prof. Rafaela TRAISTARU

Ma voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” si ultimului „Urmasul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,desi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îsi face simtita prezenta prin caldura si întelegerea cu care îsi priveste si-si prezinta eroii. Folosind o tehnica moderna, cea a oglinzilor care prezinta diferite fatete ale personajului din care se încheaga o personalitate puternica, scriitorul dovedeste faptul ca îsi cunoaste personajele, le întelege ezitarile si este alaturi de ale atunci când ele îsi cauta radacinile si se autodescopera. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” si Luca, din „Urmasul”, oameni macinati de nelinisti si cautari, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-si greselile lor si ale sistemului care le-a generat, privesc detasat spre bolgiile infernului prin care au trecut si accepta sa mearga mai departe. Putem spune ca e vorba de o dubla eliberare a personajului si a autorului.

 La sfârsitul primului roman, scriitorul marturiseste: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaste o fac pe propria lor raspundere. Orice reactie de ostilitate fata de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el sa taca. N-a putut s-o faca, pentru ca a vrut ca istoria sa nu se mai repete.” Consider ca aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia sa scrie pentru ca umilintele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile si aspiratiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, sa nu mai renasca. Eliberarea se produce calm, matur, fara patima ,doar cu o detasare amara si trista.

 Autorul nu-i condamna pe cei care i-au facut rau personajului sau (adica lui), el prezinta faptele oarecum împacat cu soarta, lasând cititorului dreptul la judecata. Toate mediile sociale sunt trecute în revista în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau sa-si reprime anumite aspiratii, este cel mai drag cititorilor, desi pentru scriitor si personaj locurile natale, cu viata patriarhala, înnobilata de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat înca „nestricat „ de lumea moderna sunt „edenul” spre care se întoarce mereu si unde spera sa gaseasca acea eliberare de spaimele trecutului.

 Conceput cu o structura polifonica, romanul înmanuncheaza prin eroii sai un singur destin, la conturarea caruia contribuie toti ceilalti, care nu sunt altceva decât fatetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin si al Anei Maria sunt deschideri mediatice ale unei multiple si fantastice partituri. Într-o atmosfera kafkiana în care actioneaza un mecanism ocult al fortelor raului,iar omul asteapta neputincios sa fie strivit, personaj ele strabat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul rotilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugereaza eliberarea: „În ritmul leganat al rotilor de tren a cautat motive pentru o detasare. E vremea sa mergem la drum/ Si tu ca si mine liber sa zbori/ Sa mergem spre muntii cu piscuri în nori/ Spre marea albastra, unde mereu/ Cutreiera slobod doar vântul si eu …” . Motivele însa nu se întrezareau.

Si totusi eliberarea personajului de framântari, de întrebari, de cautari se produce, caci cel care asculta acum glasul rotilor de tren este mult mai calit decât tânarul care plecase cu câtiva ani înainte din Costestiul natal spre Brasov, Iasi, Caracal, pe cararile întortocheate ale vietii pentru a se desavârsi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului si un tip lucid, capabil sa discearna binele de rau si sa evite capcanele unui regim ce ameninta sa distruga în tavalugul sau, destine nevinovate. Ca aceasta eliberare s-a produs stau marturie celelalte patru romane care au aparut în decurs de doar câtiva ani: „Tarâmul umbrelor”, „Pamântul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmasul”- aparut în 2009.

 „Urmasul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcatuiesc un tot unitar si se înscriu într-o adevarata cronica a destinului unor familii de oameni simpli ce strabat drumurile vietii într-un secol plin de contraste, de încercari” aberante si obstacole existentiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte si inutile. Personajele celor cinci volume developeaza actiuni ce se împletesc complicat si subtil într-o retea ce poate, în sfârsit, sa fie descifrata, pentru ca unele dintre ele îsi regasesc radacinile în negura timpurilor ce duce pâna la „Urmasul”.

 Cu actiunea plasata într-un tinut aproape de basm, în inima muntilor, într-un adevarat cuib de vulturi, numeroasa familie a Balaienilor duce un razboi tacut cu muntele. Desi aparati de dusmanii din afara, cei din familia Balaienilor duc o lupta inegala cu salbaticia muntelui care le ofera protectie pentru a prospera, dar le cere si „tribut” în vieti omenesti. Ramân doar doi oameni: Simion si unicul sau fiu, Luca. Luca este „urmasul” care traieste o drama sfâsietoare ramânând de tânar singurul stapân al acestui cuib de vulturi, în urma mortii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului razboi mondial. Luca exercita asupra celor ce-l cunosc o atractie puternica, dar în mod paradoxal, toti cei care vin în contact cu el si doresc sa-1 ajute, sfârsesc tragic, de parca el ar fi cel blestemat si ar fi obligat sa razbeasca singur pentru a dobândi calitatile necesare unui învingator. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presara pe drumul vietii si nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmas ce a razbit în cele din urma si a reusit sa predea stafeta la altii.

 Desi personajul este înconjurat de oameni care îl îndragesc, el lupta si sufera tot singur. Simion, Damian, surorile Lacatus, Niculaie si Paraschiva nu fac altceva decât sa-1 simpatizeze si sa-i usureze drumul spre împlinire, însa ele nu-i modifica cu nimic traiectoria prestabilita de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, dupa ce în urma unui sir de nedreptati si violente, Luca pierde totul, în roman razbate un puternic strigat de alarma referitor la lege, justitie, dreptate si adevar. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pamânturilor stramosilor sai, pe motiv de lipsa de probe doveditoare, pentru ca actele arsesera la incendiu, iar proprietatea, ramasa libera, e adjudecata de o camarila judiciara din care face parte chiar avocatul ce trebuia sa-1 apere la proces. Când ramâne fara casa si avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearca sa închida acest trecut într-un sipet de unde spera sa nu mai slobozeasca niciodata: „Revedea totul cu mii de amanunte si i se parea ca a fost ieri pe acolo si ca din casa de lemn si de piatra ce se afla în fata curtii îi zâmbeau sfios ferestrele tacute, iar tetele ce se refugiasera de peste munti erau raze ale soarelui de primavara, blânde si mângâietoare”. „Acolo au fost stramosii mei, acolo s-a nascut tata si acolo m-am nascut si am încercat sa traiesc eu. Fiti în veci blestemati voi, ce mi-ati rapit trecutul si fericirea”… „?i-a promis ca în viata lui sa nu mai aminteasca despre trecut si sa încuie toate amintirile în el sub lacatul tacerii”.

 Când trecutul va navali furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutala, încât îl va face pentru moment sa-si piarda cunostinta si sa înteleaga ca exista pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare sa ti-o faca tie, muritor de rând:„Luca a privit fara sa-si creada ochilor. Pamântul a început a se clatina si cerul s-a rotit ametitor. Peste ochi i s-a lasat un întuneric dens, a vazut stele verzi sî a încercat zadarnic sa se prinda cu mâinile de ceva ca sa se sprijine. S-a pravalit pe podea si a ramas o vreme inconstient, spre disperarea Paraschivei. Când si-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu otet. Lânga el zacea aruncat chimirul lui Simion”.

 Dupa acest al cincilea roman si eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amaraciunile strânse într-o viata presarata cu nemultumiri si umilinte, pare sa se fi desavârsit. Omul care a devenit „locuitor al cetatii”, priveste detasat tot ceea ce a cunoscut si a trait, si doar din când în când, mai ales în descrierile de natura, razbate nostalgia omului nascut în zona de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovata de curând nu era aratoasa, ba era chiar cu mult mai modesta decât cea de la Valea Seaca, dar era asezata într-un colt de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziti si parcele întinse acoperite cu fânete se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome si crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neasteptate din loc în Ioc dupa o geometrie asimetrica plina de farmec si candoare”.

Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondeaza abisurile sufletesti si ne face sa traim alaturi de personajele sale, bucuriile, tristetile si spaimele acestora. El îsi întelege personajele, nu le condamna, nu se erijeaza în judecatorul faptelor acestora, ci traieste alaturi de ele dramele si tragediile lor. Aceasta modesta lucrare se vrea o invitatie la lectura pentru a descoperi un scriitor cu adevarat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trai, a ierta si a spera.

Caracal, Iunie 2011