Fenomenul “Eminescu” atrage…!

Nu credeamÎn om e un șir nesfârșit de oameni.

Eminescu

Dă bine pentru orice român să fie eminescian. Din punct de vedere al românismului, al poeziei, al literaturii, al culturii, al atitudinii față de români și românism, al patriotismului-al iubirii și respectului față de Țară, e întemeiat, cred, și  e corect să avem în vedere etalonul Eminescu. Și, fără nici un dubiu, Eminescu este  un model și o culme, un luceafăr al culturii române.

Însă e cu totul altceva să ieșim din perimetrul stabilit de însuși genialul poet și să ne hazardăm în idei și atitudini care nu fac cinste nimănui, dimpotrivă. Poate nu e potrivit nici a acorda premiul Eminescu pentru poezie, al doilea an la rând, unui poet (M.C.) care nu calcă pe urmele înaintașului său în ceea ce privește atitudinea față de români și românism. Aici e vorba de o exagerare, prin lipsă, prin neîmplinire. Dar trist este că poeți de mare talent, cum este și Cezar Ivănescu, care se identifică majoritar cu opera și viața lui Eminescu, folosesc cuvinte exagerate, nerealiste, acolo unde nu se potrivesc nici cel puțin ca figură de stil. Dar să lămuresc chestiunea.

În volumul inedit “Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, dar și în interviul luat de Viorel ILIŞOI, cei doi literați vehiculează cu mare ușurință   exagerări, iar  mincina nu e o direcție bună sau onorabilă pentru nimeni. Interviul se poate citi în Jurnalul.ro

Ca și în politică, analiștii operelor literare descoperă mult mai mult sau altceva decât a spus sau a dorit să spună autorul. Eminescu e un caz aparte, viața și opera sa se împletesc și se completează foarte bine și convingător, ca și  declarațiile celor care l-au cunoscut, dar și activitatea complexă și foarte productivă de la ziarul Timpul.

Nu putem nici să-l ridicăm mai sus decât  viața și opera care l-au așezat în panteonul culturii române și universale, după cum, practic, nici să-l coborâm cumva.

Bine, înțelegem că primul criteriu al artei este exagerarea, însă aici vorbim de cu totul altceva. Cezar IVĂNESCU spune în versuri  că “Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său

Viorel ILIȘOI (V.I.) – Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană….

Cezar IVĂNESCU (C.I.) ‒ Lecturile mele de la vârsta matură şi până în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului “Alte fragmente din Muzeon”, toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română, care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, “noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpâneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpânul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spiritual, şi numai spiritual ‒ nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, ş…ţ deci ca entitate spiritual, noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi până la Lao-Tzî şi până la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gândirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gândirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în “Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecând de la acest lucru, mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pământ are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspândi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atâta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte lumescul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) ‒ Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) ‒ A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit şi ca spirit, Călinescu este foarte jos.

(V.I.) ‒ Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) ‒ Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte…

(V.I.) ‒ În “Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) ‒ Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau, acuma, Svetlana Paleologu Matta… Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o demult: că versurile eminesciene sunt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta ş…ţ. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni, în general, ne lovim de o concepţie, aş spune eu, destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, luând crucea pe umerii săi şi purtându-şi-o şi sacrificându-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi până acum. Adică buddhismul, fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pământ şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui, îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cum, sublime, valorizează buddhismul fiinţa umană şi condiţia umană. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) ‒ Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) ‒ Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încântătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sunt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că până acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; suntem, de fapt, primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mână o ediţie de opere complete ale lui Eminescu.
Facem un test: câţi au citit-o integral? Sunt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!…

(V.I.) ‒ N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi până la definitivarea ei.

(C.I.) ‒ Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu suntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sunt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) ‒ Un infern, cu focul lui nestins, poate fi și purificator pentru limba română, regenerator.

(C.I.) ‒ O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, până la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sunt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai târziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii ş…ţ în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) ‒ Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel, cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) ‒ Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sunt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cât să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sunt oameni care s-au zvârlit în abisul de cultură cum s-a zvârlit Eminescu, cum s-a zvârlit Haşdeu, cum s-a zvârlit Eliade şi atâţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de când se face literatură românească până astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) ‒ Am întâlnit, revenind în satul meu natal, o bătrână care după un chef, crezând că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine până am înregistrat-o recitând nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrâna…

(C.I.) ‒ Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) ‒ Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sunt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cândva, înainte de război. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzându-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrâna a explodat înjurându-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rândul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) ‒Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre ‒ atunci nu se memorau decât textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) ‒ Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrâna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: “Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) ‒ În acest enunţ al meu care spune că “Eminescu-i Dumnezău” este o gândire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) ‒Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rândul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) ‒ Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) ‒ De ce? Profeții vin înainte, nu după.

(C.I.) ‒ Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum până la sfârşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pâlpâiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pârvan, care a murit în ’26, până la Eliade, care a murit în ’86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Când de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mâinile lui bolnave, care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare, şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească. […] ( Jurnalul.ro)

Din punct de vedere al instrurii și al cunoașterii, e bine ca fiecare român să fi citit strictul necesar din opera eminesciană, dar, fără a nesocoti sau nedreptății celelalte surse spirituale de care are neapărat nevoie. Cine-i va spune însă care sunt acestea, ordinea priorităților, nevoia studierii?

Apoi să nu neglijăm Cartea cărților – Biblia – din care citează și Cezar Ivănescu, la care, în ultimă instanță, se raportează și se oprește în ultimă instanță privirea sa, de ansamblu.  [“Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, luând crucea pe umerii săi şi purtându-şi-o şi sacrificându-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem.”].

Și,  afirmăm cu toată convingerea, că societatea românească are nevoie, mai întâi de toate, de Dumnezeu, și că, ceea ce este diagnosticat ca fiind: sacrul, absolutl, valoarea, adevărul, divinul, Dumnzeul adevărat, ne sunt revelate de cuvântul sfânt al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură – Biblia.

Însă oamenii s-au obijnuit să numească sfânt și sacru, și alte lucruri sau oameni pe care tradiția i-a văzut așa și i-a ridicat la acest rang fără o acoperire legitimă. Iar exemplele negative, la români, ca și la alte popoare, sunt multe, tot mai multe. Ștefan cel Mare a intrat în legendă prin faptele sale de patriotism, de curaj și de chibzuință față de țară. La fel s-a întâmplat și cu multe fețe bisericeșt de-a lungul secolelor, dar, probabil, se face asta din prea mult zel și necunoaștere decât din obiectivitate.

Patriarhul Daniel  a declarat la Academia Română de ziua lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naţionale, că poetul, împreună cu Ioan Slavici, a fost printre primii intelectuali români care au lansat şi susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale. Acesta a mai amintit că Eminescu a numit Biserica Ortodoxă “maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului” şi “păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise“, citând din articole ale poetului. De asemeni, patriarhul a mai menţionat că Mihai Eminescu a apărat adesea Biserica, spunând: “Cine combate Biserica şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este!“.

Dar, așa cum a încercat Cezar Ivănescu în textul la care m-am referit, judecata și cântăreala noastră trebuie să se facă prin prisma luminii Sfintei Scripturi și nu prin prisma interesului și al preocupărilor noastre.  Dacă ești un epigon al geniului de la Ipotești, atunci ajungi de vorbești și crezi precum Cezar Ivănescu și atunci Eminescu dă ora exactă în orice domeniu, cuvintele sale sunt sacre etc. La fel, dacă ești strâmtorat de resurse pentru Catedrala Neamului, ai un demers asemănător celui Patriarhului Daniel (Gândul.ro: “Cum îl foloseşte Patriarhul Daniel pe Eminescu ca să construiască Catedrala Neamului“).

Omul,  creat și dotat fiind de Dumnezeu, trebuie să-l cinstească  mai întâi pe Cel Preaînalt, pe Dumnezeul cel viu  și binecuvântat în veci,  Lui  trebuie să-i mulțumească pentru poporul român, pentru țara noastră, pentru limba română și  pentru marii români prin care ne-am păstrat iddentitatea și prin care am primit creșterea și recunoașterea între popoarele lumii.

Îi mulțumim lui Dumnezeu “Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.”
Proverbe 2:6; Îi mulțumim Domnului Isus că ne-a înlocuit în pedeapsă, pe Cruce, că Sângele Lui ne curățește de orice păcat, prin pocăință și credință – Lui Dumnzeu i se cuvin toată gloria și cinstea, deoarece “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani, 11:36)

________________________________________________

Sursa foto: http://www.b-o.ro/Stire-video-MediaTV-Barlad-10650-EMINESCIANISMUL_LUI_GRIGORE_VIERU.html

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.