Orgie la Catedrală

Catedrala Sfântul Ștefan este, prin arhitectura deosebită, dimensiunile impresionante (lungime 107 m, înălțime 136 m) și o istorie aproape milenară, simbolul Vienei. Asta din punct de vedere turistic, pentru că nu este vizitator al orașului care să nu-și dorească să-i treacă pragul.

Din punct de vedere spiritual este un simbol al catolicismului. De aceea este surprinzător (șocant, chiar) că ea a devenit și în acest an scena unui show al activiștilor „LGBT”.

Intențiile declarate ale acestora par bune: strâng fonduri pentru combaterea SIDA. Dar faptul că au solicitat spațiul unei catedrale pentru a-și desfășura „spectacolul” cu travestiți, despuiați, încornorați, etc este o sfidare. În numele toleranței, se batjocorește Biserica, credința creștină. Continue reading “Orgie la Catedrală”

Advertisement

Merită să faci o călătorie la Viena

Vienna-Austria-Skin-Courses

Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.   

                    Eclesiastul 1:4

Merită să faci o călătorie la Viena

Cine nu doreşte să viziteze măcar o dată renumita capitală a Austriei? Viena – simbolul frumuseţii şi al arhitecturii pompoase! Dar şi locul marilor decizii şi catastrofe! În anul 1590, un cutremur mare a zguduit oraşul. De două ori, Viena a fost asediată de oştiri turceşti. În 1683, prinţul Eugen, „cavalerul nobil“, i-a pus pe fugă definitiv pe intruşi. Cu scurt timp înainte, în anul de ciumă, 1679, Viena a fost bântuită de o epidemie aducătoare de moarte. Continue reading “Merită să faci o călătorie la Viena”

Imagini care vor face istorie: Romanii au facut cozi fara precedent la sectiile de votare din Viena, Munchen, Tivoli, Dublin, Hamburg, Torino, Treviso, Madrid

Alegeri Prezidentiale 2014
 .
Pentru prima data in istorie, zeci de mii de romani din diaspora au format cozi de la primele ore ale diminetii in fata sediilor de votare, pentru a fi siguri ca isi pot exercita astazi dreptul la vot. Vezi in articol imagini fara precedent din Viena, Munchen, Tivoli, Dublin, Hamburg, Torino, unde romanii plecati in strainatate stau in fata sectiilor pentru a-si alege presedintele. Imaginile au fost trimise de cititorii HotNews.ro. Continue reading “Imagini care vor face istorie: Romanii au facut cozi fara precedent la sectiile de votare din Viena, Munchen, Tivoli, Dublin, Hamburg, Torino, Treviso, Madrid”

Locul în care și regii sunt anunțați normal!

The  Capuchin Crypt in ViennaCel mai impresionant ritual funerar de pe întreg cuprinsul Creștinătății este cel practicat la curtea Habsburgilor

Convoiul mortuar părăsea Palatul Regal străbătând în liniște drumul până la Cripta Capucinilor (Kapuzinergruft), locul tradițional de înmormântare a membrilor familiei imperiale, astăzi una dintre atracțiile turistice majore ale Vienei. Denumirea provine de la faptul că însărcinații cu întreținerea și paza sarcofagelor erau (și sunt în continuare) 12 călugări capucini.

Odata convoiul ajuns în fața porților închise, Marele Șambelan al curții înainta și bătea de 3 ori în poartă cu bastonul de ceremonie. Dinăuntru, fratele-superior întreba: Continue reading “Locul în care și regii sunt anunțați normal!”

Nea Marin si Craiova Maxima

Amza Pellea

Mă fraților,

Se reînființă Craiova Maxima. Da’ acum se numeste Viena Crema Lanol Craiova Maxima. Tot cu ăi vechi. Că ăi noi, joacă în Lacul Lebedelor. În Ligă nu mai e voie, măi fraților. Nici să-ți atingi adversarul. Să îi zâmbesti numărul 13, numai. Să nu îl driblezi, că plânge după tine. Ce să facă el singur, stii? Ce să facă el singur? Unde să se ducă, fara minge? Și dacă îl întâlnesti, totusi, pe teren, să stai frumos de vorbă cu el. Să-l întrebi ce îl doare. Dacă nu l-ai supărat cu ceva. Daca nu l-ai atins, din greseala. Arbitrul e complet tranzistorizat, măi fratilor. Cum l-ai mângâiat puțin, cum: Henț! Păi, n-am vrut… Comentezi? Henț! I bag you pardon! Vorbesti limbi străine cu mine? Henț! Mă fratilor, ce miscare să mai faci? Dansezi Lacul Lebedelor, in formație. Continue reading “Nea Marin si Craiova Maxima”

Victoria Duțu -expozitie Viena- Ambasada Română-în onoarea Zilei Europei 2013!

Farmecul discret al burgheziei

Madame Bovaryby Boris Marian

Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent. Bunicul din partea mamei, un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată. Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri. Continue reading “Farmecul discret al burgheziei”

LEGEA …SANTAJULUI UNGURESC!!!

prof. dr. Adrian Botez

…Legea, în general, pe planeta Terra, nu este Vocea Lui Dumnezeu – ci este rezultatul „meditatiei” (?!), sau, mai curând, al intereselor unor oameni (de obicei, nascuti cu smecheria la brâu!). În România ultimilor ani, legea este:

1-fie rezultatul „meditatiei” (?!) unor escroci ordinari,

2-fie al „meditatiei” (?!) unor prosti (cu variantele: cretini, imbecili etc.) 

3-fie al „meditatiei” (?!) si a unora, si a altora – a se vedea, spre-o pilda, Legea Învatamântului, „asomata” de fie-iertatul Guvern BOC, prin…ASUMARE DE RASPUNDERE!

…Dar putini ziaristi reusesc sa-si faca „vânt” si sa aiba curajul sa zica, franc: „În România, legea a devenit rezultatul santajului UDMR!”

…Catalin Baba, ministrul învatamântului, a scos în evidenta, ba chiar a demonstrat, si pentru orbi (PRIN COMPORTAMENTUL SAU INFRACTIONAL!!!), acest adevar…”secret al lui Polichinele”:

De patru ani încoace, santajul este cuvântul de ordine care sta în spatele constructiei coalitiei de la guvernare, care, aparent, asigura „stabilitatea politica” în tara (s.mea). Lupta cea mai apriga este data între PD-L si UDMR. Democrat-liberalii santajeaza UDMR, acceptându-le cerintele de obicei atunci când trebuie sa promoveze fortat diferite proiecte legislative, iar Uniunea santajeaza permanent PD-L cu solicitari care tin de teme electorale. Facultatea în limba maghiara de la UMF Târgu Mures este ultimul exemplu elocvent.

Subiectul facultatii în limba maghiara la UMF Târgu Mures a început înca din momentul în care puterea a început sa creioneze Legea Educatiei. Pe lânga predarea istoriei si geografiei în limba minoritatilor, în localitatile unde comunitatile sunt numeroase, UDMR a cerut si restrângerea autonomiei universitare (n.mea: ia uite unde se ascundea LEGEA – de data asta, a “autonomiei universitare”: în pantalonii “ude-MEREILOR”!!!). Schimbarea guvernului a constituit momentul oportun pentru UDMR sa forteze înfiintarea facultatii în limba maghiara a UMF Târgu Mures. De altfel, una din conditionarile pentru sustinerea guvernului Mihai Razvan Ungureanu a fost tocmai aceasta doleanta. (…)Primul care a cazut victima santajului politic al PD-L a fost ministrul Educatiei, Catalin Baba (n.mea: cum sa nu se creeze, în România, starea de ANOMIE, la nivelul oamenilor „de rând” – când un ditamai ministru îsi permite sa santajeze cu…NELEGIUIREA, având “spanga ungureasca” înfipta în spinare???!!!). Rectorul UMF din Târgu Mures, Constantin Copotoiu, a acuzat într-o conferinta de presa ca a fost avertizat, vineri, telefonic, iar luni – printr-o adresa semnata de ministrul Educatiei, de Catalin Baba, ca universitatea ar putea fi sanctionata daca nu rezolva problema înfiintarii sectiei maghiare la universitate si nu introduce în Carta prevederi în acest sens (s.mea). Acuzele, grave, ar trebui sanctionate cu demiterea, nu au fost negate de ministrul Educatiei” – cf. Q Magazine, 13 martie 2012.

…În ziua de 12 martie 2012, Guvernul actual al României (Guvernul BELFERULUI BASESC, M.R.U.!), nu s-a reunit pentru a stabili (fie si CURAT propagandistic!), re-„calibrarea”, cu, cica, 16%, a salariilor bugetarilor (dupa ce le taiase, acest salariu, nu cu doar 25%, ci, în unele cazuri, cu peste 60%!) – nu s-a reunit nici pentru a discuta situatia disperata a Spitalului de Terapie Intensiva,”Marie Curie”, unde dr. Catalin Cârstoveanu, prin eforturi titanice, a facut rost de aparatura medicala ultra-moderna, extrem de utila celor ce mai vor sa traiasca (înca o vreme, pe Terra!) si foarte costisitoare (cât si piscinele satesti, si pârtiile „schiuitoare”, de niciunde-spre niciunde, si parcurile din padurile de la sate, ale madamei Udrea…!) – …dar, din pricini de salarii taiate, i-a plecat personalul, peste hotare… – …nu s-a reunit sa discute nici „enigma” uluitoare, propusa de dr. Horatiu Suciu, de la Tg. Mures (s-o explice unui stat românesc CRETIN SI FOC DE NESIMTIT!!!), care doctor cardiolog-pediatru Horatiu Suciu, cu numai 100.000 de euro, poate si vrea sa opereze, timp de DOUA LUNI, sodom de …”bebelusi”, PE CORD! – da, cu suma asta!!! (cu 100.000 euro, Israelul cel atât de laudat, face NUMAI O SINGURA OPERATIE, pe cord de „bebelus”…!: „În România se nasc anual aproximativ 50 de bebelusi cu transpozitie de vase mari, din care eu reusesc sa operez, în cel mai bun caz, aproximativ jumatate. În anii trecuti am operat în jur de 23-24, si astfel am facut ceva economie statului român. Ceilalti 20 si ceva sau pleaca afara, sau nu îsi gasesc nici o rezolvare, pentru ca este o malformatie incompatibila cu supravietuirea. Este doar un exemplu! Toate operatiile sunt foarte scumpe si problema este ca în continuare exista resursa nefolosita în tara, iar banii se duc în afara… Pot spune, comparativ, ca o interventie chirurgicala pe cord deschis în strainatate, în general în Germania si în Italia, este de la 20.000 de euro în sus. Pentru bebelusi, cea mai sofisticata procedura, transpozitia de vase mari (switch arterial), care se face la Deutsches Herzzentrum, în Munchen, costa 50.000 de euro. Costurile noastre se ridica undeva la 5.000 de euro” – cf. medicaacademica.ro,din 2 septembrie 2011)…

Credeti ca pe M.R.U. si pe Basescu îi intereseaza ca, neacordând atentie „bebelusilor” doctorului Horatiu Suciu, comit un genocid? ÎI DOARE ÎN PIX!!!

NU! Guvernul lui M.R.U. (români verzi ca…”balega de gâsca”), s-a reunit, în sedinta de urgenta, luni, 12 martie 2012, la orele 19, 30, SPECIAL SI NUMAI pentru…SEPARAREA MAGHIARA DE LA U.M.F., DIN TG. MURES!!!

…Se vrea, de catre GUVERNANTII STRAINI/ÎN-STRAINATI, CU TOTUL, DE ROMÂNIA – CA OMUL CARE TRAGE SA MOARA, ÎN SPITAL, S-O ZICA ASTA DOCTORULUI, ZOR-NEVOIE, PE UNGURESTE…ÎN ROMÂNIA!!!

…” Presedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marti ca studentii si maghiarii din Târgu Mures au dorit sa protesteze în strada, în chestiunea universitatii din oras, dar formatiunea pe care o conduce le-a cerut sa nu faca acest lucru.

<<Studentii din Târgu Muret, maghiarii din Târgu Mures au vrut sa mearga pe strada, au vrut sa iasa. Noi am avut solicitarea expresa si clara <<Nu iesiti, fiindca nu se face politica pe strada>>, a spus el, întrebat cum comenteaza protestele recente din acest oras.

Pe de alta parte, Kelemen Hunor a sustinut ca motiunea de cenzura anuntata de USL nu are sanse sa treaca (n.mea: deci, nadejdea voastra este ca “va veti face de urât”, întru TOATA buna-voirea voastra “hungaristo-exclusiva/exclusivista”, pâna la… Sfârsitul Lumii!).

Marko Bela, presedintele onorific al UDMR, a fost întrebat si el cum comenteaza faptul ca studentii din Târgu Mures au protestat luni si au cerut stoparea amestecului factorului politic în autonomia universitara, iar printre acestia se aflau si maghiari.

<<Nu am cercetat nationalitatea celor care au iesit la proteste (…) dar actuala conducere a universitatii, care nu prea e legala, a dat zi libera celor care au vrut sa participe la aceste actiuni de protest>>, a comentat Marko Bela.

El si-a exprimat regretul ca <<guvernul e obligat sa intervina într-o situatie care foarte usor si foarte repede putea fi rezolvata acolo, la fata locului, daca exista vointa pentru aplicarea legii>>.

Peste 400 de studenti au protestat, luni, în Piata Teatrului din Târgu Mures, împotriva separarii Universitatii de Medicina si Farmacie (UMF) din Târgu Mures si împotriva implicarii politicului în autonomia universitara, potrivit Agerpres.

<<Noi astazi ne-am adunat din nou, este a treia actiune de protest masiva prin care ne exprimam împotriva nedreptatilor care se fac împotriva autonomiei universitare a UMF Târgu Mures. Vrem sa ni se aprobe Carta UMF Târgu Mures, deoarece ea nu contine nimic ilegal si a fost blocata de-a lungul timpului, din considerente politice, dupa cum se vede si în presa de astazi de catre anumite persoane din conducerea tarii>>, a declarat presei Dan Zolog, presedintele Ligii Studentilor Târgu Mures.

Acesta a aratat ca, în continuare, studentii vor protesta pentru aceste drepturi si ca LSTM a primit scrisori de sustinere de la celelalte organizatii studentesti din tara, care condamna ceea ce se întampla la UMF Târgu Mures.

Protestatarii au scandat <<Vrem autonomie universitara>>, <<Nu ne separati>>, <<Baba, Baba, nu strica treaba>>, <<Unitate>>, <<Nu vrem implicarea politicului în autonomia universitara>>, <<Nu vrem separare etnica>> , <<Vrem sa învatam, nu sa protestam>>, <<Oferim si cerem respect>> – si altele.

Dupa protestul din Piata Teatrului, studentii au pornit într-un mars catre UMF Târgu Mures” – cf. Hot News.ro, 13 martie 2012.

Mai, bravilor urmasi ai lui Attila si ai lui…Dücso Csaba/Daday Lorand, obraznicaturi ordinare – voi veti fi însemnând “totul” pentru unii ca Traian Basescu si briganzii lui “dihorini” (pentru ca-i asigurati “tronul” lui, construit din plânsul necajitilor de români si din urdorile lingailor lui “pedelei”!), dar pentru oameni normali, voi, UDMR-ul, sunteti…”NIMENI PE LUME”!

Chiar UE (masonica-masonica, dar are, chipurile, si ea, legi…!), interzice “partidele formate pe criterii etnice”! Iar voi, NUMAI ASTA SUNTETI! Iar “cozile noastre de topor”…românesc, accepta ABSOLUT ORICARE SANTAJ AL VOSTRU, ACCEPTA (la …nevoia lor inumana de “PUTERE”!), CA VOI SA LE CERETI, ÎN ROMÂNIA NOASTRA, SA NU MAI EXISTE ROMÂNI!!!…SA SE AUDA DOAR LATRATUL VOSTRU, DE CÂINI AI PUSTIEI!!!

N-am nimic cu ungurii simpli, prostiti si înnebuniti de voi (…pentru ca sa le furati, iarasi, votul, si sa santajati, pe toti cacanarii nostri de politicieni români, din Parlament si din Guvern, la nesfârsit!), dar cu obraznicia voastra, ude-MEREILOR, si cu tradarea “cozilor noastre de topor”AM TOTUL!!!

Voi, mangositilor, sa… “cercetati nationalitatea celor care au iesit la proteste” – mai, “cercetasilor”! Ati facut…SMI în SRI, va sa zica???!!! Dar ia cercetati-ma si pe mine…dar ia cercetati voi pe astia care am mai ramas români, dupa recensamântul lui Basescu, din care lipsesc…3 MILIOANE!!! Si o sa vedeti voi ca nu e nevoie de nicio “cercetare hungariana”, în România!

Ia mai duceti-va voi, acolo, în pusta voastra, si “cercetati”-va originile voastre “nobile”, întâi si-ntâi!

Si se mai zicea ca numai în România au ramas securisti “la putere”! Da, uite: UDMR-ul este mai securist în România, decât la…Budapesta!

… “Presedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marti ca au dorit sa protesteze în strada, în chestiunea universitatii din oras, dar formatiunea pe care o conduce le-a cerut sa nu faca acest lucru.

<<Studentii din Târgu Mures, maghiarii din Târgu Mures au vrut sa mearga pe strada, au vrut sa iasa. Noi am avut solicitarea expresa si clara <<Nu iesiti, fiindca nu se face politica pe strada” – …oooo, SALVATORULE DE ROMÂNIE! – “PATRIA MAGHIARA, TIE, RECUNOSCATOARE!!! “…zau, mai, Hunorule, nu suguiesti, cumva?! Ori ai memoria…cât “aia” de furnica?!

Ia sa-ti aduc eu aminte ce zicea secatura aia de popa al vostru, Laszlo Tökes, joi 22, iulie 2010, la Baile Tusnad, când urla, ca din gura de …balaur, pentru autonomia Tinutului Secuiesc:

Vicepresedintele Parlamentului European, Tökes Laszlo, a pledat joi, la Baile Tusnad, pentru autonomia Tinutului Secuiesc si a spus ca, daca va fi nevoie, maghiarii trebuie sa iasa în strada si sa adopte modelul catalan ori kosovar. <<Trebuie sa ajungem în tarâmul unitatii comune. O microregiune de talia Kosovo este si Secuimea. Kosovo si-a dobândit independenta, de ce nu ar putea si Secuimea sa aiba autonomie? Trebuie sa iesim în strada, daca este nevoie, daca trebuie, atunci Secuimea are nevoie de un instrument de tip catalan>>” – cf. NEWSTODAY, joi, 22 iulie, 2010.

Si cum vrei tu, mai, popo Tökes, “europarlamentar român”, cica, si care ne tradezi, pe banii mei, ai lui, ai lui…ai tuturor ROMÂNILOR DIN ROMÂNIA: ne vrei …”KOSOVO”, “pe taietei”/TAIATELEA, hai?!

Zi-i si lui HUNOR, ca, uite, o face pe prostul!!!

Adicatelea, pe strazile României n-au dreptul decât “hungarienii” sa-si faca politica, hai?! Românii sa se vâre sub pat, nu?! Sa ceara “bilet de voie” de la voi, popo, da…si ca sa iasa în strada, si ca sa iasa la closet, si ca sa-si iubeasca nevasta, hai???!!!

Numai voi si numai voi si mereu voi, PRIN SANTAJ, decideti legile si existenta/nonexistenta românilor, ca în Dieta de la Cluj, din 1437 – “Unio Trium Nationum”?! Decideti viata si moartea/disparitia românilor…”natiune tolerata”, ca în Evul Mediu ardelenesc!

Mereu si numai voi santajati si comandati, TOTUL, într-o Românie refacuta, de strabunii de la 1 Decembrie 1918, DUPA SFÂNTA DREPTATE! Lasati naibii Trianonul, ca ROMÂNII au decis, la ALBA IULIA – “UNIREA CU TARA”!!!

Din 1989, însa, numai voi, în fruntea bucatelor bietului român…

PÂNA CÂND, DOAMNE?!

Pâna când, mai, dihorilor?! Si vreti sa va mai si iubim…TOPORUL CU CARE NE TOT IZBITI ÎN CAP…ca, cica, “nu suntem destul de toleranti cu voi”…CA SA NE “RADETI” DE TOT, DE PE FATA PAMÂNTULUI – PÂNA SI SFÂNTUL NOSTRU NUME DE “ROMÂNI”, SA-L ASCUNDETI, ÎN MORMINTELE NOASTRE ?!

Maaaiii! – d-apoi nu va faceti de cap! – ca nu-s toti românii blegi, precum Mihai Gâdea, când l-a “flatulat”, cvasi-admirativo-lingusitor (la Antena 3/Sinteza zilei, pe 13 martie 2012), pe bula aia de aer împutit, numit…M.R.U. (cu “M” de la “Mossad”, poate?!) – de n-a stiut sa-l întrebe, CLAR SI RASPICAT SI INSISTENT, nici ce cauta el, M.R.U.-ul, sef SIE (si cu tot “cabinetul” nevalidat de comisiile parlamentare, din lipsa de cvorum!!!), ca premier al unei tari civilizate (…”am un lapsus…dar va voi trimite, când îmi amitesc, un exemplu, din Germania, de caz similar cu al meu…” – …a mintit chelalait, cu ochelarii în ochii nostri, M.R.U.-ul…: pe dracul ghem o sa-l trimiti, ca numai la noi, dintre toate tarile europo-civilizate, devin “prim-ministri” toti spionii straini!) – nici ce hram poarta nevasta lui MRU, “doctorita”, la firma OMV Petrom, cu sediul la Viena…Pai, daca Basescu si toti bogatasii se trateaza, de orice boli, NUMAI la Viena – apoi de ce ar avea nevoie firma petroliera vieneza (care ne spoliaza, oribil si cu nesimtire, de petrol – … iar noi tacem, nu ca altii: “Autoritatea antitrust din Bulgaria a decis sa amendeze patru mari retaileri de carburanti – Lukoil Bulgaria, Naftex Petrol, Rompetrol si OMV – pentru formarea unui cartel în vederea cresterii preturilor, potrivit presei locale, citate de Novinite” – cf. gândul.info, din 14 martie 2012!), de un “consultant medical” din România! – …taman pe nevasta sefului SIE! – …angajata pe 7.000 de euro pe luna! Pai, numai debil mental sa fii, precum bâlbâitul de “dom director” Mihai Gâdea, si sa nu-i sugerezei, politicos, dlui MRU, ca ar cam fi vremea, daca tot a ajuns premier în nenorocita asta de Românie… – apoi, sa-si retraga agentul (…suspicionabil, în situatia descrisa mai sus, de a fi tradator de date economice secrete românesti!), de la OMV Petrom, Viena…!!!

Revenind la legile “hungariste”, obtinute de UDMR, prin santajarea tuturor membrilor Guvernului si ai Parlamentului României, “la pachet”, de râde de noi pitecantropul ala de Peter Eckstein Kovács, destept ca orice capcaun (consilierul de noapte si de zi al tradatorului Basescu!) – … râde si râde, sfidator si cu gura lui hahaita (cât si a “stapânului”!), pâna la urechi!

Nu, “hungaristilor”, n-o sa ne dictati, si voi, si Basescu/nici voi, nici Basescu, daca si când si unde sa ne facem politica! NU! Pentru ca Opozitia POLITICA nu exista, practic, în România (oricât s-ar screme ea/Opozitia POLITICA, sa ne convinga de contrariu – este si va ramâne, de pururi pentru pururi, TOTAL neputincioasa si paralitica, în fata acestor santajisti “micsti”, udemeristo-basisti) – si pentru ca am vazut, clar, ca si UDMR-ul, si PDL-ul (eminamente tradator de tara!), si toti slugoii si dezertorii de la UNPR, ne luati, pe noi, cei prea blajini si rabdatori…- ne luati, da, “de fraieri” – ei bine, NE VOM MUTA POLITICA NUMAI ÎN STRADA!!!

Fara o REVOLUTIE NATIONALA ROMÂNEASCA – facuta CÂT MAI DEGRABA! – ALALTAIERI, DACA SE POATE! (…cum bine sublinia Radu Tudor, într-o emisiune a Antenei 3, de zilele trecute: “Înlaturarea PDL si a actualei puteri TREBUIE SA SE FACA PRIN ORICE MIJLOACE, NU DOAR POLITICE!!! Cât mai repede, ÎN SECUNDA URMATOARE!) – …fara nicio ingerinta “putinista”, ori… “obamisto-husseinista”!), acesti santajisti si asasini nemernici nu vor accepta sa ne mai… “slabeasca”…si ”sa [nu] ne [mai] dea legi si sa [nu] ne [mai] puna biruri” (…cum zicea Eminescu, de fostii liberali, din veacul al XIX-lea!)…cu tot cu…”FILOSOFIA de SPARLEALA”, pedeleo-udemerista!

…Zice frantuzul, în Imnul Natiunii sale: “Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu’un sang impur
Abreuve nos sillons!

Dar, grait curat româneste (si deloc “academic”, fara nicio “fasoleala”, ori “smiorcaiala” de aia, “intelectualisto-infertila”… – ci…SCURT, ”LA OBIECT” si EFICIENT!!!), ar suna cam asa: “Huooo! Puneti parul pe ei, cotonogiti-i, dati de tot, mai flacai – ca-s lupi multi la stâna – mai Ioane, mai Gheorghe, mai Vasile!!! – … nu stati, baaa, ca ne potopesc pagânii astia!!!

CARAGIALE SI EMINESCU

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Gladiatorii au stralucit la Viena

La invitatia si cu ajutorul dlui Corciova Ionel, un cunoscut prieten al hocheiului din Galati, echipa U12 Gladiators Dunarea Galati, antrenata de Cristi Munteanu, a avut in perioada 8-12.01.2012 un turneu de pregatire in Austria, la Viena. In ciuda faptului ca sportivii nostri au plecat cu sansa a doua, hocheiul austriac fiind ca infrastructura si valoare sportiva net superior celui romanesc, gladiatorii de la Dunare au avut un parcurs remarcabil castigand 3 din cele 4 jocuri disputate. Daca in prima zi, galatenii au fost spectatorii unui meci din extraliga austriaca (UPC Viena Capitals & Graz 99ers ), urmatoarele 4 zile au fost pline de emotiile jocurilor copiilor. Primul meci, cel cu WEV-Wiener Eishockey Verein U12 (echipa de traditie din Viena), antrenata de Aurel Voican (crescut ca jucator de hochei in Galati, capitan al echipelor nationale de hochei U18 si U 20 , generatia ’69), avea sa fie primul si ultimul esec al acestui turneu de pregatire , echipa galateana cedand cu 7:8, al doilea meci in compania aceleiasi formatii a fost o revansa obtinuta cu scorul 10:9. Ziua a treia a fost randul echipei Viena Capitals U 11 ( antrenata de un alt fost international roman Antal Csaba generatia ’67, fost coleg de echipa cu Marius Gliga si Antal Koecz) sa infrunte galatenii , vienezii au cedat cu un scorul de 16:7, recunoscand superioritatea echipei din Galati. Ultimul si cel mai puternic joc al turneului a fost disputat in compania echipei U13 WEV-Wiener Eishockey Verein, echipa care are in componenta jucatori vicecampioni ai Austriei de anul trecut. Desi nimeni nu dadea sanse de castig gladiatorilor, acestia s-au autodepasit si au castigat in stil de viitori campioni cu 7:5 (pe reprize 2:0, 4:3, 1:2). A fost un meci in care toti cei prezenti : jucatori , antrenori, parinti, sponsori si simpatizanti ai echipei, cu emotie in suflet, s-au simtit mandri ca sunt romani. Remarcatii acestui turneu din echipa noastra au fost: PETRICA DRAGOS, DIACONU DENIS, ZLATE CIPRIAN, BOSNA EDWARD, MAFTEI RAUL, ANDRISOI ANDREI, GRIGORE FLORIN, VANATORU MADALINA, GHETAU ANDREI , ANDRISOI IONUT…
Dorim in final sa multumim familiei Corciova care a asigurat cazarea , masa, biletele la meciul de seniori si care a fost promotorul acestui turneu, dlui Alexe Gheorghe un nou prieten al echipei de copii din Galati care a fost parte la initiativa dlui Corciova, dlor Aurel Voican si Antal Csaba pentru seriozitatea cu care au tratat acesta campanie a micilor gladiatori.

http://hocheigalati.com/

 

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011