Tag: Biblia

„DEMOCRATIA LIBERALA” – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITATII SI HAOSULUI „MULTILATERAL DEZVOLTAT” SI PROGRAMAT -continuare-

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

In primul rand, ideea conform careia VALORILE CULTURALE NU SE POT SUSTINE, IN MOD REAL SI STABIL, FARA VALORILE MORAL-RELIGIOASE (in cazul Romaniei – VALORILE CRESTIN-ORTODOXIEI).

Degeaba se creeaza arta si cultura, in tarile Terrei ultimului veac, cand lipsa unei coloane vertebrale moral-spirituale a umanitatii terestre impiedica formarea, armonioasa, a unui sistem axiologic valabil si sanatos. Mai rau si mai grav: fortele malefice, de care vorbeam  mai sus, vor sa inverseze polii axiologici terestri, vor sa impuna, cu sila, non-valoarea drept valoare!

Evident ca pe noi nu ne mai deruteaza afirmatiile de pitecantropi, ale celor care vor sa ne convinga de nocivitatea absoluta a comunismului, demonizandu-l, in favoarea „valorilor Democratiei Liberale”. Perioada 1964-1989 nu a insemnat deloc acelasi lucru cu perioada 1945-1964. Din niciun punct de vedere. Comunismul nationalist al Epocii Ceausescu a fost, daca nu opus, cel putin ferm diferit de stalinismul de ocupatie, al anilor 1945-1958, dar si de comunismul mult prea servil imitat dupa Moscova, al anilor 1958-1964 (a se vedea ca nici macar in temnitele politice ale Romaniei, prizonierii de constiinta n-au avut beneficii reale si majore, nici dupa moartea lui Stalin, din 1953, si nici macar dupa 1958, anul cand Armata Rosie paraseste teritoriul Romaniei…Gheorghiu-Dej o fi promis Moscovei, drept multumire ca „ne-au slabit” cu Armata Rosie – lucru care NU s-a intamplat cu celelalte tari ale Tratatului de  la Varsovia, pana in 1989…atunci si nici atunci! – …ca „nu se va schimba nimic, in peisaj”…!).

Si inca un lucru, care se integreaza sistemului nostru de a vedea lucrurile: comunismul, fie si in formele lui agravate, precum a fost cea stalinisto-bolsevica, nu eluda morala! Cu toata ipocrizia lui, cu tot esafodajul de politruci parazitari – sistemul comunist propunea principii morale  biblice, eliminand „dreptul de autor” al… Bibliei!
Si numai in acest fel (prin pastrarea valorilor morale-religioase, chiar mascate, chiar relativ distorsionate) se poate explica de ce comunismul, atunci cand si-a ameliorat si „nationalizat” formele de exprimare, a creat valabilitatea scarii de valori culturale (pictorul Theodor Pallady, spre exemplu, a fost decretat Maestru Emerit al Artei, chiar in 1956, cu patru luni inainte de a se stinge din viata! – nu mai vorbim de Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Vraca sau Maria Tanase – decretati Artisti ai Poporului!). Romania lui Ceausescu a creat, recunoscut, chiar impus valori culturale autentice si nationale reale, cum au fost (si raman!) cele ale unor Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Stefan Augustin Doinas, Emil Botta, Geo Dumitrecu, Ana Blandiana, Marin Preda, Fanus Neagu, Stefan Banulescu, Alexandru Ivasiuc… – sau Camil Ressu, Dumitru Ghiata, Corneliu Baba, Sabin Balasa… – sau  Mihail Jora, Martian Negrea, Dumitru Capoianu…sau Toma Caragiu, Dina Cocea, Dem Radulescu, Ion Marinescu, Amza Pelea, Emanoil Petrut, Ion Caramitru etc. (ba chiar i-a „recuperat” pe Mircea Eliade si Cioran! – …ba chiar, trunchiat, pe legionarul Gyr si pe ortodoxistul Crainic!)…Romania lui Ceausescu a initiat seriile ( de lux!) de traduceri din Shakespeare, Platon, Byron, Balzac, Flaubert, Cehov…(…iar „Democratia Liberala”, de dupa 1989, nici nu s-a obosit macar sa le definitiveze…ca nu „le renta”: Triumful Pitecantropului, prin Triumful Mamonei!!!).

Chiar Cantarea Romaniei nu poate fi judecata dupa „masurile” si dupa afirmatiile politrucilor „liberalizati”, de azi: numai noi, profesorii de Romana, putem da marturie cat de mult era protejata limba valaha, prin exercitiile de dictie, efectuate in sutele de ore de repetitie, pentru teatru, montaje, recitari…(nimeni n-a fost obligat, „cu pusca”, sa „presteze” versuri despre Ceausescu, ci…fiecare, dupa obrazul si interesul sau…!) – cat de multe aflau invataceii despre bunul-gust poetic si despre sensibilitatea si trairea poetica, autentice! (…fireste, orice lectie de estetica era insotita, de catre bunii dascali, de zeci de pamflete LIBERE, cu subiect moral-atitudinal si chiar politic!…) – …numai profesorii de Muzica pot da marturie cat de mult a insemnat acea vreme, pentru educatia bunului-gust muzical, opus imbecilizarii si anestezierii bunului-simt elementar, prin debandada anarhica, asurzitoare si dementiala, a tot felul de „zgomotosenii”, „zgaltaiosenii” si epilepsii africano-samanice, tehnici de depersonalizare „in grup/in masa”, de azi! Nu s-au strecurat nicio „Eba” sau Roberta si niciun Vanghelie, Gigica Becali  sau Bercea Mondialu, in limba valahilor de atunci…cum si demnitatea politica a Romaniei a fost, atunci, in exterior (cel putin), una de exceptie…

Ca elev, student si, apoi, profesor, stiu ca vacantele de Craciun si de Paste se dadeau…EXACT IN  PERIOADA SFANTA: 22 decembrie-10 ianuarie!!!  – cat despre Inviere, niciodata n-am lipsit „de la apel”!
Cand venira „liber-cugetatorii” astia de democrato-socialisto-liberali, L-au „executat”, fara mila, pe Hristos: vacanta de iarna tine pana pe 5 ianuarie, lipsindu-l pe bunul crestin de Sarbatoarea Botezului Domnului Hristos!!!

…Ca profesor, inainte de 1989, aveam bucuria, la inceput de an scolar, sa vad si aud cum toti elevii (sateni si oraseni, deopotriva!) stiau nu doar hristica rugaciune catre Tatal nostru , ci si expresia ortodoxa a marturisirii Crezului… Acum, la 21 de ani dupa 1989, in …”libertatea cugetului”, naucii de copii nu mai sunt invatati de catre naucii lor de parinti nici macar…Tatal nostru!
Iar naucitii lor de „profesori de Religie” degeaba isi mai bat capul sa-i invete si educe, in Duhul Civilizatiei Europene (…zis crestine!): „Banul, doamna, se face si fara rugaciuni…tre’ sa fii smecher, domnu’…ca se rezolva marfa, dai cu pumnu’ si-i tragi in piept pe fraieri, bai taticu’!”

…Cui si cum se roaga copiii astia, la nevoie si la necaz…cum isi vor trai viata, cand va da, peste ei, greul?! Cred ca nu vor sti a zice nici macar cat un mos senil, de pe la mine, din Bucovina: „Una mie, Doamne, una tie, Doamne…”!!!

…Libertatea de a fi…Neanderthalian!!! „Democratia Liberala” de azi, daca  a vazut si vazut ca Dumnezeu n-a ascultat de Nietzsche, care tot proclama ca „Dumnezeu a murit!” – „si-a luat soarta in maini”, si l-a asasinat …insasi ”Libertatea Sa”… de Satana!

…Da, au existat lingai „farisei”, lingai intelectuali (…”carturari”…dar chiar si unii dintre preoti!), dar nu-i obliga nimeni la „lins” si la „turnat”, decat lipsa lor de coloana vertebrala! Ce sa mai zicem de slugarnicia si tradarea si atitudinile violent anti-romanesti si anti-nationale ale  „intelectualilor” de azi…?! Macar scriitorii Epocii Ceausescu nu inundau si nu derutau, tot si toate, cu impostura lor axiologica…pe cand azi, tocmai cei ce-ar trebui sa fie „bunii pastori”, devin „macelarii turmei”: N. Manolescu (presedintele USR!), Alex Stefanescu & Comp. vor sa-l asasineze moral-spiritual (pentru a cata oara, oare, se incearca asta, din 1883 si pana azi?!) si sa „purgheze” literatura romana de genialitatea protectoare eminesciana, pentru a-si impune icioglanii scatologici, de soiul si teapa unor Mihail Galatanu, Vakulovski, Ioana Bradea ori Cartarescu…tot asa cum patapievici, liiceni, avramesti, ungureni si cotoi vor sa impuna ganduri si simtiri si atitudini „filosofice”…anti-romanesti/anti-nationale!
…Si, in fine: noi consideram ca Epoca Ceausescu nu a insemnat neglijare si distrugere a patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti…ci tocmai Epoca „Democratiei Liberale” inseamna instrainarea si distrugerea patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti: nu Ceausescu a lasat manastirile Bucovinei sa se ruineze, ci, TOT SI MEREU,  „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat tezaure si a lasat in parasire locuri sfinte, precum casele memoriale ale titanilor Duhului Romanesc, ci tot „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat, pe comisioane uriase, comisioane ucigase de Romanie, zestrea uluitoare, istorica, metalifera si de sanatate moral-spirituala si fizica de la Rosia Montana – ci, mereu, aceeasi „Democratie Liberala”!…si nici n-a distrus Ceausescu agricultura romaneasca, pulverizand sistemul de irigatii si lasand in parloaga sute de milioane de hectare, terfelind semnificatia sacra a TRUDEI PENTRU PAINE si inaltand osanale EGOISMULUI TEMBEL, TRADARII DE GLIE SI FURTULUI…!!! (…iar de au aparut, pe vremea lui Ceausescu, cartelele, nu a fost decat tot din pricina imprumuturilor fortate la Satana F.M.I.-ului…dar macar Ceausescu, chiar cu pretul vietii sale, a stiut sa ne scape de inrobirea la zarafii planetei, si sa lase, pentru „Democratia Liberala” paricida, 5 miliarde de dolari, in vistieria Romaniei…! – …bani buni pentru campania iliesciana, adica a unuia dintre paricizi!).
Chiar daca, pe timpul comunismului (paradoxal) nationalist ceausist nu exista ora de Religie – societatea nu contrazicea TOTAL preceptele hristice! Azi, nu doar ca, pervers, au fost inlocuiti preotii-profesori cu functionarii numiti „profesori de Religie”, ci, cu mult mai grav, intreaga societate „Democrat-Liberala” contrazice, violent, orice afirmatie a Hristosului! – contrazice elementarul bun-simt, contrazice toate preceptele Duhului si instituie Dictatura Materiei Grosiere/BANULUI, Dictatura Trivialitatii celei mai injositoare, Dictatura Haosului Moral…deci, afirma, cu surle si trambite, Imperativul Trufiei Prostiei si al Nerusinarii Satanice, Imperativul  Pierzaniei de Duh!

…”Dar poti acum sa spui ce vrei, sa scrii ce scrii…acum!” – se revolta, mai ieri, cu falsa exasperare, un „amic” diasporean – cand eu incercam sa-i demonstrez ca, in Romania de azi, „Democrato-Liberala”, se dezvolta, iarasi, ba chiar mai pervers si mai „in forta”, decat inainte de 1989 – Germenii Tiraniei…!
Da, sigur ca avem „libertatea de exprimare”, care inseamna Libertatea Haosului!
…Astazi se joaca piesa: „CIRCUL VAMILOR/VAMESILOR (…nu si aia mircesco-traiano-baseasca, din Constanta!) SI SUTILOR-BULIBASI PREZIDENTIALI, CONTRA… <<LIBERTATII PRESEI>>…!” Libertatea de a Urla in Pustiu! Pentru ca, bien sûr, au avut grija „Democratii Liberali” sa impuna amoralismul, prin tot felul de anestezice televizate, de la spectacolele imbecile si pana la impunerea unor „autoritati false”, in domeniul…”amoralismului public”… (si, deci, oricare se intreaba NU ce este folositor lumii si omenirii sa scrie, ci se intreaba DACA va fi si DE CINE va fi citit… – da, si noi ne intrebam asta, dar, si daca n-am fi cititi de nimeni, ne-am teme, de Mania si Judecata Lui Dumnezeu,  sa scriem indemnuri spre rau si nerusinare, catre omenire – numai si numai ca sa avem…”succes de casa”!) – …plus o autocenzura exasperanta, similara celei comuniste…si nici celei comuniste, nici celei „Democrate si Liberale” nu indraznesc sa i se opuna „carturarii”, pentru ca…viata-i scurta, nu-i asa? – si, deci, trebuie traita (fie cum o fi, dar sa simtim ca…”existam”, chiar si la modul parazitar si criminal!) –  fie si cu pretul de a muri cu nasul in propriile excremente…!!! Dar, cat ai trait, ai…trait: cum si daca ai avut vreun rost pe care merita osteneala sa-l retina cineva, in posteritate…ASTA CONTEAZA CEVA MAI PUTIN,     ”… – N ‘ EST CE PAS?!  – BA, SPA!”

…Pentru ca, cine n-a avut parte de o educatie religioasa autentica si credibila si trainica, din adancul Duhului, cade usor in mrejele disperarii si ale trufiei, ale orgoliului si dragostei de mariri, vedetism si celebritate…si apasa, astfel, pe accelerator, cat ce poate…chit ca se duce, cu masinarie cu tot, drept in miez de prapastie… – dar macar, pana acolo, „la fund”,  a fost „senzational”, nu?!

…Si iata cum s-a impus, in „Democratia Liberala” de azi, victoria EGOISMULUI PLUTOCRATIC SI MERCANTIL, a EPICUREANISMULUI si a PLEZIRISMULUI…pagan si trivial materialiste, tustrei! – mai ceva chiar decat materialismul dialectic al celor doi evrei-apostoli ai comunismului, Marx si Engels!!! – …IN DAUNA CRESTINISMULUI (…cel putin, in partile evidente ale societatii umane, nu si in manastiri, acolo unde smeritii „nevazuti” produc exercitiile de vizualizare a Nevazutului, a Duhului Umano-Divin si a Sinei Duhului Dumnezeiesc!)!!!

Adrian Botez

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

On By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

De la temnita, spre sinaxare – cateva consideratii si reflectii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI

On By nelursIn PersecutionLeave a comment

MARTURISITORI DACO-ROMANI IN TEMNITELE REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte)

Asez aceasta osteneala sub binecuvantarea
Sfintilor Trei Ierarhi-  Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)

FILOCALIA (Filokallosys in proto-daca) se defineste ca iubirea de frumusete desavarsita, sfanta, dumnezeiasca sau culegere ortodoxa, rasariteana de texte ascetice si mistice cuprinzand trairea marturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.

FILOCALIA este o vasta antologie de texte mistice cuprinzand scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugaciunii, a invataturii lor duhovnicesti, a unei trairi isihaste, a unei jertfiri absolute, pastrand incadrarea culturala si teologica, modele sigure in orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.

FILOCALIA MARTURISITORILOR, in adevaratul sens al cuvantului, consider ca se defineste ca iubire intru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste intru suferinta este de fapt Urcusul curatirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea infatisata de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desavarsirii. Atingerea acestei Cai, prin puterea lui Hristos Mantuitorul, devine piscul cel mai inalt al nobletei omenesti.

Marturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia este totodata o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristica a celor Alesi precum si devotiunea unei daruiri totale. Filocalia, aceasta impreuna lucrare divino-umana, promoveaza unirea oamenilor intre ei in Iisus Hristos, realizand acea unitate harica, acea comuniune a omului intru Hristos sau a lui Hristos in om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trairii: mistica, asceza si jertfa, impodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistica traieste credinta si nadejdea in lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trairea cu adevarat in Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistica, adica Viata in Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).

Dorinta divina si dorul omenesc se intalnesc in istorie si se implinesc in Iisus Hristos, ca Chip si Asemanare, cele doua fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Salasluirea luminii Cuvantului in sufletul credinciosului, atinge starea de indumnezeire a omului patruns de energiile dumnezeesti, numita Teosis. Participand la viata divina, “omul devine dupa har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. Dupa chipul Tainei Sfinte, a Painii si a Vinului, prin lucrarea Sfantului Duh- crestinul devine o particica din natura indumnezeita a Mantuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Impartasania, Taina a nemuririi si putere a Invierii, se uneste cu natura umana patrunsa si transfigurata de energiile dumnezeiesti. Experienta mistica este centrata asupra locuirii Cuvantului in suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibila a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).

Asadar, Natura dumnezeiasca nu este participabila in Ea insasi, ci in energiile Sale, iar Cel care participa la energia divina devine el insusi, intr-un fel, lumina, afirma Sfantul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a vazut pacatul este mai mare decat cel care i-a vazut pe ingeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curatirea ascetica suie astfel, la Clipa sublima a unei totale daruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptiala dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc. In cadrul actului de traire mistica, intra si elementul efortului uman, care se straduieste spre o purificare permanenta, pregatindu-se astfel pentru intalnirea si logodna cu lumina Sfantului Duh, in vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine libera, deiforma, lucrand intru totul dupa vointa dumnezeieasca, nesubstituindu-se ei, ci asumandu-se prin asceza.

Cuvantul asceza isi are  originea in termenul proto-dac askytis, care inseamna frumusete, inteligenta, vointa, perfectiune cultica, cuget curat, profesiune de viata perfecta, desavarsire religioasa, sfintenie. Parintii bisericesti au imprumutat cuvantul in sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taina al Sfantului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Intaistatator al cetatii Sinope a Pontului.  Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodata, care perfectioneaza sufletul si-l pregateste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul in esenta lui este in acelasi timp un mod de viata, dar si o metoda de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).

Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, il inalta pe credincios la Clipa eterna a indumnezeirii. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate caile desavarsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, pana la suferinta totala a Crucii si pana la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurandu-se prin Jertfa, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Inviat, Arhetipul Crestinului desavarsit.

Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipa se prelungeste prin nevointa toata viata. Ascetii se includ in doua categorii: Ascetii unei obsti-monahale (Pustnicii) si Marturisitorii unei comunitati, care-si asuma permanent Crucea. Atat Ascetii, cat si Marturisitorii se nevoiesc fie in particular, fie in comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceza(post, rugaciune, contemplatie), dand nastere vietii schitice, din care mai tarziu a provenit monahismul de obste. Astfel inceputul vietii monahale isi are izvorul in Scytia (Dacia). Asadar, viata monahala crestina descende din monahismul dacic-precrestin. Intrucat, Crucea pelasga precede lumina fulgeratoare a Invierii, Crucea in trairea ortodoxa a devenit Slava lui Hristos Cel Rastignit. Crucea suita si vazuta in lumina Invierii, inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc, se izbavesc si se indumnezeiesc. (Preacuviosul Parinte-Martir Daniil de la Rarau, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).

Urcusul ascetic converteste patimile, facandu-le sa convearga in asteptarea Clipei, cand Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa.  Sufletul se gateste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odata intrat in lumina devine el insusi lumina. Urcand Piscul ascetic al Caii mistice, Adevarul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertatii, Viata insasi, asezata pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituala, orice dobandire a sufletului devine un nou inceput. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine in suflet, iar sufletul se stramuta in Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxa, in P.G. 94, col. 1089).

Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asuma in mod expres doar rigorismul ascetic, ci in mod categoric masura in toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei. Mistica, Ascetica si Jertfa implinesc in viata crestinului ortodox existenta crestinismului insusi.  Cunoasterea mistica, desavarsirea ascetica si daruirea prin jertfa si dragoste aduc omul pana la asemanarea harica a omului cu Dumnezeu, pana la indumnezeirea omului. Aceasta stransa legatura dintre asceza si har este trasatura caracteristica a misticii crestin-ortodoxe. Aceasta cunoastere deplina nu poate fi atinsa decat de o morala deosavarsita, adica sa capete un astfel de har, un dar al harului, ca sa se apropie de ingeri. Toata  aceasta nazuinta de cunoastere si de traire a Fiintei Absolutului este prezenta primordial in gena omului, dar realizarea ei este posibila numai acolo unde harul comunica si conlucreaza.

Vederea lui Dumnezeu este atinsa printr-o impletire de ruga si cantare, de lauda si daruire, o cutremurare de har si de jertfa. Apostolii traiau mistic pe Dumnezeu Insusi, in Logosul intrupat, dar inca nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decat dupa Inviere. Iar la Inaltare l-au vazut pe Dumnezeu in slava Sa. Teologia mistica a Apostolilor si a primilor ucenici era trairea crestina propriu-zisa. Aceasta traire mistica a devenit o pedagogie a insusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemanari cu ele si a unei uniri ipostatice dorita de Duhul Sfant, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si ruga se afunda intr-o cunoastere limpede si adanca a Adevarului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificata apoi pana la eroism, martiriu si sfintenie. Adunand elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne da o succincta definitie a misticii:

Unirea traita sau experimentata a fiintei omenesti cu Fiinta divina in virtutea unei asemanari harice intre ele. Aceasta unire este datorita initiativei Duhului Sfant, cerand efortul sfinteniei sau purificarii din partea omului. Harul Duhului Sfant care lucreaza unirea sau cunoasterea mistica, este un har special. Alaturi de harul special, in actul mistic, lucreaza si harurile Sfantului Duh, care lumineaza si indumnezeiesc facultatile sufletesti ale omului, facandu-le capabile sa sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea mistica este insotita uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este intotdeauna necesara. Aceasta traire supranaturala e si cunoastere si iubire totodata.
Efectele iubirii mistice constau intr-o intensificare considerabila a energiilor spirituale din om. Punctul culminant al trairii mistice, este anticiparea pamanteasca a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxa, Sibiu, 1996, p.43). Pentru a ajunge la aceasta forma de desavarsire oamenii au primit Vestea cea Buna a Nasterii Pruncului Sfant si Evanghelia Iubirii. Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat la aceasta vietuire atat pe Apostoli cat si pe toti cei care vor sa-L urmeze. Realizarea desavarsirii insa, a fost rezervata doar celor alesi: Fiti desavarsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este.

Sfanta Evanghelie este inzestrata cu intregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avandu-L ca subiect insusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poarta in sine caldura luminii Duhului Sfant, dragostea Cuvantului-creator, intrupat, toata stralucirea puterii Tatalui ceresc si maretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iata ce frumos surprinde poetic, Sfantul Grigorie de Nazianz maretia Creatiei si Atotstralucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de toate, /caci cum altfel mi-e ingaduit sa Te laud?/ Cum Te va canta cuvantul,/ caci nu Esti de grait cu nici un cuvant./ Cum Te va contempla mintea,/ caci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrait,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindca le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si cate graiesc si cate nu graiesc, Te cuvanta./ Toate si cate cugeta si cate nu cugeta, Te cinstesc./ Caci dorurile si durerile tuturor sunt in jurul Tau./ Tie ti se roaga toate, toate cele ce cugeta/  Alcatuirea Ta canta imn in tacere./ In Tine raman toate. La Tine alearga impreuna-n toate/ Si Esti sfarsitul a toate si Unul si toate si niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cereasca va patrunde valurile mai presus de nori?/ Fii indurator, o, Tu mai presus de toate,/ Caci cum altfel mi-e ingaduit sa te laud?” (Imn catre Dumnezeu, in Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).

Momentul mistic de la Buna Vestire arata alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit in Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mantuirea oamenilor. Maria este aleasa de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Sau, lucru care i se aduce la cunostiinta de catre Arhanghelul Gavriil: Bucura-Te, cea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei (Luca 1, 28). Cuvintele plina de har, arata credinta, smerenia, nadejdea, ascultarea, incununarea vietii ei ingeresti de pana atunci, dragostea, peste care se revarsa, darurile cele mai presus de daruri; pogorarea caldurii si stralucirea Sfantului Duh precum si Umbrirea Celui Preainalt. Prima care recunoaste Slava divina a Fecioarei Maria este verisoara primara, presbitera Elisabeta: Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Insasi Maria intareste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cantand imnul inspirat de lauda: Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a umblat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si Sfant este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de catre Duhul Sfant, izvorate dintr-un suflet dumnezeiesc, care traise minunea participarii la intruparea Fiului lui Dumnezeu in pantecele sau. Fecioara Maria inchina un imn de recunostiinta Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fata de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfantului Duh, Puterea Celui Preainalt- Fiul ia chipul lui Hristos in Fecioara. Prin expresia: Iata slujitoarea Domnului, isi exprima daruirea totala lui Dumnezeu, din toata inima sa, implinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).

Amanunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, gasim in Protoevanghelia lui Iacob, iar dupa, Faptele Apostolilor, in Epistolele Apostolice si in Apocalipsa:“ Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea “ (Galateni 4, 4-7). Sfantul Apostol Pavel reda primul imaginea teologica despre intruparea Mantuitorului, vorbind despre cele doua firi ale lui Hristos, dumnezeieasca si umana, precum si rolul Fecioarei in intruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Nascatoarei de Dumnezeu in istoria omenirii.

Rene Laurentin precizeaza patru idei in expresia Apostolului Pavel, structurandu-le doua cate doua: „nascut din Femeie/ ca sa dobandim infierea, Nascut sub Lege/ ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968). Prin nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobandesc infierea spirituala (daca si-o pastreaza), iar Legea este amintita doar pentru a arata chenoza Logosului. „Ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui popoarele lumii de pacatele lor.” (Matei 1, 20-21).

Foarte de timpuriu Sfintii Parinti si scriitorii Bisericii au inteles ca adevarata credinta si marturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu intrupat si inviat al Tatalui ceresc, o implica in mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, in care s-au implinit toate proorociile si asteptarile mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioara”) si  Theotokos (“Nascatoare de Dumnezeu”). Aceasta dubla calitate a Maicii Domnului era inteleasa drept o implicatie si o consecinta dogmatica indispensabila intelegerii unirii divinului si umanului in Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristica concentreaza esenta Evangheliei in dubla taina a inomenirii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului in Persoana divino-umana a lui Hristos si in persoanele cele infiate prin credinta si sfintele Taine in Trupul eclesial al Acestuia.

Daca, Taina inomenirii lui Dumnezeu este realizata in Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina indumnezeirii omului e realizata la modul absolut de Fecioara Maria Nascatoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regula pentru noi toti, cum spunea Sfantul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).

In Apocalipsa Sfantului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se lupta cu balaurul rosu. “ Si s-a aratat din cer un semn mare: o Femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea Femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand il va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).

Sfintii Parinti au vazut in Femeia din Apocalipsa, asemeni Sfantului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi nascut  pe Fiul lui Dumnezeu, il biruieste pe diavol. Fiul nascut din Femeie care pastoreste neamurile este Mantuitorul Iisus Hristos. El inaltandu-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile dupa Inviere.

Prigonirea Femeii nu se opreste aici: „Iar cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a prigonit pe Femeia care nascuse pruncul. Si Femeii  i s-a dat aripile marelui vultur, ca sa zboare in pustie, la locul ei, unde e hranita acolo o vreme si vremuri si jumatate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, dupa Femeie, apa ca un rau ca s-o ia apa. Si pamantul i-a venit Femeii intr- ajutor, caci pamantul si-a deschis gura sa si a inghitit raul pe care il aruncase balaurul din gura. Si balaurul s-a aprins de manie asupra Femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilalti din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” (Apocalipsa 12, 13-17).

In viziunea inspirata a Apostolului Ioan, Femeia este deopotriva Fecioara Maria si comunitatea crestina-Biserica lui Hristos, a carei Mama spirituala este Nascatoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutatile, defaimarile, prigonirile, persecutiile si jertfa regasindu-se permanent in istoria Bisericii, in teologia crestina. Sfantul Grigorie de Nazianz, identifica in notiunea de teologi pe Marturisitorii, care trebuiau sa filosofeze, cand si cat, inaintea oamenilor, “netezind calea” ca sa vina Lumina Cuvantului, Samanta Evangheliei. Prin Hristos, insusi lumea fizica si materiala a devenit capabila de indumnezeire, iar umanitatea inviata a lui Iisus e inceputul unei creatii noi indumnezeite. Faptul ca Dumnezeu Fiul S-a facut om in Iisus din Nazaret inseamna nu numai mantuirea din pacat si moarte, dar si participarea la insusi dumnezeirea Sa. Lumina paterna ca sa folosim expresia Sfantului Irineu, iradiind din trupul Sau indumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizata prin insusirea ei constienta ulterioara, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modeleaza virtutiile. Pe de o parte, lumina, stralucirea dumnezeirii, strabate intreaga viata a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul in general, iar pe de alta parte aceasta lume a lumii viitoare, continua Taina intruparii, a ispitirii, a vanzarii, a lepadarii, a prigonirii, a arestarii, a inscenarii unui proces samavolnic, a intemnitarii, a torturii, a defaimarii, a rastignirii dar si a biruintei prin Inviere. In Imnul 40 al Sfantului Simeon Noul Teolog, Mantuitorul Iisus Hristos spune: „Cei ce imita patimirile Mele se vor face partasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Imparatiei Mele”. (Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).

Intru inceput umanitatea a fost creata pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreata, indumnezeita. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Daca persoana umana nu mai este in comuniune cu Dumnezeu, isi pierde caracterul de persoana prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice fapta rea. Fara har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.

In virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desavirsit, Dumnezeu este prezent  prin har si deci vederea Sa este posibila. Aceasta asemanare sau inrudire consta in capacitatea umana de autodeterminare libera (autexousion). Hristos lasa calea deschisa fiecaruia spre a se imbraca din nou cu vesmantul slavei. Aceasta recreere implica insa o permanenta traire in asceza, sa ne alegem pe noi insine in Hristos, care ne-a recreat. Daca El S-a golit pe Sine Insusi de slava spre a se impartasi cu lutul nostru, noi la randu-ne suntem datori sa impartasim de buna voie moartea Sa rusinoasa, Crucea Sa. Insusirea mantuirii, calea indumnezeirii duce in mod inevitabil prin pocainta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastra proprie cazuta, dezbracarea patimilor, strapungerea inimii si plansul, precum si dobandirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca sa ne facem din nou pe deplin naturali, intrucat a implini poruncile lui Dumnezeu inseamna a ne angaja in opera propriu-zis harazita lui Adam.

“Viata pe acest pamant e de aceea data crestinului pentru asceza. E timpul in care, in Hristos si in conformitate cu Patima Sa, credinciosul isi poate descoperi sinea sa adevarata. Pe orice treapta e activ si prezent harul Duhului Sfant. Acest har e la inceput imperceptibil, dar pe masura ce insusirea mantuirii inainteaza in virtutea asemanarii produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine in stare sa cunoasca Arhetipul sau in el insusi”  (idem, C 17,12).Invierea lui Hristos ne-a introdus intr-o conditie noua a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Sau cel inviat insufletit de Duhul Sfant devine parga creatiei celei noi, caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).

In viata Bisericii Ortodoxe dogma, mistica, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru intelegerea crestina, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii. De aceea Mistica ortodoxa este hristo-teo-logica. Exista o coincidenta deplina intre obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentala si experienta subiectiva a persoanei care, incorporata in ea, isi asimileaza activ teologia acesteia prefacand-o in viata. Prin ruga si contemplatie, prin experienta mistica concretizata in asceza, prin daruire totala si jertfa crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti impreuna Marturisitori ai existentei.

Unind in sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pamantul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, intr-un cuvant Filocalia Ortodoxa Patimitoare, devine axa spirituala nevazuta ce sustine launtric Biserica, devine stalpul viu intemeietor al Crucii- Icoana a vietii in Hristos. In fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al pacatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxa e un raspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizand perspectiva canonizarii crestinului in Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate in Biserica lui Iisus Hristos.

Experienta tragismului soartei pamantesti ne este necesara, fiindca ne arata limitele, neputintele si talentele in izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, in locul sfarsitului fatal, in majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii.

Cercetand Istoria crestina, constatam faptul ca omenirea in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca Vesnicul Om si inainte de toate ca Dumnezeu Adevarat, in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu. In ceea ce ne priveste pe noi, daco-romanii, viata mistica a fost si bogata si infloritoare de-a lungul intregii sale istorii. Schytia era o tara eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-Romania cu multitudinea lacasurilor, schiturilor si manastirilor rasarite peste tot. Miscarile de o profunda simtire religioasa si de elevatie mistica s-au perpetuat continuu de la cea a calugarilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combatut vehement arianismul, urcand in istorie pana la Miscarea paisiana, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica,  Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor intrezarit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului  sau alte grupari mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminand cu Miscarea Legionara, care a practicat un misticism viu, arzator, jertfitor, inaltator.

Atitudinea mistica la noi a atins deseori stari exceptionale, sofianice, conducand la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, ratacitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditatii ateismului, ori aberatiilor comuniste.

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
ianuarie 2011

FRUMOASA NOASTRA PLANETA ALBASTRA

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

„Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele, caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, mandri, defaimatori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, vorbitori de rau, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, tradatori, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4).

Spre sfarsitul secolului XX, multi propovaduiau, vorbeau, se temeau si asteptau „Sfarsitul Lumii”, fenomen ce urma sa aiba loc in anul 2000. Am trecut acest prag si se fac tot felul de scenarii  dramatice, catastrofale, altele datatoare de speranta, referitoare la anul 2012.
Sunt si unele argumente stiintifice, precum Rezonanta Schumann, numita sugestiv „Pulsul Terrei”, verificata  in mod experimental si demonstrata matematic in anul 1952, de fizicianul german Winfried Otto Shumann (1888 – 1974), profesor la Facultatea de Stiinte din München. El a prezis existenta campului bioenergetic al pamantului si a calculat frecventa sa de vibratie, inainte chiar de a putea fi efectiv masurata. Acest camp are o rezonanta, masurata in pulsatii (vibratii) pe secunda. Unii o considera responsabila de echilibrul biosferei, mediu natural de care depind toate formele de viata. S-a ajuns la concluzia ca toate vertebratele si creierul nostru au aceeasi frecventa (aproximativa) de 7,83 hertzi. „Noi si planeta formam o entitate unica. Adica noi, fiintele umane suntem pamant care simte, gandeste, iubeste si venereaza. De ce suntem asa? Pentru ca avem aceeasi natura bioelectrica si suntem inconjurati de aceleasi unde rezonante Schumann.” Datorita faptului ca sangele nostru contine fier, spun unii cercetatori, suntem facuti sa vibram in ritm cu Pamantul; vibratia noastra este o suma de impulsuri electrice care controleaza activitatea muschilor, sistemului nervos, organelor de simt, creierul fiind organul centralizator si coordonator al acestor vibratii, numite unde cerebrale. Ele pot fi masurate.
Vorbind din punct de vedere fizic despre Rezonanta, putem spune ca este vorba despre frecventele descarcari electrice ce apar in timpul unor furtuni puternice si care creeaza unde electromagnetice intre Pamant si ionosfera (patura superioara a atmosferei, cuprinsa aproximativ intre 100 si 1000 km, in care gazele componente sunt rarefiate si incarcate cu ioni, producand acea rezonanta electromagnetica. Deci, suprafata terestra si ionosfera sunt bune conducatoare de electricitate si atmosfera cuprinsa intre ele se comporta ca un dielectric, ca o imensa cavitate rezonanta pentru undele electromagnetice. Valorile lor au fost puse in evidenta: 7,83 Hz, 14,3 Hz, 20,8 Hz, 27,3 Hz si 33,8 Hz (o frecventa de un Hertz corespunde unei perioade de repetare de o secunda). Cand s-a calculat cu aproximatie cea mai joasa frecventa de rezonanta a „cavitatii rezonante terestre” s-a impartit viteza luminii la circumferinta terestra si s-a obtinut valoarea de 7,8 Hz. Nu este o valoare fixa, ci una variabila, deoarece altitudinea ionosferei are variatii de la o zi la alta si de la un anotimp la altul. Analizata stiintific, Rezonanta Schumann poate oferi date importante referitoare la modificarile climatice, dar si informatii despre activitatea solara, furtunile terestre.
De aici incep comentariile stiintifice a caror veridicitate, cu greu o putem proba. Gasim semnalat ca „Timp de mii de ani, Rezonanta Schumann sau Pulsul Terrei, a fost de 7,83 cicli pe secunda. Insa, din 1980, rezonanta a inceput sa creasca incet, acum fiind de 12 cicli pe secunda”. Aceasta crestere a frecventei de rezonanta Schumann, a fost observata si identificata mai intai de un clarvazator brazilian. Se preconizeaza ca la 13 Hz inima pamantului se va opri. Dar, determinarile experimentale infirma modificari ale frecventelor de rezonanta Schumann in sensul unei cresteri continue, ne spune Alexandru Mironov, jurnalist roman, specialist, scriitor SF: „Este evident ca pentru a se produce asemenea modificari este nevoie sa se modifice parametri fizici ai cavitatii formate din suprafata terestra, straturile inferioare ale atmosferei si ionosfera”. Iar aceste modificari, ne spune dumnealui ca nu s-au produs, nu s-a intamplat nimic cu cavitatea Schumann. „Cresterea frecventei de rezonanta Schumann se traduce prin scaderea progresiva a densitatii planetei” si cum masa planetei este constanta, inseamna ca ii creste volumul, iar o asemenea crestere de volum nu a fost inregistrata de nici unul dintre satelitii care efectueaza masuratori de precizie asupra planetei (densitatea fiind raportul dintre masa si volum). „Mai degraba putem banui ca intensitatea campului magnetic fluctueaza, scazand si apoi revenind, fara a se modifica polaritatea campului magnetic terestru. Astfel de fluctuatii au mai avut loc in trecut. Inversiune sau fluctuatie, nucleul terestru pare a fi agitat insa de furtuni intense.” De adaugat ca ultimele studii ale cercetatorilor de la Institutul de Geodezie din cadrul Universitatii Bonn din Germania au demonstrat ca marimile planetei s-au micsorat in ultimii cinci ani, cu 5 milimetri. Nu ar fi aceasta cauza valorilor modificate ale Rezonantei Schumann? Si admitand modificarea rezonantei Schumann, putem crede ca ea poate conduce la modificari genetice lente si progresive in sensul reducerii timpului necesar dezvoltarii si maturizarii fiintelor de pe Terra? Iar ingineria genetica ar putea interveni intr-un mod util, pentru a face corectiile necesare sau pentru a anula efectele acestui fenomen daca procesul s-ar derula in defavoarea omului?
Se vehiculeaza ideea ca datorita acestui fenomen ziua nu mai are 24 de ore, ci doar 16 ore si ca acest aspect ar fi sesizat de multi dintre noi. Logic nu putem afirma ca ziua nu mai are 24 ore, ci doar 16, pentru ca, daca ar fi asa, ceasul ar trebui sa treaca de la orele 16, direct la 24 si am avea ceasuri cu doar 16 ore. Alexandru Mironov ne linisteste si ne vorbeste (in 2007) despre acest timp: „Avem ceasuri? Avem! Ce ne spun ele noua? Ne indica vreo accelerare a timpului? Haideti sa credem ca sunt influentate ceasurile terestre, asa ca nu mai putem detecta o accelerare a curgerii timpului. Dar ceasurile din spatiu? Ele cum de sunt influentate? Nu uitati ca orice vehicul spatial are la bord ceasuri de mare precizie, ele fiind folosite ca baza de timp pentru desfasurarea activitatilor programate. Ei bine, aceste ceasuri nu au „sesizat” nici o anomalie in curgerea timpului…” Care este adevarul? Poate ceasul nostru interior va trebui potrivit in alt mod? Ni se pare ca timpul se scurge din ce in ce mai repede si nu mai putem face tot ce ne propunem. Nu cumva cantitatea de informatie pe care creierul nostru trebuie sa o proceseze creste neincetat, iar posibilitatile de comunicare sunt din ce in ce mai multe si de la mai mari distante, deci procesarea acestor  informatii si conexiuni necesita din ce in ce mai mult timp si ziua ni se pare mai scurta, numarul zilelor mai putine, viata mai scurta? Poate fi doar o schimbare de perceptie a curgerii timpului pe care o resimte orice om, o criza acuta de timp cu care ne confruntam la ora actuala vis – a-vis de informatiile care ne asalteaza. Ne mai punem intrebarea: Este o iluzie sau are o baza reala? N-ar trebui sa ne straduim sa ne adaptam si sa incercam sa facem fata vitezei cu care vin informatiile si cantitatii lor? Caci ce este adaptarea decat un conflict de forte care ajung la un echilibru, la o neutralitate? Echilibrarea unor dezechilibre, spunea un coleg de-al meu! De cate ori nu au oscilat gandurile noastre pana am luat o hotarare? Acea hotarare a fost punctul de echilibru al oscilatiilor noastre. Poate este necesar sa gandim si sa actionam mai rapid pentru a ne incadra intr-un timp mai scurt ? Poate unii dintre noi nu dispun de aceasta posibilitate a adaptarii? Poate creierele noastre se vor adapta la o capacitate mai mare de procesare, intocmai computerelor care se schimba, devin mai rapide si cu capacitate mai mare de procesare? Neuro-fizicianul britanic W. Grey Walter spunea ca cel putin zece miliarde de celule electronice ar fi necesare pentru a face o copie a creierului omenesc. Aceste celule ar ocupa cam 500 de mii de metri cubi si alte cateva milioane de metri cubi ar mai fi necesare pentru „nervi” sau cabluri, iar puterea necesara pentru operare ar fi de un miliard de wati. Iata cu ce am fost inzestrati de Divinitate!
In cartea „Misterele marii cruci de la Hendaye” (cruce aflata in sudul Frantei, monument ce reprezinta Sfarsitul Timpului continand intr-o forma codificata informatii despre marele An Cosmic si ciclurile de purificare si „triere” care vin odata cu acesta), ni se spune ca astazi suntem la marginea Timpului si ca intreaga realitate se va intoarce „pe dos”. Autorii se bazeaza nu pe profetie, ci pe cercetari stiintifice in legatura cu alinierea planetelor si a galaxiilor care au determinat perioadele de purificare din trecut. Acelasi lucru s-ar fi intamplat in Atlantida cu mii de ani in urma, cand, ca si acum, domneau lacomia, materialismul, setea de putere si tehnologia, in detrimentul spiritualitatii. Mai multe texte stravechi descriu transformari radicale in trecutul indepartat al omenirii. „Odata cu trecerea timpului si apropierea de anul 2012, vor avea loc mai multe schimbari la nivelul planetei, care vor provoca modificari radicale si bruste de clima, timpul va ajunge la zero, clima se va schimba dramatic, iar ADN-ul uman va fi reprogramat”, citeaza oamenii de stiinta, considerand ADN-ul nostru un Internet biologic. Consecintele acestui fenomen se pare ca sfideaza puterea imaginatiei: „Intreaga planeta si toti locuitorii ei vor trece intr-o alta dimensiune!” Deci, curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe masura ce ne apropiem de „Punctul Zero”; daca 24 de ore ale zilei reprezinta inca, la ora actuala, 16 ore efective, diferenta dintre acestea se va mari exponential, astfel incat la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii il situeaza la sfarsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista!?
Astronomii spun astazi ca planul Sistemului nostru solar se va alinia peste planul Galaxiei, Calea Lactee, lucru care se intampla o data la 26.000 ani, cand se incheie un Mare Ciclu Cosmic. Aceasta afirmatie corespunde previziunilor mayasilor, cei care in urma cu 3500 de ani au pus bazele astronomiei si au calculat date astronomice pentru perioade de milioane de ani, cat si ciclurile prin care planeta trece ireversibil: Oscilatia axei terestre, schimbarea pozitiei aparenta a stelelor, iar la nivel planetar, inversiunea polilor magnetici, fenomen care s-ar petrece o data la 13.000 de ani, deci de doua ori intr-un mare ciclu cosmic de 26.000 de ani. In prezent, se spune ca ne apropiem de aceste doua mari schimbari, aflandu-ne la sfarsitul acestui mare ciclu, dar si la inceputul unuia nou. Mayasii au prezis chiar si data exacta a disparitiei propriei civilizatii. Calendarul mayas se opreste in 22 decembrie 2012 si de aici concluzia ca schimbarile care se asteapta in 2012 vor modifica total viata pe Terra si omenirea insasi. Persoanele clarvazatoare au confirmat ca in jurul anului 2013 este o bariera de care ele nu pot trece, aceasta nu ar inseamna ca nu este nimic dincolo de acel an, ci doar ca este ascuns perceptiilor noastre. S-ar parea ca avem de a face cu o elevare a constiintei pe masura ce ne apropiem de translatia in cea de-a patra dimensiune, adica de trecerea la o frecventa de vibratie superioara. „A patra dimensiune este mult mai plina de viata. Este o dimensiune in care predomina compasiunea, intelegerea si iubirea.” Se vorbeste despre 9 dimensiuni ale constiintei, din ce in ce mai inalte. Pana in prezent, se pare ca am pierdut in mare parte legatura cu dimensiunile mai inalte – dimensiuni spirituale, iar acest lucru ne-a facut sa involuam intr-o „specie daunatoare, ce ar putea distruge intregul Univers”. Un destin neinteles ne-a conditionat pana acum existenta?
Cert este ca exista in profunzimea fiintei umane o samanta care asteapta sa incolteasca, este acel neastampar pe care-l simtim, cu scopul regasirii adevaratei noastre naturi, de a iesi din visul materiei si de a ne intoarce la spiritualitate, la divinitatea care vegheaza si ne indruma  CALEA. Vocea Sinelui trebuie sa fie mai puternica ca cea a Egoului. Caci numai Sinele ne poate face sa cunoastem ADEVARUL si numai astfel vom ajunge la adevarata VIATA. A urma drumul spiritual inseamna a urma drumul aratat noua de Divinitate si mai inseamna a ne autocunoaste si a ne elibera de teama intunericului. Pe frontispiciul templului din Delphi este scris: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, cu energiile si fortele sale ascunse” iar un aforism al intelepciunii ne invata: „Ceea ce este aici (in microcosmosul fiintei mele) este pretutindeni (in macrocosmos),ceea ce nu este aici nu este nicaieri”.
Se mai vorbeste despre Centura Fotonica care incercuieste constelatia Pleiadelor. Oamenii timpului nostru avand un comportament egoist si, deci, cu vibratii scazute in aura energetica, nu vor supravietui radiatiei de inalta frecventa ale acestei nebuloase, nor electromagnetic care emana din centrul galaxiei. Astronomii ne explica cum sistemul nostru solar, trece prin Centura Fotonica de 2 ori la fiecare 25.920 ani, iar trecerea Centurii dureaza 2000 de ani. Unii cred ca soarele a si intrat in Centura din 1998, preia energia si o distribuie in intregul sistem solar; urmeaza ca Terra sa intre in 2012, cand sunt de asteptat efecte temporare spectaculoase. Terra inconjoara Soarele pe orbita sa, deci este sau in fata sau in spatele Soarelui, daca ne imaginam intrarea lineara in Centura. In consecinta, ori Soarele, ori Terra va intra prima data. Este imposibil de prezis exact care va intra, deoarece Centura se dilata si se contracta mereu. Daca Soarele va intalni primul Centura, ne comunica unii, vor urma 3-5 zile de intuneric total si vor cadea toate sursele de curent electric; daca Terra va intra prima, nu va fi intuneric. Ni se mai comunica faptul ca o data cu intrarea planetei in Centura, vom experimenta un soc electric, cam o zecime de secunda, dar care nu va fi periculos. Alte surse spun ca in jurul Terrei va exista o intensa activitate fotonica, apoi o comprimare si o expansiune brusca a atmosferei; multa vreme, cerul va deveni plin de lumina intensa, care ii poate duce la orbire pe cei neprotejati. Aceasta lumina este asteptata sa apara in ultimele 3 zile. O alta caracteristica spectaculoasa va fi efectul activitatii intense a fotonilor asupra materiei. Va exista o inalta excitatie a atomilor, cauzand fluorescenta tuturor corpurilor. Ca rezultat major, nu va mai exista noapte timp de 2.000 de ani. Despre acest Nor fotonic se spune ca are o mare densitate de electroni si pozitroni  (antielectroni). In fizica, atunci cand o particula si antiparticula sa intra in coliziune, sunt amandoua anihilate, cu o imensa degajare de energie radianta-fotoni. Prezenta acestor pozitroni liberi va interfera cu electricitatea terestra formata din electroni, ceea ce va duce la acel soc electric. Oricum, energia fotonica, ca rezultanta a coliziunii dintre electroni si pozitroni, va deveni o majora sursa de energie libera si nepoluanta. „Intalnirea cu Centura Fotonica va fi o mare experienta pozitiva, dar numai Omul cu suficienta disciplina pusa in slujba ameliorarii si elevarii propriei constiinte, isi va da seama ca anticipata “Epoca de Aur”, se manifesta deja. Nu se poate pune la indoiala faptul ca pentru Omenire, intalnirea cu Centura Fotonica, va fi in esenta o experienta spirituala. Dar acest lucru depinde totusi de fiecare. Daca la acea vreme vom fi destul de evoluati, mari pasi inainte vom face prin ridicarea nivelului constiintei prin absorbirea razelor de lumina de inalta frecventa. Daca comportamentul nostru ramane negativ, avem multe vibratii scazute ca rezultat al actiunilor egoiste, nu ne putem astepta sa supravietuim radiatiei de inalta frecventa. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selectie naturala pe baza spirituala.” Nu par toate de domeniul stiintifico-fantastic? Este posibil? Sau nu este posibil? Sa ne speriem? Sau sa ne bucuram?
Diferite organizatii sunt alertate de faptul ca oamenii tulbura procesele naturale, prin modul in care traim – emisia de gaze fiind responsabila pentru efectul de sera (dioxidul de carbon si metanul), iar ca rezultat planeta este din ce in ce mai fierbinte. Se preconizeaza ca va creste nivelul marilor prin extinderea oceanelor si topirea ghetarilor, vom avea parte de furtuni, tornade si seceta. Pamantul se indreapta spre o crestere a temperaturii medii de aproximativ 4 grade Celsius pana la sfarsitul secolului, potrivit unei analize de monitorizare a emisiilor toxice efectuata pe 60 de tari. Aceasta va duce la disparitia unor specii de vietuitoare, la reducerea culturilor si deci a hranei (unii sunt de parere contrarie si anume ca va duce la o majorare a productiei de hrana), precum si colapsul calotei glaciare a Groenlandei. Kevin Trenberth, directorul pentru analiza climei al Centrului National al SUA pentru Cercetari Atmosferice (CNCA) adauga o observatie: „Este vorba de un lucru care nu poate fi oprit. Va trebui sa pur si simplu sa traim cu aceasta. Noi cream o alta planeta, diferita. Daca ar fi sa ne intoarcem aici pentru o suta de ani, am gasi o cu totul alta clima.” Richard Lindzen, fizician specializat in probleme de clima, profesor de meteorologie, absolvent si doctor in matematici aplicate la Harvard, considera incalzirea Pamantului absolut reala, dar afirma ca aceasta este rezultatul variatiilor naturale ale climei Terrei. Concluzia lui, dupa 40 de ani de studiu al meteorologiei: Este vorba de un „alarmism fara baza”. Mai mult, el sustine ca multi alti cercetatori sunt de aceeasi parere, ca in momentul de fata finantarea multor programe de cercetare este conditionata de preocuparea manifestata pentru incalzirea globala. Si-atunci ce sa mai credem? Care este adevarul?
De curand, profesorul Leonid Sokolov de la Universitatea din St. Petersburg, vorbeste despre un asteroid pe nume Apophis care se apropie de Terra si cel mai probabil va lovi Pamantul  pe data de 13 aprilie 2036. Cercetatorul crede ca asteroidul se va dezintegra in particule mici, iar fragmente din el vor continua sa cada pe Terra timp de multi ani. Asteroidul a fost descoperit in 2004 si este considerat cea mai mare amenintare la adresa planetei. Cercetatorii NASA spun ca ideea unei ciocniri in 2036 ar fi un pic hazardata. Care este adevarul?
Profesorul de Geologie de la University din Arizona, Jonathan Overpeck, intrebat, daca trebuie sa facem ceva in tot acest timp, a raspuns: „Ceea ce va pot spune este ca daca decideti sa nu faceti ceva, impactul va fi mult mai mare decat daca decideti sa faceti”.
Catherine Pearce, membru al asociatiei „Prietenii Pamantului”: „Clopotele au inceput sa sune alarma. Lumea trebuie sa se trezeasca in fata amenintarii.”
In ultimii ani, informatii de natura metafizica si spirituala, au intrat in campul constiintei planetare facandu-i pe multi oameni sa se intoarca din nou catre spiritualitate. Constiintele s-au polarizat si se crede ca aceasta ar face parte din procesul de purificare al acestei frumoase planete albastre. Universul este Spirit in manifestare, nimic nu este intamplator in Univers, in viata noastra zilnica, totul este perfect facut si coordonat de Divinitatea plina de iubire, in scopul evolutiei noastre, apropierii de Fiinta Sa. Noi, oamenii suntem cei care stricam frumusetea si echilibrul acestei planete! Si tot atat de adevarat este ca fiecare efect sau fenomen are la baza o cauza, adica un inteles adevarat, a carui insemnatate nu trebuie sa ne scape.
Unde se afla Adevarul? In inima omului credincios, si numai el va confirma veridicitatea cuvintelor unui profet, ale unui om de stiinta si va discerne neadevarul de adevar.
Biblia ne spune insa, ca nimeni nu stie: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.” (Matei 24:36)
Nu vedem oare ce loc frumos pentru viata ne-a oferit Divinitatea? O realitate care nu ar exista fara ca noi sa o putem percepe! Ne-a inzestrat cu simturi pentru a ne putea bucura de frumusetile din jurul nostru; ne-a inzestrat cu minte pentru a  intelege ca facerea lumii a fost un act al Iubirii absolute, un destin etern si fericit al omului. Este cauza care trebuie sa ne determine a adauga frumuseti acestei naturi facuta din iubire pentru noi oamenii. Conditia istorica a fiintei umane ne obliga sa recunoastem si existenta raului din jurul nostru. Faptul de a exista pentru totdeauna, de a ne schimba sau a nu mai exista, salasluieste in final in puterea Celui ce exista cu adevarat, a Dumnezeului nostru. Reprezentantii Bisericii ne spun ca deosebirea dintre sensul primordial si starea actuala a fiintei impune credinta ca mantuirea pe care a inceput-o Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare „va fi incununata cu restaurarea fiintei in conditia ei finala, implinita si desavarsita”. Sfantul Ioan Damaschin spunea: „Numai prin iubirea lui Dumnezeu se poate afirma si conserva sau permanentiza fiinta. A ramane in nadejde inseamna a ramane in fiinta, adica in Dumnezeu”
Biblia ne invata ca trebuie totusi sa veghem; trebuie sa fim pregatiti in orice clipa pentru a ne intalni cu Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie sa credem din toata inima in Domnul Iisus Hristos, sa traim o viata sfanta si curata.
Sa ne cunoastem capacitatile si defectele, pentru a putea adopta un comportament adecvat ori unde ne-am afla. Reusind sa ne autocunoastem, ne putem  autocontrola, reusim sa facem distinctia dintre adevar si minciuna, dintre bine si rau, dintre aparent si real, dintre posibil si imposibil. Si aceasta deoarece in prezent comportamentul oamenilor s-a schimbat, hotarul dintre rau si bine a cam disparut, disperarea, agresivitatea au crescut la cote alarmante, de asemeni intoleranta. Lumea este complet derutata. Sa fie de vina aceste presupuse si unele chiar demonstrate schimbari ? Sau de vina este indepartarea noastra de credinta, de Legile divine?

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

Cand Usa Nu Se Deschide …

On By nelursIn Opinions1 Comment

Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca  in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu

Taina lui EMANUEL

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, TheologyLeave a comment

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu  a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14  vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii”  (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.

Crestinismul de-nceput, sursa generoasa de inspiratie pentru artisti

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui  si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI

Harul Întruparii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?

 

Genunchii vremii

On By nelursIn poetryLeave a comment

De ce sa-mi tremure genunchii vremurilor din urma?
Cum se numea vremea gropii lui Daniel?
Sau vremea visului lui Nebucadnetar?
(Daniel 2:28)
Genunchii increderii lui
Au astupat gurile leilor,
Ca noua in vremea gropii din urma
Semetului vrajmas ce ne va tine-acolo
Sa-i astupam gura cu tarana pocaintei noastre,
Presarandu-i pe cap cenusa bobului de mustar.
Ca-n culmea vremii prigoanei moderne
Leilor ce racnesc sa ne inghita…
Danile, invata-ne in jertfa ciorchinilor toamnei,
Tari, cu impotrivirea credintei
Prin umbra Vaii veacului din urma,
Sa umblam urmandu-l pe Pavel,
Prin credinta aruncandu-ne ‘nainte,
Iar veacul, cu adevarat in urma lasandu-l!
De ce sa ne tremure genunchii vremurilor din urma? 
Marcel Vasilache,
www.marcelvasilache.com

Un Moment de Pensionare Fericit!

On By nelursIn ArtLeave a comment
KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA
Regionala CFR Cluj-Napoca

Meditație la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI îmi oferă prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o înmormântare. O bună cunoștință,  un om remarcabil, trecuse din starea bine-cunoscută de om într-un trup, animat de suflet și dorințe, într-o stare țeapănă, fără suflare, când sufletul plecase … acasă la  Cel care l-a dat, iar trupu-i  inert fusese așezat în pământul din care fusese plămădit într-un mod tainic de  meșterul Creator.

Sfânta Scriptură ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adâncului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbăteasca și parte femeiască i-a facut. “ [Numai că de-un timp se tot aud mii și zeci de mii de voci care,  spun ei, că nu sunt (ei) ceea ce se vede, ci pe dos, sau nici una din aceste stări, ba fără gen, ba niscaiva … animale!]

Apostolul Ioan își incepe si el Evanghelia sa scriind : «La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor.»

Apostolul Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, păcătos, si învierea … spirituală, odată cu iesirea din apă, a omului nou, impreuna cu Cristos. E lucrarea supranaturală pe care o face Dumnezeu pentru omul care are credință și crede în Jertfa lui Isus de la Cruce și Biblia:

“Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27 “

Parafrazând, la pensionarea mea, celebram moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, învierea celui care este deja, un Pensionar Obișnuit. (George Danciu).

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!

Iov gândind la planeta Pamânt, inspirat supranatural, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” După cum se știe, Pământul e spânzurat … pe nimic.  Iar apostolul Pavel vorbind despre Biserica lui Dumnezeu (formată din crestini), spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos.»

Apostolii Petru si Ioan, intr-o cuvântarea adresată contemporanilor  (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluată in seamă de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, in care trebuie să ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotrivă au o altă părere, dar Petru si Ioan ramân pe poziție:

“Și după ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai învețe pe oameni in Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultam mai mult de voi decât de Dumnezeu ...»

Dar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire și implinire în timp – fără de timp- si in spațiu, fără de sfârsit!

Clipa pensionării, prilej de a aduce mulțumiri:

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape,  colegilor, dar și celor mai de departe, colaboratori într-un fel sau altul, oameni interesanți cu care mi-am intersectat munca,  pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita îngăduinței si bunătății domniilor voastre.

Mulțumesc șefilor mei care mi-au arătat multă înțelegere, excelente îndrumări și iubirea lor ca o o dimineață însorită!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scenă nu totdeauna confortabilă, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, întinzând o mâna și un gând plin de iubire, să-mi pot împlini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu măiestrie de inegalabilul nostru director (regizor) de scenă, directorul Sucusalei de Cluj.

Nu va mira deci pe nimeni că aduc vii multumiri, in mod special, cu multă emoție si căldură, cu multă prețuire, cu sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competență și bunătate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn –  Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discreție și măiestrie, cu mână forte, după împrejurări, punând in practică spusele sfântului Augustin: “Iubește și fă  tot ce vrei!” Adica, pe înțelesul tuturor, Trăiește și muncește  în armonie și în pace cu ceilalti ! Făcându-ți cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu, să nu aduci nici un prejudiciu celorlalți.

Multumesc, înainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si înțelegere!

DAR ÎN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Mărețului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2.)  Moment poetic-

Citesc o celebră poezie (prea puțin parafrazată), al celui mai celebru poet român

Odă (in nanometru’ credinței) 

Nu credeam să-nvăț a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, înfășurat în filosofii,
Ochii mei ‘nălțam visători la steaua
Divinității.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Și cât de adânc m-afundase voluptatea morții
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Mai pot să re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristețile din cale,
Vino iar în sân, credință divină;
Ca sa pot muri linișitit, pe mine
Mie redă-mă, ca eu să fiu Tu !

[“Am fost răstignit impreuna cu Cristos, și trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieste in mine. Si viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine“. – Galateni 2.20 ]

(3.)  Cuvinte de laudațio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, căruia-i sunt  foarte îndatorat.

Apoi, multumirile mi se indreaptă către doamna director Luminița Popa (numită de doar câteva zile), care si-a dat acordul să ne putem manifesta în voie, în timpul și spațiul adecvat. Îi multumesc pentru franchețea prezentei sale, asa cum ne obisnuise a fi, un personaj aparte printre noi ceilalti CFR-iști.

Insă, piatra unghiulară, de rezistență a ceea ce a fost și este CFR Marfă Cluj, se identific cu personalitaatea domnului Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul său, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistență si sens lucrurilor si locurilor comune, rouă binefacatoare venită din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

– o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

– imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

– colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

– o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

– SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului– o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. însereaza cu generozitate următoarele scumpe cuvinte:

„Cu toată dragostea,
prietenia și multumirile mele unui distins coleg și prieten
16.XI.2010”  Vasile Petrulea

(3.2) MESAJUL scris al sefului și prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o bună în prag de despărțire… “un om care preferă să vorbească de literatură sau filosofie, care citește romane și mai puțin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilități în folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris)…”, m-a mișcat profund pentru o bună mărturie privitoare la modesta-mi trecere prin viața sa.

(3.3) MESAJUL FELICITĂRII, unor scumpi colegi, citită de sărbătorit în fața tuturor:

« Colaboratorului și prietenului nostru- Gheorghe Danciu,
Un capitol din viața dvs. se încheie acum.
Un altul nou va începe în curând.
Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,
in care vă dorim ca Pensia să fie o perioadă specială
petrecută alaturi de familie, nepoți si prieteni.

Să fiți sănătos si să vă bucurați de fiecare zi din viață!
Cu drag,
Colegii Serviciului Resurse Umane–
Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefă de  divizie, Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de doamna Contabilă Șefă, Mariana Galoș,  asa cum cu totii ne strânseram inimile lângă si animați de directorul nostru, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forță, care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodată si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Dintre urările scrise retinem aici invitația caldă si nostalgică: “ Vă mai așteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, dacă ne veți mai găsi….)”

Cluj-Napoca, 03 Noiembrie 2010