de Ovidiu CREANGA

Domnul Dabija era poate cel mai important personagiu din regiune, fiind seful postului de jandarmi din satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna cu capitala Chisinau. Tata, avea o slujba la Serviciul Judetean de Poduri si Sosele si era toata ziulica mai mult pe drumuri. Tata era prieten la toarta cu Domnul Dabija, amicitie ce se bizuia pe faptul ca amândoi erau puternic înzestrati cu darul „suptului”.

Când îti era lumea mai draga, numai ce auzeai pe Domnul Dabija ca bate cu bocancul cât ce poate în poarta si striga mieros la mama: „Coana Pompilico, Coana Pompilicooo, e acasa Domnul Vasilica (adicatelea tata), ca avem sa mergem de îndata pâna în satul megies la alde Pandele ca avem cu el o tarasenie”. Domnul Dabija, avea sareta cum avea numai primarele. Mai avea si o pusca cu o singura teava, nu cu doua ca a lui tata, dar era lustruita de stralucea luna. Si… mai avea si un chipiu aratos, pe care-l purta pe o ureche. Ce mai atâta vorba, Domnul Dabija era grozav! Si îl lua pe tata, si când îl aducea înapoi cu sareta, tata abia mai nimerea sa intre în casa si asa îmbracat se arunca în pat, de se chinuia mama sa-l dezbrace ca pe un prunc, în timp ce-l blagoslovea cum îi venea la gura. Ei, din asta pricina, mama îl ura din toata inima pe Domnul Dabija, si eu ca sa-i tin isonul mamei, nu îl aveam deloc la pipota. Dar sa vedeti în ce mod parsiv m-am razbunat pe el.

Într-o buna zi, vine Domnul Dabija, cred ca era vreo sarbatoare, ca mama l-a poftit în casa. Domnul Dabija i-a pupat galant mâna mamei, si-a spânzurat chipiul într-un cui din antreu si a intrat respectos dupa mama în odaia cea mare, unde tata era gata asezat la masa, lucru pe care l-a facut de îndata si Domnul Dabija. Mama trebaluia prin bucatarie, dar pâna una alta le-a dus niste cafele (numai de cafele nu le ardea lor). Eu, sa fi avut vre-o patru ani, si eram tare cuminte… când dormeam!

Chiar atunci mama ma lauda la Domnul Dabija ce destept si cuminte sunt. Dupa ce m-au torturat cu „Pasarica alba-n cioc”, performanta ce a stârnit adevarate tunete de aplauze, nu-mi gaseam astâmparul si Nichipercea nu are de lucru ma îndeamna sa ies în antreu unde se odihnea  chipiul lui Domul Dabija. Am târât cum am putut un taburet din bucatarie, m-am catarat de am smuls chipiul din cui si l-am pus pe taburet cu gura în sus ca pe un tucal. Apoi fara sa stau mult pe gânduri, deoarece de mult ma  taia un pipi de abia ma mai puteam tine, l-am slobozit satisfacut în faimosul chipiu al lu’ domnu’ Dabija. Dupa ce m-am usurat, am lasat chipiul pe scaun, am intrat voios în odaia cea mare si adresându-ma surâzator Domnului Dabija care ma privea cu caldura, i-am zis cu multa mândrie:

– Stii teva Domnu’ Dabiza?

– Ce puisor scump?

– Da n-ai sa te supeli pe mine?

– Vai puisor cum sa ma supar.

– Am facut pipilica în chipiul tau.

 

O atmosfera grea, prevestitoare de furtuna s-a asternut de îndata în camera cea mare.

– Hai nu glumi strengarule, zise Domnul Dabija cu jumatate de gura…

– Zau nu glumesc Domnu’ Dabiza!

Mama a sarit ca arsa drept în antreu de unde a venit cu chipiul în chip de tucal, din care începuse sa picure pic-pic o licoare tulbure caci se amestecase cu sudoarea lui Domnul Dabija. Cu o mâna tinea chipiul cu alta m-a însfacat de subtiori, chipurile sa ma duca sa ma bata în alta parte, a iesit afara în ograda unde a rasturnat „tucalul”, si în loc sa ma bata, m-a pupat tare pe amândoi obrajii.

– Nu mai intra în casa pâna nu pleaca Domnul Dabija, ascunde-te în sarai si stai acolo, si nu face galagie! zise mama catre mine cu multa dragoste în glas.

Nu stiu ce o mai fi fost, ceace îmi aduc aminte este ca am adormit în paie, de unde m-a luat mama seara în brate de m-a dus direct în patutul meu. Tata se duse-se cu Domnul Dabija „la vre-o tarasenie”. Asa m-am razbunat eu (si mama), pe „Domnu’  Dabiza”. Ce i-a trebuit, aia a capatat.

——————————————

Din voumul „Din sacul lui Mos Bodrânga”

 

Ovidiu CREANGA

Toronto,Canada