Category: Romania

L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

On By nelursIn History, Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…

TURMA, FIARA SI TELEVIZORUL

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, Family, Inspirational, Media, Parenting, Romania, Theology, USA, YouthLeave a comment

by Adrian Botez

Noi am mai afirmat ca, în planul globalizant al Guvernului Mondial, televizorului si Internetului le sunt rezervate locuri de frunte, în ce priveste efectul de tâmpire a omenirii. Acest Guvern care urmareste, prin calitatea de „turma”, sa-si asigure SCLAVII – iar prin aspectul de „fiara”, sa-si asigure LIPSA DE CONSTIENTIZARE / RESPONSABILITATE A NECESITATII LUPTEI ÎMPOTRIVA STAPÂNILOR ÎNJOSITORI – impotenta întru solidaritatea luptei pentru eliberarea de Stapânii Înjositori Spiritual si Exploatatori Tiranici – si, deci, potentarea unei lupte oarbe, între „fiare”, pentru ca razvratitii sa se distruga între ei! Fara sa implice, deci, eforturi deosebite, din partea Guvernului Mondial al Tiranilor!

Nu trebuie sa fii mare pedagog ori savant, pentru a observa cum multimi de elevi nu mai frecventeaza scoala, „uitati” în fata celor doua ecrane fluorescente, devoratoare de personalitate: ecranul TV si ecranul Internetului. Si cum aceleasi multimi au pretentii social-economice, cu totul disproportionate, fata de performantele lor reale…iar nesatisfacerea pretentiilor lor activeaza un potential de violenta, DE URA ori de aroganta, dublata de insolenta si totala lipsa de respect si bun-simt social, extrem de îngrijorator…! Si scoala de stat cultiva, asiduu, LIPSA DE EDUCATIE!!! (….si dispretul total fata de comorile inestimabile de spiritualitate luminoasa, eliberatoare întru Duh, si de filosofie educationala ale Bisericii Ortodoxe…!!!). Orice dascal vrea, azi, sa faca EDUCATIE, în scoala de stat (unde domneste, cica, „elevul rege”…) – este sanctionat extrem de grav, de catre sistemul actual de învatamânt, de un formalism si cu un potential de ipocrizie tot mai mari si mai periculoase!

Nu trebuie sa fii mare filosof, ca sa bagi de seama:
1-cum lumea aluneca, tragic, dar pe nesimtite, spre virtualitate: observati, va rog, cu câta nesimtire si foame de „altceva”, trateaza „televizionistul” ecranul fluorescent – în cautarea, perpetua, de „ferocitate/acutizare a senzatiei, crescuta (DA, SPRE PURA SENZATIE-SENZATIONAL!), a evenimentului! Tot ce-i „acolo” trebuie doar sa-l distreze, „omul” (?!) nu mai e capabil sa discearna între industria de „entertainment” si dezastrele reale ale oamenilor reali, de pe o planeta REALA!!! Noi am vazut cu ochii nostri câta plictiseala si dezamagire stârneau, în telespectatori, cifrele de morti, CARE NU MAI CRESTEAU!!! – în urma cutremurului devastator, cumplit, din Haiti!!! Crimele REALE, nu mai sunt distinse de cele din filmele politiste…!!! Iata cum vor Guvernantii Lumii sa transforme populatia Terrei într-o masa de animale/FIARE însetate de senzatie, de vederea sângelui…„distractiv” (care scoate „mecanismul” dez-umanizat, „Terminator”-ul, din toropeala plictiselii…pentru ca automatismele tot mai demonice ale specializarii, din procesul muncii, duc spre o feroce, inumana stare de plictis, de lipsa totala de reactie, fata de tot ceea ce nu „sare” din peisaj!!! – „SENZATIONAL!!! SI-A RUPT GÂTUL!” – este tocmai ceea ce s-a petrecut si se petrece la OTV: va invitam sa va amintiti de cazul „Adrian si Romanita Iovan” – în care publicul dadea dreptate ucigasului Adrian Iovan…(„apropitarul”, deh…fata de prezumatul…”amant calic”…si …„coate goale/mate fripte”) – pentru ca, la vreo luna, sa urmeze un alt caz, la care „turma”/FIARA a reactionat la fel, aparând „sacrosancta proprietate” – câta blasfemiere, în aceasta formulare, aparent „legala”!!! – a unui Dinu Paturica, ce l-a împuscat pe un cetatean, aflat în PROPRIA-I MASINA, pentru ca „a îndraznit” sa se duca la/spre iazul parvenitului ucigas…!); amintiti-va ca la OTV se pun pariuri (telefonice/SMS-uri…cu mari câstiguri ale firmelor!) pe…crime, pe asasini si pe morti! Si, va rugam, nu uitati ca OTV-ul a devenit MODEL PENTRU TOATE TELEVIZIUNILE – SI A DEVENIT…TELEVIZIUNEA PREZIDENTIALO-MANELISTA!!! ;

2-cum scade puterea de concentrare umana ( e drept, mai ales la copii, care sunt „carnea de tun”, pentru „viitorul de aur” al Masoneriei…), treptat, odata cu lunile si anii de vizionare a ecranului televizorului si Internetului. În lipsa paginii de carte, mate si fixe, care te obliga la „fixarea” atentiei si la re-luarea/MEDITAREA lecturii mesajelor, pentru re-considerarea, spre aprofundare, a informatiei, omul devine înmarmuritor de superficial si aiuritor de autosuficient. O masa spirituala… ”gelatinoasa”! De aici, si ivirea acestei noi generatii de tineri, caracterizata prin iresponsabilitate („turma”, spre…FIARA!): si, în definitiv, nici nu poti cere sa fie responsabil, cuiva care nu mai e în stare sa fixeze si reia mesajele din mediul înconjurator, pentru procesare si aprofundare a informatiei, cât, mai ales, pentru a ajunge la starea de simpatetism, de „ a se pune în pielea altuia”… – si, ulterior, de a re-actiona, de a lua atitudine, de a SOLUTIONA SPRE BINE SI ADEVAR!!!!

Dar, iata ce spun specialistii, dând si explicatii si conturând „peisaje” asupra fenomenelor fiziologice, determinate de vizionarea televizorului, de catre copil: „Copilul, în fata televizorului, nu are parte de experienta obisnuita a limbajului, de stimularea gândirii si reflectiei pe care parintii, bunicii sau mediul uman le ofera, în general. Stimulii vizuali si auditivi perceputi în fata micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depasesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale (…). De mici, copiii, obisnuindu-se cu astfel de experiente care îi bruscheaza si le seduc atentia, atunci când sunt pusi în fata realitatii (diferite activitati zilnice care nu socheaza în nici un fel) nu îsi mai pot concentra atentia pentru a finaliza activitatea respectiva în care sunt angrenati. De exemplu, la scoala ei asteapta ca prezentarea profesorului sa surprinda, având forma unui spectacol: asteptarea nefiindu-le satisfacuta, atentia este dezactivata gândindu-se la altceva. Un simptom al acestei tendinte este faptul ca ei nu mai gasesc nimic interesant din tot ceea ce presupune efort, totul îi plictiseste” (cf. institutor: Televizorul, calculatorul – privite ca factor nociv asupra dezvoltarii intelectuale a copilului – de Vît Cristina Adriana, G.P.N. CIONESTI- ALBAC).

Tot ceea ce se poate face este prezervarea (prin orice metode … ortodoxe!) a esentei umane din…om! Cu riscul de a fi tratati drept…”anacronici”…!

NU TREBUIE SA NE FIE RUSINE CA, PRIN BASME POVESTITE DE NOI, COPIILOR NOSTRI – SA NE CAUTAM IDENTITATEA NOASTRA AUTENTICA, DIVINA…ORIGINEA NOASTRA PARADISIACA… – SI SA LE-O DARUIM SI COPIILOR NOSTRI!!! Traditia este însusi „rezervorul nostru de identitate umano-divina”! De exemplu, în cazul copiilor, sunt necesare povestile SPUSE, pentru ca numai astfel se dezvolta imaginatia copilului, îl obliga sa se initieze în GÂNDIRE SI ÎN MORALITATE (ÎN TOATE BASMELE POPULARE, ÎNVINGE CEL BUN, GENEROS…FAPTURA UMANO-DIVINA!), SI ÎNTRU CUVÂNT, CA ÎNFIINTATOR AL LUMII: „… Copiii care au petrecut mai mult timp în perioada prescolara ascultând povesti se pare ca vor fi mai buni la scoala mai târziu, si asta pentru ca povestile nu sunt legate de imagini deja existente si stimuleaza astfel gândirea si imaginatia. Televiziunea din acest punct frâneaza dezvoltarea gândirii, a imaginatiei, a abilitatilor si strategiilor verbale, deoarece, în timpul vizionarii, imaginile sunt punctul axial al comunicarii si nu cuvântul; televiziunea nu dezvolta abilitatile si strategiile verbale, ci mai degraba le reprima, acesta fiind motivul pentru care televizorul nu va putea ajuta la elaborarea gândirii abstracte, ci mai curând va încetini sau va bloca acest proces.

Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tânarul crescut în fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur în viata. Tiranic cu propriii parinti, îndraznet pâna la obraznicie cu cei mai mari decât el, ca si cum i s-ar cuveni totul, îsi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate; neexersându-si acest comportament – asumarea unor responsabilitati – nu si-a dezvoltata ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci când în viata va vrea cu tot dinadinsul sa îsi asume o responsabilitate, din punct de vedere mintal, va întâmpina mari dificultati. Crescut într-o camera de bloc, cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice acela mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce într-o situatie oarecare. Tânarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine însusi este, practic, lipsit de orizontul de întelegere pe care oricare copil de la tara sau din trecut îl avea în mod normal.

Cu toate ca face pe „durul”, aratându-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa îsi controleze comportamentul si sa îsi înfrâneze dorintele. Învatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte pe nimeni, mai cu seama de parinti sau cadre didactice, tânarul plamadit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran, mai nou „membrii familiei lui” în lipsa parintilor si a fratilor care de cele mai multe ori au cu totul alte preocupari considerate mai „importante” (idem).

…Da, „durul”, ca FIARA, nu trebuie transfigurat în element de „turma” bleaga, ci adus la DEMNITATEA UMANO-DIVINA!!! La autentica maretie umano-divina.

…Da, povestile TRADITIEI UMANO-DIVINE, sunt necesare unei educatii autentice, iar nu asa-zisele „desene animate” – care, chiar în cazuri aparent inofensive, contin mesaje subliminale extrem de nocive! Iata ce spuneam, anul trecut, într-un studiu despre „celebrul” (putini stiu, azi: de ce atât de celebru…?!) Walt Disney: „Parintii va trebui sa le spuna copiilor lor si sa le si demonstreze (cu argumente luate din cercetarile unor oameni care doresc ca Binele Dumnezeiesc sa se instaureze în viitorul omenirii, iar nu Guvernul Mondial Mancurtizant al Satanei Ucigase a Trufiei si Nepasarii Criminale – Guvern al celor putini si demonizati/luciferizati, care vor sa-i zdrobeasca spiritual/transforme în sclavi mentali, pe cei multi si neatinsi de Marea Prihana A Superbiei Satanei!), cu binisorul, dar si cu o fermitate a insistentei blânde, unde sta ascuns „cel viclean”…! În cazul de fata, „cel viclean” sta, îmbracând forme extrem de perverse, chiar în „lucrarea” satanica a Companiilor Walt Disney si în productiile Caselor de Filme Walt Disney!

(…)Dar cine era CU ADEVARAT, acest “campion al moralei”!?
“Walt Disney era mason de grad 32. La casa sa de vacanta din Palm Springs obisnuia sa joace golf împreuna cu Ed Sullivan si Bob Hope, ambii masoni de grad înalt. Daca Disney era atât de nepatat si bine intentionat, cum de avea astfel de prieteni apropiati?
Alt prieten apropiat al sau era Ronald Reagan. Ambii erau masoni de grad înalt si proveneau din medii socialiste, ambii erau informatori FBI si ambii erau implicati în abuzuri facute asupra „sclavilor” controlati mental. Walt a sustinut mereu, plin de generozitate, campaniile politice ale lui Reagan, iar acesta din urma i-a oferit favoruri politice lui Disney, în calitatea pe care o avea de guvernator al Californiei. Ronald Reagan si prezentatorul TV, „iluminatul” Art Linkletter, l-au sustinut foarte mult în public pe Disney. Printre ocultistii faimosi care au sustinut industria Disney pe parcursul timpului se numara: Bob Hope, Sammy Davis Junior, Frank Sinatra si familia Clinton. Uriasul parc de distractii construit de Disney, Disneyland, a fost vizitat de-a lungul timpului de toti presedintii americani, de la Dwight D. Eisenhower la George Bush Jr., împaratul Akihito al Japoniei, toti regii „iluminati” ai Danemarcei si ai Belgiei, cel de-al treilea presedinte al Egiptului – Anwar El Sadat, Robert Kennedy, fostul dictator al Indoneziei – Suharto, sahul Iranului – Mohamed Reza Pahlavi.

Disney a primit de la începutul carierei sale premii de recunoastere de la multe organizatii promotoare ale Noii Ordini Mondiale, cum ar fi loja masonica B’nai B’rith, de la care a primit titlul de „Omul anului”; Camera de Comert i-a daruit în anul 1936 premiul anual „Tânar remarcabil”; institutiile Yale si Harvard i-au dat medalii de onoare. Cei care se ocupau de imaginea lui Disney exercitau o presiune imensa asupra oricui insinua macar ca Walt Disney nu ar fi arhetipul perfectiunii binevoitoare si al moralitatii ideale,” declara Leonard Mosley în cartea sa „Disney’s World”.
(…)…Ce urmarea, de fapt, “lucrarea” sa? Ce se ascunde, în spatele aparentelor “serafice” a imaginilor filmelor walt-disney-ene si în spatele “onorabilitatii” creatorului lor?

“<<În spatele fatadei placute a lui Disney se gasesc productii de filme hard porno, snuff (filme care presupun filmarea unei crime), prostitutie, controlul mintii precum si atragerea mai multor generatii de oameni catre practicile de vrajitorie>>, sustine Fritz Springmeier, în cartea „Deeper Insights into the Illuminati Formula”. În America, nimeni nu a mai vândut ocultismul negru si vrajitoria asa cum au facut-o fratii Disney. Film dupa film, acestea au fost aduse în atentia publicului sub masca asa-zisei distractii. De exemplu, „Întoarcerea de pe muntele vrajitoarelor” a fost una dintre cele mai mari promovari facute vreodata vrajitoriei.

Vincent Price a fost unul dintre principalii ocultisti care a introdus în lume multa oroare oculta prin cartile si scenariile pe care le-a scris. A lucrat câteva proiecte pentru Disney si a fost vocea lui Ratigan din „Marele soricel detectiv”.

În ce priveste filmele pentru adulti, la un moment dat Disney a ramas dator sindicatelor. Pentru a putea plati datoria, a început în secret sa produca o cantitate mare de filme porno. Fritz Springmeier afirma ca directorul Joe Roth al studiourilor Walt Disney se ocupa de asemenea cu conducerea studiourilor Touchstone, Miramax, Hollywood, „care sunt toate create pentru a ascunde productia de filme pentru adulti apartinând lui Disney”.

…Doar atât? O, NU! SATANA ESTE MULT MAI SEDUCATOR SI MAI CUMPLIT, MAI “HARNIC CRIMINAL, MAI CUMPLIT “INVENTIV”, ÎN “OPERA” LUI , PRIN CARE SPERA SA NE CÂSTIGE (PRIN DIZOLVAREA-RENEGAREA DUMNEZEIRII DIN ELE…) DUHURILE!!!

“Pare greu de crezut ca desenele animate cu care cresc copiii nostri abunda de mesaje sexuale subliminale? Va oferim câteva astfel de exemple, pentru a va convinge singuri. Internetul abunda de analize detaliate ale unor filme de desene animate produse de Disney, care ascund astfel de mesaje subliminale.

În „Mica Sirena”, unul dintre turnurile castelului (a treia coloana de la dreapta la stânga) prezinta un organ sexual masculin în erectie.

Chiar si preotul care oficiaza o nunta în desenul animat intra la un moment dat în erectie.

În spatele cuvintelor cântecului din Mica Sirena „Kiss the girl…” se afla un grup Jamaican care pronunta cuvinte africane pentru a blestema fiecare persoana care priveste.

În filmul Alladin, daca rulati încet filmul el spune foarte repede ca sa nu se înteleaga „good teenagers, take off your clothes” – „dragi adolescenti, dezbracati-va”.

Un alt desen animat faimos este “Pocahontas”. Fata de povestea originala, Disney „a uitat” sa precizeze ca personajul principal se converteste la crestinism.

Filmul animat ,,Lion King”– „Regele leu” contine de foarte multe ori mesajul subliminal cu cuvântul „sex” si „lie” (lie înseamna a minti). Daca priviti filmul Regele Leu cu încetinitorul, în multe imagini apare cuvântul sex. Una dintre cele mai evidente este în momentul când leul loveste cu labele în pamânt: În mijlocul particulelor de praf care se ridica, pe mijlocul ecranului, se formeaza cuvântul „sex”.

Mesaje subliminale cu cuvântul „sex” pot fi gasite si în „Frumoasa si bestia”.

“Gargoleys” este un serial de televiziune de desene animate, care este pura demonologie. Ideea principala a serialului este aceea ca o rasa de demoni protejeaza New York City. Unul dintre personaje se numeste Demona.

În interviul doctorului James Dobson, din cadrul emisiunii TV „Focalizare asupra familiei”, apare Mickey Mouse prezentând ultima productie a lui Disney: cartea de benzi desenate „Crescând Homosexual”. În prezentarea cartii „Crescând Homosexual”, purtatorul de cuvânt al Disney îi invita pe toti adolescentii de sex masculin sa exploreze „frumoasa lume a homosexualitatii”.

În ziua de azi, Disney promoveaza întâlnirile anuale „Gay and Lesbian Day at Walt Disney World.” Disney a permis organizatorilor homosexuali sa îi portretizeze pe Mickey Mouse si Donald Duck ca iubiti homosexuali, iar pe Minnie Mouse si Daisy Duck ca lesbiene. Disney a extins serviciile de sanatate de care beneficiaza angajatii homosexuali ai companiei care „traiesc” împreuna. Aceasta politica nu se aplica însa si cuplurilor heterosexuale. Presedintele Disney, Michael Eisner a declarat ca circa 40% din cei 63.000 de angajati ai companiei sunt homosexuali. Michael Eisner, care detine 60% din actiunile Disney, si-a parasit sotia si s-a casatorit cu un barbat homosexual la Disneyworld, în Orlando, Florida”(cf. Adrian Botez, Copilaria copiilor nostri este cumplit amenintata!- în Napocanews, 16 iulie 2009 etc.).

…Iata si discutia (cu argumentele de specialitate ale doamnei Vît Cristina) despre aspectele înjositor-instinctuale, pe care televiziunea le cultiva, întru triumful Turmei, dar si cu Semnele Fiarei – vizate nu doar de Guvernul Mondial, ci si de unealta sa ideologic-antispirituala, Miscarea Internationalista NEW AGE: aspectului “erotic”. “… Nu sunt deloc nesemnificative transformarile în structura si functionarea cortexului produse de educatia sexuala pe care televiziunea, ca amplificator al tendintelor mediului cultural contemporan, o face copiilor si tinerilor. Mai mult decât în cazul altor comportamente, deviatiile produse în comportamentul sexual se rasfrâng cu putere în functionarea ariilor prefrontale. Transformarea sexului în centru obsesiv al preocuparilor individului, cultivarea emotiilor intense sunt factori care submineaza o atitudine reflexiva privind existenta si posibilitatea copilului de a-si largi orizontul experientei.

Învatarea si procesele mentale în general sunt influentate semnificativ de televizor, prin vatamarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Aceasta afectiune a ariilor prefrontale se rasfrânge cu putere în comportament, în gândire si în întregul mod de viata al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de a lungul copilariei. Tinerii acestia sunt incapabili sa se concentreze cu atenti pe o perioada mai lunga si sa se motiveze în urmarirea unei actiuni pâna la finalizarea ei. Nu pot sa îsi planifice si sa îsi organizeze programul de viata, sunt delasatori si neglijenti, irascibili si hiperactivi, nu îsi pot controla emotiile si pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau chiar pulsiunii sexuale. Prin inhibarea comunicarii intra si interemisferice, vizionarea TV pasivizeaza procesele intelectuale, reactiile si comportamentul indivizilor, punând în pericol dezvoltarea inteligentei.

O asemenea preocupare maladiva în ceea ce priveste erosul micsoreaza capacitatea de concentrare si motivatia implicarii în alte activitati, îl pasivizeaza pe individ si, de asemenea, îi slabeste controlul comportamentului si al emotiilor prin dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizeaza dobândirea placerii. Prin toate acestea este afectata functionarea si, practic, dezvoltarea normala a ariilor prefrontale. Legatura care exista între o functionare corecta a cortexului prefrontal si comportamentul sexual se vede si din faptul ca vatamarea celui dintâi are ca urmare exacerbarea pulsiunii sexuale.

Totodata, ideologia mediatica îl învata pe copil sa se încreada în el însusi, în parerile, în senzatiile si dorintele lui individualiste si egoiste, care sunt în principal, modelate prin vizionarea TV. Se subîntelege desigur, ca numai instanta care se exprima prin televizor este autorizata, prin persuasiunea mesajelor TV., sa primeasca încrederea noastra deplina, caci aceasta exprima glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi „apara” drepturile si libertatile de toti cei care ar atenta la acestea (parinti, bunici , preoti sau prieteni). În realitate copilul este învatat sa spuna „nu” la tot ce poate însemna un sprijin sau un reper real în viata sa si sa se încreada în aceia care au interes sa-i manipuleze gândurile, sa-i exploateze potentialul de consumator.”

Este evident ca Programul Guvernului Mondial urmareste de-spiritualizarea omului (sau, deocamdata, a celui mai fragil dintre oameni, cel care va forma societatea terestra de mâine: COPILUL!), rapirea lui din sfera spiritual-religioasa si operatiunea diversionista, cu efecte anti-spirituale, ba chiar demonice, extrem de grave. Practic, prin televiziune, asistam la aplicarea unor procedee de magie neagra implicita, daca luam în seama finalitatea ultima a actiunii televizionistice: OBTINEREA TURMEI/FIAREI! Individul rupt de realitate devine bestia egosta, ba chiar … autistul perfect!

„… În privinta aspectului religios, educatia pe care o formeaza televiziunea în timp este una liberala (în sens nihilist) si sincretica. Ideile darwiniste sunt amestecate cu credinta în extraterestri, în puteri si fenomene supranaturale. De la credintele orientale pâna la crestinism, de la mistica rasariteana pâna la pietismul apusean, toate sunt amestecate în creuzetul emisiunilor de televiziune. Ceea ce cultiva televiziunea este o credinta sincretista, bazata pe o pseudocultura religioasa – curiozitati, senzational sau chiar sarlatanii. Orizontul de cultura si perceptie dezvoltat prin vizionarea TV este unul de tip magic.

Prin vizionare, mintea tinerilor devine foarte pasiva, deschisa sugestiilor televizualului si influentelor venite din subconstient. Este o minte care cauta cu aviditate placerea, care simte ca traieste plenar mai cu seama sau exclusiv pe parcursul experientelor evazioniste (în imaginar).

…Nu suntem sectanti neo-protestanti, dar suntem obligati moral fata de semenii nostri sociali, iar apartenenta noastra la societatea umano-divina (în plus, avem si obligatii pedagogice si de parinti!) ne obliga la observatiile de mai sus. Nu negam ca se mai strecoara, în programele TV, si filme istorice cu încarcatura educativ-identitara…si filme artistice de buna calitate…poate si 1-2 documentare non-darwiniste (…acest aspect îl nominalizam mai mult ca prezumtie, decât ca realitate…!). Dar aceasta, adica aparitia, aleatorie, a unor aspecte cvasi-benefice si potential constructive, printre „scândurile” esafodajului „ghilotinei”, apar (din pacate…) …poate din greseala, poate ca parte a strategiei diversioniste, de „drogare”-intoxicare/fascinare, spre înselare – a publicului televizionistic: „Pai cum, ia uite, cum, nu dam noi tinerilor lucruri bune?! Uite-uite!”- ACEASTA ESTE EXCEPTIA, IAR NU REGULA! Noi stim cât de ipocrite sunt „atentionarile” televizionistice: „interzis copiilor sub 12…sub 18 ani…” – pentru ca realitatea societatii demente de azi, societate a goanei, fara scop si fara masura, catre neant si pierderea firii… – îi prigoneste pe parinti, întru „religia banului”, sau, macar, întru truda pentru asigurarea „zilei de mâine”, într-o societate-jungla…

C.N.A.-ul urmareste si amendeaza câte un post TV sau câte pe un producator sau realizator de emisiune TV din motive politice, SI NICIDECUM DIN MOTIVE SPIRITUALIST-EDUCATIONALE! Or, obligatia morala a televiziunii, oricât de „comercializata” ar fi ea, ar trebui sa nu fie aceea de a ne „face cunostinta” cu extraterestrii, cu magia din Stapânul inelelor…nici sa promoveze erotismul ca instinctualitate înjositoare, nici sa predice, explicit sau implicit, „surzenia” egoismului si egotismului…ci AR TREBUI SA FIE ACEEA DE A PASTRA, BA CHIAR ÎMBOGATI, ESENTA UMANO-DIVINA DIN OM, IAR NU DE A DISTRUGE-O SI A-L OBLIGA PE INDIVID SA SE ÎNCHINE „ZEULUI BAN”/MAMONEI!!!

…Dar, pentru a ajunge la acest stadiu, televiziunile mai au multe decenii (poate si secole!) de evoluat…Caci evolutia lor (…uneltelor…) tine de evolutia umanitatii…or, în acest început de nou mileniu, Guvernul Mondial este „stresat”, pentru ca a cam întârziat cu…DE-CONSTRUCTIA DUHULUI UMAN… – si ar fi în stare de orice ticalosie ori promisiune mârsava, numai sa asigure, cât mai repede si pentru cât mai multa vreme, Instaurarea Domniei Satanei…Dar, fireste, Satana nefiind decât tot o creatura, Domnia lui nu va fi vesnica… – sfârsitul ei/Domniei Celei Negre îl vor vedea, probabil, generatii urmatoare! Pâna atunci, însa, dragi parinti de copii, daca nu puteti sa-i ajutati, efectiv, pe copiii vostri, pentru a discerne între Bine si Rau, calauzindu-i spre Bine – atunci, mai stingeti-le televizorul… – SI PUNETIL-LE ÎN MÂINI CARTILE „MATE” ALE CLASICILOR, BLÂNZI SI CONSTRUCTIVI, AI LITERATURII ROMÂNESTI SI UNIVERSALE: cartile bune de meditat ale unor Creanga, Sadoveanu, Topârceanu, Otilia Cazimir…ori ale unor Andersen, Perrault, Dickens, Hector Malot…Ca doar nu-s „prea destepti” copiii vostri (…cum spun/repeta unii parinti tembeli, cu admiratie infinita, despre odraslele lor…!), CI MULT PREA PUSTII/PUSTIITI DE DUH!!!

…Si, prin aceste carti spiritualizante (prin normalizarea/reglarea „atmosferei” spirituale…cu totul de-reglate, din lumea contemporana!!), tot va fi un câstig, pentru voi si copiii vostri…pâna va veti lamuri voi, parintii de copii, cum e cu goana nebuna dupa banii… „anti-crizei”…si cu cât mai sfânta este grija pentru educatia DIRECTA, de la parinte la copil, a odraslelor voastre…: ”CEI SAPTE ANI DE-ACASA!” Da, în niciun caz, nu trebuie sa lasati aceasta SFÂNTA EDUCATIE, pe „mâna”…televiziunii si Internetului! – adica, sa lasati oaia, pe/în …laba lupului! Caci, de pe „laba” lupului, nu iese decât…pielea copiilor vostri, asasinati spiritual… – ca turme azvârlite, de voi însiva, conditiei de victima…Sau, dupa „modelul vampiresco-vârcolacesc” – copiilor vostri li se va inocula …”luposenia”! Adica, apucaturile de lup, de fiara, urmând autodistrugerea!
…Dumnezeu sa fie cu toti oamenii, si, în primul rând, cu copiii de parinti si cu parintii de copii!!! Nu uitati, oameni-parinti, ca Hristos s-a rastignit ca sa-i scape de Satan-Distrugatorul si pe copiii vostri! Si voi, ce faceti?! Îi lasati prada, pe propriii vostri copii, Satanei, Mortii, Distrugerii?!

…E drept, numai Mila Nesfârsita a Lui Dumnezeu ne va scapa din aceasta Vale a Ispitelor prin FANTASMARE, prin NON-DISCERNERE, tembela si aroganta, egoist-narcisiaca, prin punerea în miscare a întregului arsenal al …”Marelui Iluzionist”-SATANA! Dar si noi trebuie sa ne aratam omenia din noi (suprem dar al Lui!), prin constientizarea Mântuitorului, de catre noi…a Ranilor Sale Sfinte, pentru noi!

„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, literature, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

„Puterea cuvântului”

On By nelursIn Interview, literature, RomaniaLeave a comment

interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
(de Victorita Dutu, realizator de emisiuni la TVRM)

– Care este rolul dumneavoastra în cetate, în comunitate?
– Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirma categoric: „Eu consider ca obligatia mea este sa spun adevarul”. Nu comentez aici ce întelegem unii sau altii prin adevar, esential este sa marturisesti adevarul în care crezi si sa nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care sa te servesti. Pe de alta parte, cred ca este o greseala sa teoretizam, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este sa ne constientizam propriile limite si aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare sociala sau politica. Si totusi, cu totii trebuie sa constientizam faptul ca facem parte dintr-o societate civila si, atunci când e cazul, se cuvine si e salutar sa ne exprimam atitudinea în fata tendintelor agresive, agresive chiar la adresa constiintei morale.

– Va rog sa ne spuneti o întâmplare, un exemplu din care sa tragem învataminte, cum ne raportam la noi însine când ne întâlnim cu o situatie fara limite, fara iesire…
– O întâmplare semnificativa petrecuta în viata mea este, as spune, întâlnirea cu marele parinte si duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Aceasta întâlnire providentiala, as spune, pe lânga faptul ca mi-a oferit chei la situatii aparent fara iesire, nu a ramas importanta doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalti, facându-ma sa constientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinta a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgica si manifestari creatoare. O situatie fara iesire este caracterizata tocmai prin faptul ca nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercarilor noastre de rationalizare a situatiei. Atunci o solutie fericita ar putea veni în urma încredintarii de sine în voia lui Dumnezeu, pentru ca o situatie fara iesire poate fi, pe lânga aspectul ei dramatic, si o oportunitate a unei depasiri a limitarilor proprii, prilejul unei schimbari sau înnoiri a mintii, a unei înaintari în credinta, a transcenderii ratiunii prin taina. Iar câstigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situatiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred ca totul e cumva învaluit în iconomia divina si situatiile fara iesire sunt si ele în acelasi registru dialogic, un dat ce ne întâmpina cu un sens, mai mult sau mai putin ascuns, un dat care ni se adreseaza si cere un raspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea prioritatilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Parintelui Ghelasie sa fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeana din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucuresti, a Primului Colocviu National dedicat operei si personalitatii sale. Exista, dupa cum se poate vedea, în spatiul românesc, o deschidere si un potential semnificativ în ce priveste întâlnirea celor mai diverse valori.

– Care este importanta sacrului, raportarea la Dumnezeu în arta, în creatie, în ceea ce facem?
– Sacrul are multiple întelesuri. Teologul si filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezinta ceea ce ramâne din sacru atunci când toti idolii sau zeii înselatori cad. La Wagner, dupa sacrul din tetralogie, dupa Amurgul Zeilor, urmeaza ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fara fata înselatoare este în centrul unei conceptii prin excelenta crestina. Interpelat de un om de cultura cu cuvintele: „Sfintii Parinti spun despre om ca e nimic”, Parintele Ghelasie a dat un raspuns memorabil: „Într-adevar, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iata aici extraordinara perspectiva deschisa de revelatia divina! În arta, sacrul trebuie si poate fi cautat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifica, în arta se arata cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; si, de asemenea, cum ceea ce e menit sa se sfarâme, se sfarâma fara crutare. Ce este, în fapt, idolul? O falsa valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare ca-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel putin în ordinea prioritatilor, printr-un proces de amagire, este un obiect sau o fiinta în care investim ca într-o valoare absoluta. Dialectica relatiei cu idolul este amagirea si deziluzia. Ca exemplificare, stiinta poate ajunge idol când avanseaza mitul cunoasterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvolta mitul comunicarii absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezinta ridicarea si sfarâmarea idolilor, pune în discutie temeiurile ultime ale existentei, opozitia dintre sacru si pseudosacru, dintre realitate si amagire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentica este un exercitiu de constiinta.

– Sunteti autorul volumului „Antropologia iconica – reflectata în opera Parintelui Staniloae”, aparuta în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenta a titlului, va voi întreba care este legatura dintre om si icoana?
– Omul sta fata în fata cu icoana lui Dumnezeu, în care îsi regaseste chipul din adânc, personalitatea lui integrala, calitativa si nemuritoare, cu toate aspiratiile ei spre desavârsire. Pornind de la o definitie a Parintelui Staniloae, care vorbea despre „ratiunile plasticizate ale lumii”, am tinut sa arat ca în opera Parintelui Staniloae limbajul, el însusi, a devenit ca o ratiune plasticizata, o unitate între sensibil si inteligibil, ce poarta pecetea trairii, si astfel, a capatat puterea de a convinge, în masura în care a rezonat cu un întreg edificiu uman. Conceptul de icoana este unul complex, Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre o întreaga scara de întelegere a sa, plecând de la Fiul lui Dumnezeu ca Icoana naturala a lui Dumnezeu Tatal, pâna la icoana ca obiect de cult. Referitor la aceasta din urma, este îmbucuratoare existenta unui valoros grup de pictori iconografi, în primul rând Monahul Ilie, apoi Georgeta Marioara, Alexandru Nicolau, Monahia Andreea, s.a., care au reusit sa reînvie, în lucrarile lor, spiritul traditiei iconografice din perioada ei de vârf… Temeiul icoanelor sta în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. As mai dori sa remarc faptul ca icoana Maicii Domnului cu Pruncul sintetizeaza taina creatiei si mântuirii lumii. Astfel, figura Maicii Domnului reprezinta, dupa cum arata Parintele Ghelasie, chipul creatiei care Îl întrupeaza pe (Fiul lui) Dumnezeu, iar figura pruncului Iisus, imaginea (Fiului) lui Dumnezeu care se întrupeaza în creatie. De aici, chipurile de barbat si femeie, ambele oglindind taina Întruparii divine, în cele doua orientari specifice. Cât despre icoanele sfintilor, ele certifica faptul ca parcurgerea celor trei trepte ale vietii crestine, anume purificarea de patimi, luminarea si îndumnezeirea omului, reliefate în mod constant de traditia patristica, nu constituie o utopie. „Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”, afirma Sfântul Atanasie cel Mare. Icoana este, pe de o parte, o marturie despre originile omului, redescoperirea sau rememorarea chipului de rai, pe de alta, însa, anticipeaza si adevereste despre chipul omului rascumparat în Hristos si transfigurat în slava dumnezeiasca.

– Anul trecut ati fost nominalizat cu volumul „catacombe. aici totul e viu” la premiul Mihai Eminescu si premiul revistei România Literara, pentru debut. Anul acesta ati publicat, tot la editura Vinea, un nou volum, „Sentic”. Ce reprezinta pentru dumneavoastra poezia?
– În viziunea mea, poezia nu poate fi rupta de un proces de meditatie, de filosofare si nici chiar de rugaciune. Însa, în principal, intuitia poetica pune în lumina circuitul investitiilor afective si spirituale, modul cum ne investim fiinta în anumite valori si lumi. Titlul celui de-al doilea volum al meu de poezie, SENTIC, recent aparut la editura Vinea, reliefeaza chiar aceasta idee. Notiunea de sentic, introdusa de dr. Manfred Clynes, s-a încercat sa fie tradusa ca „simtire întelegatoare”, ca sa folosesc un termen din traditia patristica, si totodata de „simtire creativa”. Asta spune, în fond, ca atmosfera lumii fiecaruia este creata dupa felul în care el simte. Din pacate, se pare ca adesea uitam sa simtim, si ca nu mai avem nici curaj sa simtim. Cu timpul am devenit imitatori si consumatori, si mai putin creatori si rugatori.

– Care este rolul cuvântului, cu trimitere la Logos si la sfântul Apostol Ioan?
– Dupa Evanghelia lui Ioan, în Logos este viata si lumina. Lumea este a Cuvântului, dar se poate ca fiind a Cuvântului sa nu-L primeasca pe acesta. Rolul Cuvântului întrupat este esential pentru om. El este temeiul, reperul si speranta, marturisite sau nu, pentru toate demersurile si încercarile omului, mai mult sau mai putin deviate de la telul împlinirii umane. Poezia însasi marturiseste apartenenta lumii la Cuvânt. Omul are de ales între Cuvânt si propria sa nimicire. Vorbea frumos Parintele Dumitru Staniloae despre om ca fiinta cuvântatoare, afirmând despre cuvântul cu substanta spirituala ca este, mai mult decât o simpla informatie, o comunicare de prezenta.

– Ca editor al revistei „Sinapsa”, în raport cu intentiile dvs., ce loc si ce rol îi rezervati acestei publicatii în peisajul cultural românesc?
– Suntem la al patrulea numar al acestei reviste interdisciplinare cu participare internationala (între autori se numara Parintele Andrew Louth, Tristram Engelhardt Jr., Alexei Nesteruk, s. a.), pe care am initiat-o împreuna cu Parintele Neofit Linte si maestrul Dan Puric, revista care abordeaza teme de teologie, filosofie, stiinta si arta, gândite dintr-o perspectiva crestina. O mare parte din cultura contemporana este, dupa cum se stie, rodul unor determinari extra-culturale. Ma gândesc la masiva influenta economica si chiar politica asupra culturii, din care rezulta un caracter comercial si propagandistic antireligios, ostil chiar valorilor spirituale clasice, pe care îl manifesta un anumit tip de cultura la moda. As zice ca revista „Sinapsa” îsi propune, în peisajul spiritualitatii noastre, sa resuscite acea spiritualitate crestina de tip organic, care aspira sa refaca legatura cu omul integral a cunoasterii, a diferitelor moduri de cunoastere partiala. Ca urmare, stilul abordarii unei probleme aspira sa fie situat între simplu si academic, furnizând informatie complexa, riguroasa si la zi într-un mod atractiv, menit sa intereseze tot omul.

– Ce ne puteti spune despre Serile Sinapsa pe care le-ati organizat la sediul Uniunii Scriitorilor?
– Cu plecare de la revista Sinapsa au fost organizate la Uniunea Scriitorilor serile Sinapsa de poezie si muzica religioasa, cu participarea unor scriitori si poeti de renume. Sensul acestei actiuni tine tot de idea de întâlnire si dialog între multiplele zone de activitate spirituala.

– Sunteti directorul editurii Platytera din Bucuresti. Ne puteti spune câteva cuvinte despre activitatea editurii dvs.?
– La editura Platytera au fost publicate din pâna în prezent un numar de aproximativ 70 de titluri. Publicarea integrala a scrierilor parintelui Ghelasie Gheorghe este unul dintre deziderate. De asemeni, mentionez ca au aparut numeroase traduceri din greaca si rusa tratând despre viata si învataturile unor sfinti si stareti din diverse perioade, precum si lucrari ale unor teologi contemporani de seama, cum ar fi Pr. George Florovsky, sau Pr. Philotheos Pharos, s. A. De asemeni volume precum „Cine suntem” de Dan Puric, sau „Puterea dragostei” de Pr. Teofil Brasoveanu, dar si carti de poezie.

– Sunteti co-autor al cartii „Repere patristice în dialogul dintre stiinta si teologie”, aparuta recent la editura „Basilica” a Patriarhiei Române, editie prefatata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel. Care este importanta acestui dialog, cine beneficiaza de el mai mult, teologii sau oamenii de stiinta?
– Si unii, si ceilalti, daca vor consimti sa priveasca lucrurile cu onestitate. De dragul coerentei si consistentei gândirii însesi, nu putem lepada temeiurile transcendente, dumnezeiesti, ale imaginii lumii. Sorin Vieru, în „Riscul gândirii”, afirma ca gândirea incolora, fara sentiment, are o singura pasiune, aceea pentru uitare. Ea pare ca functioneaza bine, ca un joc artificial, cu reguli inventate, tocmai pentru ca a dat la o parte problemele grave si reale. Pe aceste presupozitii amnezice îsi întemeiaza o mare parte din stiinta autoritarista concluziile ei de tip scientist. Aceasta este una dintre concluziile majore ale volumului în discutie.

Teologia se poate afla oricând într-un dialog onest cu Stiinta

On By nelursIn Interview, Romania, TheologyLeave a comment

by Stelian Gombos

Nascut în anul 1971, la Cugir, în judetul Alba, Adrian Lemeni a absolvit mai întâi Liceul de Matematica-Fizica din orasul natal. Instructia în domeniul tehnic, care s-a încheiat în 1995, cu obtinerea licentei în specializarea Ingineria sistemelor de productie, i-a dat posibilitatea cunoasterii aprofundate în domeniul stiintelor exacte. La aceasta s-a adaugat o pregatire teologica solida. Doctor în Teologie, din anul 2002, cu teza „Sensul eshatologic al creatiei“, beneficiar al unor stagii de pregatire la Institutul de la Bossey, Elvetia, si al studiilor post-doctorale la Institutul Catolic din Paris, Adrian Lemeni preda, din anul 1999, Teologia dogmatica si fundamentala la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti. Din luna februarie anul 2009 este Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României.

Astazi putem articula un dialog onest între teologie si stiinta. Uneori, prin exagerare, se considera ca unica forma de cunoastere legitima si autentica este cea data de cunoasterea stiintifica. Cu toate acestea, exista savanti de vârf care depasesc aceasta pozitie de autosuficienta, îsi dau seama de limitele interne ale cercetarii stiintifice si se arata deschisi catre alte forme de cunoastere, inclusiv cunoasterea religioasa.“ „Plinatatea Ortodoxiei trebuie marturisita si celor care au cautari oneste. Am întâlnit oameni de stiinta care, dupa zeci de ani de cercetare, au dobândit o disponibilitate de a primi adevarul de viata religios.“ Ca atare, în cele ce urmeaza, va supunem atentiei dumneavoastra, un interviu cu domnul Adrian Lemeni – Conferentiar în cadrul Universitatii Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa si Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României

Stelian Gombos: – Domnule professor Adrian Lemeni, cum este privit astazi, în mediile universitare, în mediile intelectuale dialogul dintre teologie si stiinta?
Conf. Univ. Dr. Adrian Lemeni: – În ceea ce priveste un posibil dialog dintre teologie si stiinta, exista un interes, exista deschideri reciproce, atât din partea teologilor, cât si din partea unor savanti redutabili, care, plecând de la diferite cercetari oneste în diverse domenii de vârf ale stiintei, recunosc si îsi asuma limitele proprii, specifice demersului de cercetare stiintifica ceea ce-i face sa fie deschisi dialogului cu alte forme de cunoastere. Traim astazi, totusi, într-o societate dominata de ceea ce înseamna puterea epistemologica a stiintei. Practic, stiinta are o autoritate cu totul deosebita. Uneori, prin exagerare, se considera ca unica forma de cunoastere legitima si autentica este cea data de cunoasterea stiintifica. Cu toate acestea, mai ales la vârf, exista savanti care depasesc aceasta pozitie de autosuficienta si îsi dau seama de limitele interne ale cercetarii stiintifice. În felul acesta, se arata deschisi catre alte forme de cunoastere, inclusiv cunoasterea religioasa. De asemenea, de partea cealalta, în mediul teologic, exista o preocupare de a stabili anumite punti de legatura catre cunoasterea stiintifica si, mai ales, de a valorifica semnificatiile filosofice ale unor descoperiri din stiinta, care pot fi exploatate din perspectiva potentialului foarte cuprinzator al Traditiei teologice si, în mod special, al Traditiei ortodoxe.
„Dialogul nu înseamna dizolvarea identitatilor“

S.G. – Faceti o scurta istorie a acestei ascensiuni a ratiunii, care a ajuns triumfatoare si orgolioasa, impunându-se în forma ei maxima, în secolul al XX-lea.
A.L. – Ar fi mult de discutat în prezentarea unui asemenea parcurs, dar as vrea sa punctez ca, odata cu scolastica si poate chiar la începutul mileniului al II-lea, când, în jurul anului 1000, exista o asteptare înfrigurata a celei de-a doua veniri a Mântuitorului, se constata o schimbare în mentalitatea colectiva. Primul mileniu – si ma refer aici la spatiul occidental – este dominat, prin Fericitul Augustin si cei care i-au urmat, de filosofia lui Platon. Fericitul Augustin si cei care i-au urmat au prezentat un fel de separare între „cetatea lui Dumnezeu“ si „cetatea terestra“. Orientarea accentuata spre „cetatea lui Dumnezeu“ a favorizat o separare între lumea de aici si lumea de dincolo. Acest lucru, însa, nu s-a întâmplat în Traditia rasariteana, influentata de teologia Sfintilor Parinti. Nu trebuie în nici un caz sa-l blamam pe Fericitul Augustin de asta… Dimpotriva, multe premise de ale lui au fost interpretate ulterior în mod exagerat. Dar e clar ca a existat o separare între natural si supranatural, aceasta conducând la separarea în planul cunoasterii între ratiune si credinta. Lucrurile acestea au fost dezvoltate în scolastica. La începutul mileniului al II-lea, cu aceasta schimbare de mentalitate, care, în plan istoric, are un corespondent, oamenii spunând: daca nu am cucerit Ierusalimul ceresc sau daca Ieruslimul ceresc nu a venit la noi, sa-l cucerim pe cel terestru. Spiritul cruciadelor este o expresie foarte concreta a acestei schimbari de mentalitate, care poate fi înteleasa ca o ofensiva înspre terestru, inclusiv în planul cunoasterii.
Evident, punctul de cotitura semnificativ îl va reprezenta Galileo Galilei… Si odata cu el, vine impunerea stiintei moderne si are loc o rasturnare de paradigma. Si pentru ca l-am mentionat pe Platon, vreau sa reamintesc ca filosofia lui sintetiza gândirea unei paradigme ancorate în Traditie, în sensul ca accentul era pus pe contemplarea lumii ideilor. Platon spune ca aceasta este cunoasterea adevarata. Adica ceea ce tine de lumea ideilor era cunoasterea sigura, iar cunoasterea realitatii empirice era cunoasterea aproximativa, nesigura. Odata cu modernitatea, se schimba aceasta viziune si cunoasterea sigura devine cunoasterea lumii vizibile, iar cunoasterea aproximativa devine cunoasterea lumii supranaturale. Bineînteles, stiinta moderna se dezvolta pornind de la aceste premize, punând accentul pe experiment empiric, pe verificarea rezultatelor în cadrul unei anumite teorii, dupa aceea, pe matematizarea teoriilor, pe matematizarea fenomenelor fizice. Se încearca sa fie pus absolut totul într-o ecuatie, si, cu cât avem o ecuatie mai clara, care sa descrie fenomenele fizice, cu atât teoria respectiva este mai veridica. Rezultatele fizicii clasice, elaborata de Galilei si Newton, au fost interpretate pe o anumita filiera, într-un anumit context filosofic, în termenii autonomizarii ratiunii.
Practic, explicând lumea plecând de la datele lumii, nu mai avem nevoie de alt reper. În felul acesta, ajungem la o descentralizare, practic, la o rupere a lumii de catre suportul ei fundamental, care este de natura transcendenta si, bineînteles, de relatia cu Dumnezeul cel viu.În timpul iluminismului, al pozitivismului, în secolele XVIII-XIX, constatam asemenea presiuni ale ideologiei. Exista o carte a lui Denert, „Religia oamenilor de stiinta“, care, foarte interesant, face anumite statistici, atât pentru secolul al XVIII-lea, secolul iluminismului, dar si pentru secolul al XIX-lea, considerat „veacul necredintei“, în care cerceteaza opiniile a aproximativ 400 de savanti. Daca vedem rezultatele statisticilor lui, observam ca doar câtiva, 5-6, se declara atei, vreo 10-15 se declara sceptici, iar restul se declara credinciosi.
Spectaculos este ca, în secolul XX, au aparut voci foarte autorizate din stiinta, care depasesc aceasta pozitie bazata pe autosuficienta. Apare o turnura semnificativa, care pleaca din interiorul stiintei, astfel încât, astazi, suntem într-un context, în care, plecând de la rezultatele spectaculoase din domeniile de vârf ale cercetarii stiintifice, putem articula un dialog onest între teologie si stiinta. Dialogul, de fapt, nu înseamna dizolvarea identitatilor, ci asumarea propriei identitati, dar în care îsi face loc o marturie a fiecarui demers în parte.
„S-a ajuns pâna acolo încât se crede ca si teologia este o stiinta“

S.G. – Care ar fi resursele Ortodoxiei particulare, care ar putea da o turnura dialogului stiinta-teologie?
A.L. – Din perspectiva importantei dialogului dintre teologie si stiinta, cred, se poate vedea o responsabilitate a teologiei ortodoxe de a da o marturie specifica a ceea ce înseamna propria Traditie, o marturie foarte consistenta, generoasa, cuprinzatoare. Din pacate, ea nu este suficient asumata si actualizata, inclusiv în aceasta problematica a relatiei dintre teologie si stiinta. Ca unul care sunt implicat de mai mult timp în acest dialog dintre teologie si stiinta, pot spune ca sunt foarte determinat si motivat în acest demers de cercetare, de valorificare a potentialului Traditiei ortodoxe. Exista, azi, în lume, diferite perspective de abordare a dialogului dintre teologie si stiinta.
Vorbim de un dialog dintre teologie si stiinta, dezvoltat mai ales din perspectiva teologiei protestante sau teologiei romano-catolice. În mod special, în lumea anglo-saxona, exista constituit un domeniu si exista discipline academice în acest sens. Despre relatia dintre teologie si stiinta au aparut mii de lucrari si studii. Deci, iata, cum putem vorbi de o dezvoltare în acest domeniu, în mod special, în lumea anglo-saxona, la care participa teologia protestanta, neoprotestanta sau teologia anglicana. Si în cazul teologiei romano-catolice exista o dezvoltare remarcabila cu domenii de reflectie sau de investigatie.
Din pacate, exista o insuficienta dezvoltare a perspectivei ortodoxe în dialogul dintre teologie si stiinta. De aceea, se simte nevoia asumarii si valorificarii Traditiei specifice a ortodoxiei în acest dialog. Am avut ocazia sa discut cu mai multe persoane si mi-am dat seama ca exista aceasta perceptie, plecând chiar de la denumirea domeniului, teologie si stiinta.
S-a ajuns pâna acolo încât se crede ca si teologia este o stiinta. Si atunci avem, practic, acest dialog în interiorul stiintei academice, între stiinta teologica si stiintele din alte domenii. Nu este bine individualizata constiinta identitatii profunde a teologiei, nu se întelege faptul ca teologia nu se epuizeaza în dimensiunea ei academica. Si vorbim aici de asumarea si respectarea exigentelor academice. Nu fac o pledoarie pentru eludarea acestor exigente, dimpotriva. Trebuie pastrata si valorificata constiinta ca teologia nu se epuizeaza în ceea ce înseamna dimensiunea academica. teologia, ca maniera de viata, ancorata în constiinta ecleziala, este o experienta a Adevarului, a Adevarului întrupat printr-un mod de a fi. Vorbim aici de ceea ce înseamna puterea Adevarului-Hristos, Hristos-Adevarul, Care este trait într-un anumit fel.
Acest dialog dintre teologie si stiinta nu trebuie sa fie, în acelasi timp, o anexa a unei mentalitati care încearca sa-L justifice pe Dumnezeu rational, sau sa-si justifice experienta religioasa sau credinta, plecând doar de la datele ratiunii. Un francez spunea foarte bine ca Dumnezeu nu are nevoie de avocati, ci de martori.
„În acest dialog dintre teologie si stiinta, cred ca Ortodoxia poate sa spuna foarte multe“

S.G. – Mesajul Ortodoxiei este unul pozitiv. Poate el sa ajunga în forma lui vie la oamenii de stiinta, care sunt cufundati în adâncul cercetarilor lor?
A.L. – Puterea Ortodoxiei sta în afirmatie, nu în negare. Este puterea de viata în sine a Bisericii lui Hristos. De acest adevar da marturie Traditia ortodoxa, Traditia sfintitoare, în care s-au nevoit sfintii Bisericii, mari dascali ai lumii. Vorbim de o responsabilitate care trebuie asumata, nu din triumfalism. Trebuie sa fim foarte atenti… De multe ori, în interiorul Traditiei ortodoxe, credem ca este suficient sa fim ancorati în aceasta Traditie, fara s-o cunoastem, si, cu atât mai mult, s-o traim autentic. Or, noi avem responsabilitatea de a da marturie în fata lumii. Inclusiv în acest dialog dintre teologie si stiinta, cred ca Ortodoxia poate sa spuna foarte multe. Nu înregimentam Traditia ortodoxa la datele Stiintei, asa cum se poate crede eronat uneori. Poate de aceea exista o rezerva în mediul teologiei. Se crede ca, în felul acesta, s-ar ceda ceva din plinatatea Ortodoxiei. Nu, noi marturisim plinatatea Ortodoxiei. Plinatatea Ortodoxiei trebuie marturisita si celor care au cautari oneste. De exemplu, am întâlnit multi oameni de stiinta care, plecând de la zeci de ani de cercetare, cu cautari oneste, au dobândit o disponibilitate de a primi adevarul de viata religios.
Teologia este experienta adevarului dumnezeisc de viata si, în Traditie ortodoxa, a lui Hristos Domnul, Domnul istoriei si Domnul cosmosului, Dumnezeul acestei lumi, Care este împartasit în cadrul Bisericii, în interiorul unei Traditii pline de viata, care conduce înspre sfintenie. Daca reusim sa evidentiem fundamentele patristice, asumate în constiinta ecleziala, în relatiile dintre teologie si stiinta, cred ca putem veni cu ceva consistent. Si putem deschide o perspectiva care n-a fost aprofundata pâna în momentul de fata.
Am încercat, împreuna cu alti colegi, implicati si ei în acest dialog, sa dezvoltam aceasta perspectiva. Ea este insuficient aprofundata si în contextul românesc si în cel international. A aparut de curând o lucrare a unui cosmolog rus, ancorat si în Traditia ecleziala, Alexei Nesteruk, care încearca sa prezinte aceasta perspectiva, dar fara sa o fi dezvoltat, ci doar deschizând aceasta abordare, într-o forma incipienta. Trebuie sa continuam în acest sens. Speram ca, în viitorul apropiat, sa fie publicata lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie si stiinta“, cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Daniel. Coordonez aceasta lucrare în care sunt implicate persoane de la diferite centre universitare semnificative din România. Prin ea se încearca recuperarea si asumarea reperelor patristice în dialogul actual dintre teologie si stiinta.
„Cred foarte mult în roadele acestui efort de împartasire a Traditiei vii a Bisericii“

S.G. – În ce fel ar putea sa patrunda un mesaj viu al Biserici, al teologiei în politic? La noi este proaspata teama de ideologizare si, apoi, avem o teama mai veche, din perioada interbelica, atunci când o generatie de intelectuali au încercat sa recupereze Traditia si totul a fost manipulat spre extremism politic.
A.L. – Aici trebuie sa facem fiecare, din locul în care suntem, ceva ca sa putem da marturie de cugetul Bisericii. Astazi, oricum traim într-o lume dominata de ideologii. Avem nevoie de o împartasire de ceea ce înseamna Traditia vie, care nu înseamna doar un depozit din trecut. Nu. Traditia presupune fidelitate, statornicie. Si, în context românesc, avem o responsabilitate speciala. Dumnezeu ne-a dat foarte multe daruri prin oameni care s-au nevoit, prin sfinti, prin nevointe cu totul deosebite. Avem nevoie de asemenea atitudini, mai ales în contextul secularizarii de astazi, în care valorile sunt inversate de multe ori, unde ni se propun false idealuri sau idealuri amagitoare, ce fac sa ne concentram doar pe ceea ce înseamna existenta de aici. Acestea sunt: fie puterea banului, fie puterea de tip politic, fie dobândirea unei anumite pozitii sociale. De multe ori, suntem victime ale propriilor noastre agende si pierdem din vedere tocmai ceea ce este esential, ceea ce da continut existentei noastre. Acest lucru se întâmpla mai multor oameni, indiferent de categoria sociala, fie ca e vorba de oameni politici, fie ca e vorba de alte categorii. Pentru cei care au si anumite responsabilitati, cum sunt oamenii politici, se pune mai ales problema întoarcerii spre ceea ce înseamna profunzimea acestui popor. Si acest demers trebuie facut fara nationalisme ieftine, fara ideologizare.
Cred foarte mult în resursele, în modul nostru de a fi, cultivat în istorie, în special, în ceea ce înseamna profunzimea Traditiei, fara a fi autarhici, dând dovada de spirit de deschidere si de mult echilibru, cultivând cu responsabilitate propria noastra identitate. Acest lucru nu cred ca este usor. El presupune un efort constant de a ne confrunta cu noi însine. Si este foarte greu, pentru ca traim într-o lume marcata de agitatie, într-o lume care se deplaseaza spre exterioritate. E nevoie de un efort, iar omul de astazi nu prea e dispus la efort si concentrare. Eu cred însa foarte mult în resursele Traditiei, care ne explica pe noi, nu cum credem noi, ca suntem interpreti ai Traditiei. Cred foarte mult în roadele acestui efort de împartasire a Traditiei vii a Bisericii.
„Profesorii de religie trebuie sa fie foarte documentati ca sa faca fata întrebarilor elevilor“

S.G. – Cum ar fi posibil ca acest mesaj de viata, necesar unei lumi îmbatrânite si osificate de o cunoastere excesiv matematizata si stiintifica, sa patrunda la nivelul comun al oamenilor?
A.L. – Bineînteles, e nevoie ca rezultatele acestui dialog sa fie mediatizate, pentru a fi însemnat cât mai pe larg în constiinta opiniei publice. Dar eu cred foarte mult ca mai ales prin învatamânt se poate face acest lucru. În sistemul educational avem nevoie de oameni foarte bine pregatiti, pe diferite paliere, atât în învatamântul gimnazial, dar mai ales liceal. Adolescentii sunt la vârsta marilor întrebari, aflati într-o anumita cautare, cu o anumita deschidere fata de ceea ce înseamna problemele de tip existential. Avem nevoie de profesori capabili sa foloseasca informatia zilelor noastre, sa citeasca prin ochii constiintei ecleziale toate aceste rezultate care vin, provocator, de cele mai multe ori, din diferite domenii ale stiintei.
Avem anumite programe, cu proiecte concrete, prin care sa organizam întâlniri cu profesorii de religie, pentru a-i familiariza cu rezultatele din diferite domenii ale stiintei, ca ei sa nu ramâna complexati si sa nu cultive o atitudine negativista. Trebuie neaparat depasit negativismul. Apar atitudini dezbinate, la ora de biologie, elevilor li se spune ca omul provine din maimuta, iar la religie învata altceva. Si ei nu mai stiu ce sa creada. Mai trebuie lucrat la cultivarea unui discernamânt, care nu se bazeaza doar pe lozinci. Profesorii de religie trebuie sa fie foarte documentati ca sa poata face fata, cel putin întrebarilor care vin din partea elevilor, sa fie familiarizati cu ceea ce se întâmpla în domeniile stiintei. E foarte important ca elevul sa nu fie familiarizat cu cliseele ideologice, care-l pot marca pentru totdeauna. El ramâne „formatat“ în aceste tipare, nemaiavând acces, dupa aceea, nici la stiinta propriu-zisa. Cred ca un profesor adevarat poate sa-l ajute pe elev sa se deschida, sa-i cultive apetitul spre ceea ce înseamna informare autentica.
În mediul academic, unele cursuri ar fi binevenite, inclusiv în facultatile bazate pe stiinta. Nu cred ca ar fi rau sa existe un curs optional, facultativ, în care sa fie prezentate anumite elemente care tin de posibilitatea acestui dialog. La fel, la Facultatea de Teologie ar fi nevoie de cultivarea unor elemente care sa permita o atitudine plina de discernamânt, o familiarizare cu rezultatele de vârf din domeniile stiintei, cu semnificatiile lor. Se poate face o familiarizare a studentilor cu semnificatiile rezultatelor stiintifice la vârf si al modului de a raspunde al teologiei. Aici trebuie sa fim atenti pentru a nu deturna vocatia teologiei înspre altceva. Dar o familiarizare cu semnificatiile rezultatelor de vârf din diferite domenii ale stiintei este foarte necesara, tocmai pentru a arata care este dimensiunea misionara a teologiei. Si – foarte important – se poate dezvolta o constiinta a dialogului.

S.G. – În alta ordine de idei, daca îmi îngaduiti o ultima întrebare legata de actuala dumneavoastra functie – aceea de Secretar de Stat pentru Culte – cum vedeti relatiile Stat – Culte Religioase în România postcomunista si ce experienta puteti spune ca ati acumulat în ultimii ani, în acest domeniu, din prisma acestui statut?
A.L. – Pot afirma cu toata convingerea si responsabilitatea ca relatiile Stat – Culte religioase din România zilelor noastre se afla într-o stare de normalitate, cu exceptia unor incidente si evenimente pasagere ori minore, de parteneriat si dialog – fundamentate, articulate si certificate de noua Lege a Cultelor – Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al cultelor” . În ce ma priveste pe mine personal si experienta acumulata în ultimii ani în acest domeniu, ce se afla într-o continua refacere si rearticulare, pot spune ca am încercat si încerc totdeauna sa gestionez cu maxima seriozitate, dispozitie si responsabilitate dialogul – atât de necesar, si relatiile dintre Stat si Culte, în urma carora am satisfactii si împliniri, mai cu seama de ordin sufletesc; poate o încununare a acestora ar fi chiar definitivarea acestei Legi a Cultelor – care era imperios necesara…

S.G. – Acestea fiind zise, va multumesc foarte mult pentru amabilitate si disponibilitate, dorindu-va sa aveti în continuare parte, de mult succes, mult spor si multe împliniri!

DESPRE KAMO – NUMAI DE BLUES & JAZZ

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

by Doru IONESCU

Stiam ca e bolnav, dar eram convins ca va duce boala pe picioare; cuvantul de ordine in ce-l priveste a fost NEOBOSIT! De altfel, il filmasem la Garana in vara, a cantat (ba a si organizat) pana in noiembrie… Stirea m-a luat total pe nepregatite. Mai mult decat ce s-a putut vedea aseara la JURNAL CULTURAL… va putea fi urmarit intr-un portret al lui Kamo duminica 24 ian 2010, ora 17, pe spatiul emisiunii REMIX… dar tot o selectie sumara din materialul bogat pe care l-am filmat cu muzicianul, de la primul interviu PHOENIX (martie 2002) pana la Garana 2009. Pana atunci cateva scurte extrase…

„Primul meu grup a fost la liceul german Lenau, unde exista o brigada de agitatie care trebuia acompaniata. Eram la tobe, a venit si Covaci, apoi s-au adaugat Florin „Moni” Bordeianu, Adrian Pavlovici, Claudiu Rotaru si Ioan „Pilu” Stefanovici. Ne numeam SFINTII, de la serialul cu Roger Moore, dar dupa ce am avut ceva de furca cu autoritatile (comunismul era ateu, nu?) ne-am schimbat numele în PHOENIX, la ideea lui Claudiu. Erau primii ani ’60, lumea era înnebunita de sunetul chitarelor electrice. Am ajuns în atentia orasului, cântam pe la serile de dans ale studentilor, unde veneau toti tinerii timisoreni… Am cântat la cantina MV, pâna nu s-a mai putut din cauza aglomeratiei, apoi la Constructorul devenit Lola, cu toata lumea venind dupa noi…

(…)

Prima recunoastere oficiala a venit de la Iasi. Lui Cornel Chiriac – care era seful comisiei – i-a placut, el era deschis, era mereu cu ochii pe ce era mai nou, pe avangarda; am luat marele premiu, iar la o saptamâna ne-a adus în Bucuresti, sa cântam la RadioTeleviziune. Sunam occidental, asta era însusirea noastra, asa ceva nu se mai vazuse pe posturile nationale, la ore de mare audienta. Imediat au pus ochii pe noi si niste impresari italieni, speram sa ne duca la casa de discuri unde era si Celentano. (mama lui Nicu, dna Tamara, vorbea de un fabricant de instrumente muzicale din Italia – n.m.) Ca timisoreni, fuseseram favorizati de aceasta conectare cu Vestul. Apoi, Moni primea muzica din Statele Unite. Eu eram prieten cu celebrul Drâmba, campion mondial la floreta, care mi-aducea dupa fiecare deplasare câte un disc. Tin minte primele doua single-uri BEATLES, luate de pe la Tokio, care au facut înconjurul orasului pâna abia se mai auzeau cu toate pârâiturile capatate de la uzura…

(…)

De fapt, toata generatia de tineri, de intelectuali din noul val se uita spre Occident, spre lumea artistica de-acolo. În particular, eram influentati de Tinerii Furiosi, un curent al anilor ’60, înainte de Hippie (care nu ne-a schimbat mai mult decât sub aspectul îmbracamintii). Era o vreme când la noi aparusera tot felul de carti si toate acele filme – «Blow up», «Z», «Ziua când vin pestii», «Viata sportiva» – care aveau în prim plan tineri deloc cuminti, furiosi, protestatari, destul de duri; de-acolo ne revendicam. Nebunul… e inspirat din piesa BEATLES – «Fool On The Hill», directia melodiei e una precisa – despre Ceausescu era vorba – dar nu si-au dat seama… Textierii erau din gasca noastra, aveau acelasi mod de viata cu al nostru, nu scriau la comanda ci în spiritul gastii.

(…)

Eram inconstienti, faceam totul din placere, nu ne pasa de bani. Altii de-afara, ajunsi în tara lor la nivelul PHOENIX-ului în România, sunt oameni bogati azi. Dintre fostii mei colegi nici unul nu s-a realizat pe partea asta, de la mine si pâna la membrii celei de-a doua formule. Cu compozitorii de curte era altceva, ei erau difuzati toata ziua cu muzica lor usoara. La noi nu era cazul, era un adevarat curaj sa dai pe post PHOENIX. Pentru primul nostru disc cu «Hei tramvai», vândut în peste jumatate de milion de bucati, am luat fiecare 600 de lei, cât un salariu mediu de-atunci. Nu fac un caz din asta, asa a fost istoria, nu? Dar i-am fentat cu textele, cu «Canarul»…

Pentru mine, dupa plecarea lui Moni, PHOENIX si-a încheiat activitatea. Nici nu m-ar fi interesat directia etno, care a fost un pact nescris cu Ceausescu, la întoarcerea din China. Pe de alta parte, un motiv serios de despartire a fost si faptul ca Nicu îmi tot striga sa cânt mai tare, în timp ce eu îi ceream sa cânte el mai încet, sa ne auzim unul pe altul; eu voiam sa aud totul…

(…)

Eu as face distinctie clara, pentru ca noi am cântat o muzica în limbaj international si sunt mândru de asta. Noi am creat aceasta formatie; nu sunt laudaros în general, dar asta-i adevarul, si numele tot noi l-am dat, a fost de notorietate internationala. Apoi a fost generatia cu etno, ce-i drept de mai mare succes, cu acele texte foarte bune.”

GRAMOFON în pliantul festivalului CLUB A din 1981: “Formatia reprezinta azi vârful unei vieti muzicale timisorene care, chiar daca nu are intensitatea de alta data, a reprezentat mult pentru jazzul si rockul românesc. Grupul s-a remarcat la festivalurile de la Sibiu, evolutia din ’77 – cu “Muzica sferelor” – reprezentând o prezenta de fusion-jazz, cu inspiratii WEATHER REPORT de cea mai înalta calitate. Dupa despartirea de flautistul si saxofonistul Liviu Butoi – autorul unor piese de succes prezentate la Sibiu în 1978 – “Serial”, “Între nori”, “Gramofon” -, grupul în componenta Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mihai Farcas, Tiberiu Ladner se prezinta la actualul spectacol-concurs cu “Uvertura” (Apreotesei), “Urme de pasi pe lut” (Farcas), “Urme de pasi pe omat” (Kamocsa), “Urme de pasi pe infinit” (Apreotesei).”

Doru IONESCU
Fragmente din cartea “Timpul chitarelor electrice”
ed. Humanitas, 2006

* Bela KAMOCSA alias KAMO (asa cum îl alintau prietenii) nascut la Oradea la 2 decembrie 1944. Chitarist de faima. A fost unul ditre fondatorii celebrei trupe „Poenix”. A cântat cu cei mai renumiti cântareti de jazz români, precum Johnny Raducanu, Mircea Tiberian sau Anca Parghel. În 2007 a primit titlul de Cetatean de Onoare al Timisoarei. Ne-a parasit joi 14 ianuarie 2010.

George ROCA
Redactia ROM VIP

PÂINEA NOASTRA…

On By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

by NICOLAE IUGA

BRAD,Romania

Pe parcursul celor peste 19 ani trecuti de la Revolutie am raspuns de nenumarate ori la întrebarea pusa de prieteni, vecini si cunoscuti despre motivele care m-au îndemnat sa nu încep o activitate privata în domeniul panificatiei, activitate pe care o cunosteam dupa 15 ani cât am fost seful filialei de morarit si panificatie din municipiu. De fiecare data mi se evoca acest motiv al cunoasterii domeniului si de fiecare data raspundeam ca tocmai fiindca cunosc domeniul nici nu ma gândesc sa îmi îndrept atentia spre acesta.
Ceea ce nu am crezut eu, atunci în anii 90, este ca vor fi necesari 18 ani pâna sa înceapa sa devina iminente motivele care ma îndepartau atunci pe mine de acest domeniu [nu îi mai putin adevarat, ca pentru mine, nu a fost unul mai fast, nici cel spre care m-am îndreptat pâna la urma]. Atunci, nu venirea „cu bâta” a Europei peste noi ma speria ci altele erau la acea ora motivele descurajarii. Astfel, fiind bine fixat in mentalul colectiv faptul ca pâine se face la fabrica [si nu în alta parte] eram confruntati saptamânal si chiar mai des, cu reclamatii asupra a tot felul de defecte ale pâinii cumparate, pâine care la o observatie sumara se dovedea ca nu era fabricata în unitatea noastra. Dealtfel, toate organismele de control, de la politie pâna la primarie si de acolo pâna la cele cu resedinta la judet, [pompieri, OPC, protectia muncii, garzile de tot felul, etc] erau si ele tributare aceleiasi fixatii si îsi „ascuteau permanent ghearele” tot pe arhicunoscuta fabrica, unde de bine de rau se facea pâine dupa o serie de reguli si legi si cu respectarea unor retete si ne aflam într-o locatie specializata si nu faceam pâine în garajul din care …am scos ieri trabantul. Despre faptul ca pâine se mai facea înca în câteva locuri în oras nu vroiau sa auda niciunele din organismele care controlau domeniul [de ce oare ?] si subit uitasera ca respectivele firme de panificatie nu îndeplinesc nici unele din conditiile legale de a putea sa depoziteze acolo, temporar, un sac de faina, necum sa faca, Doamne fereste, pâine în maghernitele respective. Surpriza enorma a fost ca si populatia abia daca se mai apropia de fabrica noastra si de magazinele ei, nemaidorind sa manânce „pâine comunista” ci doar din aceea „capitalista”, fabricata de fapt cu toti „consumatorii” si necalificatii pe care îi daduseram noi afara în decursul timpului. Dintr-o data, toti si toate, cei care în fabrica spalau ambalaje si betoane, devenisera „specialisti” în diverse firme.
Astfel ca, în ce fel ne puteam compara noi si cum puteam intra în competitia data de economia libera de piata, cu firme care nu aveau nevoie de nici una din autorizatiile si aprobarile care ni s-au cerut noua ca sa putem functiona. Despre ce concurenta loiala putea fi vorba când din start celelalte firme ne surclasau net la costuri si preturi, ei nefiind obligati de lege sa aiba de nici unele dintre cele care afecteaza pretul de cost.
Cum toate privirile erau invariabil îndreptate spre fabrica noastra, noi nu am fi putut functiona nici o saptamâna, [si nu aproape douazeci de ani, cum s-a întâmplat], fara spatii adecvate, fara magazii specializate, fara personal calificat, fara laborator si analize cu personal specializat pe fiecare schimb, fara masini de transportat pâinea specializate si autorizate inclusiv la veterinar [daca va vine sa credeti], fara acte si registre clare, s.a.m.d.
Apoi doresc sa relev fara sa comentez, [desi cunosc în detaliu] principiile de functionare si modul cum se tin gestiunile unei asemenea unitati, de maniera ca unitatea sa fie rentabila în realitate si nerentabila în acte, ceea ce din nou în fabrica nu era posibil asa ceva si din nou nu puteam concura cu sanse egale pe piata. Apoi, cum crede cineva ca poate fi rentabila o astfel de unitate daca îsi da toate darile corect dupa fiscalitatea de la noi, si are în functiune tot ceea ce cere legislatia în materie de dotari etc, când în diferenta dintre pretul fainii cumparate si cel al pâinii vândute, nu încap sub nici o forma toate cheltuielile dar sa mai fie si profit ? Si totusi brutarii se mai deschid, nu se închid…
Desigur, cele relatate, si altele, nu sunt fenomene caracteristice doar orasului si zonei noastre, [asa explicându-se si faptul ca nu exista o referire nominala la vreo localitate] ele fac parte dintr-un fenomen larg cât tara si astfel se face ca acum când vine Europa peste noi, ne dam subit seama cu totii, consumatori si organe, ca peste 80% dintre unitati nu corespund. Ne speriem ca nu corespund legilor europene, dar habar nu avem, si nu am avut mai ales, ca nu au corespuns deloc si nici o clipa în toti acesti ani nici legilor române, asa putine si slabe cum se dovedesc [înca] a fi. Si nu e problema ca… chipurile “saracele organe” nu au stiut. Au stiut, dar au fost “ajutate”… sa taca.
Din ratiuni de spatiu ma rezum la aceste motive din multele care m-au împiedicat sa deschid o brutarie, [daca se va încerca punerea în legalitate la milimetru a brutariilor, o vreme o sa importam pâine] desi resimt si acum frustrarea ca n-am intuit cât de permisive pot fi, când vor, legile noastre. Daca as fi stiut, cine stie, poate ma razgândeam.

„ASTA SUNT EU”: CEL „CU INIMA ÎN PALMA”

On By nelursIn Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Angela Monica Jucan

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu si vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzatoare calitatii celui care ma citeste sau ma asculta (Al. Florin Tene)

A aparut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMA. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Tene realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif.

Pe coperta, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanta sugestiva si de o forma superba, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplator închisa într-o asemenea coperta – a avut, în ce ma priveste, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipa înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redactie, dorind sa facem cunostinta, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a aratat o semnatura si a spus: „Asta sunt eu”. Numele si omul erau Al. Florin Tene.

Citind, acum, dialogurile strânse în prea putinele pagini ale cartii Cu inima în palma, concluzia se contureaza în vechea prezentare. „Asta” este cel care semneaza Al. Florin Tene – omul care a raspuns „cu inima în palma” la toate întrebarile; scriitorul care îsi afirma plastic punctul de vedere, observatiile, explicatiile, marturisirile, chiar destainuirile din viata personala, omul care contribuie la reusita dialogului (cu dezvoltari si completari ale temei propuse, când e cazul) scapând de banalitate ori de saturatie unele întrebari; promotorul cultural care nu e loc unde sa nu vorbeasca si despre altii.

În relatia de dialog cu Monica Muresan, care a dorit sa creeze câteva focare de interes, Al. Florin Tene face transari ale chestiunilor, emite obiectii si trece sub tacere cele câteva perle din întrebarile partenerei de discutie. Raspunsurile catre Costel Iftinchi sunt frumoase, relaxate, chestionarul acesta fiind cel mai economic conceput, echilibrat, elegant si cu rost.

Costel Iftinchi conecteaza interlocutorul (daca, în afara comunicarii vorbite, se pot folosi termenii „locutor” si „interlocutor”) la problema, apoi îl lasa „singur”, asa încât e asigurata si favorizata anatomia replicii. Menut Maximinian este mai posesiv, pare ca nu suporta opinii diferite si, o data cu întrebarea, traseaza orientari raspunsurilor (pune întrebari de influentare, „reinekeniene”) si este interesat (cam o patrime) de cuantificari. Al. Florin Tene nici nu-l lasa sa piarda.

„Din toate timpurile, scriitorul a fost în… criza”. Ionut Caragea încearca sa nu-si divulge preferintele, totusi exista un punct vulnerabil: „Putem sa ne nastem pe Internet?”, la care „poetul nascut pe google” primeste un raspuns obiectiv: „Nu! Cu NU mare”. Sigur ca da. Nu mai departe, Ionut Caragea – scriitor veritabil si activ (nu virtual), cu scris reliefat, caruia „cu fiecare cuvânt [i] se scurge o picatura din viata”, doar ca gândul si fantezia nu se coaguleaza la contactul cu papirusul, ci, cum ar zice Steinhardt, „undeva, printre infinituri si abstractiuni si idei pure” si unde nu se pierde, ci unde e receptionat.

Interviul Mariei-Diana Popescu, si ea poeta (poeta si în versuri, si în proza) este senzational, surprinzator, chiar putin ofensiv, dar întrebarile sunt prevenitor redactate si au un nu stiu ce aristocratic. Maria-Diana Popescu initiaza tratative. Este o arta a expresiei si una a diplomatiei în interviul ei, din care îsi asuma partea de problematizare, lui Al. Florin Tene revenindu-i rezolvarile.

Elisabeta Iosif prefera cozeria, întrebarile sunt compuse în doi timpi (unul preparator si, totodata, proba de eruditie, altul propriu-zis interogativ) si impune un schimb de pareri (nefacând un secret din ale ei). Dialogul cu Elisabeta Iosif are o mai pronuntata urma de oralitate, desi, probabil, ca si celelalte, interviul se va fi… nascut pe internet (!), a fost publicat în format electronic si abia apoi a fost fixat si, traditional, pe hârtie – presa si carte.

Desi nu agreez cifrele (considerabila, e drept, cantitatea nu are, totusi, capacitatea de a asigura perenitatea operei), as vrea sa semnalez o informatie depasita, în prezent. Al. Florin Tene nu mai are publicate 26 de carti, ci, cu aceasta, s-au facut 28. Alaturi de ele sunt si realizarile „altcumva”: Liga Scriitorilor, cenaclurile, revistele întemeiate demult sau mai de curând, multe alte activitati culturale doar în parte pomenite în interviuri.

Si înca o obiectie. Ceea ce face, pe lânga scris, scriitorul Al. Florin Tene neaga ideea exprimata de nimeni altul decât Domnia Sa, în încheiere, cum ca, „în contradictie cu largirea orizontului de cunoastere si de transmitere a informatiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor”. Al. Florin Tene este si cel putin un mentor. Daca este si profet, vor afla-o cei care vor urma dupa noi.

Melania Cuc – DANTELA DE BABILON (Ed. Nico, Târgu-Mures, 2009)

On By nelursIn History, literature, RomaniaLeave a comment

by Lucian Gruia

Romanele Melaniei Cuc vizeaza experiente limita ale trairilor umane. Daca în MIERCUREA DIN CENUSA eroina, în urma unui accident, pe patul de spital, dialogheaza cu moartea personificata, în romanul DANTELA DE BABILON dialogul cu extinctia este colectiva – un grup de cetateni, între care si reporterita care relateaza faptele, sunt luati ostatici de o grupare terorista, în Irak, la Bagdad. Locul detentiei este un fost aeroport international, acum distrus de lupte. Sunt oameni de diverse nationalitati, ocupatii, culturi, religii. Este o experienta psihologica ravasitoare, sub amenintarea mortii.
Cartea se poate citi prin doua chei.
1. Se poate urmari analiza psihologiei individuale si colective, ceea ce s-a si facut deja de mai multi critici literari în eseurile lor. Nicolae Baciut, în prefata cartii, afirma ca, datorita fricii tot mai pronuntate, captivii îsi pierd curajul, ajung sa creda ca sunt cu adevara vinovati si într-un fel asa si este, trebuie sa suferim pentru rautatile noastre. Iata cum traieste aceasta stare povestitoarea naratiunii: „Eu sunt numai un om din carne si gânduri, simt cum frica mea ia forma de ac, îmi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge în fibra si urca în creier ca alcoolul cel bun.” Personajele se comporta tot mai anormal, instinctele primare se accentueza exponential, oamnii devin o turma si ajung aproape de a se linsa unii pe altii. Pe acest fundal bestial se petrece un frumos act de umanitate între doua mame, cea alba alaptând copilul negresei care nu avea sân. Interesant este ca dupa atâta captivitate, ostaticilor li s-a distrus lipsa de initiativa, încât si dupa ce au plecat paznicii, ei nu mai voiau sa aleaga libertatea: „S-a creat între noi, gardieni si ostatici, acea relatie de când lumea, când, în disperare de cauza, victima face pact cu calaul. Asa e viata!”
Nu-mi propun sa dezvolt mai mult aceasta cale batuta deja.

2. Îmi propun sa urmez succint a doua cale, analiza simbolurilor si arhetipurilor imaginarului, subiacente textului.
Simbolul principal al cartii îl reprezinta operatiunea de împletire a DANTELEI DE BABILON pe care o face Laila, cântareata plecata din România si devenita cadâna în Irak. Parcele din mitologia greaca torceau firul vietii noastre supuse destinului implacabil. Si Penelopa croseta ziua si desfacea noaptea, ca sa scape de pretendenti, asteptându-l pe Ulise. Iata cum lucreaza fosta cadâna: „Laila misca degetele mecanic. Croseteaza fara sa priveasca dantela, pe care mai apoi o desira cu meticulozitate de masina implacabila. Iarasi croseteaza”. Vedem aici ca ea împleteste inconstient, ca si cum prin degetele ei actioneaza altcineva (destinul). În schimb, despletirea o face prin propria-i vointa. Despletirea îmi pare o încercare de a te sustrage trecerii timpului si actiunii destinului. Dar totul nu e decât amagire, suntem lasati sa credem ca putem avea liber arbitru. La un moment dat, Laila este pusa sa povesteasca, dar si basmul e tot înfasurarea sau desfasurarea unui fir.
Antropologia imaginarului denumeste acest fenomen legare si este simbolizat si de plasa paianjenului, de firul de par etc. Paznicii grupului de ostatici sunt si ei personaje legatoare întrucât tin prizonierii laolalta.
Prin faptul ca oastaticii apartin unor natii cu religii, culturi, meserii diferite etc asa cum remarca Nicolae Baciut, gruparea lor reprezinta o imaginara arca a lui Noe, ceea ne duce cu gândul ca lumea întreaga este supusa fenomenului legarii. Suntem prizonierii acestei lumi supuse mortii. De aceea, Melania Cuc încheie carte cu urmatoarele cuvinte: „ Suntem liberi! Liberii. De ce nu plecam?! De ce am pleca?…”
Un alt compex al imaginarului, cel al lui Iona, este mentionat chiar de autoare: „Crestini, iudaici, musulmani, buddisti, brahmani, atei… suntem ca pestii prinsi în acelasi pântec de balena. Suntem într-o halta de triere si unde – ca si Iona, fiul lui Amitaj, asteptam ca Duhul sa pogoare, sa ne demonstreze ca el, Duhul, mai detine, în numele nostru, Controlul.”
Romanul Melaniei Cuc dovedeste ca autoarea este o buna cunoscatoare a psihologiei umane (individuale si colective) si stapâneste autoritar arta naratiunii. Ea descopera întotdeauna subiecte care scot la iveala aspecte tulburatoare ale psihologie abisale. Stilul este original, expresia frusta, imaginea socanta. Romanul se citeste cu sufletul la gura. Din pacate fenomene absurde, în care viata noastre este amenintata, sunt astazi tot mai frecvente. Doamne, spre ce ne îndreptam oare? Sa fie numai destinul de vina?

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE LA SUBSUOARA

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Visit my blog

ESEU

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE
LA SUBSUOARA

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mures, 2010

La cumpana anilor, Melania Cuc ne face o surpriza de proportii care întrece asteptarile si totodata confirma cu deplin temei vocatia lirica si epica a autoarei.
Dupa propria marturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântareste, nu asaza pe terezie, nu se tocmeste, ci vinde pe bucati, asteptând musteriii sa-i faca safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
Musteriii suntem noi, de buna seama, flamânzi, însetati, curiosi, cârcotasi, avizi de senzational, gata sa ne tocmim si sa pretaluim totul, pâna si sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un musteriu bun, chiar de la prima privire recunoaste calitatea produsului.
Pentru Melania Cuc – Poezia este taina cât se poate de serioasa. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei si o conduce abil, nescapând frâiele, ca pe un murg sireap, pe ulitele sufletesti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zetar/ Ce a tiparit manifeste” (Va scriu despre dragoste). Ea stie un adevar de necontestat: Poezia înseamna jertfa si sacrificiu pentru omenire,asa cum un soldat se sacrifica pentru Patrie. Asadar, slujind Poezia, ea se dedica în întregime patriei sale. Asa cum Prometeu s-a angajat sa fure focul pentru muritori si a sfârsit pe stânca înlantuit de Zeus, ciugulit si hacuit de pasari rapitoare pentru cutezanta sa.
„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleste ficatii,/ ?in cu amândoua mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Va scriu despre dragoste).
Ea spune: „Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata si mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).
Si cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi constiinta neamului sau?
Nu o data, autoironia, sarcasmul de buna calitate însa, razbat printre versuri pentru a sublinia acuratetea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma / Ma ascund ca o pâine / Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” (Autoportretul perfect).
De fapt, este dificil sa-ti realizezi un autoportret perfect, pentru ca intervine subiectivitatea, dar poti sa te apropii de realitate în câteva tuse foarte sugestive.
Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).
Este absolut remarcabila usurinta, dexteritatea, maiestria autoarei de a comunica prin taceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglinda în care poti recunoaste chipul celuilalt, dar te si poti privi deschis, asa cum esti, fara farduri, dupa ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.
Se remarca densitatea scriiturii si renuntarea la false podoabe si gablonzuri ce ar încarca inutil ideea genuina.
„Urca în aceeasi spirala /Aburul si spaima mea / De lupoaica / Împuscata cu glont de argint /În cerul de gura. /Prada e alba si /Stacojie-i jiletca vânatorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Maiestrei /Îmi cânta /Ca un flasnetar /Închis în calul troian”.
Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetatii/ Cu straji ce-si apara stapânul /La o suta de ani /Dupa ce-am semnat pacea, /Am încheiat razboiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se catara /Linistea. / Un /Abis absolut /În care /Doua aripi se sfâsie între ele / Pentru trupul soimului prabusit.”(Împreuna prin viata si moarte).
Vesnica dihotomie existenta în om, sfâsierea launtrica si pendularea între ceea ce doreste si ceea ce îi este permis dupa principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o tema importanta, simbolizata prin cele „doua aripi” care „se sfâsie între ele/ Pentru trupul soimului prabusit.”
Aceste contradictii si lupte launtrice dau adevarata dimensiune umana a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lava /Casa…/Masa…/Si mireasa /Din rochia careia am plecat /Sa culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucarie reinventata, /Merg fara pasi /În zig-zag, /Fac târâsul /Prin labirint de cristal./
Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec… pe coate …/ Execut saltul mortal /
Peste himera /Ce-mi râde stirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umarul meu)
Blitz-uri de felul: „În fata tomberoanelor / Ticsite cu stele / Si sticle golite de bere,/ Artistii fara patrie / Înjunghie tacerea” (Haina mea miroase a zi lucratoare).
Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natura sa încânte si sa puna pe gânduri în acelasi timp, pentru ca în ele, fiecare se regaseste asa cum e: despodobit de vise si de iluzii, cu speranta pitita undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuita încât, abia mai palpita. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul si / Inelul de logodna, /Acolo, /
Unde / Tu mi-ai retezat cosita de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lasat amanet /Cei mai frumosi ani din / Memoria colectiva./ În odaia /Cu straluciri de sis /În loc de opait, /Candidat la alte sperante /Îmi scriu rugaciunea / Direct /Pe fata alba de masa. /Miroase a fluturi si a insectare /Mâna mea /Ce aduna firimituri /Si spatiile libere dintre silabe.”
Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – si, o data sfârsit de citit volumul, simti nevoia imperioasa de a-l relua. Este o carte de care nu te poti desparti lesne. Îti devine foarte necesara si revii ca la o veche iubire neconsumata, care ti-a lasat un spatiu de jind de nesuportat. Si abia când revii, întelegi si de ce: esti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii si în acelasi timp, esti cel care o citeste, care-i frunzareste cuvintele si-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poti afla, în irisii cuvântului.
Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite înca, se succeda si se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sarut cu vise-n durerile facerii, tandrete-n averse si matase de cuvânt care uneori, taie ascutit degetele:
„Imaginea cu internatul de fete /Socheaza, /Îmi acapareaza / Tot spatiul în care / Isadora Duncan / Goala pusca /Danseaza pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodata! / Doar clantanitul katiusei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tau, /Serghei Esenin”. (Umbre fara trup).
Si într-adevar, într-o lume de himere si umbre stranii ce-ti invadeaza spatiul launtric, doar Poemul îti mai poate oferi o certitudine.
Autoarea se recunoaste „Stapân si sluga / Al unui singur poem” – si, de fapt, poemul acesta poarta un titlu si o infinime de variante si nuante: Viata. Viata pe care si-a cladit-o singura, cu bratele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casa si care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorseteaza, limitându-i miscarile: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stapân si sluga / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viata-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /
Pe bucati / Dintr-o singura / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)
Dimensiunea spirituala este profund împlântata în sufletul autoarei
în asa fel încât, nu se ghiceste la suprafata, decât în masura în care doreste sa arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Si pâinea de Galileea, / Doar nuntasul Iisus îmi zâmbeste. / Ridica paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceara… / Asuda. / Pocalul subtire se sparge pe data / Si miliardele de cioburi / Ies ca o iarba gata batrâna, / Prin sticla subtire a Icoanei /Ce plânge.”
(În zdrente de purpura). Este o trimitere la prima minune facuta de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefacut apa în vin si a saturat mesenii si pe nas cu vin ales care simbolizeaza jertfa de mai târziu.
Dar, daca esti atent, dincolo de aparente, vei regasi evlavia si reverenta, nu neaparat fata de institutia în sine, ci chiar fata de divinitate si în acest sens, Melania Cuc are rolul vamesului care sta la usa bisericii, neîndraznind sa mearga în fata, ci doar îsi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu sa-l miluiasca.
Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplari, bijuterii slefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfectiune, fiecare unicat în felul sau, cu miros de iarba arsa, de cismea parasita, de asfalt încins din care creste, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Urias.” (Miroase a cismea parasita).
Si iata cum îsi autodefineste universul liric Melania Cuc:
Metamorfoza „Trupului / De care se bucura pamântul / Ca de o gheisa autentica, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aura de câine dingo / Pe care armata salvarii / L-a îmbracat în blana industriala. / Un exemplu concludent este / Mitologia universala; / Cheia solfegiului prin care / Încerc sa aduc / Imni de slava celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târaste / Prin marul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuatia asta? / Întreb si… / Sarpele casei / Se despica în sapte / Creste…rodeste alcooluri / În pomul vietii.”
De observat la Melania Cuc faptul ca e un arhitect si constructor ideal. Ea ridica edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o maiestrie aparte, cu materiale de constructie speciale. Edificiul Poeziei este sustinut pe pilonii nevazuti ai îndemânarii artistice si pe o sensibilitate pe care poeta încearca în zadar s-o ascunda sub valul autoironiei. Totodata, vocatia jertfelnica a lui Manole si chiar a Anei îi este proprie si ea apuca mistria si se zideste singura în trunchiul cladirii. Doar cuvintele ramân la suprafata, desi izvorasc dinauntru, sa dea marturie ca acolo si-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lasându-ne mostenire o lucrare durabila.
Înca din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperarii, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proza, Sotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proza, Fara nume, Femeie în fata lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenusa, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atesta vocatia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.
Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru constructia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat si sublim, un amestec de dulce-amar, lumina si umbra, frumos si urât, netezind contrastele si facând totul pentru a atenua ascutisurile, denivelarile dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie si se îmbuca perfect pentru ca au un liant misterios si inefabil care le tine: sufletul sau.
Nicaieri nu poti cunoaste mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru ca aici, în spatiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urma de cochetarie si se prezinta ochilor si inimilor noastre în splendida si perfecta sa nuditate. Ea ni se ofera, asa cum am spus, fara sa negocieze, spunând oricui doreste s-o asculte: Priviti, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcatuit din bune si rele, asa cum e viata, îndeobste. Câti vor sa cumpere aceasta încarcatura sublima, ramâne de vazut, dar aproape ca nici nu mai conteaza. Ofranda ramâne înscrisa. Ea va dainui între peretii, si, dincolo de peretii inimilor noastre, ca o pretioasa pepita, pentru vremea când ne vom simti saraciti si vom jindui, aidoma cautatorilor de comori, sa descoperim aurul sufletesc al poetei.
Meditatiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatura, de natura sa ne ajute sa ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viata si, mai ales, pretul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjuga de bunavoie, asuprit de o stare speciala si de nevoia irepresibila de a comunica sentimente.
În felul acesta creatia devine un înalt comandament etico-moral si social care defineste autorul. Dovada a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, asa cum marturiseste: „cultivator de corali si de perle./ Constructor de catedrale si de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de masline.” (Adun roca fierbinte).
Un adevar relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul ca Poetul – desi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlantuit de forta propriului Cuvânt si ca, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul sortului meu/ De salahor fara vina,/ Lava odata racita/ S-a preschimbat în sculptura” (Adun roca fierbinte).
Calea harazita ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu bratele întinse / Între doua maluri, / Asa / Umblu eu / Pe jaraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarba de astazi cosita. / Încerc sa traiesc cu cinste / Pe acelasi disc de încercari / Ce vin tropotind în caii salbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne…./ Cal si calaret, / Doar / Un geaman care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranta mea artagoasa / A alungat-o / La cer.”
Constienta de propriul destin si de propria karma, autoarea da masura cea mai înalta a maiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu conditia de om, nu întotdeauna multumit de propria soarta. Om si Cuvânt se aduna si se armonizeaza în chip admirabil, însa, precum un cal cu un calaret „alergând pe urmele hergheliei”.
Dar, se pare ca Melania Cuc si-a pregatit cu migala zborul suprem si nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai mira, ea e deplin încredintata ca si-împlinit destinul.
„Mi-am facut bagajul / Din iluzii si albii de pâine. / Platesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici si hârtie. / Mi se parea ca-i / Usor sa zbor, / Sa mor alergând cu un pas / În fata vagonului / Din care / Papusa din cârpe / Si ruj rânced pe buze / Cânta numai pentru mine / Un cântec de leagan.”
Amestecul de serios si ludic, copilarie si maturitate, vis si trezie, miracol (transcendenta) si contingent, revine în majoritatea poemele si poate, în aceasta sta farmecul, în acea stare de oniro-luciditate si mister ce ti-o induce lectura versurilor, desi tu stii ca e o conventie, dar intri în joc pe deplin constient ca te asteapta lucruri pline de miez si substanta. Si ca totul este platit cu sudoarea purpurie a omului care trudeste, cladindu-si zi si noapte universul, atât al sau cât si al altora, si se consuma arzând precum rugul de liniste si precum candela la capatâiul Timpului în agonie si el, care nu prea mai are rabdare cu oamenii.
Trebuie mentionata, abundenta metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul ca fiecare text, desi pare simplu la prima vedere, poarta cu el un înteles, o parabola si are o morala.
„Ca un blestem de mama-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între pasari colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regina. / Un ucigas platit / Sprijina universul /Într-un bat de chibrit. / Insul cu cagula neagra / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Sa-i unga ranile luptei personale / Cu uleiul rânced / Si scump.” (În coltul gurii mele arse).
De remarcat si dimensiunea artistica a poetei Melania Cuc, care picteaza icoane pe sticla, portrete si naturi moarte si scrie proze spirituale si realistico-fantastice cu o maiestrie greu de egalat.
Întelesul, tâlcul, nu întotdeauna se reveleaza si e bine ca ramâne un spatiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigat orb si surd de lumina, într-o fântâna sparta, la care capata acces numai initiatii.
În definitiv, acestea poate fi definitia si rostul Poeziei, acea Fata morgana – zarita doar o secunda si râvnita cale de un desert fierbinte, dar arareori atinsa.
„Fata morgana /Fara chip de femeie mortala, / Fara stele în ochi / Si fara / Siraguri de perle / Peste tâtele goale…/ Straina umbla printre / Masini epocale / Si barbatii / Ce traverseaza zebra pe rosu. / Doar / Desertul din vitrina alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea straina. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragila / Ca floarea de cactus / Strivita sub roca uriasa /De cuart.”
Dar cât de greu se mentine echilibrul între pamântescul trairii si cerescul gândirii sufletesti, („Iar pamântescul/ manânca de foame cerescul” – spunea si Nichita) – ne-o dezvaluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o fortare a usilor si ferestrelor sufletesti care se încapatâneaza sa ramâna zavorâte, impenetrabile si e nevoie de câteva petarde pentru a strapunge acest zid de indiferenta, de lene spirituala, de lâncezeala.

Trezirea e absolut necesara, însa: „Impertinenta, /Sfarâmicioasa-i / Matricea luptei în numele /
Careia / Dau buzna în scena / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Si farfuria de inox / Plina cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va sa zica, / Îmi spui / Si apoi / Brusc / Bati din palme ; / Intru în locul tau / În jocul parsiv, / Cu mâinile-n solduri, / Calc strâmb prin oras, / Ca o precista care / Nu a vrut sa aiba copii.”
Discreta, timida si seducatoare în acelasi timp, Melania Cuc se recunoaste „naiva si fara de vârsta” – cum îi sta bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede si ea continua jocul sau de-a fantasmele, de-a misterioasele fapturi de omat – de-a îngerasii dând din aripi pe zapada, – visele – care dureaza atât de putin – dar care hranesc si îndestuleaza imaginatia, firea sa sensibila, delicata si senzuala în aceeasi masura: „Un cercel de arama, /Atâta doar merita sa clincane, / Sa straluceasca / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus streangul, /A legat-o la stâlp /Si a stâlcit-o în bataia cu flori. /Asa am învatat sa traiesc /Într-o sticla de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Si sânii liberi sub soarele diminetii, /Asa cum obisnuieste /Aborigena din papua guineea. / În clipa de fata sunt / Naiva si fara de vârsta. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marca pentru galosi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împaturesti ziarul / Si-mi zici : /-De-am avea norocul /Sa fim sanatosi !”
Demersul autoarei în spatiul trairii nu e usor, pretul e mare dar, Melania Cuc se straduie, de fiecare data sa faca fata tuturor viclesugurilor si ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /
Asa cum procedeaza /Cetateanul / Fara sluga si fara stapân. /Sub talpile mele /
Apele se amesteca /Si se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /
Din unghii si din /Sfârcuri de aripi…/ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În cotet cu gainile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te lasi pe genunchi /Sa-mi arati cum /Se înmultesc semintele /În humusul brun si iluminat /Ca un brad de Craciun.”
Melania Cuc îsi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfasoara volute libere si se înalta în crugul Luminii dupa propria îndemânare si dupa aluatul din care si-a construit singur, aripile. Si asta pentru ca: „Între noi toti, /Cei rai si cei buni, (…) /Sta Biserica precum rana. /O sfânta din marmura; /Un fel de sala de nastere, /Locul în care tacerea eclozeaza /?ipând din durere… /Lânga geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirna, tamâie si lut.”
Slefuirea elitrelor pentru zbor e o alta porunca si un comandament obligatoriu pentru firea poetica. Poate ca nici un alt poem nu o defineste mai bine decât Cabotin fara frac: „Stapân absolut /Pe o lotca plina de nuferi, /?in ghemul cu ata vietii /Legat la edec. /Ce capcaun, /Ce Barba –Albastra… / Ce faun îmi cânta haiduceste /De pe buza prapastiei ? /Buzele ametesc. /În lumina trestiilor tremuratoare /Doar umbra mea se alungeste /Cu un lat de valeat… /
Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânatoare, /Nici în tâta, lapte si miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera ramâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Si nu fac nimic.”
Finalurile poemelor sunt cel putin surprinzatoare si ele puncteaza ideea, si aduc lumina necesara pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna deslusit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoroneaza la sfârsit cu o aura.
O finete a ironiei si un simbolism metaforic domina spatiul dintre cuvintele natur si cuvintele pregatite minutios, pâna totul se ilumineaza. Figurile de stil sunt prezente la orice pas si dau un sarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poeta metaforica, de sorginte panseistica. Ea comunica adevaruri axiomatice cu aceeasi dezinvoltura cu care ar emite consideratii despre natura si dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atentionare si clopot de arama care anunta, vesteste timpuri navalnice si impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde si cum ne vor gasi aceste timpuri escatologice.
Eu sunt rationala: Dansez pe sârma electrica. / Scot scântei pe nari /
Ca un mânz salbatic / Prins la trasura. /Eu sunt rationala. / Rabdatoare / Si numai numele meu /Ia din când în când /Forma de corabie. / Cu naframa neagra, /Steag de pirat – /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.
Un fanar cât se poate de aglomerat si zgomotos, cum e lumea în care traim, e de natura sa ne îndeparteze de la scopul calatoriei noastre vremelnice.
Îmi amintesc Îngerul: /Fara chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Si buzunarele burdusite / Cu mirodenii de contrabanda. / Nisipuri mereu miscatoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plateste pesin patul tare si /Iubirea de-o noapte. / În portul fara nume /Copiii sunt batrâni /Si vaduvele minore. /Sandramaua plina cu iasomie / Si cioburi din vise /Duhneste a placinta cu ton”.
Încântator este si amestecul de sublim si grotesc, extraordinar si comun, fantastic si real, provocat pentru a soca si a trezi la viata si la lumina constiintele. Dar cu ce pret? Cu pretul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /
În insectarul /În care mimez ca traiesc. / Sunt carabusul /Captiv în pumnul /
Nebunului /Pe care /Precista-l tine cu capul pe brate / Si-i cânta leru-i ler.
(Desculta si despletita).
Si în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îsi gaseste reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadeaza din realitatea cotidiana pentru a se ascunde în turnul ei de fildes, în cetatea ei de scapare: Poezia. Ea a gasit alta cale: aceea de a transpune realitatea dupa propriul îndemn al inimii. Si mai are meritul ca sta de veghe la fruntarii si anunta, vesteste ca un trâmbitas divin, vremile viitoare. Ca strigatul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Si Ioan, Înaintemergatorul lui Isus a propovaduit în pustiu, si Noe a continuat sa-si construiasca arca, în pofida tuturor celorlalti care râdeau de el ca-si apleaca urechea la spusele lui Yahve. Si Iov a patimit fara prihana si a îndurat cu rabdare oprobiul sotiei si al prietenilor, stând pe o gramada de gunoi si scarpinându-si bubele cu un hârb de oala. Totul e sa ramâi statornic în idealul tau, în credinta si speranta care te cheama din nou la viata.
Sacru si profan amestecate într-un melanj armonios si omul alegând rabdator firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghina din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este ca amanuntul din contingent capata proportii si simboluri mistice: „Fulgii smulsi din /Aripa de heruvim / Ratacesc între cer si pamânt. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucreaza în schimb prelungit.”(Doar lacrima si mama).
Acelasi lucru reiese si din Femeia cu cosita carunta: „Îndeasa în sticle de lapte /Aerul de rezerva. /Pune dopul, sigiliul din ceara /Pe rezerva de hrana, /Asa… / Sprijinita pe bucatica-i de ura / Si pe genunchii /Distrusi de artrita. / Baiatul cu Pizza /Îi bate la usa; / De pe sofaua uzata / Animalul de companie /
Tremura de emotie. / E vested numai trupul toamnei / Prin care o amanta /Umbla pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A pacate iertate /
Si a scortisoara de contrabanda”.
Si cât de frumos înfloreste simtamântul pios din pamântul fertil de suflet:
„Viata este / Asa cum este… / În peisajul imaginat / Dupa chipul si asemanarea / Icoanei. / Îmi pare rau; / Nu mi-am gasit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Ca … sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca si cum as savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din gradina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).
Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidenta în poemul:
Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieste la fel de bine / Ca spiterul cetatii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îsi gasesc avocatul / Întru aparare. / Iau cina la o masa plina / Cu lumânari galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri cataratori din instinct. / Singura mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu pasari-flori / Si oameni ce înghit sabii / Si flacari / În loc de prescura”.
Melania Cuc nu se sfieste sa spuna despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenusareasa pribeaga,- / Strivind / Sub talpa fara contur / Un chistoc de tigara, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esente).
Si în alta parte: „(Dau îndarat) S-au înmultit paianjenii / În colturi de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viata! / Fac un pas înapoi / Pe firul subtire de ata; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorata ca o paiata / Ce danseaza peste copaia / În care / Servitoarele si soldatii / Fac dragoste. / Furiosi”.
Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înalta constiinta de sine si e convinsa ca mesajul sau cald va percuta si va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca si cum as trai / Prima zi din Geneza / Vad, pipai, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl framânta / Cu mânecile camasii suflecate /
Si aburi iesindu-i pe gura / Care doineste. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de manastire, / Ca un razboi purtat / În numele pacii imposibile. / Am tot dreptul / Si-mi aleg orizontul propriu, / Sa punctez locul / Unde se anunta Potopul! / În desert / Sapa arheologii, / Cauta hidrocarbura, istorie, apa… / De cealalta parte / La parterul Turnului Babel /
S-a deschis magazinul / Cu ciorapi si manusi / Din lâna roz de Angora”.
Cu toate acestea, poeta se simte raspunzatoare pentru valurile succesive de rau care invadeaza planeta si omul nu le poate stavili decât asezându-si propriul trup drept bariera: „Sunt la rând / Ce vina am eu / Ca nu pot opri la timp / Acceleratul / Si timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talasul cobaiului?! / Generatia mea s-a nascut / Scrâsnind din dinti, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeza / Ca locomotiva cu aburi”.
De aceea, nu o data, Melania Cuc îndeamna la atitudine civica, la iesirea din indiferenta: „Habar nu am: / În casete fara rezonanta / Vorba rea umbla sleampata / Ca o prostituata alcoolica / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Ca… indiferenta-i acida, / Coroziva precum acidul picurat / Pe placa metalica / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.
Eternul feminin razbate si din ultimele doua poeme ale volumului prin care Melania Cuc marturiseste ca la Confesionalul Planetei – cum e sa fii si sa ramâi Om într-o lume în care s-au înmultit fiarele peste masura: „Poetul / As fi putut fi / Torent sau lumina, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglinda privit, / Exercitiul meu / Este de rutina, / Un admirabil defect / De memorie colectiva. / Cât de prost ma înteleg / De la o vreme / Cu mine însami / Si cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subtire, / Nedetectabila pe cerul gurii / Ca un urmarit general / Ce-si face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat si fara chipiu / Culege musetel dintre linii.”
Buzunarele mele sunt burdusite / Cu hârtie de matase mototolita. /
Cuvintele ies obraznice / Prin ata manusei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îti bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /
Grijulie cu fiecare sintagma / Care iese din rând, / Nu rimeaza…cu ce as vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce stie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu esti sus, / Pe culmea sperantei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.
Prin tot ce face si ce scrie aceasta prestigioasa autoare de talie internationala, care a ajuns la deplina maturitate artistica, dovedeste ca s-a nascut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseste drept armura ca sa se apere împotriva agresivitatii vulgului si kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav si însingurat, unde oamenii nu se mai cauta unii pe altii, fiindu-si suficienti lorusi, ori nici macar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitatie, un imbold la regasirea demnitatii de Om de aici si de oriunde.

VIITORUL ÎNCEPE CU… IUBIRE!

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Maria Uta POPA
Târgu Mures
1 ianuarie 2010

Motto:
„Desteptarea!
Viitorul este iubire!
Totul e iubire!
Din totdeauna si pentru totdeauna!
Cu iubire, spre viitor înainte!”

Viitorul ne preocupa?

Pentru a crea viitorul, trebuie sa cream prezentul, iar ca prezentul SA FIE – nu doar sa existe – trebuie SA FIE IUBIRE!

Deci sa traim în prezent ca si cum „Totul e iubire!” – oricum este adevarat – pentru ca nici o creatie nu poate exista fara iubire; chiar si acolo unde ni se pare ca nu este iubire, de fapt este un tipat disperat dupa iubire. Orice om care ni se pare ca se poarta rau (?) – ce e acela rau, o fapta care nu corespunde notiunii noastre despre bine, nu?; parintele când îsi cearta copilul crede ca face bine, oare copilul crede acelasi lucru? – de fapt are în el o mare doza de non-iubire si tot iubire cauta, pe care de obicei noi nu i-o acordam, îl consideram rau si nedemn de iubirea noastra.

Oare ne-a facut cineva cu adevarat rau? Proverbul românesc spune „În tot raul e si-un bine”. Acel „rau” care credem noi ca ni s-a produs ne-a obligat la evolutie pe care o doream, dar nu eram suficient de puternici sa o urmam. „Raul” ne-a dat puterea sa iesim din amorteala – comoditatea noastra cea de toate zilele- si în sfârsit sa facem ceea ce puteam sa facem de la bun început, dar fara „raul” respectiv nu ne-am creat binele pe care îl meritam si dupa care tânjeam. „Da, Doamne, mintea românului de pe urma!”, nu?

Da, Doamne, românului, iubirea cea de toate zilele! Întâi sa se trezeasca si sa se iubeasca pe el, pentru calitatile pe care le are – si le are -, si-apoi da-i minte sa le foloseasca si i-ai dreptul de a se plânge pentru ceea ce crede ca nu are, ca are tot ce-i trebuie chiar mai mult decât atât. Sa coborâm în noi dupa iubire si s-o aducem la suprafata – lumina vine din interior! Iubire, lumina totuna! Sa începem prin a privi cu iubire tot ce atingem, constienti fiind ca daca noi suntem iubire totul automat devine iubire prin influenta. Nu-i asa ca lumea este iubire? Noi suntem lumea, pentru ca lumea este în interiorul nostru; în afara nu este decât o reflectie a ceea ce deja este în interior. Daca nu ne place imaginea, schimbam decorul interior, si gata, totul se schimba. De ce spunem „mâncare ca la mama, acasa” ? De ce e mai buna desi are aceleasi ingrediente ca si în alta parte? Pentru ca în ea este iubirea mamei! Singura iubire neconditionata din lumea asta – deocamdata asa credem.

Orice gând este creator, fie bun, fie „rau”.

Atentie, gând rau, nu raspund de urmari! – ar trebui sa fim avertizati de propria constiinta. Orice problema are solutie, nu exista imposibil, acolo unde este iubire. „Iubirea muta muntii din loc!”, deci vointa înseamna tot iubire, iar vointa produce si stiinta, niciodata invers, pentru ca stiinta, creatia este revelatie, apare când vrem si -culmea! – numai în momente de relaxare totala, momente de joaca. Toate marile descoperiri sunt un fel de Evrika!, aparute în baie, în vis, în gradina, la plimbare, nu în stare de tensiune (demonstratie – cartea „Factorul Einstein”). Sa ne jucam de-a creatia; pentru început sa cream viitorul, aici si acum! Sa cream, nu sa asteptam!

Am citat mai sus câteva proverbe, toate românesti, deci stim de mult, dar la ce ne-ajuta ca stim daca nu le folosim. Sunt aici de veacuri si sunt disperate ca le ignoram si nu le folosim ca sa ne fie noua bine, sa cream odata viitorul acela pe care-l visam, îl dorim, îl meritam si care nu mai are rabdare sa astepte tergiversarile si lamentarile noastre de copii neajutorati; sunt handicapati care au reusit; succesul lor: s-au concentrat asupra lucrurilor putine pe care le puteau face si nu le-au plâns pe cele – multe la ei, putine la cei normali -, pe care nu le mai puteau face (noi de cele mai multe ori facem invers, ba mai mult ne plângem ca nu putem fara nici un motiv ca în povestea cu drobul de sare) si în plus l-au înmormântat pe „NU POT” si l-au investit rege pe POT (toata colectia „Supa de pui pentru suflet…”)

Totul e iubire!

Copilul meu m-a întrebat:
„Mama, iubirea ce e?”
Caci toti pe câti i-am întrebat,
N-aveau nici o idee.

Trecând pe drumul lor grabiti,
S-au dus indiferenti,
De stres si griji pareau sfârsiti,
Din viata lor absenti.

Vezi tu, copilul meu
Îti spun, iubirea e oriunde !
Tot Universul e al tau,
Doar sa îl poti patrunde !

Toti oamenii-au trait cândva,
Iubirea-adevarata,
Dar îmbracara frica grea.
Si îndoiala-i plata.

Priveste-n jur cu ochii mari,
Priveste foarte bine !
Nu cauta senzatii tari,
Iubirea e în tine !

Poate-ai sa cauti peste tot,
Ca nu ma crezi pe mine,
Raspunsuri. Eu nu pot,
Sa te opresc pe tine.

Dar ai sa afli într-o zi,
Sfârsit de amagire,
Ca tot ce trebuie, tu stii,
De la-nceput pân’ la sfârsit,
Din infinit în infinit,
„TOTUL e IUBIRE!”

Si o floare…

„Cu o floare nu se face primavara”, dar primavara începe totusi cu o floare, chiar si o lumânare face lumina în bezna, iar oceanul din picaturi este format! De câte ori credem ca suntem doar o lumânare, numai o floare sau numai o picatura, sa ne imaginam ca suntem prima dintre ele si nu singura.

In memoriam Grigore Vieru

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Dr. Mihai Cucerzan

Motto: “Imi este drag PNTCD prin faptul ca cinsteste Legile ceresti,
dar si prin luminoasa memorie a marelui poet Ioan Alexandru,
de care a avut si va avea nevoie Poporul Roman”
Grigore Vieru

A trecut un an de cand marele poet si veritabila stea a românismului – Grigore Vieru, a trecut, în urma unui tragic accident, la cele vesnice.
Dar cine a fost acest mare spirit si care a fost însemnatatea operei sale?
Grigore Vieru s-a nascut pe data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, fostul judet Hotin, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Debutul sau editorial îl consemnam în 1957. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic si Facultatea de Filologie si istorie din Chisinau. În anii care urmeaza a detinut diverse calitati în mai multe redactii culturale. Anul 1973 consemneaza regasirea poetului cu patria, în urma unei vizite în România care îi va influenta decisiv viata si activitatea. “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul” marturisea poetul ulterior. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea independentei Basarabiei (în opinia sa, “un copil înfasurat în sârma ghimpata”), Grigore Vieru va deveni un neostenit luptator pentru cauza românismului de peste Prut si un militant pentru fireasca unire a tuturor românilor în teritoriul aceluiasi stat.

Alaturi de sotii Teodorovici (trecuti în eternitate în 1992 tot în urma unui misterios accident rutier) a însufletit inimile a milioane de români prin celebrele balade despre Eminescu, limba româna si destinul tragic al unui popor condamnat sa traiasca separat. Activitatea sa nu a trecut neobservata în tara mama, fiind ales membru de onoare al Academiei Române si fiindu-i decernate numeroase distinctii. În iarna anului 2005 Vieru a suferit un accident suspect care putea sa îi curme viata, incident despre care poetul s-a declarat convins ca nu fusese întâmplator…pentru ca pe 18 ianuarie 2009, inima sa sa înceteze a mai bate, tot în urma unui accident rutier, petrecut cu doua zile înainte, tocmai când (ironia sortii sau nu?) se întorcea de la o manifestare dedicata zilei marelui Mihai Eminescu, „Domnul cel de pasare maiastra/Domnul cel de nemurirea noastra”.
Chiar daca ne-a parasit prematur, opera maestrului Vieru va dainui pururea, odata cu intrarea poetului în pantheonul culturii române si universale. De acum el nu va mai fi haituit pentru vina de a fi român, de a simti româneste si de a lupta pentru dreptate si adevar. De acum poetul este contemporan cu Eminescu, si va veghea asupra noastra dintr-o galaxie în care fratii nu sunt despartiti de garduri de sârma ghimpata sau “Siberii fara de sfârsit”. De acum el a devenit mesagerul nostru în fata Divinitatii pentru idealul secular al Unirii.
Suntem convinsi ca veritabilul testament al poetului “Si din mormânt voi spune multimii adevarul” se va îndeplini.

IESIREA DIN …(AUTO)PORTRET

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by ELENA M. CÎMPAN

Motto: „Tu ma învatai/ Cum/ Se fac primii pasi de femeie/ pe cearceaful rece,/ Alb,/ perfect apretat./”( Melania Cuc)

„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeste despre o poeta, ce se ascunde în sentimente, se cauta în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastica, unde o astfel de tehnica reda, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea si întelege adevarata fata a celui ce (se) prezinta. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigat, nu sunt ca un cântec, sunt o incantatie pe o scena în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropata adânc în pamânt. Ele îsi desprind propriul chip dintr-o materie amestecata: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucura pamântul/ Ca de o gheisa autentica/ Este universul meu liric”. Arta poetica a Melaniei Cuc se concretizeaza în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Si revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioara a Vietii” si „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul razboi”.
Volumul e puternic marcat de tuse naturaliste, improprii unui lirism obisnuit: „Sunt muschiul de vitel/ Trecut prin masina cârnatarului./ Ma supun ei./ Fecioarei de fier/ Care ma strânge la piept/ Ca o mastera hoata”. Banalizarea sentimentelor, detasarea de acestea, neimplicarea afectiva, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este fortata, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marca pentru galosi”.
Cautând un motiv romantic în „Autoportret”, am gasit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeasi distanta fata de obiecte o face pe poeta sa rosteasca: „luna din staniol/ si nu mai mare decât o maslina”, iar noaptea e neagra ca o pisica” si „lumina grea/ Unsuroasa ca o frizura de domn/ În care s-a turnat în exces briantina”. În intentia de-a inventa o poezie noua, persista un filon al lirismului de altadata, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tau,/ Serghei Esenin”, daca nu cumva este si aceasta o ironie la capatul unor „umbre fara trup”.
Asa arata, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hranit din dor de romantism si vindecat cu exprimari socante într-o lume reala privita cu ochi de copil.
Câteva linii ancoreaza chipul sinelui descris în biografia textului si ofera informatii despre activitati de rutina, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stapân si sluga/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe” (o imagine a formarii/ pastrarii cuvântului prin grija proprie), „Degetele mele fara inele/ Bâjbâie/ Cauta/ Acul de palarie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viata/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu si de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseste din pieptenele/ Mostenit de bunica” ( imaginatie debordanta, neasteptata).
Pe retina de serviciu a cititorului ramân expresii, precum: „sanii voievodale”, „pace probabila”, „orizont probabil”, cu remarca pertinenta ca, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figura de stil, dupa comparatie: „E noapte neagra ca o pisica”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeza/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cartii-autoportret (o numim asa) sta sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseala, de neîncredere, de pesimism, specifica unui personaj ajuns la capatul puterilor. Vindecat pâna la sfârsitul cartii, acelasi personaj anunta în final: „Buzunarele mele sunt burdusite”, întelegând ca mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Desi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzator), într-o libertate compozitionala desavârsita, ele au unitate, nu lasa nimic sa se piarda din autonomia fiecarui text si se termina, invariabil, cu punct, ca si cum ar fi piramide cu baza în sus.
Daca ne amintim de „pleaca substantivele-n armata”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenada, glont, arma, epoleti, cazarma, catuse, razboi, ranita, dinamita, lupta, prizonieri), desi ne-ar putea pune pe gânduri, infirma ideea unei înregimentari în rândul unei categorii de poeti. Melania Cuc are o voce unica. Poeta iese, elegant, din rând, convinsa fiind ca este asa cum vrea ea sa fie. Cuvintele o ajuta, siguranta de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fara luna”si „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevarate.