Vavila Popovici: GOLĂNIA

Ciuperci-otravitoareNimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza,

decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților.” – Nicolae Filimon

Am vorbit în trecut despre obrăznicie, despre tupeu, dar parcă am avut o jenă să vorbesc despre golănie și golani. Și aceasta din cauză că apelativul de „golan”, atribuit indivizilor cu un comportament stânjenitor pentru oamenii cu bun simț, avea în vremurile trecute o mare gravitate. Acum optica s-a schimbat, numărul unor astfel de indivizi, cu un astfel de comportament, a crescut simțitor. Continue reading “Vavila Popovici: GOLĂNIA”

Despre Premiul Nobel la români

mircea-cartarescu_1-465x390Dar și  despre Morala creștinului român

A nu ști Biblia, în speță Vechiul Testament și Noul Testament, pentru un european este un fapt de incultură îngrozitoare.

Gabriel Liiceanuu

Vă mai amintiți de gafa și incultura crasă a  senatorului român Dan Șova,  aceea prin care nega existența pogromului din iunie 1941 de la Iași? Continue reading “Despre Premiul Nobel la români”

Întunecând întunerecul

Coloana infinituluiAdevărul te poate elibera, pe când minciuna, niciodată

Este o vorbă: românul s-a născut poet. Fiindcă mulți o cunosc, nu puțini sunt și cei care o și cred, dar asta nu înseamnă că este  și adevărată.

Cert este că  un poet înțelege mai bine pe un alt poet.   Cine trudește  la plăsmuirea versurilor poate să se și refere cu mai mare acuratețe  la faptul că ele  transmit un mesaj, un fior spiritual, o muzică și un univers al lor, idei și judecăți,  dar  adevărul este si că adesea se  fabulează si se exagerează,  cu fapte și legende, iar scrisul lor nu e nicidecum ceva tabu cum vor unii să creadă.

La fel, un credincios, îl va intelege mult mai bine  pe un alt credincios din tagma lui.

Daca ajungi  să te încrezi în Eminescu, Eliade, Cioran sau Ionescu, vei avea un cult pentru ei și operele lor. Puțin altfel va fi dacă însă vei merge după Petre Țuțea, Ioan Alexandru, Octavian Paler, Dan Puric Continue reading “Întunecând întunerecul”

Fenomenul “Eminescu” atrage…!

Nu credeamÎn om e un șir nesfârșit de oameni.

Eminescu

Dă bine pentru orice român să fie eminescian. Din punct de vedere al românismului, al poeziei, al literaturii, al culturii, al atitudinii față de români și românism, al patriotismului-al iubirii și respectului față de Țară, e întemeiat, cred, și  e corect să avem în vedere etalonul Eminescu. Și, fără nici un dubiu, Eminescu este  un model și o culme, un luceafăr al culturii române.

Însă e cu totul altceva să ieșim din perimetrul stabilit de însuși genialul poet și să ne hazardăm în idei și atitudini care nu fac cinste nimănui, dimpotrivă. Continue reading “Fenomenul “Eminescu” atrage…!”

Afirmații care te bagă în ceață…

George Danciu

Curajul de a spune adevărul!

.

Veți afla adevărul, și adevărul vă va face liberi.

Evanghelia lui Ioan, 8.32

De ce dorec unii să pună lucrurile la punct? De ce trebuie ca permanent să  sortăm lucrurile, iar apoi să le punem la locul lor?

Poate fi doar o întrebare retorică. Răspunsul e un exercițiu de sinceritate, în primul rând.  Însă articolul luat din Marius Cruceru.ro,  afișat sub titlul incitant Prostia săptămînii: “Isus este răspunsul!”, lămurește  tocmai o astfel de întrebare. Continue reading “Afirmații care te bagă în ceață…”

O frântura din istoria emigratiei românesti înainte de 1950

Recenzie de Simona Botezan

O frântura din istoria emigratiei românesti – „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”

de Octavian D. Curpas

Cartea lui Octavian D. Curpas „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o frântura din istoria emigratiei românesti înainte de 1950. Subtitlul ales de autor „Un altfel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite” este doar vârful icebergului, deoarece evadarea din lagarul comunist este descrisa cu mult talent si responsabilitate în paginile cartii si va reprezenta o valoroasa sursa de inspiratie pentru istoricii dornici sa reconstituie istoria exilului românesc. Adaptarea emigrantilor, cautarea continua a paradisului terestru si a linistii sufletesti, completeaza în mod fericit ideea centrala a cartii.

Personajele din cartea lui Octavian Curpas prind viata înca din primele pagini si reprezinta pentru generatia mea – legende vii, modele, repere pentru minte, imaginatie si suflet. Cartea aduce în atentia cititorului o lume inedita, complet straina, întâmplari si caractere umane uimitoare! O cascada de informatii, succese rasunatoare si esecuri devastatoare capteaza atentia cititorului de la prima, pâna la ultima pagina. Sunt redate cu talent, sensibilitate si acuratete momente din viata temerarilor care au strapuns zidul comunist si si-au desenat viitorul pe alte meridiane.

Amintirile lui Mitica Sinu – personajul principal al cartii – sunt surprinzatoare si extrem de vii! Amintiri frumoase, dar mai ales valoroase, atât sub aspect informativ, cât si prin profunzimea detaliilor. Este uimitor drumul strabatut timp de 63 de ani de octogenarul stabilit astazi la Phoenix Arizona. Din marginimea Sibiului pâna în capitala Arizonei, aventura lui nea Mitica trece prin supliciile lagarului iugoslav, prin muntii Italiei, spre libertate. Orasul luminilor – fastuoasa capitala a Frantei – este pentru Mitica Sinu o tinta intermediara, un ragaz înainte de aventura peste Atlantic. Anii petrecuti în Canada, la Montreal, întoarcerea la Paris si în final cei 30 de ani în Statele Unite, reprezinta fiecare o treapta în evolutia globe-trotterului Mitica Sinu si capitole tot mai interesante în cartea lui Octavian Curpas.

Fiul unor tarani din Sebes, orfan de mama la o vârsta frageda, pleaca devreme de acasa si vede cu ochii lui o jumatate de planeta. Se stabileste în diverse tari, supravietuieste si se adapteaza unor sisteme si culturi diferite; traieste la maxim cei mai frumosi ani si învata sa extraga esenta din tot ceea ce vede, aude sau i se întâmpla. Mitica Sinu creste continuu din punct de vedere profesional si uman, paraseste o lume deja descifrata, pentru a descoperi alte lumi noi. Tinta lui finala este bunastarea materiala si linistea spirituala. Calauzit de idealuri marete si sustinut de energia specifica tineretii, Mitica Sinu calatoreste zeci de ani prin necunoscut, într-o lupta neobosita cu confortul de moment sau inertia.

Cartea lui Octavian Curpas surprinde cele mai importante momente si „intersectii umane” de-a lungul a 63 de ani de exil. Personalitatile marcante pe care soarta i le-a scos în cale, oameni obisnuiti si VIP-uri, l-au ajutat si l-au modelat în lunga sa calatorie prin lume si prin viata, transformându-l în omul fascinant care este acum. Mitica Sinu este dovada vie ca cel putin un proverb românesc este veridic 100% – „Cine n-are batrâni sa-si cumpere!” La 85 de ani, Mitica Sinu este un român fericit, însetat de cunoastere si pasionat de carti. De la fiecare dintre personajele cartilor, Mitica s-a ales cu ceva. M-au surprins placut lectiile de viata, tipologiile si comportamentele umane, prezentate de Octavian Curpas în cartea sa – un izvor de întelepciune pentru noua generatie.

Pornind de la amintirile, scrisorile si notitele lui Mitica Sinu, scriitorul Octavian Curpas reuseste sa transpuna în cuvinte tabloul emigratiei românesti în a doua jumatate a secolului XX. Rezultatul este o carte captivanta si extrem de valoroasa! Talentul si pasiunea autorului, combinate într-un mod fericit cu patina vremurilor evocate de nea Mitica, dau cartii forta, actiune si culoare. Este o poveste minunata despre o Românie pe care generatia mea nu o recunoaste, despre o Europa stralucitoare, la care noua ne-a fost interzis sa visam în regimul comunist; despre acea America la care au aspirat bunicii si parintii nostri; despre economiile înfloritoare ale lumii si oportunitatile planetei albastre în anii ’50, ’60 sau ‘70. Toate acestea reprezinta pentru generatia mea, motive de fascinatie, mituri si pagini de istorie. Octavian Curpas are dibacia de a prezenta cititorilor o avalansa de informatii utile, de a aduce lumina în mintea aspirantilor la „American Dream”. Cartea lui Octavian Curpas ne prezinta o America straina chiar si noua, generatia de emigranti sositi pe tarâmul fagaduintei dupa Revolutia din 1989. Este o America pe care noi nu o vom întâlni niciodata, dar despre care, datorita lui Octavian Curpas, avem de unde sa citim si de la cine sa învatam!

Amintirile lui Mitica Sinu sunt despre sanse si oportunitati, despre un „American dream” care astazi nu mai este actual. Experientele de pe batrânul continent se îmbina armonios cu educatia primita într-un satuc din Transilvania si cu lumea noua pe care a întâlnit-o peste ocean.

Personajele lui Octavian Curpas – exemple de tenacitate si perseverenta într-o lupta continua pentru adaptarea la lumi straine traditiilor si datinilor stramosesti – rezoneaza deopotriva cu tara lor de bastina si cu tarile care i-au adoptat. Despartiri, revederi, scrisori si evenimente care se succed cu repeziciune, dau un ritm alert, care te tine cufundat între paginile cartii. Transformarile din viata acestor oameni sunt ca un torent, ca o lupta interminabila între ratiune si simtire.

Citind cartea lui Octavian Curpas am avut senzatia ca America din sufletul meu nu mai are relevanta si ca America lui Mitica Sinu este, de fapt, lumea ideala pentru care au emigrat românii în SUA. Între paginile cartii lui Octavian Curpas am descoperit un batrânel simpatic, inteligent si perseverent, pe care îti doresti sa-l asculti si sa-l cunosti tot mai bine. Viata lui este asemeni unui munte cu urcusul greu, iar urcarea i-a dat ocazia sa-si largeasca orizontul. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât privelistea a devenit mai încântatoare! La 85 de ani, Mitica Sinu lasa impresia ca spre destinatia finala a vietii, partea cea mai frumoasa este însusi drumul pe care-l parcurgi. Chiar daca viata lui a fost o continua lupta pentru existenta, lupta a fost placuta, a avut teluri nobile, a facut gesturi altruiste, iar în final a gasit acel „acasa” dupa care tânjesc majoritatea dezradacinatilor.

Povestea lui Mitica Sinu ne îndeamna ca oricât de sus vom ajunge, sa nu uitam de unde am plecat; sa nu ne uitam originile si traditiile; sa întelegem ca indiferent ce limba vorbesc, toti oamenii se bucura sau sufera la fel; sa oferim iubirea, ajutorul si sfaturile semenilor nostri, iar Dumnezeu va avea grija ca noi sa primim înapoi înzecit.

Cartea lui Octavian Curpas este o definitie a fericirii. Personajele traiesc într-o conjunctura economica deosebita; actiunea se petrece într-o perioada de timp favorabila, în care fiecare emigrant primeste cel putin o sansa. Sunt oameni ambitiosi, animati de teluri marete, ajutati de noroc, intuitie si încredere în fortele proprii. Sunt caractere puternice, pe care cunostintele acumulate si energia tineretii i-au calauzit în final spre succes.

I-am regasit cu placere printre cunoscutii lui Mitica Sinu pe Paul Getty, magnatul petrolului care a revolutionat lumea afacerilor americane în a doua jumatate a secolului XX; profesori universitari, multe alte elite ale intelectualitatii românesti din exil, despre care auzisem doar la radio Europa Libera sau Vocea Americii; i-am cunoscut pe Eliade, Cioran si Bratianu.

Timpul reprezinta resursa noastra cea mai de pret, iar tineretea trece repede. La a treia tinerete, Mitica Sinu a înteles ca nu exista locuri perfecte pe planeta si ca experientele sale de viata trebuie sa ramâna scrise pentru aceia care vor începe aventura americana, dupa ce dumnealui nu va mai exista fizic printre noi. În acest punct, viziunea mea s-a contopit cu cea a autorului si cu cea a personajului sau principal si m-a condus la concluzia ca locul cel mai frumos si cel mai placut de pe Pamânt este acela în care te simti „acasa”.

Am avut surpriza sa descopar un autor inteligent, cu un suflet imens si amintirile unui bunic erudit, ale carui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit. Din intersectia si dialogul lui Octavian cu nea Mitica s-a nascut o carte plina de substanta, educativa, pe care o recomand calduros tuturor românilor, indiferent de vârsta si locatie. Oameni deosebiti, personaje spectaculoase, povesti de viata cutremuratoare… „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o carte remarcabila, pe care o voi pastra cu drag în biblioteca si o voi reciti cu mare placere oricând.

Simona M. Botezan

Washington D.C.

ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


 

Andreea MAXIM – Liceul Teoretic “Emil Racovita” Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)


ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

 

 

E greu de spus ceva despre România atâta timp când nu iesi din tara, cât nu ai termeni de comparatie. Odata iesit de 2-3 ori începi sa privesti altfel lucrurile, vezi partile bune, vezi partile rele, ti se schimba modul în care gândesti si apreciezi lucrurile. Spun acest lucru deoarece am fost plecata în strainatate si mi-am dat seama cât de mult sunt evoluate tarile din Occident, în comparatie cu România.

Ca imagine de ansamblu, România este o tara ce merita a fi apreciata. Natura ne-a înzestrat cu locuri absolut superbe, muntii, marea, lacurile-locuri apreciate în întreaga lume. România privita din exterior este o tara demna de invidiat pentru aceste locuri frumoase, variate… un loc superb pentru „o vacanta” sau pentru un „tur” prin cele mai interesante locuri din fiecare regiune. România îmi da ocazia de a ma putea bucura de peisajele ei minunate, de atmosfera placuta. Îmi place tara în care locuiesc pentru ca îmi ofera mereu noi experiente. Este mereu surprinzatoare, mereu te lasa sa îi mai descoperi o taina sau o frumusete. ?i când crezi ca nu mai ai nimic de vazut, hop apare misterul unei noi descoperiri. Pot spune ca îmi iubesc poporul doar pentru oamenii pe care i-a creat, oameni care ne-au facut cunoscuti în lume prin perfomantele lor: Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin si altii… Dracula, este renumit peste tot, la fel si Nicolae Ceausescu sau alte personalitati marcante ale istoriei romanesti. Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi.

Eu îmi iubesc tara, dar din iubirea mea face parte si disperarea mea de a vedea ce traim si cum traim. Este totusi tara mea, tara în care m-am nascut, locul în care am crescut, locul în care ma formez ca om… Nu pot sa aduc injurii la adresa ei, însa nu sunt nici foarte multe aspecte pe care sa le pot lauda în afara de ce am amintit mai sus. Sentimentele mele pentru aceasta patrie sunt contradictorii, si de ura si de iubire.

Urasc tot ce se întâmpla rau în tara asta. De ce mi-as iubi tara în care m-am nascut, dar care nu ma sprijina în ceea ce vreau sa fac si ma motiveaza tot mai mult sa o parasesc în viitor pentru alte meleaguri mai bune? Tara la care tot mai multi tineri renunta si pleaca în strainatate pentru a le fi apreciate cunostintele la adevarata lor valoare, pentru a se integra într-o comunitate studenteasca adevarata.

 

De ce mi-as iubi tara în care valorile culturale sunt marginalizate si în locul lor sunt promovate vedetele de carton care nu fac altceva decât sa contribuie la imbecilizarea romanilor? Tara în care mediocritatea si incultura sunt promovate de catre televiziuni ca standarde si manipularea a ajuns la cote alarmante.

De ce mi-as iubi tara înzestrata cu relief, locuri si peisaje dintre cele mai diverse, pe care însa nu le stim pune în valoare si le distrugem pe zi ce trece tot mai mult fara a tine seama de consecintele pe care le pot avea faptele noastre? Este un semnal de alarma pentru oamenii cu suflet adevarat care fac diferente si din pacate realizeaza ca suntem cu veacuri în urma altora.

Pacat ca locurile în care ne-am nascut si am crescut, încetul cu încetul devin-datorita mentalitatilor grobiene – zone detestate si, încerci cu disperare sa visezi macar daca nu, chiar, sa pleci în alta tara. Când constati ca bunul simt este un defect major, mai poti dori sa ramâi în tara? Când la tot pasul vezi câini vagabonzi, mizerie si agresivitate, te mai poti gândi la patriotism? Poate altii sunt în stare sa o faca, eu una nu. Istoria este acum o poveste, interpretata, adaptata, înflorita de înaltii demnitari. Iar în baza acestei istorii sarbatorim „diverse”. Mai mult, România este îngrozitor de grozava de ziua ei. Ca atunci când moare un om si, de abia dupa aceea, este cel mai tare, cel mai talentat, cel mai bun din tot Universul, însa trebuie sa moara sa fie ridicat la acest grad.

Nu ma mândresc ca sunt românca. Nu cânt imnul national. Nu duc mâna la inima sa arat ca îmi iubesc tara, doar de ziua ei. Nu ma înflacarez cu stegulete, pe care nu le flutur. Nu explic ce înseamna 1 Decembrie pentru mine. Nu pot iubi în fals. Nu iubesc România în cântece, în tancuri si în parade militare. Poate pentru ca sunt sunt de etnie rroma, si doar pe jumatate românca. Nu îmi este rusine sa recunosc adevarata mea identitate. Chiar ma mândresc, desi etnia mea nu este bine vazuta în aceasta tara. Acesta este un alt motiv pentru care îi acord României o bila neagra!

As iubi mai mult România daca nu m-as lovi la orice pas de nesimtirea si prostia unora, de comportamentul specific al romanilor. Ma enerveaza coruptia si cum se musamalizeaza totul. Ma irita ca nimic nu merge cum trebuie si aliantele politice de peste noapte din politica. Stânga se ia de mâna cu dreapta si se ard dosare dupa placul inimii. Poate ca nu e asa, dar faptul ca în România se poate orice tinde sa devina un adevar.

Am ajuns sa traim în tara lui Papura-Voda si degeaba exista o mâna de oameni de valoare, care se straduiesc sa schimbe imaginea României, în special peste hotare, unde suntem atât de prost vazuti, când pe de alta parte sunt mult mai multi care au ajuns sa faca de rusine numele de român, în sensul ca atunci când spunem „român” deja îl asociem cu anumite caracteristici ale acestui neam (ca de exemplu smechereala, mica învârteala, mica ciupeala, sau „timpul trece, leafa merge”… parerea gresita ca romanii sunt mult mai destepti comparativ cu cei din alte tari! Exista altii mult mai buni decât noi!

Ce e mai rau e ca aproape în orice problema suntem toti bagati în aceeasi oala, mai ales din punctul de vedere al strainilor. Orice tara are probleme, dar diferenta dintre România si alte tari e ca noi aratam orice prostie si orice e în neregula si… ramânem cu aratatul. Tarile dezvoltate nu arata tot ce se petrece la ei, însa în schimb cauta sa rezolve cât mai repede problemele negative care apar.

 

Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. În victima, fiindca oricât de multe rele s-ar  întâmpla în tara asta, oricât de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, guvernul, parlamentul par cu toate ca exista într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din când în când, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze.

Urasc foarte multe aspecte negative din aceasta tara: saracia, lipsa interesului acordat de stat si guvern oamenilor, circulatia rutiera de cosmar care face extraordinar de multe victime, sistemul sanitar depasit, educatia din scoli si licee… toate acestea plecând de la lipsa alocarii fondurilor acolo unde e nevoie. Se investesc miliarde de euro în campanii electorale pentru a se putea fura înmiit dupa ce se vor fi ales. Pentru asta si pentru multe altele pot spune ca urasc viata din România. Pentru ca ne batem pur si simplu joc de ce avem: poluam marea, distrugem parcurile nationale… Nu numai ca nu valorificam bogatiile cu care am fost înzestrati: ape minerale, namoluri sapropelice, etc. Dar le distrugem constiincios, zi de zi. Pentru ca taiem paduri doar pentru ca e mai usor sa tai lemne decât sa ai rabdare sa astepti sa creasca ce ai plantat. Pentru ca exploatam pâna la ruina orice lucru facut de altii, fie ca e vorba de statiuni, hoteluri, drumuri, etc însa nici nu ne gândim sa le reparam, întretinem, sau doamne fereste sa le modernizam.

Urasc tara asta pentru ca nu mi-a dat niciodata mai nimic. N-am avut niciodata tot ce mi-am dorit, si asta nu pentru ca parintii mei nu erau suficient de muncitori; ci pentru ca meseriile de la buget nu erau prea bine platite.

Urasc România pentru sistemul penibil de învatamânt. Urasc faptul ca elevii nu sunt îndrumati înca de pe bancile scolii în directii potrivite pentru abilitatile fiecaruia. Asa am ajuns ca în ziua de azi oricine sa poata termina o facultate, iar când cei cu adevarat talentati îsi cauta un loc de munca în domeniu, n-au loc de uscaturile care, întâmplator, au si ele o diploma.

România a fost o tara frumoasa si probabil înca mai are potential sa fie o tara frumoasa, dar pe drumul pe care l-a apucat nu prea vad motive pentru care sa zic „iubesc efectiv România, pentru ca e România!”. România are o istorie frumoasa, dar asta apatine trecutului, pacat ca viitorul este sumbru si murdareste si trecutul. M-am nascut aici si probabil îmi va fi greu sa plec.

Cu toate ca relatia mea cu România este una cu suisuri si coborâsuri, simt ca am ceva pastrat în inima mea si pentru aceasta tara. „Traim în România si asta ne ocupa tot timpul!” Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat… si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi…

 

Andreea MAXIM

iunie 2011


A TREIA FORTA- România profunda

Recenzie de Drd. Stelian Gombos

A treia forta – România profunda. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti, 2008, 367 pagini

 

[pullquote]Motto: “ Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit sa fim lasati sa crestem organic, dinlauntrul nostru. Cred ca schema de baza, arhetipal-seminala, a fiintei noastre se gasea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lasat de izbeliste, la mijloc de drum, între preistorie si electronica. Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, dupa legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri cautând petrol si otel si negasind decât cimitire de folclor si limba.” Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal[/pullquote]


 

Am încheiat, în urma cu câteva ceasuri, si cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, doua suflete mari si doua caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandata cu multa sinceritate si responsabilitate de catre catre Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Marturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, as lasa sa treaca de la câteva zile la saptamâni, care sa lase ebulitia lecturii sa decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adica la rosu. Voi mai face, marturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cartile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lasat mai mare. Poarta însa cu el o încarcatura de Prezent care provoaca cititorul la o reflectie fatisa, fara jumatati de masura. Un Prezent agresiv ca o îndragostita care vrea sa stie: „Ma iubesti?” si careia nu-i poti raspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja în fata acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastra redactat în România, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodata de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca aceasta din urma observatie sa nu-mi fie judecata prea dur, neputând spune, la urma urmei, ca citesc toate lucrarile care se publica pe la noi, nici macar pe toate care merita acest efort. Este o impolitete fata de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decât sa fiu nerecunoscator celor ce ne vin din trecut. Observatia asemanarii dintre cele doua volume nu este, cred, lipsita de importanta, si o voi relua în partea finala a recenziei, acolo unde voi încerca sa schitez câteva anticipari ale impactului pe care îl va avea A treia forta: România profunda.

 

Asadar, iata, în rastimpuri, în orice cultura apar carti care dinamiteaza ideile considerate pâna atunci a fi de neconstestat. Carti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creeaza un climat nou. Nu cred ca gresesc când afirm ca A treia forta: România profunda, cartea scrisa “de patru mâini si doua capete” – de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnata de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de catre Silviu Man, va masura cu precizie cât de permeabili am ramas la idei cu adevarat noi, cât de ancorati suntem în realitatea zilelor noastre si, mai cu seama, adevaratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediata de nici o instanta politica ori slogan publicitar.

 

A treia forta: România profunda nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintatoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul ca ei stiu sa ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilata dupa tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, în cel mai viu si mai asumat mod cu putinta, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresiva a omului de omenie, despre cresterea deficitului de România în România si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin marturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon marturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.

 

Ce înseamna a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamna a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamna însa a jongla cu termeni prestabiliti – a gândi exista numai în afara locurilor comune si ale prejudecatilor vremii. Noi ne-am obisnuit sa credem ca vremurile noastre ne daruiesc libertatea, ceea ce n-a facut nici Evul Mediu (pentru ca “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru ca „vai, monarhist”), nici perioada interbelica (pentru ca, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, dupa 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearca sa si-l explice, ni se pare ca ne-am trezit, un pic buimaciti, în cea mai buna dintre lumile posibile. Libertatea noastra cea noua s-a nascut prin “spargerea prejudecatilor” lumii celei vechi… Ce uitam însa, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este ca în locul vechilor prejudecati, timpurile moderne ne-au facut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identitati, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. În loc sa gândim singuri, ne-am învatat sa cântarim lumea în termeni vagi si smulsi de realitate, sa ne raportam existenta nu la oameni, ci la institutii, si sa etichetam definitiv adevarurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forta: România profunda – acela ca demonstreaza, cu argument limpede si maximum de blândete, ca si lumea în care traim sufera de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastra despre “capitalism” este indisolubil legata de aceea a unor banci si corporatii uriase, care ruleaza în circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, închipui un asa-zis capitalism la scara umana. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizarii cu orice pret a profitului (elemente fara de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemâna ar fi sa afirmam ca exemplul este lipsit de relevanta, fiindca aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum si aici, “în cea mai buna dintre lumile posibile”… Daca am aduce însa aceasta obiectie, am uita, în mod nepermis, ca circuitul lumii nu este liniar si ca o crestere cantitativa nu înseamna neaparat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune ca se afla în progres” –Giovanni Sartori).

 

Într-un stil imbatabil, cu floreta luciditatii învelita într-o teaca stilistica de mare rafinament, Mircea Platon ridica masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentam zilnic: – iluzia dezvoltarii României prin rapt: “România îsi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie taraneasca prospera si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai ramas de aparat? Micul întreprinzator);

– iluzia democratiei imaculate: “Dupa cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are înca de dat un raspuns la întrebarea daca democratia e posibila în lipsa existentei unei clase de tarani, de fermieri, de yeomen, de razesi, a caror independenta economica si virtuti rustice de autosuficienta, spirit de întreprindere, stocism, si prudenta au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si pâna în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai ramas de aparat? Satul);

– iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni sa fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeste de alta credinta, dar nu accept sa fiu “tradus”, sa fiu redefinit, reeducat, sa fiu fortat sa devin altceva sau sa renunt la parti din credinta mea sau din practica ei liturgica. Darul lui Dumnezeu e sa ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu sa ne iubim pentru ca suntem la fel. Pentru ca trebuie sa-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fara sa fii legionar si fara sa fii de stânga);

– iluzia învecinarii dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se opereaza desprinderea de Miscarea Legionara sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca raspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârsitor al statului în viata economica sau spirituala, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importanta fiind acum restaurarea libertatii omului dupa deceniile de manipulare comunista si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinara a realitatii care cere instrumente mult mai nuantate de întelegere si actiune decât determinismul conspirationist” (idem);

– iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o “biserica interioara”. Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si câteva gâturi de tarie.” (Ce-a mai ramas de aparat? “Ortodoxia babelor”);

A nu se întelege ca omul timpurilor noastre – fie ca locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjuratoare si realitatea simulata, nascuta din prejudecatile despre care vorbeam mai sus. Omul poate înca intui raul, dar numai în manifestarile lui cele mai vizibile – ale nepasarii civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând sa caute cauzele prime ale raului ce-l înconjoara, el – constata Ovidiu Hurduzeu – sfârseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasa. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, în miopia noastra, credem ca de îndata ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea sa ne numim “civilizati”, uitând ca civilizatia nu înseamna neaparat omenie. Nu vad, de exemplu, daca ar putea fi preferabila limba dezinfectata, de cauciuc, a corporatistilor, înjuraturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocania semenilor sai (dar nu si pe a lui însasi). În mintea sa toate ar trebui sa functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elvetie româneasca. Nici sclavii fericiti ai Americii nu vad mai departe de vârful nasului: îl înjura pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continua fiecare sa mearga la birou într-un SUV de cinci tone. Se arata vag îngrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea ca fabricile se închid, tara se dezindustrializeaza iar viitorul se muta în China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secatuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistica imprimata fiecarei activitati umane însotita de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, actioneaza prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu sa le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea paguboasa)

 

Odata ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu întemeiaza o doctrina sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Ofera un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfatisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambigua a unor minti înfierbântate care vor sa încerce înca un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului sau. Nu partizani, nu adepti, nu purtatori de insigne si drapele, ci oameni – fara majuscule, oameni în carne, oase si suflet… Oameni care nu traiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubileaza la gândul ca au sa-si îngroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu ca “a te realiza” nu înseamna a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face întelesi. Care nu fac binele doar pentru ca asa se recomanda la televizor în fiecare sâmbata seara si care stiu ca, orice ar spune cercetatorii americani, copiii pot creste cu hrana catodica pe baza de desene animate sângeroase si filme cu împuscaturi. Oameni normali.

 

În cele din urma, este bine sa ne întrebam, dupa ce lectura ia sfârsit: si acum? Ei bine, fara sa-mi arog daruri profetice, voi risca sa dau niste raspunsuri, jumatate în serios, jumatate raspunzând unei provocari agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, ca A treia forta: România profunda, aminteste tulburator de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit aceasta din urma lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domolisera. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec juganit, nimic din violenta razvratitului nu mai aparea în persoana lui publica. În Discernamântul modernizarii aveam ulterior sa asist la echilibristica puerila a celui care jinduieste sa pastreze varza (discernamântul traditional) fara sa loveasca, în numele Tatalui, capra (modernitatea). Dupa varii alte luari de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lamurit: omul se golise de substanta, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndraznesc sa spun ca, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul îi va asalta si pe ei cu tentatia confiscarii.

În mediile României epidermice, cred ca nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citita, eventual adulata pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitarii. Toata lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cartile nu schimba lumea. Atunci când par s-o faca, schimbarea e antrenata deja, cartile doar o înregistreaza après coup, si o cristalizeaza. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid sa ne întrebam daca ceva mai poate fi schimbat, iar daca da, în ce fel, în bine sau în rau? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioada de violenta, de ratacire si de ignoranta aproape totala. Ar fi o trufie sa identificam timpurile noastre cu cea mai neagra perioada din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate sa îndepartam aprioric aceasta supozitie. În ambele cazuri însa, repet, cartile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernamânt.

 

Este drept sa ne întrebam, în cele din urma, ce va reprezenta aceasta carte pentru România profunda. Iarasi, sunt nevoit sa zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsa de cangrena modernitatii, lucrurile vor continua sa curga pe fagasul lor si fara acest text, la fel cum o carte buna despre ecologie nu influenteaza cu nimic natura, care stie sa-si vada de ale ei si fara concursul specialistilor. Acolo unde România profunda se retrage în fata kitsch-ului, a manelizarii si a mârlanizarii, lucrurile vor merge în rau, dupa cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va gasi niste confirmari ale intuitiilor sale adânci, iar revolta lui va capata, poate, substanta si sens.

 

Dar sa ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodina care a invadat pâna la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia forta: România profunda trebuie sa para de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fata de constiinta proprie, este cartea care capata deplin sens daca esti convins ca, pâna la urma, totul este doar între tine si Dumnezeu, e sfidarea perfecta care trebuie adresata postmodernitatii pentru a demonstra ca esti, în pofida tuturor lanturilor cu care te-a zavorât, un om liber. A treia forta… Este orice, dar numai o întreprindere rentabila nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt într-un moment de gratie. Au scris o carte onesta. Celor carora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur ca nu este asa, în vremurile noastre în care minciuna si înselatoria par simple conventii adoptate în vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei în „elitele” globalizate si dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însa, pe prag, cu aceasta critica a lumii moderne. Pot face cale întoarsa, cedând sistemului care va încerca „sa-i recupereze”, juganindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi pacat. Pot ramâne linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar pâna la sfârsitul vietii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, dupa ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de pacat. Sau îsi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie sa-si doreasca, nici mai mult, nici mai putin decât sfintenia. Povara acestei carti, integrala, este cea a autorilor, si în egala masura a celor care o vor trai si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, dupa ce-l vor fi înteles…

 

Drept urmare, acum la sfârsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia forta… se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovodiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie sa admit, cu imensa parere de rau, ca vor avea impresia ca se afla în fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi însa de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru ca multi dintre noi traim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede ca este împins la un exercitiu livresc fara rost, experienta sa reducându-se la unul din multele orase „europene” tipice ale României, în care abunda „posibilitatile” dar în care oamenii interactioneaza vag, epidermic, fara sa-si împartaseasca nimic, în care se comunica, dar nu se intra în comuniune.

 

Cu alte cuvinte, ma veti acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxala, de admirator fara rezerve, sceptic în ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, va asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastra este, dupa cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lasata în urma Zeului, dupa plecarea lui. Ca lucrurile sa revina în matca, este nevoie ca Zeul sa se întoarca, nici mai mult, nici mai putin. Pâna atunci, carti ca A treia forta: România profunda ne sistematizeaza dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si în acest conditii sunt sigur ca veti fi de acord cu mine…

 

Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi sustine cu toata convingerea si responsabilitatea, ca Forta a treia este cea mai coerenta pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebarii cu înversunare iresponsabila. România normala aparata de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Românie pasunista adormita suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasa, ci o Românie ordonata, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joaca al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practica autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionista angajata la negru în circul politic. O Românie alcatuita din oameni, nu din functii: “Daca sistemul economic actual, îti ofera o prostituata, personalismul îti propune o nevasta dragastoasa; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul masinii, o friptura într-o gradina de vara, la un pahar de vorba; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vânzatorul îti spune pe nume; în loc de o filozofie abstracta, un om întreg care-ti vorbeste; în loc de revolutii, utopii si experimente, nascute din haos si plictiseala, evenimente desfasurate în rânduiala.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea înca întreba un sceptic. Pentru început, raspunsul ar fi: sa nu uitam ca, dupa cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care sufera”. Sa încercam, cu alte cuvinte, sa vedem cât mai departe, atât în afara, cât si pe dinauntrul nostru. Si sa nu ne pierdem speranta, uitând ca zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic masluite…

 

 


INTERVIU CU FILOZOFUL MADRILEN HÉCTOR MARTINEZ SANZ

 

George ROCA: Domnule Martinez Sanz, ne-am cunoscut la Madrid, în septembrie 2009, la Espacio Niram, locul unde mi-am lansat cartea „Evadare din spatiul virtual”. Atunci, am avut împreuna nu numai câteva discutii personale despre crearea unor punti de legatura româno-spaniole dar si un dialog intercultural cu ocazia întâlnirii mele cu jurnalistii. Am aflat… ca erati prezent acolo pentru ca iubiti românii si cultura româna! Am mai aflat ca sunteti filozof de profesie, un scriitor pasionat, un poet talentat, un jurnalist pasionat si desigur, un recunoscut om de cultura madrilen. V-as ruga sa ma ajutati sa va creez mic portret academic. Ma refer la studii, scrieri, orientari, afinitati si viziuni de viitor?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, îmi aduc aminte foarte bine de prima noastra întâlnire, de acum doi ani. Pentru mine, a fost o placere sa va cunosc si, mai mult, sa citesc si mai apoi sa prezint la Madrid „Evadare din spatiul virtual”, datorita, pe de-o parte traducerilor care mi-au parvenit, si, pe de alta, prin versiunile spaniole pe care eu însumi le-am încercat. La drept vorbind, cartea dumneavoastra de poezie are un loc preferat în cadrul sectiunii de literatura româna din biblioteca personala, alaturi de volumul „De vorba cu stelele”, si de multe alte carti care au ajuns la mine, scrise de autori de limba româna, tradusi în limba spaniola ca de exemplu Varujan Vosganian, Ion Vianu sau Constantin T. Ciubotaru – acesta din urma tradus si publicat de Editura Niram Art.

 

Daca am vreun viciu despre care as putea sa vorbesc, acesta ar fi cartile. Chiar daca am o problema destul de mare, caci încep sa nu mai am destule rafturi pentru a le pastra, nu ma pot abtine sa cumpar înca o carte care mi-a atras atentia. La toate acestea, trebuie sa mai adaug si faptul ca, asa cum ati mentionat dvs, pe lânga postura de cititor, ma mai gasesc si în cea de scriitor, adica mai si creez carti care maresc si ele biblioteca. Daca stau sa ma gândesc, a avea atâtea carti pare o nebunie vrednica de Don Quijote. De altfel, multi dintre autorii pe care îi citesc se aseamana cavalerilor ratacitori în lupta cu morile de vânt.

 

Am început sa scriu de foarte tânar, din timpul scolii, însa nu cu vreun interes artistic. Îmi placea sa fac rime, asocieri de cuvinte, în timp ce colegii mei desenau, dormeau sau se uitau… pe fereastra. Era felul meu „de a nu fi prezent” la ora de educatie plastica, deoarece niciodata nu am reusit sa desenez ceva. Datorita acestor lucruri, am învatat metrica, ritmul, rima, strofele, am început sa fiu atent la poeziile autorilor pe care îi studiam si era foarte usor pentru mine sa îi comentez, stilistic si formal, sa captez temele, metaforele, simbolurile… daca este sa recunosc adevarul, în ceea ce priveste literatura, am fost autodidact. Apoi, la cursul superior, aveam ora de filozofie, a carei continut, care astazi mi se pare bazic, ma fascina, mai ales când am înteles ca filozofia nu servea pentru absolut nimic… si exact aici se gasea adevarata ei importanta, într-un fel atât de similar artei si poeziei. Ma încânta sa descopar aceste lumi ca „modalitati de pierdere a timpului”, dar dintr-un impuls estetic, oprindu-mi dorinta de a formula noi întrebari. Am ramas foarte surprins sa gasesc ceva ce nu se valora prin utilitatea lui, sau ca masura pentru alte lucruri, ci, pur si simplu, prin sine însusi. Astazi, când elevii ma întreaba de ce trebuie sa studieze filozofia sau literatura daca nu servesc pentru nimic, ma înfior. Exact din acest motiv am decis sa studiez la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul Facultatii de Filozofie, unde literatura, limba si filozofia se uneau din nou, deoarece cursurile erau situate în aceeasi cladire cu cele ale Facultatii de Filologie. Poate ca acolo m-am îmbolnavit de „bibliofilie”.

 

Daca nu ma însel, existau într-o singura cladire trei biblioteci si, mai mult decât în cea de filozofie, eu îmi petreceam timpul în biblioteca Facultatii de Filologie. Când oboseam citindu-i pe Kant sau pe Heidegger, ceea ce era ceva destul de normal, aveam mereu la dispozitie vreo opera literara care sa ma relaxeze, fie roman, fie poezie. Am citit mult si am descoperit autori necunoscuti pâna atunci, printre care Eminescu sau Ionesco, si, prin programa mea de studii l-am studiat pe Mircea Eliade.

 

În timpul studentiei, a murit tatal meu, în 2003, si a trebuit sa muncesc, de la „ajutor” la firmele de mutat mobila, la chelner, vânzator ambulant sau de depozit, pâna când am reusit sa-mi termin studiile si sa ma dedic învatamântului. În perioada aceasta, am descoperit ca timpul este relativ, ca ziua nu are doar 24 de ore, deoarece reuseam sa studiez, sa muncesc, sa scriu si sa citesc. Chiar de pe atunci, au început sa capete forma paginile volumului „Comentarii despre Unamuno”, prima carte de eseuri pe care am publicat-o, în 2006, la Editura Antigona.

 

În ceea ce priveste poezia, prefer sa public poeme mai degraba în reviste, dar am colaborat si la volumul colectiv de poezie intitulat „Cu versuri”, împreuna cu un grup de prieteni de la facultate. În cei trei ani care au urmat, pâna la întâlnirea noastra din 2009, m-am dedicat atât muncii de profesor, cât si scrisului – în masura timpului liber, cititului – tot ce puteam întâlni, publicatului în diverse reviste, frecventarii conferintelor si dezbaterilor literare care se desfasurau facultate sau la Societatea Cervantina din Madrid. Am înfiintat site-ul „Portrete Literare: Pagini de literatura”, unde unesc critica literara cu materiale educative despre autori si operele lor.

 

Parea ca ma aflam într-un punct mort, când într-o buna zi, printr-o coincidenta, am fost invitat sa prezint o carte la Espacio Niram din Madrid. Pâna în acel moment, nu cunosteam localul. Sa intru si sa ramân a fost singura optiune posibila. În fata mea, s-a deschis o întreaga lume pe care sa o cunosc: Romeo Niram, Bogdan Ater, Fabianni Belemuski, Horia Barna, Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Lorenzo Mijares, Tudor Serbanescu, Diego Vadillo López… M-am simtit imediat în atmosfera mea, spiritul meu exalta. În Espacio Niram, nimic nu este imposibil! Filozofia, arta, literatura se uneau din nou si, de data aceasta, puteam sa le leg pe toate cu fateta mea de profesor: sa pot prezenta si comenta o carte, o expozitie de pictura, de fotografie, sa organizez recitaluri de poezie sau introduceri la concerte… Espacio Niram mi s-a înfatisat ca lumea mea personala, ceva ce nu stiam ca îmi lipsea pâna când nu am pasit înauntru. Dovada este „Pentagonul”, volumul de eseuri publicat în 2010, la Editura Niram Art, care a fost premiat cu „Trofeul Amicus Romaniae” al Institutului Cultural Român din Madrid.

 

Espacio Niram este aproape ca o insula separata de restul lumii, cu locuitori proprii, locul care a însemnat adevaratul impuls al acestui volum de eseuri, dar si al romanului „Mihai si Veronica”, câstigator al Concursului de Manuscris initiat de Editura Niram Art si care va ajunge la public anul acesta. Împreuna, am înfiintat chiar si o revista, al carui director sunt, Revista de Arta si Eseu „Madrid en Marco”.

 

Astfel, anii 2009 si 2010 au fost foarte agitati, într-un mod agreabil, ani în care am avut norocul sa cunosc persoane din toate partile lumii, din toate ramurile de cultura si de arta. Între ele ati fost dumneavoastra, domnule Roca. Si aici ma gasiti, facând toate aceste lucruri care nu servesc la nimic material, dar pentru care oameni din toate epocile au simtit o oarecare înclinatie spirituala.

 

George ROCA: Am ramas impresionat cât de multe lucruri cunoasteti despre România. Care a fost motivul pentru care v-ati apropiat de aceasta tara aflata la o distanta destul de mare de Spania? V-ati facut multi prieteni români la Madrid si nu numai! Cum va întelegeti cu acestia? Credeti ca cele doua tari se definesc prin culturi diferite?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Si câte mai am înca de cunoscut! Atunci când un om practica modestia socratica si este convins de acest lucru, de acel „tot ce stiu este ca nu stiu nimic”, este într-adevar incredibil la ce poti sa ajungi sa înveti si sa cunosti, datorita celorlalti. Pot sa spun ca am învatat mult de la românii pe care i-am cunoscut, nu doar despre tara lor, despre peisaje sau istorie, ci si despre viata cotidiana, despre obiceiuri si traditii, arta si cultura. Sa transmit mai departe ce am învatat este o datorie, cam în felul în care cântecele populare sunt transmise de-a lungul timpului, supravietuind din gura în gura, generatie dupa generatie. Faptul ca sunt spaniol, desi asta atrage atentia, este anecdotic. Este adevarat ca este vorba de doua tari aflate la mare distanta geografica, dar distantele geografice nu masoara distantele spiritului. Granitele politice si cele umane sunt diferite. În ceea ce priveste pe cele din urma, nu ne gasim la atâta distanta ca pe harta. Oricine l-a citit pe Cioran, stie acest lucru. Eu cred ca nu avem culturi atât de diferite, sau, cel putin, atitudini în fata vietii atât de diferite, lucru care se descopera daca faci efortul de a privi dincolo de suprafata. Altceva sunt conditiile de viata si circumstantele.

 

Motivele pentru care un spaniol priveste câtre România sunt foarte multe. Poate ca este vorba de autocritica unei persoane care, dintr-o data, îsi da seama de falsitatea etichetelor si decide sa aduca partea sa la recuperarea adevarului. Sau poate ca este vorba de cineva care gaseste o comoara ascunsa, desi se afla la vedere, si decide sa atraga atentia tuturor, sa nu o pastreze doar pentru sine. Dar, mergând mai departe, în afara de a ma apropia eu de România, intentia mea este sa iau de mâna România si sa o apropii de Spania. Trebuie sa fim constienti ca este vorba de doua miscari diferite, prima este sa te apropii tu de România, si a doua este sa inviti România catre tine. Trebuie sa tragi de ambele extremitati.

 

George ROCA: Devenind un „mare” prieten al românilor, ati început sa va orientati în scrierile dumneavoastra actuale si catre acesta cultura. Ati scris despre români nu numai în articole care au aparut în diferite reviste de limba spaniola ci si într-o carte. Cum a aparut acest volum numit „Pentagon” si ce reprezinta? Care este semnificatia denumii acestuia?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Putine persoane stiu asta, dar de fapt, „Pentagonul” are mai multe origini. Asa cum am mentionat înainte, una dintre consecintele evenimentelor organizate în Espacio Niram a fost faptul ca am recompilat date si reflexii pentru ceea ce, la început, erau doar niste articole sau cronici ale evenimentelor celebrate acolo. Dar, asa cum se întâmpla de multe ori, gândurile, ideile si evenimentele au început sa se lege într-un fel natural, si ceea ce trebuia sa fie articol de critica sau o cronica se amplifica în notele mele… care mai apoi a început sa ia forma de eseuri, cu multe puncte în comun, si în final, transformându-se într-o carte bine unita.

 

Cu aceasta idee înca în faza de gestatie în interiorul meu, îmi amintesc ca i-am spus în treacat lui Romeo Niram despre posibilitatea de a uni într-o carte aceste note. El, asa cum este Romeo Niram, un barbat plin de imaginatie, de initiativa si de energie, pe lânga faptul ca este un extraordinar artist plastic, mi-a propus, sau m-a provocat – înca nu îmi dau bine seama – ceva mai consistent si mai solid: sa nu fie doar o singura carte, ci 10, despre artisti, scriitori, filozofi si alte nume de relevanta ale culturii europene. Imaginati-va situatia: eu, care veneam cu ideea a 5 nume într-o carte, sa ma trezesc dintr-o data înaintea acelei monumentale propuneri. Mi-am amintit de Michelangelo si de Capela Sixtina, dar mi-am revenit si m-am lasat sedus de aceasta idee, doarece cred în angajamentul total fata de proiectele de mari dimensiuni.

 

Astfel, conversând împreuna despre acest proiect, am prefigurat ceva mai amplu decât ne imaginasem la început. Primul volum urma sa fie „Pentagonul”, despre care eu, în acel moment, nu ma gândisem nici macar la vreun titlu, aveam doar câteva schite în cap, pe care mai apoi le-am concretizat în scrieri despre Brâncusi, Cioran, Tzara, Ionesco si Eliade. „Pentagonul” urma sa ocupe locul central în aceasta colectie, al cincilea, cu cinci nume. Seria completa de carti este conceputa ca o geometrie a omenescului, o „Humanometrie”, si fiecare carte se va intitula în acest sens, prin figuri geometrice, în functie de numarul de nume cuprinse înauntrul cartii, ceea ce nu înseamna ca daca o carte va avea mai multe sau mai putine nume va fi mai importanta ca altele.

 

În cazul „Pentagonului”, titlul mai are si o semnificatie simbolica puternica, este figura care rezulta din unirea a 5 vârfuri echidistante, care formeaza 5 unghiuri sau puncte de vedere. În acelasi timp, cuvântul „Pentagon” se asociaza cu puterea mondiala americana, iar în cazul nostru, ceea ce generam este putere culturala. Sincer fiind, sunt constient ca acest proiect îmi va lua mult din timp, dar acest lucru nu ma îngrijoreaza deoarece timpul este singurul lucru pe care îl am de cheltuit în viata aceasta.

 

Pe de alta parte, este adevarat ca „Trofeul Amicus Romaniae” pentru Pentagon a fost un adevarat stimul pentru continuarea acestei linii de articole si texte despre cultura româna, alaturi de celelalte lecturi si studii ale mele. Ca sa va dau câteva exemple: am cunoscut splendida opera a lui Benjamin Fondane, arta pictoritei Medi Weschler Dinu, fotografia Andreei Mogos, critica Elenei Abrudan, operele artistice ale lui Lucian Muntean, Dan Tolgy, sau poeziile dumneavoastra, George Roca, sau ale Rodicai Elena Lupu. M-am implicat si mai mult, este evident, când am fost considerat „oficial” prieten al României. Un prieten nu este un simplu cunoscut, pe care îl vezi pe strada din când în când. O prietenie presupune o relatie mai strânsa, apropiata si intima.

 

George ROCA: Am înteles ca cele cinci portrete românesti puse sub lupa si descrise în lucrarea dumneavoastra „Pentagon” aduc un omagiu culturii române. Ce v-a determinat sa le alegeti chiar pe acestea? Va întreb, deoarece cultura româna este mult mai vasta si este destul de greu sa-i alegi pe cei mai buni… Care au fost criteriile de selectionare?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Sa faci o alegere este întotdeauna dificil, când exista atât de multi din care sa alegi si trebuie sa accepti faptul ca oricare ar fi alegerea, cineva va ramâne nedreptatit. Evident, orice criteriu este pâna la urma subiectiv. Mai degraba ne-am gândit sa reprezentam filozofia, literatura si arta prin personalitati de o proiectie internationala clara. În acest fel, s-a ajuns la numele personalitatilor alese pentru evenimentele din Espacio Niram, despre care eu urma sa scriu câteva note. Numele lui Tristan Tzara, al lui Eugène Ionesco apar în orice manual de literatura universala. Constantin Brâncusi este mentionat în mod obligatoriu în cultura generala a artei. Mircea Eliade, gândirea si investigatiile sale sunt de o amploare care transcende pâna si limitele timpului. Iar Cioran este, pur si simplu, unic, si importanta sa, atât în Franta cât si în Spania a devenit surprinzator de mare.

 

Pe de alta parte, cunosteam bine, datorita afinitatilor mele literare, filozofice si artistice creatiile fiecaruia în parte. Totusi, întotdeauna voi regreta, asa cum scriu si în „Cuvântul Inainte” al „Pentagonului”, ca nu am putut sa-l includ si pe Nicolae Grigorescu, Dinu Lipatti, George Enescu, despre care am realizat evenimente la Espacio Niram, sau pe Lucian Blaga, Tonitza sau Nicolae Iorga. Fara nici o îndoiala, primele decade ale secolului al XX-lea în România, asa-numita epoca de aur, reprezinta o serie de nume de prima importanta în stiinta, arta, litere. Mai mult, în ciuda perioadei comuniste care a urmat, regasim nume sonore ca Sorescu, Preda sau Manolescu. Din punctul de vedere al filozofiei, multi vor regreta lipsa din „Pentagon” a lui Constantin Noica.

 

În ceea ce îl priveste pe Eminescu, oricât de straniu ar suna, aveam mari îndoieli. Nu pentru ca nu l-as fi considerat suficient de important, ci pentru ca îmi era teama ca Eminescu i-ar eclipsa pe toti ceilalti. M-am gândit la mai multe posibilitati. În tot acest timp, în care lucram la „Pentagon”, am scris câteva articole despre marele poet, în care îl relationam cu romanticii spanioli sau cu modernismul lui Ruben Dario. Cu o alta ocazie, am descoperit „Romancero Español” a lui Eminescu si i-am dedicat un întreg articol. Am participat la o reprezentare scenica a mai multor poeme ale sale, printre care si faimosul „Luceafar”, la invitatia Universtitatii Complutense din Madrid. Pâna la urma, solutia a venit într-un mod neasteptat. Editura Niram Art a organizat un concurs intitulat „Premiu pentru manuscris, Eminescu vazut de spanioli”. „Evrika”, ar fi strigat Arhimede, Eminescu merita o carte doar pentru el, dar nu de eseu, ci ceva mai literar, mai liric, mai conectat în cultura europeana. Astfel, s-a nascut romanul „Mihai si Veronica”, l-am prezentat la concurs si a fost desemnat câstigator. Cel putin, am reusit sa îl salvez pe Eminescu de la nedreptatea de a nu-l fi inclus în „Pentagon” si sper ca romanul sa ajunga anul acesta la cititori.

 

George ROCA: Care a fost impactul pe care l-a avut cartea dumneavoastra la cititorii de limba spaniola? Au înteles mesajul, au ajuns sa cunoasca, sa priceapa si sa aprecieze mai bine cultura româna?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Publicul spaniol a primit foarte bine „Pentagonul”. Îmi aduc aminte ca erau multi care se mirau ca Cioran si Ionesco nu erau francezi, ca Eliade era român, sau ca Tzara, evreu, se nascuse în România. La Brâncusi, nu au fost probleme asemanatoare. Vorbesc de persoane care îi citisera pe cei metionati mai sus, le cunosteau opera, dar nu si viata. Îmi dau seama ca de multe ori, în zilele de azi mai ales, originea româneasca se ascunde din cauza unui complex datorat publicitatii proaste. Acest lucru este o drama reala pentru români, deoarece este o renuntare la radacini si, în plus, nu combate prejudecatile care exista si sunt aplicate la modul general. La anumite persoane, bineînteles. În mod clar, o carte ca „Pentagonul” schimba perspectiva cititorului spaniol. Cei cu care am vorbit mi-au spus ca au fost impresionati sa descopere ca aceste personalitati de care auzisera sau pe care chiar le studiasera… erau români! Cartea a servit ca o forma de a lua contact cu un nou punct de vedere, unul necunoscut, reunind într-un mod natural România cu arta, cultura si gândirea europeana si spaniola. Într-adevar, cel mai mare impact l-a cauzat partea dedicata lui Cioran si Spaniei. Este lucrul pe care l-au mentionat cel mai mult cititorii spanioli cu care am vorbit, împreuna cu poemul „Pietre”, pe care i l-am dedicat lui Brâncusi, la sfârsitul primului capitol.

 

George ROCA: Doamne fereste, nu caut sa pun întrebari tendentioase sau cu încuietoare dar dupa câte stiu… datorita asa-zisei „cortine de fier” tezaurul cultural al multor tari din Europa de Est a mai ramas înca, intentionat poate (sic!), ascuns dupa aceasta. Credeti ca, scoasa la iveala, cultura acestor tari va putea sa se alinieze la cea a tarilor cu traditie, sau va ramâne un fel de „elefant albinoid”, neînteleasa decât în parte, prezentând doar curiozitate sau reprezentând un fenomen de natura exotica?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Pare greu de gândit, dar, desi cortina de fier a cazut, aceasta mai mai exista în unele constiintele culturale, atât din România cât si din afara ei. Chiar expresia „tarile din Est” sau alegerea cuvintelor „persoana din Est” pentru a desemna un român, perpetueaza conservarea unei frontiere, astazi sub forma unei linii imaginare care separa, nu doar tari, nu doar lumi, ci chiar universuri distincte. Aceste lumi sunt aici, dar înca nu s-au instalat în constiinta europeana ca si cum ar apartine ei. „Pentagonul” exploreaza aceasta tema. Astazi, cultura acestor tari are acel aer exotic si de legenda pe care l-au avut în Antichitate, Orientul sau Noua Lume, ca si cum ne-am afla într-o era „culturala” a descoperirilor. Bunul meu prieten, António Calderón de Jesús, fondatorul Galeriei Artejescal, este unul dintre exploratori… nu geografici, ci culturali, a acestei lumi noi, artistice si culturale si lucreaza la un proiect extraordinar despre arta contemporana româneasca. De la dânsul am aflat multe taine despre aceasta tara minunata.

 

Pe de alta parte, traducerile în limba spaniola a unor carti provenite dintr-o astfel de lume exotica, aduc noi opere la cititor care la început le priveste ca pe ceva misterios… fapt care le face si mai atragatoare datorita magiei pe care o creeaza necunoscutul. În Occident, daca spui Transilvania, raspunsul va fi Dracula. Prin Dracula nu se întelege acelasi lucru ca în România! În timp ce voi va gânditi la Ordinul Dragonului, restul Europei se gândeste la lilieci si vampiri. Asta deoarece în România, Dracula este un personaj istoric iar în Europa doar un produs al fictiunii, fapt care determina dubla valorizare a figurii lui Vlad ?epes. Dar, toate acestea la un loc, dau culturii române un aer de legenda, de mit si de mister, cu o forta de atractie foarte mare. Nu este ceva rau, sunt sigur de asta, atâta timp cât nu devine o imagine permanenta care sa falsifice realitatea si sa termine prin a o înlocui. Ciudateniile care atrag atentia nu mai sunt ciudatenii daca ajung sa fie cunoscute în totalitate.

 

George ROCA: În Spania s-au stabilit în ultimii 20 de anii peste un milion de români. Dupa câte am înteles nu exista animozitati intre cele doua grupari etnice. Unde o fi secretul acestei armonii?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Secretul este ca… nu exista nici un secret! Aproape toti strainii care au ajuns în Spania împart cu noi acelasi spirit deschis si liber. Întotdeauna exista neciopliti, fara îndoiala, carora le place sa faca parada din ignoranta lor, dar, în general, spaniolul accepta cu draga inima pe oricine. Se spune ca acest accept se datoreaza faptului ca si noi am fost un popor de emigranti. Altii sustin ca, de-a lungul istoriei sale, în ciuda Reconchistei si a expulzarii evreilor, Spania a fost un teritoriu multicultural si multietnic. Aici au coabitat popoare foarte diferite, fara violenta. Ma refer la populatie, la viata cotidiana a strazii. Spania a fost zona de trecere, strategica, între continente si tari. Am auzit si pareri care spun ca gratie faptului ca am fost mari descoperitori geografici nu ne este frica de ceea ce este diferit. În mod sigur, spanioli exista raspânditi prin toata lumea, în locurile cele mai neobisnuite. Toate acestea justifica mai degraba o curiozitate decât teama sau respingere. De cum l-am cunoscut începem imediat sa-l întrebam pe cel strain de unde vine, ce se manânca în tara lui, cum se poate ajunge acolo si mai ales, care este cea mai buna perioada a anului pentru o vizita turistica. Acest lucru este adevarat si între noi, spaniolii. Aici, în Madrid, unde locuiesc, este foarte greu sa gasesti madrileni autentici, „puri” cum spunem noi, deoarece toata lumea a venit la Madrid din provincie. Eu si familia mea – care are radacini vechi în Madrid de mai multe generatii – suntem o specie ciudata si aproape în stare de extinctie.

 

Ospitalitatea si generozitatea sunt embleme ale Spaniei si, conform opiniilor a multora dintre prietenii mei straini, veselia, zâmbetul, încrederea, apropierea, îmbratisarile si sarutul sunt semne distinctive ale felului nostru de a fi. Mai ales, felul calduros cu care salutam pâna si pe cel pe care tocmai l-am cunoscut, fara a da nici o importanta originii sale. Aceasta caldura spaniola, în Berlin, Paris sau Londra, locuri pe care le-am vizitat, este rezervata numai pentru familie, prieteni, în mod exclusiv pentru relatiile cele mai intime si personale. Entuziasmul spaniol ajunge sa fie chiar o problema, pentru ca celalalt nu întelege ce tip de relatie dorim de la el si la început se arata foarte rezervat si este chiar confuz. Umorul nostru negru si fara rezerve, chiar vulgar câteodata, este destul de greu de înteles. Îmi aduc aminte ca o prietena germana mi-a spus o data ca, atunci când fac o gluma, nu stie daca trebuie sa râda sau sa se simta ofensata si sa ma mustre. Aici se întelege ca noi nu suntem chiar atât de europeni sau ne gasim exact pe linia de frontiera a „europenitatii”.

 

Referindu-ma la imigratia româna în mod particular, nu stiu daca este vorba de o atitudine în fata vietii sau de modul de a o întelege. Stiu ca exista o armonie si o conexiune aproape implicita pe care nici un eveniment izolat nu o poate rupe. Românii sunt cunoscuti în Spania pentru rapida lor adaptare la limba si obiceiurile noastre, atât la cele bune cât si la cele rele, adica la numeroasele si faimoasele noastre „mici vicii”.

 

George ROCA: Cartea dumneavoastra „Pentagon” a aparut la editura Niram Art din Madrid. Ati avut o lansare cu oaspeti de vaza, atât spanioli cât si români. Relatati-mi câte ceva despre acest eveniment la care au participat personalitati cuturale si politice din Spania si România? Puteti sa mentionati si câteva nume?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Lansarea a avut loc în Salonul de Festivitati al Centrului Cultural al Armatei, cunoscut si sub denumirea de Casino Militar. Este o cladire frumoasa si centrala, inaugurata în anii 1916-1917, cu o arhitectura modernista, în faimosul bulevard Gran Via din Madrid. Când am fost anuntat ca lansarea va avea loc acolo, am ramas fara aer… cu toate ca nu eram la prima mea lansare de carte! Si mai mult, sala a fost plina ochi de public. Acela a fost momentul în care am înteles ca „Pentagonul” avea o importanta mai mare decât i-o dadeam eu. În sala erau multe persoane pe care nu le cunosteam, dar care ma salutau si ma felicitau, chiar daca nu se lansase cartea înca! Mai erau câteva minute pâna la lansare. Exista o mare expectativa, si, prin ce am aflat apoi, cartea nu a dezamagit pe nimeni. Din contra, chiar si astazi, în acest interviu, de pilda, ocupa locul central.

 

Printre persoanele prezente s-au aflat scriitori si intelectuali de seama precum: Fernando Sánchez Dragó, César Antonio Molina – fostul ministru al Culturii în Spania, marele maestru Onik Sahakian, deputatul William Brînza – care a transmis un mesaj personal din partea primului-ministru al României, Emil Boc, generalul-sef al Reales Tercios – Manuel Fuentes Cabrera, Excelenta Sa, doamna ambasador Maria Ligor, generalul Juan Rodríguez Hernández, presedintele Centrului Cultural al Armatei, proprietari a mai multe edituri din Madrid… si bineînteles membrii Editurii Niram Art. Au mai participat: domnul Horia Barna, pe atunci director al ICR Madrid, si, în cazul „Pentagonului”, editor… dar si prieten, dl. Miguel Ángel Galan Segovia, locotenent-colonel Reales Tercios si director al Editurii Niram Art, Bogdan Ater, autor al imaginii care ilustreaza coperta, sau pe Romeo Niram, care a avut generozitatea de a prefata cartea… Adevarul este ca am simtit sprijinul tuturor si, de aceea, aceasta carte apartine, câte putin, fiecaruia dintre ei. Fara ei, „Pentagonul” ar fi fost doar un caiet de notite.

 

George ROCA: V-as ruga sa enumarati câteva din cartile pe care le-ati publicat pâna în prezent. Stiu ca sunteti un fanatic al scrisului, fiind autorul a numeroase articole filozofice, eseuri, critica de arta, cronici literare…

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Faptul ca nu ma opresc din scris, fie vorba despre critica, articol, cronica, eseu sau poem, mi-a fost spus în multe ocazii. Totusi, nu am avut niciodata impresia ca scriu foarte mult, dar, daca stau sa ma gândesc, adunând articole si prefete de carti publicate în reviste ca „Niram Art”, „Azay Art Magazine”, „A Parte Rei”, „Libreconfiguracion”, „Retrato Literario”, chiar si în revista „Madrid en Marco”, sunt mai mult de 150. În ceea ce priveste cartile, mi-ai aparut pâna în prezent: romanul „Mihai si Veronica”, cartile de eseu „Pentagonul”, „Comentarii despre Unamuno”, cartile de poezie „Conversos, antologie a unei poezii viitoare” si „Antologie digitala”, pe lânga poeziile publicate în diverse reviste literare… La acestea, ar trebui adaugat angajamentul pentru „Humanometrie” si o seama de alte proiecte deja scrise dar înca nefinisate, ca si diverse traduceri din franceza, italiana, portugheza sau engleza, fara a fi vorba de o traducere profesionala. Este oare prea mult? Cred ca daca nu îmi ia din somn si din timpul dedicat evenimentelor la care trebuie sa particip, nu este prea mult. Altfel ar sta lucrurile daca ar trebui sa nu dorm sau sa nu manânc… ca sa scriu! Nu ajung pâna aici, ba din contra, citesc mai mult decât scriu, si acesta este un semn bun.

 

George ROCA: Dupa câte stiu în ultimul timp ati primit mai multe premii, printre care un premiu în Portugalia si doua premii românesti la Madrid. Care a fost motivatia acestora si cine vi le-a oferit?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, un total de patru premii: „Amicus Romaniae”, oferit de ICR Madrid pentru întreaga-mi activitate pe care am dedicat-o culturii române si pentru „Pentagon”, „Premiul MAC 2010 Critica”, al Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru articolele mele de critica plastica publicate în diverse reviste, „Premiul pentru Manuscris al Concursului Eminescu” vazut de spanioli, dotat cu 6000 de Euro, al editurii „Niram Art” pentru romanul „Mihai si Veronica”, la cea de a doua editie a „Premiilor Niram Art”, si ultimul, foarte recent, trofeul primit în cadrul „Galei Celebritatilor Româno-Spaniole”, Spania 2010. Sunt cam multe, recunosc, si ma coplesesc. Premiile sunt întotdeauna bine venite si sunt profund recunoscator pentru ele, dar… chiar daca nu le-as fi primit as fi continuat acelasi drum. Spun asta deoarece sunt multi care scriu doar ca sa primeasca vreun premiu. Eu prefer ca premiul sa ma ia prin surprindere, fara sa îl caut, deoarece este un plus adaugat muncii tale pe care nu îl decizi tu. Juriul si institutiile sunt cei care decid daca meriti sau nu. Singurul lucru care e al tau, cu sau fara premiu, este sa îti faci munca ta cât de bine poti. Daca pe deasupra, vine un premiu, ceva în plus, este extraordinar. În schimb, sa lucrezi pentru a obtine acest lucru, sau, mai rau, sa crezi ca îl meriti si sa îl ceri, te poate face sa nu te îngrijesti cum trebuie de munca ta si corupe responsabilitatile tale. Pentru mine nu este nimic mai important decât ceea ce depinde de mine si se poate face cu mâinile mele.

 

Fara nici un fel de îndoiala, premiile sunt o onoare, o recunoastere a muncii tale, si nu doar pentru ca îti este înmânat cu mare fast, în fata unui public numeros si a camerelor de televiziune, dar mai ales pentru ca au existat înainte de aceasta ceremonie persoane care s-au gândit la tine, au studiat activitatea ta, au recunoscut ca valoros ceea ce ai facut tu si au facut publica decizia lor. Nu primesti aplauze, ci generozitate, ceva care nu se poate masura si te umple de fericire. Si cu atât mai mult cu cât esti premiat alaturi de nume atât de importante ca Fernando Savater, Onik Sahakian, Julio Iglesias, Varujan Vosganian…

 

George ROCA: Am aflat ca ati fost numit directorul Departamentului de Critica, din cadrul „Institutului Brâncusi” din Madrid. Ce reprezinta acest institut, cine îl patroneaza si care sunt obiectivele sale de activitate?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: În „Institutul Brâncusi”, eu ocup un mic spatiu… daca ne gândim la tot ce reprezinta el. Este vorba de o viziune multidisciplinara si internationala despre arta si cultura în general. Între obiectivele sale se gaseste nu numai crearea unei platforme de expansiune a artei si artistilor celor mai cunoscuti, în colaborare cu mai multe institutii, organisme si spatii culturale si artistice, sau de usa deschisa catre persoanele anonime care sunt adevarate comoare ascunse, prin expozitii, lansari, prezentari, dar îsi propune sa fie si o sursa de creatie. Nu este suficient doar sa transmiti, pentru ca esentialul, daca vorbim despre arta, este sa creezi. Este vorba de un institut privat, sustinut financiar prin fondurile mai multor firme spaniole, cu adânci preocupari culturale, între ele, mai multe galerii de arta, doua edituri si o firma de bijuterii.

 

George ROCA: Sunteti director si fondator al revistei „Madrid en Marco”. Ce reprezinta si ce însemna aceasta revista pentru dumneavoastra?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Am înfiintat revista de arta si eseu „Madrid en Marco” împreuna cu Romeo Niram, dar, asa cum am relatat mai înainte, dupa lansare gestionarea ei a ramas în mâinile mele. Revista reuneste cronici, critica, interviuri si stiri din întreaga lume culturala, cu aplecare speciala asupra literaturii si a artelor plastice. Promoveaza diverse evenimente ca de exemplu expozitii de arta, recitaluri de poezie, prezentari si lansari de carte, întâlniri cu autori, spectacole de arta scenica, pe lânga sprijinul pe care îl oferim, chiar în ceea ce priveste, câteodata, si organizarea.

 

Am colaborat ca organizatori de evenimente cu Universitatea Complutense din Madrid, Espacio Niram, galeria „Nicole Blanco”, revista „Niram Art” si alte reviste spaniole, „Centro Pro-Arte”, „ICR Madrid”, Ambasada României la Madrid, Garda „Reales Tercios” din Spania, galeria „Arttime”, editura „Niram Art”, „Casa Serbiei în Spania”, galeria „Artejescal”, „Teatrul de Hemofictiune” din Barcelona, cu diverse cercuri de poezie, radio „Prodiaspora International”, si, prin mai multe cicluri de video-conferinte cu Muzeul de Arta din Craiova si Centrul Cultural „Eugene Ionesco” din Slatina.

 

Filozofia din spatele revistei este de a oferi un fel de rama culturii din Madrid si dinspre Madrid. Adica, nu se centreaza doar pe evenimente din capitala spaniola ci depaseste frontierele si include în paginile sale artisti, institutii, organizatii din întreaga lume, si ofera acoperire mediatica atât artelor plastice si culturii care se formeaza în zilele noastre dar si numelor deja recunoscute pe plan international.

 

George ROCA: Credeti în gruparea artistica si literara creata în jurul pictorului Romeo Niram? Aceasta grupare, pe care eu am numit-o „Gruparea Niram” – s-au gasit din pacate câtiva care au încercat sa o conteste – cu toate ca ea este vie, este foarte activa pe plan cultural si traieste prin spiritul celor care se considera ca fac parte din ea, oameni de arta, scriitori, jurnalisti… Eu, unul, ma simt foarte apropiat, si mândru chiar, ca pot sa colaborez cu cei care o constituie neoficial (deocamdata! Sic!)!

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Exista o grupare, este adevarat. Dar „grupare” poate însemna si o adunare de persoane care asteapta autobuzul într-o statie. Daca expresia „Gruparea Niram” ar însemna o grupare artistica sau culturala, am avea dificultati, deoarece, desi este vorba de scriitori, artisti, jurnalisti…nu exista un unic stil comun, nici motive sau tematici care sa uneasca diferitele manifestari ale posibililor membri. Exista, în schimb, drumuri diferite care se intersecteaza si care au directii diferite.

 

Espacio Niram este ca o intersectie de drumuri, pe unde trece multa lume, unii ramân, altii se opresc pentru ceva timp si altii dispar repede si trecerea lor ramâne neobservata. Ca grupare, este flexibila si dinamica. De aceea, dadeam exemplul statiei de autobuz, unde la fiecare ora, sunt alte persoane, cele ocazionale si cele obisnuite, desi vorbim de aceeasi statie si acelasi autobuz. Câteodata suntem… eu si Fabianni Belemuski, cei care organizam un eveniment, alta data, Romeo Niram si Bogdan Ater, dar asta nu înseamna ca în alte ocazii sa nu poata sa fie Romeo si cu mine sau cu Fabianni, Bogdan, Tudor Serbanescu, sau cu Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Elena Zamyslova, Tales Jaloretto, Diego Vadillo Lopez sau Dan Caragea.

 

Mai degraba se aseamana cu un salon de bal, unde, dansând, schimbam perechea în ritmul muzicii care se schimba si ea, chiar daca, din afara parem a dansa o hora. Romeo Niram, asa cum mi-a spus de nenumarate ori, se simte unul printre ceilalti. Trebuie sa recunosc, în schimb, ca eu niciodata nu as îndrazni sa ma consider la înaltimea lui. De aceea, sunt numai urechi – eu, care sunt cunoscut pentru cât de mult vorbesc – fiind atent la propunerile si sfaturile lui, atât în ceea ce priveste cultura cât si când jucam sah.

 

Oricum, în ceea ce ma priveste, ma uneste mai mult prietenia, în sensul pe care l-am mentionat mai înainte, ceea ce presupune o mai mare implicare din partea mea cu cei pe care îi numesc prieteni. Exista un sprijin mutual, bazat pe prietenie si respect reciproc. Se spune ca singur nu poti face nimic, cu prieteni poti face totul!

 

George ROCA: Ce proiecte de viitor pregatiti?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Cele mai clare proiecte, pe termen lung, sunt „Humanometria” si sa ajut la consolidarea „Institutului Brâncusi”, aici la Madrid. Pe de alta parte, recent, am devenit editor în Spania al cartii de poeme a Mariei Teodora Miclea, „Si îngerii plâng”, editie bilingva, ilustrata si îmbunatatita. Colaborez deasemenea la promovarea cartii „Gomez de la Serna era trotskist”, al lui Diego Vadillo Lopez, carte careia i-am scris prefata si care va aparea în primavara aceasta, la editura Niram Art. Cam asta ar fi pentru astazi. Mâine mai vedem ce va fi…

 

George ROCA: V-as ruga sa trasmiteti câteva cuvinte cititorilor români de pretutindeni.

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Daca îmi permiteti, as vrea sa dau un sfat: sa se gândeasca la faptul ca viitorul nu este înca scris si ca trecutul nu trebuie sa îi conditioneze, ci, asa cum zicea Antonio Machado: „calatorule,/ exista doar urmele tale,/ drumul si nimic mai mult,/ calatorule,/ nu exista drumul,/ drumul se face mergând, (…) calatorule,/ nu exista nici un drum,/ ci doar stele în mare/”. Între timp, îi astept aici, la Espacio Niram, daca doresc… sa ciocneasca un pahar cu mine.

George ROCA: Chiar daca ma aflu la mii de kilometri de Madrid, de Espacio Niram si de dumneavoastra… unul dintre ei voi încerca sa fi si eu… Pâna atunci, ca semn de prietenie, vreau sa citez un dicton latin care vi se potriveste: „Hectora quis nosset, si felix Troia fuiset?”* care în româneste s-ar putea traduce „Cine l-ar fi stiut pe Hector, daca Troia ar fi fost fericita?”, sau mai bine zis… „Cine l-ar fi cunoscut pe Hector, daca românii ar fi fost fericiti la ei acasa?”. Hector Martinez Sanz… Amicus Romaniae, va multumesc în numele compatriotilor mei aflati pe pamântul spaniol.

—————————————————————–

* Publius Ovidius Naso, TRISTELE (IV, 3, 75)

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Madrid

5 mai 2011