Fenomenul “Eminescu” atrage…!

Nu credeamÎn om e un șir nesfârșit de oameni.

Eminescu

Dă bine pentru orice român să fie eminescian. Din punct de vedere al românismului, al poeziei, al literaturii, al culturii, al atitudinii față de români și românism, al patriotismului-al iubirii și respectului față de Țară, e întemeiat, cred, și  e corect să avem în vedere etalonul Eminescu. Și, fără nici un dubiu, Eminescu este  un model și o culme, un luceafăr al culturii române.

Însă e cu totul altceva să ieșim din perimetrul stabilit de însuși genialul poet și să ne hazardăm în idei și atitudini care nu fac cinste nimănui, dimpotrivă. Continue reading “Fenomenul “Eminescu” atrage…!”

BINELE ȘI RĂUL

 Eu cred că omul e făcut de  Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Țuțea

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice Continue reading “BINELE ȘI RĂUL”

BINELE SI RAUL

 Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI

A-CRONISTII/ANTI- CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

Prof.dr. Adrian BOTEZ

 

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

TEMELIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [1]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[2]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [3](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [4]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [5](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [6]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[7] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om [8] iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [9]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [10]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduiesteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [11], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [12]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au practicat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [13]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

***

– va urma –

prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

2- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

3- Idem, p. 212.

4- Idem, pp. 183-184.

5- Idem, p. 184.

 6- Ibidem.

 7- Idem, 185.

 8- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

9- Idem, p. 27.

10- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 11- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelectca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

12- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

13- Max WeberEtica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciuneafa bani!

 

 ***