata ca este român!

Copil orfan de mama de la trei ani, crescut în spiritul sanatos al omului simplu de catre tatal si bunicii sai – oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu din Marginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturitatii sa ia o decizie capitala pentru viitorul sau, apucând drumul strainatatii. Iugoslavia, Italia, Franta, Canada, Statele Unite! Iata drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Munca si risc, dezamagire si împlinire sub umbrarul norocului, toate-si dau mâna, si-mpreuna i-aduc satisfactia finala! Prieten cu toti cei de la care a avut de învatat – chiar dac-au fost români, evrei, tigani sau alte natii, Mitica Sinu s-a descurcat si despre toti el vorbeste frumos.

N-a avut posibilitatea sa urmeze scoli înalte, desi, Doamne, cât i-a placut cartea! Dar a stiut si-a vrut mereu sa învete, sa cunoasca si sa se înconjoare de prieteni eruditi, se trezea de 30 de ori pe noapte si citea sapte ore pe zi, dupa cum marturiseste însasi Nicole, canadianca de origine franceza ce-i este soata de-o jumatate de secol si pe care o catalogheaza ca fiind cea mai românca dintre canadience, pentru ca a a dorit si a reusit sa stapânesca, în numai sase luni, limba româna. «Acasa» a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plina de carti valoroase, apartinând literaturii române si universale; citeste beletristica, istorie, filosofie, despre vietile scriitorilor si marilor învatati ai lumii. Dar nu-si uita obârsia si neamul.

Descins în lumea noua din Sebesul de Sus, din Marginime, nea Mitica ramâne cu amintirea satului în suflet. Îsi aduce aminte, pâna în cele mai mici amanunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri si traditii de care-i este dor. Consatean cu Goga si Cioran, asa se considera Mitica, pentru ca si cei doi colosi ai culturii românesti au aceleasi radacini, puternic înfipte-n tinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversatiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitica recita cu patos versurile poeziei Casa noastra, devenite chiar forma de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ti stergi ochii cu camasa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranta, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânarului sau vecin, Octavian Curpas, atunci când îsi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga – Si parc-aud pocnet de bici / Si glas staruitor de sluga / Rasare mama-n coltul surii, Asaza-ncet merindea-n gluga… /Înduiosata, ma saruta / Pe parul meu balan, pe gura : / «Zi Tatal nostru seara, draga, / Si sa te porti la-nvatatura»

Facând referire la rostul vietii, nea Mitica are un veritabil model de gândire filosofica, în însusi Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, caci el afirma: “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! Si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevarat si foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei carti-document, însa doresc sa va las sa-i dezlegati misterele prin placerea lecturii… Octavian Curpas a adunat mereu în jurul sau, benevol, truditori pe tarâmul cuvântului carora le-a promovat neconditionat scrierile si le-a încurajat latura creativa, sustinând propagarea permanenta a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Desi ne-a obisnuit cu interventiile sale jurnalistice prin prestatia-i neobosita în ziarele si revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – si a facut-o bine -, iata ca aceasta carte îi întregeste imaginea cu aceea de carturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaste tainele unei lumi în care el însusi vietuieste: o lume a necunoscutului în care daca patrunzi esti nevoit sa te adaptezi, sa-ti modelezi viata si sa-i îmbratisezi principiile, dar fara sa poti vreodata sa-ti uiti radacinile.

Georgeta Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

PROMOVAREA NONVALORII… BRAND NATIONAL?

Georgeta RESTEMAN

Cât vom mai asista la aceste „piese de teatru ieftin” care  ascund sub reclame socante „prezente scenice” semianalfabete? Dureros! E cumplit sa vezi cum se atribuie titluri si diplome, fara nicio jena unora care de-abia stiu sa lege doua vorbe în limba materna si nici acelea corecte,  si în momentul în care dau „switch-ul” pe limba pe care ar fi trebuit sa o asimileze (dar n-au fost  în stare) devin mai mult decât penibili si sa lasi tineri eminenti, inteligenti, olimpici sa-si caute norocul pe alte meridiane unde valoarea lor este, într-adevar apreciata!

 ***

 Daca în urma cu doua luni am parasit o tara care-mi este si-mi va ramâne mereu aproape de suflet, am facut-o pentru ca din preaplinul sufletului se revarsa prea multa amaraciune peste toate mizeriile la care am asistat, neputincioasa, în ultimii ani, cautând peste granite nu un simplu refugiu, nu goana dupa îmbogatire sau huzurul, ci doar un mijloc de supravietuire pe care tara mea, tara noastra a tuturor celor care suntem români nu mai poate sau mai bine zis nu mai vrea sa ne-o ofere.

 Esti corect, esti cinstit, esti onest, esti sincer si mai „ai si ceva în cap”? Nu esti bun! Nu faci compromisuri? Nu ai ce cauta în România! Nu stii sa te lingusesti si sa te supui mediocritatii sau de-a dreptul tâmpeniei? Esti un paria al societatii cangrenate de boala parvenitismului si a cameleonismului exacerbat, a impotentei intelectuale ridicate la rang înalt si-a promovarii non-valorii…

 N-as fi dorit sa ma folosesc de sintagma „trist dar adevarat”, devenita de-acum banala si uzitata adesea când se face referire la ceea ce se petrece în tarisoara noastra, unde cândva, „demult, tare demult…” (parafrazându-l pe Tudor Chirila de la Vama Veche), occidentalii veneau si se înfruptau din darnicia „micului Paris” si se desfatau în frumusetile oferite de cadrul natural de exceptie si ospitalitatea României noastre – dar iata-ma silita sa rostesc fara sa vreau: da, „trist dar adevarat!”.

 Urmaresc zilnic, gratie serviciilor unei companii românesti de televiziune prin cablu care opereaza si în Cipru, stiri, actualitatea româneasca în toata „splendoarea” si decaderea ei, cu „acces direct” la cancanuri si „perieri” de prost gust care te fac, pe de-o parte, sa nu regreti ca stai departe de acea societate bolnava, dar pe de alta, naste revolta, sentimentul acela care clocoteste în tine zbatându-se sa demonstreze ca nu toti românii sunt tâmpiti, ca nu sunt nici „figuranti” pe o scena a valorilor rasturnate si nici „actori de tinichea”.

România are valorile ei, atâtea câte-au mai ramas „acasa” si trebuie sa si le pastreze intacte, curate, limpezi si departe de interese meschine – care sunt, fara îndoiala, în total dezacord cu menirea lor ca valori! O societate sanatoasa se construieste si rezista oricaror „intemperii” cu oameni corecti, cu oameni valorosi, cu oameni cu un caracter puternic!

 Cât vom mai asista la aceste „piese de teatru ieftin” care ascund sub reclame socante „prezente scenice” semianalfabete? Dureros! E cumplit sa vezi cum se atribuie titluri si diplome, fara nicio jena unora care de-abia stiu sa lege doua vorbe si nici acelea corecte si sa lasi tineri eminenti, inteligenti, olimpici sa-si caute norocul pe alte meridiane unde valoarea lor este, într-adevar apreciata! Noi, cei care-am depasit vârsta maturitatii ne resemnam, sau poate nu! Dar ei? Tinerii acestia minunati, ce fac? Chiar daca BAC-ul de anul acesta a demonstrat „clasa” majoritatii, exista un segment care merita toata cinstea si aprecierea…

 Si argumentez cele afirmate anterior printr-un exemplu concludent: în luna iunie a avut loc la Larnaca a XV-a editie a Olimpiadei Balcanice de Matematica pentru Juniori, organizata de Asociatia de Matematica din Cipru, la care elevii români au luat nici mai mult, nici mai putin de 6 medalii: 3 de aur, 2 de argint si premiu special al juriului pentru originalitatea solutiei gasite pentru o problema, obtinând în acelasi timp punctajul maxim! Cinste lor si celor care i-au crescut si i-au instruit! Va puteti edifica asupra acestui succes al tinerilor matematicieni români, accesând link-ul de mai jos.

http://www.ziare.com/articole/olimpiada+balcanica+matematica

 Câte mijloace media din România au evidentiat rezulatele meritorii ale acestor muguri de român, „micutilor Einsteini” – cum catalogati în „Ziarul românesc din Cipru”? La valoarea lor nu s-a avut „acces direct”?

 Fratilor, stopati odata aceste practici de-a dreptul nebunesti si treziti-va! Ne faceti neamul de râs! Creati voit o imagine mizerabila asupra României noastre care de-abia mai respira de sub mormanul de ineptii care se petrec în ea! Nu este suficient cât împieteaza asupra noastra faptele celor care cersesc, care fura, care înseala, care îsi etaleaza „frumusetile” prin parcurile si locurile rau famate din tarile în care s-au pripasit si datorita lor, de multe ori ti-e pur si simplu jena sa vorbesti româneste de teama de a nu te aseza la acelasi nivel cu ei/ele? Suficient! Opriti-va! Eu ma opresc acum aici (dar nu pentru mult timp!): cine are minte sa priceapa, cine are ochi sa vada si cine are putere sa actioneze!

 „E nevoie de schimbare!” – ne-am saturat auzind acest lucru de ani buni, dar nu s-a schimbat nimic! Ba da! – îmi cer scuze, s-a schimbat din rau, în mai rau: promovarea non-valorii a devenit brand national!

Limassol, Cipru

15 iulie 2011

Miroase-a flori de tei…

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011

 

CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

de Georgeta RESTEMAN

 

 

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

 

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca,  poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii,  sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

 

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai  important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

 

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor,  alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

 

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei,  a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai  multi copii, cu mai multi barbati iar  legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe  tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus)  drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma,  ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

 

Prietenii dragi mie…

 

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi  si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa  ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

 

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

 

(va urma)

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

 

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

 

Troodos, Kykkos, Polis

 

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

 

 

POEME TRISTE

de Georgeta RESTEMAN

 

GÂNDURI

 

Suspine pierdute ’ntre pietrele reci

Rasfirate pe creste golase de munte

Nazuinte crescute pe-albastre poteci

Contrarii ce vor destine sa-nfrunte

În scorburi de suflete triste se-ascund

Dureri nestiute de minti prigonite

Ce-acum vad pamântul patrat, nu rotund

Si se zbat sa învie dorinte-mpietrite.

Noian de sperante se sting în taceri

De focuri aprinse în nopti linistite

Potire de suflet râvnesc primaveri

Limpezime de cer si iubiri împlinite.

Deschid larg fereastra, spre lume privesc

Ce multi stau la coada…la vise în drum

În vremuri atât de perfide … zâmbesc

Caci visele-s vise…dispar ca un fum…

ÎNROBITI DE VISE

Traim sub zapezi ce-s de doruri ucise

Si stânci care tânguie doine în noapte

Cu suflete triste ce murmura soapte

Suntem înrobitii acelorasi vise.

Asteptam primaveri sa renasca în noi

Iar viata sa zburde-n crâmpeie de gând

Ghiocei sa ne scalde în albul flamând

Si linisti adânci sa coboare din ploi…

Râvnim bucurie si mai cernem tristeti

În lacrimi de-argint sa se stinga-n uitari

Sperante-minciuni, dorinti, dezmierdari

Albastre lumini conturând dimineti.

Sunt tainice vise ce-n munte se-aduna

Se strâng printre pietre nespuse dureri

În izvoare-asteptari, în paduri mângâieri

Si iubiri înghetate sub raze de luna…

SUFLETUL NOSTRU NU-I DE RASTIGNIT

Împovarati de griji si de nevoi
Cu sufletul farâme, trist si gol
Gasim puterea de-a razbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol
Al celor care vor sa ne zdrobeasca
Si sa ucida ce ne-a mai ramas
Din mostenirea dulce stramoseasca,
Vor sa ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite si pe simtire
Metafora din ei a disparut
Noi tot vom scrie ce ne sta în fire
Suntem plamada din destin durut.

Lor nu le pasa ca pasim tacuti
Ori ca strigam spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncununa pe frunti
Sperantele, ne-aduce alinare.

Nu au masura în nimic ce fac
Tintesc, lovesc si spulbera în cale
Conduc cum vor si dupa bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o sa fure ce ne apartine
Caci le ajunge cât au praduit
Pamântu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de rastignit!

SATUI DE MINCIUNA

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de satui de minciuna

Nu mai stim sa zâmbim dar în noi o dorinta se zbate

Vrem liniste-n suflet, visând la o viata mai buna.

Copiii ne pleaca , batrânii ne mor de durere

Pe strazi felinare murdare si gemete surde

Saraci urgisiti de tristeti asteptând mângâiere.

Cei ”mari” sunt hiene si sfâsie suflete crude.

Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi

Ne zbuciuma fruntea, mocnim în taceri prizonieri

Suntem biet popor ce-i sortit sa traiasca în patimi

Noi n-avem nici azi si nici mâine si n-avem nici ieri…

Mi-e-o sila imensa de cei ce-au promis bunastare

Satui de minciuna ai mei sunt mereu oropsiti

Blesteme-nfocate rostesc si se uita spre soare

De-a pururi sa zaceti în temniti, spurcati ipocriti!

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de scârbiti de minciuna

Poate stim sa zâmbim… de scapam de potai însetate

De averi si de glorii, înghiti-i-ar tarâna strabuna!

REVOLTA

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.

O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna.

Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…

Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?

VOCILE STRABUNE DIN CETATEA BOLOGA

Sus, în deal, lânga Cetate
Se-aud vocile strabune
Plânge iedera-n ruine
Cautând din nou dreptate.

Ravasita-i astazi tara
De orgolii si de ura
De prin colturi – sare zgura
Si ne-aduce iar ocara.

Ei au reusit s-opreasca
Doar cu piepturi dezgolite
Hoardele turcesti, pripite
Spre Apus sa navaleasca.

Astazi noi privim cu teama
Înspre cei care se lupta
Între ei si se înfrupta
Fara ca sa deie seama.

De s-ar ridica strabunii
Si-ar vedea cum se darâma
Tot ce s-a cladit farâma
Prin orgolii-n fata lumii…

Au uitat cum bunii nostri
Si-au dat viata si-au luptat,
Cu zapisul la-mparat
Au putut sa-nfrunte monstri.

Glorie acelor care
Ne-au facut neam de eroi
Oare nu putem si noi
Sa fim OAMENI fiecare?

TATALUI MEU

E ziua Sfântului tau nume
Si-n zori ti-am sarutat icoana, TATA!
Ma simt stingher-acum în asta lume
Când nu-ti mai simt privirea-ngândurata.

Pe crestet, tu ades ma mângâiai
Si ochii-ti plini de lacrimi de iubire
Ma-mbarbatau în serile de mai
Când numaram trifoii…ce dulce amagire.

Revad tabloul sacru al bunatatii tale
Cu drag, în poarta casei de sub munti
Ma asteptai cu-n zâmbet si-mi asterneai în cale
Doar flori de bucurie si sfinte rugi, fierbinti.

Dar ai plecat devreme, de pe covor de nori
Veghezi spre noi soptind cu glasu-ti drag
Aceleasi vorbe calde…iar eu te vad în zori,
Ca-n dimineti de basm – trecând al casei prag…

GÂNDURI

Ratacesc printre gânduri usor ravasita
Cuprinzând orizontul cu palma mea uda
Sub cerul de vise, în linistea serii
Un munte de piatra-s, cu roua sfintita
Pe care-a ramas umbra verii, zaluda
Si tainic în noapte-ascult glasul tacerii.
Parca simt un fior ce-mi strabate fiinta
Cu raze de Luna mistere danseaza
Maestru tangou, reci umbre de ceara
Se mistuie-n gânduri – recheama dorinta
Iar undele-albastre, de suflet vibreaza
Când dorul din mine începe sa doara.
…………………………………………………….
Ratacesc printre gânduri usor ravasita…

SUNT

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

Stindardul ce flutur mereu printre semeni
E alb si el poarta sub falduri Lumina!
Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni
Copacului-tara, sfintim radacina

Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza
Spre secile-adâncuri uscate de vreme,
Lumina si Pacea mereu ne vegheaza
Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.

Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie
Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…

Sub raze de Luna o pânza de vise
Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…
Desfac legatura de chei, usi închise
Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.
……………………………………………………….

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

SINGURATATILE MELE

Seara si-a-ntins aripile-i albastre
Peste ocean de gânduri viscolite
Si-n umbre reci tacerile sihastre
Curg lin pe coli de viata ‘nametite.

Îmi iau în tihna sufletul de mâna
Împreunat cu dorul… si-n visare,
Singuratatii, vesnica-mi stapâna
Ma stradui sa-i aprind o lumânare.

Îmi tremur lacrima sub triste pleoape
Când mantia-i de gheata îmi întinde
Nu vrea sa plece si ma tine-aproape
Ma împresoara, viata mi-o cuprinde.

S-a cuibarit demult la mine-n casa
Si-a rasfirat prin colturi trena-i veche
Printre zabrele-o vad, e colturoasa
Si-o egoista-i… fara de pereche.

Singuratate, pleaca-n departare
Si lasa-mi liber sufletul sa zburde
Slabeste-ma din vesnica strânsoare
Tu daruie-ma dragostei flamânde!

Ma napustesc spre-a inimii fereastra
Cu gândul bun deschid acum carare
Si-n dragoste sadesc o floare-albastra
Precum singuratatii-i aprind o lumânare…

INCERTITUDINI

Încerc sa ma adun…

si sa-mi raspund

tot eu la întrebari…

mi-e capul plin de gânduri

de-atâtea cautari

ce-mi dau târcoale-n soapte

pierdutele visari

sunt triste orologii

ce suna goale-n noapte…

încerc timid sa merg

precum o fac ologii

dar drumuri ce converg

în puncte de lumina

dispar încetosate

si-n sufletul-gradina

de flori înrourate

te caut cu privirea

iar peoapele-mi plecate

regreta ratacirea

ramân înlacrimate

caci asta mi-e menirea

DEZAMAGIRE

Am asteptat un semn dar nu mi-e dat

Sa-mi bucur sufletul însingurat de vreme

Ce-i ferecat de nu stiu ce blesteme

Iar tot ce ma-nconjoara e trist si-nnegurat.

Demult, când totu-n jur se naruise

M-am cufundat într-un ocean de-amar

Si chiar de-as vrea sa scap e în zadar

Ramân neputincioasa si ma hranesc cu vise.

Viata dura, trista si plina de blesteme

Mi-a calit trupul, mintea si destinul

Ce nu se schimba si ramân cu chinul

Sperantelor desarte din vis, sub clar de luna.

Degeaba-mi macin gândul cu semne de-ntrebare

Raspunsuri lapidare roiesc în jurul meu

Încertitudini, temeri ce-au stapânit mereu

Fiinta-mi ravasita de-un straniu val de mare.

Se razvrateste-n mine-o multime de cuvinte:

De azi noi suntem unul…fiinta adorata…

Traieste nebunia caci clipa-i minunata…

Si altele atâtea ce-mi bântuie prin minte…

ZBUCIUM

O ploaie marunta de toamna e-n mine

Si-mi biciue trupul si gândul pribeag

Sub frunze-aramii ratacind în suspine

Îmi sprijin sperante de-un firav toiag.

Se zbat întrebari iar raspunsuri bizare

Încearca sa-mi spuna: asteapta-n tacere

Caci lacrimi de toamna si raze de soare

Si versul curgând îti vor fi mângâiere.

Sub picuri ce cad potolind fierbinteala

Din doruri nascuta sub soare de vara

Refuz disperarea, ignor amorteala

Iubirea-mi alin într-un cânt de chitara.

Ascult linistita-n decor de-ntristare

Refrenul ce unduie lin si-mi sopteste

Alunga tristetea ’ntrupeazate-n floare

Urmeaza-ti destinul, fetito, iubeste!

SINGURA-N TOAMNA

Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi

Ma zbuciuma toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flamânzi

Împrastiu sperante spre lumi nestiute.

Frunze-ofilite pe-alei ma-nfioara

Si vântul prin codri salbatec vuieste

Bruma pe flori si pe ierburi coboara

Iar sufletu-mi singur în toamna traieste.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel si-ntristarea

O lacrima calda obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate si sora mi-e marea.

Îti simt departarea… te-afunzi în tacere

Eu stiu ca ti-e teama iubirea sa-mi darui

În tine musteste o veche durere

De ce fugi, iubite si-n ceata te-nvalui?

BLESTEM

În aceeasi limba sfânta

Plângem…nimeni nu mai cânta

Cum faceam odinioara

În aceasta tarisoara

Batuta de vânt si ploi

Si cu câini ce rup din noi

Ne ramâne azi cuvântul

Cu care sfintim pamântul

Sfâsiat si pângarit

De cei ce ne-au osândit

Sa traim încrâncenati

Despartiti de-atâtia frati

Fie-le pamântu’ rug

Celor ce ne tin în jug

Si ne-alunga pruncii-n lume

Dunarea-i înnece-n spume

Sa se zvârcoleasca-n tina

Ca au smuls din radacina

Un popor, l-au decimat

Slugi la Occident au dat

Iar cei mari …s-au îmbuibat

Fie-le viata amara

Duca-se de-aici, sa piara!

TRISTETE

Seara trista,

goala pe dinauntru

vuiet de vânt

sageti de lumina

si-un suflet rezemat de un vers

îsi cauta linistea

pierduta-n pamânt

umezit de ploi

napadit de nevoi

sau ratacita

pe un colt de stea

în univers…

Oradea, 16 august 2010

AZI NU MAI VREAU SA STIU DE SUPARARE!

Azi nu mai vreau sa stiu de tine, suparare!

Te-alung si te condamn pe veci la penitenta

Departe de tumultul din sufletul ce doare

De-atâta apasare si cruda-ti insistenta.

Nu te mai vreau, ramâi în temnita uitarii

Destul mi-ai stat aproape, vreau pace si credinta

M-ai asuprit atâta si-ai vrut ca disperarii

Sa ma încredintezi, nu fac a ta vointa!

M-au întarit necazuri, am plasmuit sperante

Nu las sa ma atinga sarutul tau bizar

Se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante

Dar sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har.

Si-i harazit sa darui iubire tot mereu

Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc

Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu

În liniste si pace de-acum o sa traiesc.

Sacuieu, Muntii Apuseni

mai 2011