PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

On June 4, 2011 By nelursIn WorldLeave a comment

de Viorel VINTILA

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George Roca – Exercitii de dictie

[/pullquote]

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…! Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar „cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011

DACA AS VREA SA PREDIC

On June 4, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

de Adrian Botez

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

On June 3, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

de Andrei OISTEANU

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

„Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

„Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

„Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

MIC TRATAT DE POMANA

On June 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata, amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar, pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil, care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

2 iunie 2011

Mâna care scrie

On June 3, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –

Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta –

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –

Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –

Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

Adevarul insa, n-ai cum sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E pustiu in flacari, când catai o oaza –

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

3 iunie 2011

CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

On June 3, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca, poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii, sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor, alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei, a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai multi copii, cu mai multi barbati iar legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus) drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma, ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

Prietenii dragi mie…

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

(va urma)

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

Troodos, Kykkos, Polis

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

Din somn…

On June 3, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Nicolae Nicoara

Merg sa ma culc, nimicurile toate

Ma obosesc de-o vreme si ma dor,

Ce singur sunt! Mai singur nu se poate

În asternutul meu mistuitor!

Astept sa vina somnul sa ma poarte

Pe aripile lui de albatros

Ranit de toate clipele desarte

Din care n-am avut niciun folos.

Daca mi-o fi sorocul sa ma scol

Ca de obicei mult prea devreme,

Îti voi lasa uitat în locul gol

Cel mai nescris poem dintre poeme…

30 Mai 2011

Sunt eu cu Dumnezeu?

On June 3, 2011 By nelursIn BibleLeave a comment

El era la început cu Dumnezeu

Meditatie din Evanghelia dupa Ioan: Ioan 1.2

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com

Sunt eu cu Dumnezeu?

Caracterul unui om este ceea ce face el când nu-l vede nimeni.

Ce faci tu când nu te vede nimeni?

Ce faci tu când ai o ora libera? Ce faci tu când ai o zi libera?

Care este pasiunea vietii tale? Cât timp dai pentru ea?

Cum ai vrea sa petreci o saptamâna libera? Unde? Cu cine?

Ti-ai dorit vreodata sa petreci o saptamâna numai tu cu Domnul, undeva departe de lume, într-un loc pitoresc, linistit?

Ti-amintesti de un timp special din trecut, petrecut cu Domnul? Ce ti-a spus El?

Cum ti S-a descoperit? Ce ai învatat despre El?

Care a fost pentru tine cea „mai de neuitat partasie“ cu Domnul?

Poti sa prezinti o experienta a ta cu Domnul?

Ce este mai important pentru tine: experienta ta cu Domnul sau Cuvântul si relatia ta cu Domnul?

Care este visul vietii tale? Ce îti doresti în viata? Îti doresti sa fii o femeie sau un barbat dupa inima lui Dumnezeu?

Dupa cine sau dupa ce îti tânjeste inima? Îti place la picioarele Lui? Esti o persoana prea ocupata?

Ai timp de Domnul? Îl auzi când îti vorbeste?

Ce înseamna pentru tine sa-L auzi pe Domnul cu mintea si cu inima?

Unde te simti în siguranta?

Dorinta mea cea mai mare este sa fiu o femeie dupa inima lui Dumnezeu.

Vreau sa fiu o cautatoare a inimii Lui. Am mare nevoie de El. Doamne ajuta-ma!

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On June 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

Mihai ILIE – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”- Bârlad

(elev in clasa a XI-a)

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On June 3, 2011 By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

CURATENIA

On June 2, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip. Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii cazute din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici! Si pe aici! Si pe aici! Ce de mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”

2 iunie 2011

VAI! CE-AI FACUT ÎN CHIPIUL DOMNULUI DABIJA?!

On June 2, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Ovidiu CREANGA

Domnul Dabija era poate cel mai important personagiu din regiune, fiind seful postului de jandarmi din satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna cu capitala Chisinau. Tata, avea o slujba la Serviciul Judetean de Poduri si Sosele si era toata ziulica mai mult pe drumuri. Tata era prieten la toarta cu Domnul Dabija, amicitie ce se bizuia pe faptul ca amândoi erau puternic înzestrati cu darul „suptului”.

Când îti era lumea mai draga, numai ce auzeai pe Domnul Dabija ca bate cu bocancul cât ce poate în poarta si striga mieros la mama: „Coana Pompilico, Coana Pompilicooo, e acasa Domnul Vasilica (adicatelea tata), ca avem sa mergem de îndata pâna în satul megies la alde Pandele ca avem cu el o tarasenie”. Domnul Dabija, avea sareta cum avea numai primarele. Mai avea si o pusca cu o singura teava, nu cu doua ca a lui tata, dar era lustruita de stralucea luna. Si… mai avea si un chipiu aratos, pe care-l purta pe o ureche. Ce mai atâta vorba, Domnul Dabija era grozav! Si îl lua pe tata, si când îl aducea înapoi cu sareta, tata abia mai nimerea sa intre în casa si asa îmbracat se arunca în pat, de se chinuia mama sa-l dezbrace ca pe un prunc, în timp ce-l blagoslovea cum îi venea la gura. Ei, din asta pricina, mama îl ura din toata inima pe Domnul Dabija, si eu ca sa-i tin isonul mamei, nu îl aveam deloc la pipota. Dar sa vedeti în ce mod parsiv m-am razbunat pe el.

Într-o buna zi, vine Domnul Dabija, cred ca era vreo sarbatoare, ca mama l-a poftit în casa. Domnul Dabija i-a pupat galant mâna mamei, si-a spânzurat chipiul într-un cui din antreu si a intrat respectos dupa mama în odaia cea mare, unde tata era gata asezat la masa, lucru pe care l-a facut de îndata si Domnul Dabija. Mama trebaluia prin bucatarie, dar pâna una alta le-a dus niste cafele (numai de cafele nu le ardea lor). Eu, sa fi avut vre-o patru ani, si eram tare cuminte… când dormeam!

Chiar atunci mama ma lauda la Domnul Dabija ce destept si cuminte sunt. Dupa ce m-au torturat cu „Pasarica alba-n cioc”, performanta ce a stârnit adevarate tunete de aplauze, nu-mi gaseam astâmparul si Nichipercea nu are de lucru ma îndeamna sa ies în antreu unde se odihnea chipiul lui Domul Dabija. Am târât cum am putut un taburet din bucatarie, m-am catarat de am smuls chipiul din cui si l-am pus pe taburet cu gura în sus ca pe un tucal. Apoi fara sa stau mult pe gânduri, deoarece de mult ma taia un pipi de abia ma mai puteam tine, l-am slobozit satisfacut în faimosul chipiu al lu’ domnu’ Dabija. Dupa ce m-am usurat, am lasat chipiul pe scaun, am intrat voios în odaia cea mare si adresându-ma surâzator Domnului Dabija care ma privea cu caldura, i-am zis cu multa mândrie:

– Stii teva Domnu’ Dabiza?

– Ce puisor scump?

– Da n-ai sa te supeli pe mine?

– Vai puisor cum sa ma supar.

– Am facut pipilica în chipiul tau.

O atmosfera grea, prevestitoare de furtuna s-a asternut de îndata în camera cea mare.

– Hai nu glumi strengarule, zise Domnul Dabija cu jumatate de gura…

– Zau nu glumesc Domnu’ Dabiza!

Mama a sarit ca arsa drept în antreu de unde a venit cu chipiul în chip de tucal, din care începuse sa picure pic-pic o licoare tulbure caci se amestecase cu sudoarea lui Domnul Dabija. Cu o mâna tinea chipiul cu alta m-a însfacat de subtiori, chipurile sa ma duca sa ma bata în alta parte, a iesit afara în ograda unde a rasturnat „tucalul”, si în loc sa ma bata, m-a pupat tare pe amândoi obrajii.

– Nu mai intra în casa pâna nu pleaca Domnul Dabija, ascunde-te în sarai si stai acolo, si nu face galagie! zise mama catre mine cu multa dragoste în glas.

Nu stiu ce o mai fi fost, ceace îmi aduc aminte este ca am adormit în paie, de unde m-a luat mama seara în brate de m-a dus direct în patutul meu. Tata se duse-se cu Domnul Dabija „la vre-o tarasenie”. Asa m-am razbunat eu (si mama), pe „Domnu’ Dabiza”. Ce i-a trebuit, aia a capatat.

——————————————

Din voumul „Din sacul lui Mos Bodrânga”

Ovidiu CREANGA

Toronto,Canada

Timpul meu cu Domnul

On June 2, 2011 By nelursIn BibleLeave a comment

La început a fost Cuvântul …

Meditatie din Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 1.1)

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com

Începutul zilei este foarte important. Vreau sa petrec timp cu Domnul la începutul zilei.

[pullquote]

„La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1.1-5)

[/pullquote]

Timpul meu cu Domnul este un mare schimb „valutar“.

Departe de lume, ascunsa de privirea altora, eu schimb…

– oboseala mea cu Taria Lui

– neputinta mea cu Puterea Lui

– întunericul meu cu Lumina Lui

– problemele mele cu Solutiile Lui

– poverile mele cu Eliberarea Lui

– frustrarile mele cu Pacea Lui

– nelinistea mea cu Calmul Lui

– sperantele mele cu Promisiunile Lui

– durerile mele cu Balsamul Lui vindecator