ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

 

  Georgeta Minodora Resteman

.

Descatusari – Farâme de azima” –

Versuri vechi si noi

 

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.