CEZARINA ADAMESCU
Jianu Liviu-Florian, Povesti muritoare, Editura Semanatorul, iulie 2011
Universul acestui inepuizabil poet, scriitor si publicist se deschide spre azur, de la zenitul cunoasterii primelor elemente existente-n natura, pâna la nadirul iubirii de Dumnezeu, Atoatecreator, cu o generozitate si temeinica rodire, prefacute în fructe de Lumina. Sintagma din titlu este, desigur, o capcana, pentru ca, povestile sunt de obicei, nemuritoare. Ele strabat erele, spatiile si ajung, acolo unde omul, îndeobste, nu ajunge cu pasul. Nu în zadar se spune: pe aripi de poveste. Povestile sunt, fara doar si poate, aidoma cailor înaripati care te duc “ca vântul si ca gândul” – cu cel mai vechi vehicul care a existat vreodata, dar si cel mai rapid: închipuirea.
De când lumea se stie ca românul face haz din orice, ba chiar face si haz de necaz. Simtul umorului, mostenit de la Nenea Iancu, de la vestitul Alecsandri, apoi, cu descendentii lor: Tudor Musatescu, Teodor Mazilu, Ion Baiesu, Dumitru Popescu, Dumitru Udrea, Valentin Silvestru, Florin Vasiliu si multi altii, demonstreaza din plin, calitatea românului de umorist nativ, ca sa nu mai vorbim despre snoavele populare ori Povestea Vorbei mostenita de la Anton Pann.
Însa în volumul de fata, titlul “povesti” este peiorativ. Este vorba de povestile traite de oameni adevarati, povesti cu care ne confruntam zi de zi si mai ales, de cele care circula oral si atunci când le auzi, esti tentat sa spui, la rândul tau: “Ei, povesti!” Cu toate acestea, morala, sau pilda lor îti ramâne întiparita pe meninge si-ti aduci aminte de ele, la timp cuvenit, când realitatea însasi îti ofera prilejul de a te confrunta cu aceleasi situatii. În acest sens, autorul este un fel de degustator la masa împaratului, sau a oficialitatilor. Îsi ia asupra sa rolul de a servi primul din bucate si din vin, cu riscurile de rigoare. Si noi, asteptam cuminti sa vedem daca moare pisica, dupa care, ne încumetam sa ne înfruptam din delicioasele bucate. El este cel care scoate castanele din foc, cu mâinile goale. Si tot el stinge jarul. Ori îl aprinde. E de ajuns o scânteie cât de mica.
Sa purcedem, asadar, pe aripile închipuirii, si sa adastam, condusi de mâna de povestitor, ca sa aflam, unele din cele mai frumoase “Povesti muritoare” aflate pe la noi.
“Povestea pomenirii lui Dumnezeu” este o satira usturatoare la adresa acelor calici bogati, locuitori în Calicia, care nu se îndura sa faca o pomenire lui Dumnezeu, cu “o pâine, o sticla de vin, una de ulei, si o lumânare!” – desi, toti sunt “în consilii de administratie, slujbasi ori directori bancari, manageri, comercianti si negustori, politicieni, notari, avocati, magistrati, angrosisti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe luna, salar!” Dar cu totii, dupa expresia autorului, “calici întru pomenirea lui Dumnezeu”.
Ironia autorului atinge apogeul când se întreaba, cu totul justificat:
“O, încercarea încercarilor! Ce oameni sa aiba în Calicia asemenea averi, încât sa dea din ele, un firfiric, macar!? Cine sa îsi ofere asemenea divine placeri, serafimice desfatari, heruvimice încântari, încât sa plateasca a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine sa îndatoreze Bunatatea Dumnezeiasca, cu recunostinta omeneasca? Caci toti bogatii Caliciei erau neste calici, sadea!”
Locuitorii Caliciei zugraviti mai sus, dupa ranguri si clase, erau primii care se plângeau de toate nevointele din lume.
Este un procedeu stilistic cunoscut, ca lucrurile sa se întâmple exact invers, decât le expune autorul. Tusa ironica groasa folosita este pentru a se întelege prin contrast, grozavia. Povestitotul este un fin analist al societatii si nu scapa nici un prilej pentru a-si ironiza, în sens moralizator, personajele înrobite de pacate si vicii, spre a le trezi si îndrepta. Ori macar de a atrage atentia.
Nota fina de umor vine de asemenea, în ajutor. Autorul foloseste si un limbaj specific povestii, întesat cu arhaisme, regionalisme, vorbe din popor, în nici un caz limbajul elevat de la catedra.
Onomastica personajelor este foarte sugestiva.
Eu nu stiu daca, prin ironia si sarcasmul folosite de autor, se vor îndrepta lucrurile grave din aceasta tara. E dificil si sunt atâtea nedreptati sociale si atâtea abuzuri, ca te apuca disperarea numai daca te gândesti, dar sa le traiesti. Însa stiu un lucru: Semnalul a fost tras, alarma a început sa zbârnâie, sa sune îndelung. Poate se va gasi o ureche sa o auda, în tara orbilor surdo-muti!!!
Cu toate acestea, efortul autorului este onorabil. Nu, nu sunt toti nesimtitori la durerile veacului si daca nu se protesteaza îndeajuns, este pentru ca românul, precum animalul de povara, s-a învatat sa rabde asuprirea stapânului, ba chiar si biciul si scorpionul. El încovoaie spinarea si parca spune: mai da, mai da! Înca se mai poate! Pâna-ntr-o zi, vorba lui Cosbuc, când: “Hristosi sa fiti, nu veti scapa, nici în mormânt”.
Prin intermediul povestilor, autorul dezvaluie adevaruri coplesitoare, dezastruoase, la limita existentei, cu care omul de rând, în persoana dervisului, numit nu întâmplator, Drojdie, se confrunta în asa-zisa societate de consum, acaparata de o mâna de oameni, în detrimentul câtorva zeci de milioane. În aceeasi poveste, pâna si îngerii sunt balaoachesi si au un limbaj trivial, cu expresii stereotipice vietii de gang.
Situatia dezastruoasa a spitalelor este evidenta si orice om de bun simt se cruceste, pe buna dreptate, cum mai rezista sistemul sanitar, în conditiile în care, bolnavilor li se aloca zilnic hrana în valoare de 3 lei, pretul a trei pâini.
Povestea are, desigur si morala. În ziua pomenirii lui Dumnezeu, zi în care Drojdie s-a straduit sa faca milostenie “din mila bolnavilor”, el se ridica la ceruri de fericire ca a vazut bogat satul:
“La pomana, Drojdie avea o lumina aurie pe fata. S-a închinat la toate icoanele, si a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflaie si molfaie pâinea, vinul si uleiul, ba chiar si lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat sa închida, a zarit, în genunchi, în fata icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aura galbena deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat sa îl ridice. Era teapan. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor vazute, traite, si simtite, la pomana lui Dumnezeu. Ca vazuse bogat satul”.
Urmatoarea poveste, “Sa stea doi pe un loc!” (sau Îndreptometrul) se petrece tot în tara Caliciei si are ca subiect lumea justitiei si ca personaj, “un judecator nici mare, nici mic, pre numele lui Ilie”. Ironia e atât de virulenta încât nu-ti poti ascunde un surâs amar, daca nu cumva unul sarcastic, la citirea povestii. Aluzie directa la starea justitiei care, numai dreapta nu e. Fiindca toti oamenii din Calicia îndrageau Justitia, toti voiau sa se faca judecatori.
“La angajare, exista o singura restrictie: toti magistratii sa fie drepti. Fapt pentru care candidatii erau masurati cu rigla si dreptarul. Ba, chiar cu îndreptometrul. Cum dreptate perfecta, totusi, nu exista, se facea ca unii candidati reuseau la examen, altii, nu. Motiv pentru care cetatenii Caliciei se împarteau în doua categorii: judecatori – majoritari, si judecati – într-o proportie infima”.
Autorul este un fin observator al realitatilor zilei, el nu scapa nimic si subiecte, har Domnului! Pe toate drumurile si în toate încaperile, ba si în cer, pe apa si pe pamânt. Important este sa le VEZI. Sa le SIMTI. Se stie ca scriitorul are alti senzori de perceptie a realitatii, el aude ceea ce noi nu auzim, îndeobste, el vede, ceea ce noi nu vedem, nici cu dioptrii forte, el simte chiar si atunci când nu se întâmpla nimic, cu o iminenta de vizionar.
Înfierând defectele lacomiei, oportunismului, setei de putere, avaritiei, abuzurilor de tot felul, autorul spera ca toate acestea, într-o zi vor sfârsi si viata îsi va gasi cale pe fagasul normal, într-o perioada tulbure de tranzitie interminabila în care se întâmpla, fel de fel de minuni, chiar daca nu cele ale Sfântului Sisoe!
Fara doar si poate ca vicii si pacate au existat, de când omul a parasit Paradisul, ele însa, au proliferat peste masura, încât, nu se mai vede gramul de aur din oceanul de nisip.
Prototipul femeii descurcarete, Pelina de la Manglavit este cea care “se învârte”, se pricepe în afaceri, în comert si, îndeobste îsi creeaza un sistem de relatii din care trage profit si de pe urma carora, îsi aranjeaza copiii în servicii convenabile.
Numele personajelor sunt alese cu grija si ele reflecta principala trasatura de caracter a lor: Nimenescu, Drojdie, Surcica, Pelina, caporalul Gatej, domnul Orhideu, Ber-Caciula Împarat; Doamna care Ninge, Doi Ioni; Boroboc bin Sarantoc; Nodia, Goguta, Luminita de la capatul drumului, Trei Atingeri, Cizma, caprarul Caliciei.
Solutia gasita, ca doi judecatori sa împarta un scaun pentru a acoperi lipsa de posturi libere, naste, în mod legitim întrebarea: “Daca toti judecatorii acestei Lumi nu pot împarti un singur scaun, cum pot împarti o singura dreptate?“
Despre un om drept, cum a fost Alexandru Firescu, autorul scrie fara urma de sarcasm, o evocare emotionanta a unei persoane care a daruit cu generozitate Lumina în jurul sau: “Timp de o jumatate de veac, Domnul Firescu Alaxandru a fost, cu palaria sa de rabin, cu umerii aplecati sub jugul literelor, cu sfiala si blândetea unui calugar, un copist al sufletelor, un gramatic al cuvântului scris, si vorbit, la Cancelaria Domneasca a Artei. Un elegant si rafinat critic de istorie si arta, care se ascundea, cu modestie, sub o puzderie de pseudonime, în paginile publicatiilor.
Câtor ucenici ai Cuvântului nu le-a aurit leaganele! Câtor torte ale Muzelor nu le-a vegheat arderea! Câtor candele ale destinelor nu le-a sters, cu buricele degetelor împreunate la scris, ca într-o muta rugaciune, lacrima!
Erudit si carturar? Înger pazitor al Mitropoliei Olteniei, care s-a sfiit sa îi trimita o floare la Timisoara, la îngropaciune? Domnul Firescu Alexandru a fost crestinul care nu daruia. Se daruia”. (Alexandru Firescu).
Povestirea “Nu îmi aduc aminte numele” îl are ca protagonist pe actorul papusar Ionescu – autorul îi aduce un elogiu pentru munca lui de o viata, în slujba copiilor, copii care au crescut mari, generatii dupa generatii, dar nimeni nu-si aduce aminte de actorul care le-a înveselit copilaria si care acum, la pensie, sta cuminte pe o banca privind masinile care se rasfira prin fata lui, înecat în valuri întregi de aduceri aminte. Autorul adauga la final ca ar trebui ridicat un monument în amintirea lui, a acelui actor anonim, cinstit si corect care si-a dedicat viata teatrului, “un monument fabulos: Monumentul Uitarii. Pe care scrie un singur nume. Nu îmi aduc aminte numele”.
Este o tragica ironie a sortii ca numele unui actor, care a fluturat pe buzele tuturor, o viata întreaga, sa cada în uitare, astfel ca nimeni sa nu-si mai aduca aminte de el.
Autorul inventeaza nu numai situatii ilare în povestile sale, dar si expresii care stârnesc zâmbetul si chiar râsul: “azilul de încuiati”; “fereastra cu gratii la piticele sperante”; “batea o perdea vântul pe loc”; “orbul oului”; “Era Efractiei Universale, a Dispozitivului de Alarmare, A Cheii, a Lacatului Confidential, a Gratiilor si Zabrelei”; “Liga pentru Apararea Ochelarilor de Cal”; s.a.
Unele situatii par de-a dreptul absurde. Dar si absurdul este un procedeu literar foarte cultivat.
De asemenea, autorul cultiva paradoxul literar. Ex. “În Noua Era, se cumpara totul Nou. Chiar si greselile vechi”.
Unele scrieri sunt un fel de eseuri spirituale, cum e cea numita “Pilda iaurtului”. Din ea razbate sinceritatea si o serie de învataturi gratuite. O confesiune. O strigare. O soapta. O punere înainte ca la masa de jertfa din Templu. Titlul sau chiar subiectul sunt pretexte pentru confesiuni. În ele-si exprima crezul artistic si crezul crestin. “Si aceste scrieri se scriu cu sufletul, si se scriu cu viata. Biblia este o carte scrisa cu vieti. Cu suflete. Voi spuneti: literatura. Întâi s-a trait. Apoi s-a scris. Si, nu va îndoiti de asta, a mai fost si este cineva pe fir. Si va fi pâna la capatul capatului.”Caci pamânturile si cerurile vor pieri, dar numele Meu va ramâne”. Slaveste, suflete al meu, pe Domnul”.
Personajele sunt bine conturate iar subiectele sunt plasate în cadrul lejer, în plaja întinsa în preajma oceanului, în adierea brizei si în asteptarea refluxului.
O alta satira virulenta la adresa societatii este “Aproapele nostru, Armaghedonul” – un pamflet unde întâlnim prototipul insului anonim de azi, încadrat perfect în rama societatii: “Boboroc bin Sarantoc ajunsese un cetatean universal. Fara sa stie. Fara sa vrea. El nu consuma nimic. Nu avea nevoi. Nu se plângea de nimic. Stia tot, dar nu spunea nimic. Spunea tot, fara sa stie nimic. Reprezenta valoarea suprema în univers. Si reprezenta un nimic.
Imensa lui calitate – de a trece prin apocalipse în mod repetat, ba, mai mult, de a asista la apocalipse în mod inconstient si naiv, nativ, chiar, a fost remarcata. Astfel, Boboroc bin Sarantoc a devenit o valoare.
Ca un omagiu adus acestei valori, în Calicia moneda nationala a devenit Sarantocul. Ea avea imprimata chipul lui Boboroc, fotografiat gol, pe burta goala, la Polul Nord, purtând ca faclie o lamura olimpica de smochin, fara fructe, simbol plin de umanism al deplinei calicii în calicianism”.
Volumul are în componenta lui si câteva cronici cum e cea de la spectacolul Nationalului Craiovean “D-ale Carnavalului”, în regia lui Mircea Cornisteanu, ori cea la spectacolul „Alice nu stie sa moara” al Teatrului National „Marin Sorescu” Craiova de Gheorghe Truta dupa “Jurnalul” lui Alice Voinescu în regia aceluiasi Mircea Cornisteanu.
Un portret al profesoarei de limba româna, foarte graitor ne duce cu gândul la dascalii nostri care ne-au insuflat dragostea pentru citit, pentru analiza, pentru scris. Daca fiecare dascal s-ar întreba câti elevi îi datoreaza reusita în literatura, ar reiesi o statistica uluitoare.
Portetizarea facuta de Jianu Liviu-Florian dascalitei sale de Poezie este cu totul emotionanta. Autorul o numeste cu dragoste: învatatoarea de limba româna, cea care, poate mai scrie înca scrisori pe care nu le citeste nimeni. Scrisori catre Bunul Dumnezeu. Între dragostea insuflata elevilor pentru literatura si anonimatul în care-si duce, poate, existenta, autorul vede soarta profesorilor de astazi:
“Nu este invitata. Este remunerata pentru absenta ei? Nicidecum. Face înteleapta reclama, sau mai bine zis, apel la solidaritate si toleranta, în jurul vreunui produs al sufletului, al culturii, si nu al civilizatiei, în lumea media? Nu este nici chemata, nici rasplatita, cu un simbolic multumesc. Nu exista destul maruntis, nici destul timp, pentru ea. Suna telefonul? Nu suna telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele oamenilor mari de astazi, si piticilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu sa trimiti o floare pe lumea cealalta. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goala, ca si singuratatea care o înconjoara. Cine îsi mai aduce aminte de ea? Cât de scumpa a ajuns memoria în ziua de azi!”
Textul este edificator si universal valabil.
Un regret mustrator de sine se prelinge din cuvinte:
“Si ajungând oameni cosmici, învatam alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatra. Si ajungem la limba de lacrima”.
Ar trebui, macar o data pe an, de ziua dascalilor, sa fie amintiti, comemorati, evocati. Ar trebui …
Jianu Liviu-Florian aduce râul în matca:
“Daca a plecat, a plecat, nu ca sa se odihneasca. O sa zâmbiti. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecarui elev. Citeste, dar nu mai corecteaza. Aduna în fiecare zi, cuvintele frumoase si faptele bune. Si compune. În sfârsit, compune. Prima ei compunere libera în limba româna crestina.
Nu am citit-o, înca. Stiu doar ca ea începe simplu: “La început au fost iubirea, parintii, bunicii si copilaria.” Ceva mai bun nu vom gasi vreodata, oricât vom cauta pretutindeni, si întotdeauna…” (Profesoara de limba româna).
Ceea ce se remarca la acest autor este usurinta de a scrie. Scrisul sau nu cunoaste travaliul nasterii. El apare pur si simplu si-i simti bataia din aripi, asa cum ai simti apropierea îngerului. Fara galagie. Pur si simplu. Esenta de cuvinte. Esenta de spirit.
“Sfântul Mirica Strainul” este un prilej de a-l evoca pe legendarul Petrache de la Manglavit si lumea satului, unde Dumnezeu a binevoit sa pogoare în chip de Mos si sa-i dezlege limba ciobanului.
Petrache Lupu – efigia taranului credincios, cu picioare desculte, care credeau cu tarie în Dumnezeu:
“Erau multi desculti în Manglavit pe vremea copilariei mele. Semanau oamenii mai mult cu Dumnezeu. Erau mai tari. Mai saritori. Mai primitori. Mai cu inima mare. Garduri, ce si ce. Fântâni în curti, nu aveau multi. Când facea unul o fântâna, se bucura si bea o ulita întreaga. Parca se nastea un copil, când dadeau cu ochii de apa“.
Un povestitor care istoriseste frumos despre locurile copilariei are darul de a-i trezi cititorului dorinta de a fi calcat si el acele meleaguri si de a fi trait alaturi de eroii cartii. Si într-aceasta consta adevarata valoare a unei carti: în puterea de transpunere.
Jianu Liviu-Florian, cu o pana fermecata, zugraveste în toate nuantele, localitatile de bastina si oamenii printre care a trait în copilarie si tinerete, facându-ti-i familiari, de îndata ce te cufunzi în lectura.
Arta descrierii se îmbina în chip fericit cu arta portretizarii. Chipul bunicului este culmea iscusintei scriitoricesti:
„Avea patulul plin de amintiri aruncate de altii în tarâna. Ce aruncau nepretuitorii, aduna bunicul acasa. Lucrurile astea toate îi treceau prin ochi, prin minte, prin mâna, le cumpanea de întrebuintare, le legana în brate pâna acasa si le anina în perete cu sfiala. Sfântul Mirica Strainul aduna din generatie în generatie: pamânt, pravalie la strada, vie, gradina, dale, sera proiectata nopti întregi cu ochii pironiti în tavan si dupa-amieze cu facultatea de arta si creionul în mâna, odaie de intrare cu efect de cruce piramidal, sistem de irigatie în casa si o racheta de inox care nu va pleca niciodata, dar niciodata de pe pamânt, ci se va umple cuminte cu apa si va boteza, picatura cu picatura, un popor de plante, unul de legume, când mâinile Sfântului, prea batrâne, vor trece în palmele Cerinei si Armonei, careia Sfântul si Buna lui Lumânare le-au dat leagan”.
Portetul tatalui este realizat în paralel cu cel al mitropolitului Nestor în proza: “O lumânare de Pasti”.
Descrierea unei liturghii într-o biserica este remarcabila: “Privesc în stânga si nu am nici-o îndoiala. Ostenii acestia ai Domnului, maicutele tinere, în negru, lupta bine. Numai piele si strana. Si fata alba. În dreapta, putina lume batrâna, femei cu basmale, si batrâni în saracie, cu paftale de întelepciune. Nu au stralucire. Nu au forma. Nu au imagine. Au doar închinare si rugaciune. Si sa nu credeti ca nu urca în mine o lacrima mare cât o concluzie: vai de mine. Caci nu stiu sa va arat ce lacrima si ce ura este în mine. Si daca – lacrima si ura care ma îneaca – ajunge prin duh pâna acolo unde voi stiti bine, acolo unde nu exista daca, omule, mai bine pleaca din tine. Si fara sine, caligrafiaza-ti viata în fiecare fapta pentru care nu ceri nici mângâiere, nici plata. Caci plata ai de la cine. Si viata ti-a fost plata.
Stau cu fata spre altar cu miros de moarte în nari.. Si înteleg de ce plânge femeia care ma îndeamna sa stau cu fata spre Dumnezeu. Dar eu nu am citit demult zidurile. “Mie nu îmi este teama de Dumnezeu, caci îl iubesc pe el. Dragostea desavârsita nu are lipsa de frica.” Antonie cel Mare”.
O capacitate uimitoare de a sintetiza istoria neamului, în câteva fraze: “Noi dam demult. Poporul asta a dat dintotdeauna. La toate neamurile pamântului. Si când nu a mai avut nimic de dat – prin mare mila si bunatatea lui Dumnezeu – s-au dat pe ei robi. Si nici asa nu i-au vrut.
Asa creste Crezul. Cu numarul si vocile celor care intra în urma-ne în biserica si-l stiu. Când îl aud, stiu si eu cuvintele. Lucraretele. Aici asculta Lucraretele. De-as fi stiut mai demult, nu m-ar fi speriat atât Danaidele. Poate alta ar fi fost si soarta Spargatorilor de Nuci. Domnul a scris-o. Eu am pus-o pe nuci”.
Dupa propria-i marturisire Jianu Liviu-Florian scrie “proza unui mugure de gând de simtire româneasca“. Ce si-ar putea dori un scriitor mai mult?
Lumea lui este atât de diversa si totusi, atât de cunoscuta!…Peste tot, la fel. Ici-colo, câte o figura pitoreasca animând împrejurul. Îi recunosti lesne. Si pe preotul satului, si pe Mitropolit si pe clacas, pe functionar si pe femeia casnica. Prototipuri. Portetul Garderobierului (cel care îmbraca pe scena manechinele … ) este cât se poate de bine creionat. El face cartile, el distribuie rolurile mai ceva ca un regizor.
În toate prozele, meditatia de tip filozofic, adauga un plus de valoare. Scriitorul-comentator sau mai bine zis, actorul care-si rosteste monologul, uneori interpeleaza auditoriul, punându-i întrebari care-l framânta si pe el. Si în aceasta ipostaza, el joaca rolul corului din tragediile antice, care puncta evenimentele sau ideile, repetând unele fraze, aproape obsesiv.
Scrieri dense, pe o întindere apreciabila, povestile muritoare ale lui Jianu Liviu-Florian se înscriu în proza moderna contemporana, cu extensie gazetareasca în unele cazuri când consemneaza evenimente sau evoca figuri ale unor personalitati cunoscute si mai putin notorii.
O latura importanta a scrisului sau este cea morala, autorul care se autodefineste astfel, în fata personajului literar Darie: “abonat al Institutului de Înalte Studii Morale, Darie“; strecurând, fie subliminal, fie direct, frânturi din propria gândire crestina, sub forma aforistica, apoftegmica si chiar axiomatica, trecute prin filtrul propriului suflet. De fapt, autorul ne ofera din margaritarele sale sufletesti. Foarte greu de precizat categoria sau subspecia unde se încadreaza aceste “povesti”. Tablete spirituale ar fi o categorie. Crochiuri lirice si epice. Micro eseul ar fi o alta grupare. Cronica de teatru ori de film – un alt calup. Proze sapientiale, panseistice, altele. Ele nu sunt structurate însa, ci curg, asa cum au fost primite. . În orice caz, ele sunt foarte placute, atractive pentru un anumit gen de cititori, ceva mai înaintati în procesul lecturii, desi stilul este cât se poate de accesibil.
Varietatea si nuantarea temelor este o alta trasatura a scrisului acestui prozator.
Consideratiile sale pe marginea unor subiecte notorii, a unor filme ori piese de teatru, asupra unor fenomene existente în lumea de azi, au darul de a-l trezi pe omul adormit, obisnuit sa i se ofere mura-n gura, orice explicatie. Cartea te obliga sa gândesti cu propria ta minte si nu cu mintea altuia. Îti pune întrebari si asteapta raspunsuri. În functie de pozitia ta, ea se dezvaluie. Îti aseaza în fata oglinda, din fata careia, nu te mai poti ascunde.
Este interesant cum, în proza “America sub eroare” – autorul are un colocviu cu un personaj închipuit, Darie, aluzie la romanul lui Zaharia Stancu, “Sa nu uiti, Darie”. Si convingerile împartasite acestui Darie, sunt de natura sa uimeasca: “Sacrificiul: daca exista vreo emotie în arta, în cinematografie, în literatura, în viata, cea mai puternica este în fata actelor de sacrificiu. Nu autodafe. Nu crime. Sacrificul pentru cel de lânga tine. Oameni care renunta la dreptul lor, la mai binele lor, în favoarea altor oameni. Oameni care în momente de foamete întind ultima lor picatura de faina unui trecator: poate, Ilie.
Probabil, a fi crestin în ziua de azi, este de-a dreptul un lucru idiot: doi si cu doi nu fac patru. Fac cinci, din care 0 eu, si 5 tie, de la Dumnezeu. O credinta cruda. În care te tai singur”.
Mai mult decât atât, autorul se identifica acestui Darie fictiv care devine un fel de alter-ego al sau. Pâna si pe plan fizic. Dar mai ales, pe plan psihologic si spiritual: “Si nefiind nimic, îti spun, sunt un suflet, Darie”.
Un portret coplesitor face autorul unei femei simple, Gheorghita, cea care, vreme de 50 de ani a avut în grija biserica satului.
“Gheorghita a fost o femeie care, vreme de cincizeci de ani, a tinut, pe cheltuiala vietii ei, o Biserica deschisa.
Vreme de cincizeci de ani, Gheorghita se scula odata cu zorile, se ruga, se spala, se îmbraca, lua cheile, si deschidea usa Bisericii. Se aseza apoi pe un scaun, lânga masa cu lumânari, si astepta.
Intrau oameni, cereau lumânari, ea le vindea lumânari.
Intrau oameni, scriau pomelnice, ea le lua, si le punea pe masa, sa le ia preotul.
Intrau oameni, întrebau ce si cum, de ale vietii, de ale Bisericii, ea le spunea când vine preotul, sau îi sfatuia, dupa puteri.
Intrau oameni de cu dimineata, si pâna seara târziu. Ea pazea icoanele si odoarele Bisericii, sa nu intre om, sa îl împinga necuratul, sa faca pe dracul.
Ea aprindea candelele, ea facea focul, ea dadea cu matura, ea stergea praful, ea era om de rugaciune, om de ajutor, si om de ordine. Ea sapa, grebla, semana, si culegea.
Prima Biserica deschisa a Craiovei era a Gheorghitei. Ultima, tot a ei. Biserica se deschidea odata cu ea, si se închidea odata cu ea.
Tinea si postul, si rânduielile”. (Biserica Sfântul Gheorghe din Cer)
Jianu Liviu-Florian si-a creat o lume fantastico-reala, cu nume semnificativ: Calicia, cu elemente ale lumii reale. În ea a asezat oameni obisnuiti si neobisnuiti, de toate vârstele si profesiile, de toate categoriile sociale. Calicia este centrul Universului, buricul pamântului, e locul unde se întâmpla de toate: bune si rele, frumoase, urâte, lucruri exceptionale si obisnuite. Locuitorii Caliciei se numesc, desigur, calici si principala lor trasatura de caracter este calicia. Lumea lui e animata, merge în pas cu societatea, e “în trend”. Si daca vreun individ merge împotriva curentului, e pus repede la punct de confrati, astfel ca totul fie ca si înainte.
Umorul sanatos si satira muscatoare, usturatoare, sarcasmul, autoironia dau o culoare deosebita scriiturii. De un umor molipsitor este proza “Palaria”, în stil sorescian care aduce foarte bine cu poezia “Vedenia” din volumul “La Lilieci”, al lui Sorescu. Dumnezeu e antropomorfizat, poarta palarie, ba, chiar o ofera unui cetatean, caruia îi placuse palaria si se uita cam lung la ea.
Acelasi umor sarcastic este prezent si în scrierea “Natiuni, fiti barbate!” în care, moartea unei pisici la Casa Alba este motiv de doliu international si stopare a oricarei activitati.
Autoironia atinge cota maxima în proza: “Starea de normalitate” Fragmente alese, din conferinta sustinuta la Scoala de Vara de la Motatai, regiunea Goltenia, de pedagogul Liviu Ocos Costogan (de origine, calician)
Dar nu numai ironie, sarcasm si umor din Commedia dell’Arte, întâlnim în prozele lui Jianu Liviu-Florian, ci si întâmplari care au darul sa-ti trezeasca un sentiment de simpatie si îngaduinta fata de semeni. În proza: “Am întâlnit un român fericit” – facem cunostinta cu un om simplu, care nu pregeta sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru ploaia care a cazut si datorita careia îsi va salva recolta. Lucru aproape neobisnuit la omul de azi, care îi cere ajutor lui Dumnezeu doar în necazuri si uita apoi sa fie recunoscator si sa-i multumesca. Chipul fericit, expresia de bucurie si exclamatia repetata: “Sa traiesti, Doamne!” sunt foarte graitoare. Iata, omul îi doreste lui Dumnezeu viata lunga!
Jianu Liviu-Florian are darul rarissim de a face din orice amanunt banal, un subiect de literatura, de a-i da forma, sens, înteles si mai ales, rost. Fiecare cuvânt are rostul lui pe pagina si este asezat unde trebuie. Repetitiile unor fraze sau cuvinte, subliniaza, întaresc ideea, conduc la întelegerea sensului.
În prozele sale, autorul este invitat de Dumnezeu la masa, pentru a depana amintiri. Alteori, la conversatii usoare pe telefon. Dumnezeu îl stie pe fiecare înca dinainte de a se naste. Relatarile sunt spumoase, pline de verva, cu tâlc.
Plina de tâlc este si proza “Potirul adevarat”, în care personajul declara ca e mort. Si asa mort, merge la biserica, la slujba, îngenunche si, abia când potirul cu Trupul si Sângele lui Isus Cristos îl atinge pe crestet, se produce miracolul si învie. E mai viu ca înainte de a muri. Se certifica astfel cuvintele lui Isus spuse ucenicilor Sai: “Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu, cu adevarat va trai”.
Potirul cu Sfintele Taine are, în chip simbolic, spiritual, aceasta putere, de a învia din morti.
Este interesant cum autorul îsi construieste cadrul în fiecare istorisire. Cu minutie, cu o arta a naratiunii greu de egalat. Creeaza atmosfera. Creeaza si starea propice introducerii personajelor. Apoi desfasoara actiunea lasându-l uneori, pe cititor sa traga concluziile. În acest sens, proza lui este interactiva, pentru ca interpeleaza, solicita auditoriul sau cititorul la opinie proprie. Suspansul este, de asemenea, un element folosit frecvent în proza lui Jianu. El se implica direct în poveste, marea majoritate a prozelor fiind scrise la persoana întâi.
“Omul cu chibrituri” de pilda are aspectul unui policier. Suspence, mister, noapte, urmariri, umbre, liniste absoluta, un peisaj straniu si un cadru împietrit, cu siruri de mese la care stateau oameni încremeniti, învesmântati în sube negre, ce poate fi mai misterios? Scenele se desfasoara pe cadre, ca-n filmele de televiziune.
Autorul a introdus în volum si comentarii la unele volume nou aparute, ale confratilor cum e cea a lui Stefan Doru Dancus: “Bocitorii. Asteptatorul”.
Nici folclorul despre personajul emblematic numit Bula nu lipseste si autorul închipuie o istorie amuzanta intitulata “Ce a facut Bula în Ziua Nationala a Caliciei”, pentru ca Bula, nu e asa? e un personaj omniprezent, ubicuu, el se afla nu numai la Bucuresti ci chiar în inima târgului, la Calicia. Ceea ce vrea sa spuna autorul este ca, în fiecare din noi, sta pitit un Bula.
“Originea sanatoasa la români” este un pamflet politic al zileleor noastre.
Personificarea, parabola, hiperbola, paradoxul, antiteza, sunt figuri de stil folosite frecvent în proza acestui volum. Pamfletul social si cel politic sunt la mare cautare. Împresurat cu destula sare, piper, chiar si ardei iute, sarcastic, umoristic, sarjant, ca un duel cu un adversar nevazut si cu atât mai ispititor, pamfletul este gustat de toata lumea pentru ca izvoraste din realitatea imediata si pune degetul pe rana. Degetul altuia, desigur. Si mâna altuia, fara doar si poate, care scoate castanele din foc. Dar e destul de gustat, se râde la el, în hohote, ori mânzeste, pe sub mustata. Sau pe înfundate. Depinde pe cine vrei sa înfunzi. Cert este ca Jianu Liviu-Florian are un acut simt al umorului, un simt al observatiei faptului divers pe care-l transforma în literatura, si alte multe simturi, cu alte cuvinte, nu e un nesimtitor. Ia atitudine. Bine. Cu folos. Cu arta. Cu mestesug. Cu inteligenta si cu alte ingrediente strict personale.
Scrieri despre Dumnezeu, despre sfinti si despre oameni. Ba si despre neoameni. Ca sa-i determine sa redevina oameni.
O poveste adevarata, deosebit de emotionanta este “Simeon al dragostei” care, pornind de la istoria Sfântului Simeon Stâlpnicul, descopera instantaneu, situatia unui baiat, un copil al strazii, cautând într-un tomberon ceva de mâncare. Autorul conchide: “Mi-am continuat drumul, cautându-ma prin buzunare dupa un alt dar. Nu mai aveam nimic. O pereche de ochelari de vedere, doar. Nu m-am gândit sa îl iau pe tânar cu mine acasa. Sa îi dau o pâine si un borcan de dulceata, macar. La toate acestea m-am gândit mai târziu. Era un copil al strazii. Haine gasea mai usor decât hrana. Un copil al nimanui. Fara casa. Fara parinti. Fara rude. Fara nimeni pe pamânt. Adapostul lui – o banca. Masa lui – un tomberon. Prietenii lui – niste câini vagabonzi.
Pe ce lume traim! Eu sunt primul vinovat al acestei lumi. Nu am facut nimic pentru acest copil. Si nu îl voi mai întâlni. Nici macar numele nu i-l stiu. Dar cred ca numele lui este Simeon. Simeon Stâlpnicul Care – travestit în copil al strazii – colinda lumea, cautând o picatura de dragoste”.
Cazuri cu care ne confruntam zi de zi, doar ca nu luam îndeajuns aminte. Cine sa aiba timp, disponibilitate, sa priveasca la toti cersetorii si la toti cautatorii prin gunoaie? Autorul semnaleaza cu amaraciune astfel de cazuri sociale. Spre trezire. Proze ca: “Laurentiu” ; “Aproapele” ; “Mosul”; “Viata de lux”; au aceeasi tematica si emotioneaza, nu prin darul umil pe care personajul îl ofera unui mic cersetor, unui batrân sau unei femei sarmane, ci, prin bucuria, fericirea aproape perfecta, pe care i-a insuflat-o acest gest de caritate fata de aproapele sau. Bucuria, gâtuita de un plâns gâlgâit, ne este transmisa si noua, cititorilor. Are literatura, din fericire, aceasta putere magica. Ideea care se desprinde din toate aceste proze spirituale si sociale în acelasi timp, este ca, daca cineva ofera pomana cuiva, lui îsi da de pomana.
Jianu Liviu-Florian a adunat între coperti si multe cronici de carte, în special, cartile spirituale se bucura de atentia sa. Astfel, ne prezinta si cartea “Ne vorbeste parintele Cleopa”, volumul 11. “O marturie vie împotriva obscurantismului lumii moderne”, spune comentatorul. De asemenea, cartea aceluiasi Parinte arhimandrit Ilie Cleopa, “Ne vorbeste Parintele Cleopa” – 15. Dar si “Partasii Taborului” – e Doina Pologea.
De asemenea, a inserat în volum si Interviuri neconventionale, în care Stefan Doru Dancus îi ia un interviu autorului.
Trebuie amintite si povestile sau istorisirile pentru copii care sunt de o suavitate si ingenuitate absolut încântatoare.
În întregul ei, cartea de fata constituie un tablou al lumii concentrate într-un areal bine delimitat, anagrama unui oras, Iovacra, la sfârsit de mileniu II si începutul celui de-al treilea, dar trecuta prin oglinda framântarilor auctoriale, a nelinistilor omenesti, zamislitoare de „povesti muritoare”, care pot deveni, de fapt, nemuritoare. Timpul va dovedi eternitatea lor.
CEZARINA ADAMESCU
www.agero-stuttgart.de
24 noiembrie 2011
Volumul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro – sectia Proza.
Sorin Sabou
Revista ARMONIA - Saltmin Media 