Interviu cu primarul Timisoarei- Dr. Ing. Gheorghe Ciuhandu

 

Un gospodar cu minte si inima!

 

Interviu realizat de Viorel Baetu


 

Timisoara, orasul parcurilor.

Timisoara, capitala Banatului.

Timisoara, un oras în care au trait si traiesc, români, maghiari, germani, sârbi, bulgari si alte etnii, în buna întelegere.

Timisoara, un oras universitar cu traditie.

Timisoara, orasul unde cota de somaj e sub 3 %.

Timisoara unde nu e totul perfect , dar unde se face ceva si asta se vede.

Timisoara, un oras care candideaza pentru titlul de „Capitala culturala europeana “.

Timisoara un oras civilizat, în conceptie moderna.

Timisoara orasul în care m-am nascut, am crescut, am studiat si am trait 40 de ani.

În aceasta primavara am vizitat, dupa câtiva ani, din nou Timisoara si am avut o surpriza foarte placuta. Urbea mea natala este la înaltime. Parcurile sunt curate si îngrijite, Centrul era plin de flori frumos aranjate, peste tot curat, frumos si îngrijit.

Se vede o mâna de gospodar.

Cu acest gospodar (primarul) am avut placerea sa stau de vorba, în cadrul unui scurt interviu.

Viorel Baetu : Domnule primar, Timisoara este un oras care s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Ce proiecte de viitor aveti?

Gheorghe Ciuhandu: La ora actuala avem o serie deproiecte pe care le pregatim pentru finantarea europeana, în valoare de 70 de milioane de Euro, proiectele cu finantare din bugetul local în valoare de 30 de milioane de Euro si în paralel proiecte cu finantare privata de extindere a unor capacitati de productie, cum ar fi de exemplu Simens, Continental, ELBA si altele, ceea ce face sa mentinem dinamismul activitatii economice, cota de somaj în Timisoara fiind sub 3 %.

Viorel Baetu: Care sunt problemele majore cu care va confruntati în urbanistica Timisoarei?

Gheorghe Ciuhandu: Planul urbanistic general din 2002 conceput pe o perioada de 10 ani sta la baza proiectelor pe care l-eam realizat sau sunt în curs de realizare.

Din pacate regulamentele privind constructiile imobiliare nu sunt întodeauna respectate. Ma refer la un anumit gen de cladiri care contravin spiritului locului si care de multe ori s-au facut fara autorizare, eu am fost în nefericita postura de a darâma câteva din aceste case, asa zise case tiganesti, care apartineau unor cetateni de origine roma, dar acestea nu au fost darâmate din motive de etnie ci numai din motive de disciplina urbanistica.

În afara de aceasta avem probleme cu tot felul de constructii în zone deja construite, cladiri înalte, care îi deranjeaza pe cei din jur, sau monumente care au un regim special dar sunt facute de unii cetateni fara a se fi informat în prealabil.

Viorel Baetu: Desi s-au facut multe îmbunatatiri si lucrari de modernizare, traficul în Timisoara este pe cale sa colapseze. Cum vreti sa rezolvati aceasta problema?

Gheorghe Ciuhandu: Problema traficului, este o problema dificila, la aproape 400 de mii de locuitori, avem la ora actuala 150 de mii de masini si numarul masinilor este în continua crestere. Am reusit sa descongestionam putin traficul prin centura exterioara de pe Calea Aradului spre Lugoj, dar spre Resita, Belgrad nu e centura si ne lipsesc fondurile. Cei de la Bucuresti nu ne-au mai alocat în ultimi 5 ani nici un ban pentru dezvoltarea retelelor de trafic urban si nu numai pentru asta. Deci va trebui realizata probabil doar prin eforturi proprii, ceea ce fiind dat volumul mare de lucrari pe care le implica, nu se poate realiza decât în timp.

În paralel avem un program ambitios pentru modernizarea retelei de trafic urban care speram sa-l realizam pas cu pas si astfel sa facem mai usoara viata timisorenilor.

Problema parcarii, care de asemenea este deficitara, am rezolvat-o partial prin cele trei parckingur noi si prin faptul ca exista obligativitatea ca toate constructiile noi sa aiba parcari subterane. Dar mai e mult de lucru.

Viorel Baetu: În Ungaria si Austria se plateste taxa de autostrada, în România este introdusa Rovigneta peste tot indiferent pe ce drum circuli. Constructia si întretinerea

drumurilor regionale este finantata din impozitul contribuabililor, iar autostrada în România este deocamdata ca si inexistenta. Deci de ce se taxeaza ceva ce nu exista?

Gheorghe Ciuhandu: Rovinieta a fost introdusa de cei de sus. Nu stiu nici eu pentru ce, nu stiu cine a introdus-o si nu stiu unde se duc banii.

Toti avem Rovinieta, pentru ca de abia asteapta sa te prinda fara ea, iar amenzile sunt mari. Deci circulam cu Rovinieta.

Asta este si mi-e indiferent daca ma citati sau nu.

Viorel Baetu: Catastrofa de la Fukusima a schimbat fata lumii, facând multe guverne sa-si reconsidere pozitia fata de energiile alternative. Cum a influentat aceasta noua optica, municipiul Timisoara?

Gheorghe Ciuhandu: Energia nucleara, trebuie sa fie înlocuita treptat de energii alternative si ecologice.

Noi aici nu avem mari probleme din acest punct de vedere.

Avem un parc tehnologic în care se pun bazele promovarii energiilor alternative care în viitor vor avea o tot mai mare pondere în productia energetica.

La ora actuala cea mai mare parte din energia electrica este livrat de Centrala hidroelectrica si CET Sud Timi?oara care produce de asemenea apa calda menajera ?i agent termic folosind combustibil fosil.

Viorel Baetu: Multi timisoreni traiesc astazi în afara granitelor României. Ce legaturi aveti cu acest segment al diasporei din Germania si Austria?

Gheorghe Ciuhandu: Suntem înfratiti cu orasele Karlsruhe si Gera unde traiesc si activeaza multi concetateni de-ai nostri. Colaboram pe tarâm cultural cu asociatiile din Diaspora Germana precum si cu oameni de cultura si arta stabiliti în aceste tari. Chiar anul acesta la 28 mai vom avea un spectacol cu muzica, film si lansare de carte într-un spectacol dedicat lui Ioan Holander, un timisorean care a fost sarbatorit anul trecut la Viena ca cel mai longeviv si de succes director al Operei din Viena, unul din cetatenii de onoare al urbei.

De asemenea pe tarâm economic am reusit sa convingem multe firme germane sa aleaga Timisoara ca loc de productie, ceea ce a contribuit într-o mare masura la dezvoltarea orasului.

Viorel Baetu: În ultimii ani, afluenta tinerilor cu studii universitare din România care cauta un loc de munca în tarile dezvoltate din Europa de Vest a crescut simtitor. Majoritatea acestora raspund la întrebarea referitoare la întoarcerea în România, negativ. Cum explicati acest fenomen?

Gheorghe Ciuhandu: În situatia actuala, în care multi tineri cu studii nu au loc de munca, salariile sunt mici, iar motivatia economica este aproape inexistenta, fenomenul mi se pare explicabil.

Noi în Timisoara am avut peste 1 miliard de Euro, investitii straine directe, fiind pe locul doi în tara dupa Bucuresti, astfel s-au creat locuri de munca, rezultatele privind demografia Timisoarei fiind pozitive.

Viorel Baetu: Câteva cuvinte pentru timisorenii aflati acum în lumea larga.

Gheorghe Ciuhandu: Le transmit cele mai bune gânduri. De asemenea le doresc sanatate, deplina realizare pe plan profesional si uman.

Tot binele din lume si sa ne vedem la Timisoara!

Timisoara – Aprilie 2011

NE ESTE FURATA ISTORIA

de Teodor FILIP

 

 

 

România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr. axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta (.). Uluitoarele descoperiri facute în România si alte tari învecinate dupa al doilea razboi mondial, asociate datarilor cu radio-carbon, au facut posibila întelegerea importantei începuturilor culturii «vechii Europe», o cultura a unei societati de agricultori. A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana” Maria Gimbutas, „Civilizatie si cultura”

 

DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TACERE PE OCCIDENTALI


Si astazi se discuta în contradictoriu despre originea si civilizatia daco-românilor. Chiar de catre istoricii si cercetatorii români. Originea pura a stramosilor nostri este contestata. Însa, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait în urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!

 

Asa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii si poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunarii. „Este uimitoare coincidenta aproape perfecta între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista si conturul bazinului hidrografic al Dunarii, de la Viena si pâna la varsarea în Marea Neagra. Aceasta coincidenta confirma faptul ca bazinul hidrografic al Dunarii a fost leaganul de formare si supravietuire multimilenara a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).


Sapaturile arheologice facute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunarii, cu ocazia deschiderii în 1964 a santierulu
i „Portile de Fier”, au scos la iveala vestigii de o importanta covârsitoare, care atesta existenta vietii în aceasta zona din cele mai vechi timpuri. Cercetatorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest santier împreuna cu cercetatorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopsor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.


Lucrarile arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche si pâna la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viata din zona au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km în aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orsova, pe malul românesc al Dunarii, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit si una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceasca dacica.


Mi-ar trebui mult spatiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din aceasta zona, descoperiri care au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice Între 30 martie si 2 aprilie 2000 în Scotia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta Internationala “The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Portilor de Fier) ca semn de pretuire acordat importantelor vestigii scoase la lumina în defileul Dunarii între Carpati si Balcani.


„Nu sunt de neluat în seama nici informatiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonautilor (din sec. XIII î.e.n.), spune ca acestia au vazut pe portile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: «reprezentarea înfrângerii egiptenilor, condusi de Sesostris, de catre geti». Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini si pâna la razboiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulata «Biblioteca istorica», prezinta campania egipteana din Tracia condusa de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)” (2).


Daca la toate acestea se mai adauga si informatiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat ca aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamna ca istoria tarii noastre are radacini adânci prin vestigiile si documentele atestate din antichitate si pâna în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridica. În acest sens, o privire mai atenta asupra descrierii faptelor argonautilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcati pe nava
„Argo” si plecati în cautarea lânii de aur spre tara denumita Colhida pare sa duca la concluzia ca acestia au trecut pe la „Portile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) ofera un numar impresionant de mare de coincidente între denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre. Pe traseul de la varsarea Dunarii în Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu în care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei în Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazul la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste în secolul IV e.n. de un tinut “Caucaland” situat pe malul stâng al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre.


Cu toate acestea, pentru occidentali, România este tara romilor, a hotilor, cersetorilor. Acestia sa fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupa cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor
„dizidenti de catifea”, care, dupa decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând dupa „retete” stabilite în alta parte. Privitul spre Vest a devenit sport national.
În ziua de azi se duce o politica perfida pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoastem câte ceva, sa le popularizam. Voi? Sa nu uitati! Si sa cultivati aceste lucruri copiilor si nepotilor vostri.  Si nu mai cautati mistere în afara tarii. Pentru ca exista nenumarate dovezi ale civilizatiei care ne-a precedat, dovezi care atesta ca pe aceste meleaguri au trait oamenii primordiali, care s-au raspândit în toata Europa si pe toate continentele, dând nastere civilizatiilor care acum ne ignora. Acestea sunt adevaratele mistere uitate.


„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admisi, s-au emis o serie de teze, cel putin bizare, dupa care statul si natiunea etnica ar fi niste aberatii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie sa dispara, cedând locul «natiunii culturale». Prin «natiuni culturale» autorii tezelor respective înteleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie modificate, pentru ca ele numai corespund «criteriilor culturale», dupa care ar urma «spiritualizarea» lor, cum le place unora sa spuna. Primele victime se cunosc: Jugoslavia si Cehoslovacia”(2).


Din pacate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile asa-ziselor manuale de istorie alternativa. De fapt o
„Românie suverana si independenta”, cum suna si generosul crez politic al seniorului  Coposu, nu cred ca mai este posibila. Am devenit un fatalist deoarece totul concura la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totala. Acum se intentioneaza ca din guvernul Boc sa faca parte un ministru din C.E.


Daca chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leaganul tuturor civilizatiilor. Pamântul Ardealului este „Gradina Maicii Domnului” si locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, ramânem aceeasi ignoranti, carora nu le pasa de istoria neamului. În loc sa fim mândri ca suntem poporul primordial. De ce ne este frica de ceea ce am fost?


Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive si biblioteci din tara si din strainatate a sute de cuvinte românesti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc.  reprezinta adevarate piese de aur pentru cunoasterea is
toriografiei românesti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificata rugaciunea Tatal Nostru, asa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova si Transilvania. Filologii români si straini au mai descoperit:


– în cea mai veche cronica turceasca, intitulata “Ogusnam”, adusa în actualitate de istoricul român de nationalitate turca Ali Ekrem, tiparita în germana, franceza si rusa, se mentioneaza existenta, în anul 839, a unei ?ari a Românilor la nord de Dunare, pâna spre Nipru. Se mai mentioneaza ca
„?ara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci tara avea o armata si o administratie bine pusa la punct. Despre aceasta cronica istoricii si specialistii nostri nu au aflat ca exista!;


– în Atlasul german din 1826, pe o harta care ilustreaza popoarele Europei din rasarit în anul 900, se specifica
„Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia pâna la Nipru. Totodata se mentioneaza si existenta a cinci voivodate românesti, adica a unor tarisoare locale


„descoperirea scrisorii unui conducator chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezulta existenta în Transilvania a «?arii Ardil», adica a tarii Ardealului, termen curat românesc, aparut cu doua secole înainte de invazia triburilor migratoare razboinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunarii, ceea ce dovedeste ca ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba româna, dupa topica limbii maghiare, Erdely” (3).


– descoperirea în Biblioteca nationala din Budapesta a lucrarii lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic si arheolog, care a pastorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a facut cercetari arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici si cetati voivodale românesti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a aparut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectiva nu a fost gasita în nici o biblioteca din România!


– a fost descoperita cronica împaratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipuleaza existenta unei tari românesti numita
„Walahia” între Dunare si Muntii Carpati, condusa de un principe. Sunt descrise cu lux de amanunte granitele, iar principele tarii, într-un dialog cu împaratul, si-a afirmat suveranitatea;
– au fost descoperite sursele documentare ale lucrarii “Cosmographie”, scrisa în limba româna cu alfabet geto-dac, de catre Aeticus Dunareanu, ilustru carturar si explorator român din sec. al IV-lea.


NE ESTE FURATA ISTORIA

 

La polul opus se situeaza evenimente pe care autorul le trece la capitolul “conspiratii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la stramosii nostri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel:

  • Dacia”, jurnalul împaratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;
  • Getica”, o lucrare scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeasi soarta;
  • Istoria getilor”, scrisa de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit si Ioan Gura de Aur.
  • Getica”, o lucrare de sinteza a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului mentionat mai sus, a avut aceeasi soarta.
  • Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionanta lucrare în 24 de volume, numita “Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amanuntit chiar cuceririle romane în Dacia.
  • Caninius a scris în versuri istoria expeditiei lui Traian. S-a pierdut!
  • Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierduta fara urma.
  • Ammianus Marcellinus a scris 31 de carti în care trateaza istoria romana de la împaratul Nerva pâna la Valens. Si din acestea au disparut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsa între anii 96 pâna la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
  • Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat constructia podului peste Dunare într-o carte. A disparut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a ramas aproape intacta, cu exceptia poeziilor scrise în limba getilor. Care au disparut!


Sa mai spuna cineva ca toate acestea nu fac parte dintr-o “conspiratie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaste istoria stramosilor nostri! Lista nu se opreste aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de catre Mihai Ibascu „cel mai de seama poet al veacului sau”, a sosit în Transilvania la invitatia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând tinuturile transilvane. În anul 1639 moare rapus de ciuma la Danzig, iar manuscrisul sau a disparut în conditii suspecte! Iata câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din tara noastra:


„Calcând în goana gotii

Din departate Asii

Cu altii-n sir grabit grabit

Venind pe cai gonaci

Al Daciei si-al Romei

Pe greci sa îi rapuna

Pamânt de mult râvnit

Pe Misii si pe Traci,

Nu sterg a voastre nume

Cu biciul nici Atilla

Cum nu v-au nici învins

Cu hoardele de sciti

De v-ati pastrat lumina

Nu pot frânge neamul

Asa cum e înscris.

Nepieritoarei ginti.


Într-un  navalnic tropot

navala lor zoreste.

Iar slavii va-nconjoara

Ca marea într-un cleste”.


Despre limba stramosilor nostri, cu exceptia
„Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) si a unor inscriptii, nu ne-au parvenit date concrete. Dupa ce Bogdan Petriceicu Hasdeu a dovedit existenta unui substrat dacic al limbii române,  s-a încercat discreditarea sa morala si stiintifica. Chiar de catre latinistii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, sa dispara.


Nici siturile nu au fost crutate. Muntii Orastie au fost sistematic pradati si jefuiti de tezaurele lor istorice, marturii ale unei civilizatii si culturi geto-dacice de nepretuit. Începutul l-au facut romanii.
„În Evul Mediu, Regii Ungariei si Austriei, Matei Corvin si Carol al VI-lea, au organizat pe Mures, si pe Dunare, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzarii spre Budapesta si Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasa, interesanta, dar si extrem de reprezentativa piesa arheologica: «Victoria dacica» înconjurata de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, ramas nedescifrat. Aceasta relicva, atât de pretioasa pentru neamul nostru, a disparut fara urma. Întrebat în epoca, arheologul maghiar E. Ballum a declarat ca stie unde se afla acest mozaic, dar „nu poate divulga adevarul din motive politice” (4).


În anul 1882, la un congres tinut în Sibiu, Gheorghe Baritiu a izbucnit în lacrimi marturisind public cele doua vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei si deschiderea unei universitati românesti în Ardeal.


Nu multe persoane cunosc ca pe Insula Serpilor, în secolul al XIX-lea, se gaseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet si transportate la Moscova, unde au disparut.


„Si geografiile care descriau teritoriile dacice au disparut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia si Dacia, care a disparut. „Marele geograf  Marin din Tyr descrisese în amanuntime teritoriile locuite de geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pâna la noi, decât într-o palida masura, prin intermediul unei prezentari facute de Ptolemeu” (5).


Din hartile antice nu s-a pastrat nici una care sa înfatiseze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au pastrat cele care reprezinta Dacia de dupa cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeste foarte putin despre stramosii nostri. De ce? Pentru ca sunt
„barbari”. Daca vrem în Europa trebuie sa sustinem ca „de la Râm ne tragem”, trebuie sa ne uitam trecutul si traditiile. Toti guvernantii de dupa decembrie 1989 au lasat în paragina vestigii inestimabile ale trecutului!


În aceaste articole caut sa dovedesc originea nobila a poporului nostru, sa prezint personalitati ale stramosilor nostri care au facut Istorie si pentru alte natii. Si am tras o concluzie amara: CINEVA ne-a furat si ne fura Istoria
.

————————————————————————
Surse:


1.
http://www.noidacii.ro/;

2. http://www.dacia.org/;

3. http://descopera.ro/;

4. http://www.yogaesoteric.net/;

5. http://ro.altermedia.info/

 

Teodor FILIP

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com


 

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE

MAYERLING – PUNCTUL TERMINUS AL UNEI CUTREMURATOARE POVESTI DE IUBIRE

În localitatea Mayerling, lânga Alland, Austria Inferioara, la sud-vest de Viena, se afla o manastire ce a fost cândva, castelul de vânatoare al printului mostenitor Rudolf. Pe 28 ianuarie 1889, la Mayerling, acesta îsi gaseste sfârsitul tragic, alaturi de cea pe care o iubea – baroneasa Maria von Vetsera. Destinele celor doi îndragostiti au fost pecetluite într-o trista, însângerata si scurta istorie de dragoste, încheiata prematur si violent. Tragedia lor a marcat începutul finalului Imperiului Austro-Ungar.

Rudolf

Arhiducele Rudolf, Print de Austria, Ungaria si Boemia, a venit pe lume pe 21 august 1858. Rudolf – unicul fiu al împaratului Franz Iosef ?i al împaratesei Elisabeta (cunoscuta sub numele de Sissy) – este mezinul familiei, având doua surori mai mari. Rudolf îi seamana mamei sale, ale carei pasiuni – poezia, filozofia, calaria, colectionarea de obiecte – devin si preocuparile lui de capatâi. În contrast cu atasamentul pe care îl are fata de Elisabeta, arhiducele traieste un profund sentiment de înstrainare fata de tatal sau. Legatura dintre ei devine de-a lungul anilor, tot mai rece si mai tensionata. Ideile conservatoare ale împaratului Franz Iosef nu se potrivesc deloc cu pornirile liberale ale tânarului Rudolf, o persoana rebela, energica si plina de viata.

În cautarea veritabilei iubiri

Acesta este si motivul pentru care Franz Josef se decide sa puna capat felului de a fi non-conformist al fiului sau. Atitudinea lui Rudolf de sfidare a obiceiurilor de la curte si a traditiilor nu este deloc în armonie cu calitatea sa de unic mostenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar. În consecinta, sperând sa îsi “cuminteasca” odrasla, împaratul Franz Josef aranjeaza casatoria lui Rudolf cu printesa Stephanie, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Pe 10 mai 1881, nu cu mult înainte ca arhiducele sa lege în buchetul vietii 23 de primaveri, el si Stephanie îsi unesc destinele în fata lui Dumnezeu si a bisericii. Doi ani mai târziu, în 1883, ei devin parintii unei fetite, Elisabeth Marie, alintata cu numele de Erzsi – care va fi nepoata favorita a lui Frantz Josef. Lui Stephanie si Rudolf nu le este dat sa mai aiba si alti copii. De altfel, mariajul lor, înfiripat din ratiuni politice si din vointa unei terte p?rti, este unul nefericit, lipsit de bucurie si de încredere. Afectat de aceasta alianta ce îi fusese impusa de catre tatal sau, cu o femeie pe care nu o iubea si pe care nu si-o dorise niciodata sa-i fie alaturi, Rudolf se îmbolnaveste grav imediat dupa casatorie, pentru ca dupa aceea sa înceapa sa bea ?i sa ia morfina. Dezechilibrul familial provocat de casnicia sa nedorita face ca printul mostenitor sa actioneze în continuare ca un barbat liber, aflat în cautarea marii, unicei, adevaratei iubiri.

Se înfiripa o idila

Prin urmare, Rudolf este prezent la majoritatea evenimentelor din înalta societate. Asa se face ca în vara lui 1888, cu ocazia unor curse de cai ce au loc în parcul de distractii Prater din Viena, arhiducele, pe atunci în vârsta de 30 de ani, o întâlneste pe baronesa Maria von Vetsera (Maria Alexandrine Freiin von Vetsera), o adolescenta de 17 ani.

Maria von Vetsera se naste pe 19 martie 1871, la Viena. Tatal ei este baronul Albin Vetsera, iar mama – Helena Baltazzi, fiica unui bancher grec. La Viena, familia von Vetsera locuieste într-un palat în Salesianergasse 11. Helena frecventeaza înalta aristocratie si este o mama si o sotie devotata. A treia din cei patru copii ai cuplului von Vetsera, Maria are parte de o educatie serioasa si de o disciplina stricta. În momentul întâlnirii cu Rudolf, Maria este o aparitie ce nu poate trece neobservata. Frumoasa, cultivata si distinsa, Maria von Vetsera îi apare lui Rudolf ca fiind femeia pe care o asteapta de atâta timp. La rândul ei, aceasta – la fel ca majoritatea tinerelor de la curte – este fascinat? de printul mostenitor. Ajunsa acasa, dupa ce paraseste Praterul, baroneasa îi povesteste plina de încântare, într-o stare de puternica însufletire, profesorului sau de franceza, despre momentul întâlnirii cu Rudolf. În curând, dragostea Mariei pentru arhiduce ajunge sa se transforme în obsesie. Adolescenta colectioneaza articole dedicate printului mostenitor si fotografii ale acestuia aparute în presa vremii.

Dragoste vieneza

Comportamentul Mariei nu trece neobservat de catre parintii acesteia. Îngrijorati, nelinistiti si tematori de întorsatura pe care ar putea sa o ia lucrurile, Helena si Albin von Vetsera decid ca solutia cea mai buna pentru a împiedica o relatie între fiica lor si printul mostenitor este ca Maria sa fie departe de acesta. În consecinta, mama si fiica pleaca într-un sejur de durata în Anglia, prima cu speranta ca Maria îl va da astfel uitarii pe cel de care era îndragostita, cea de a doua cu inima plina de durere si nostalgie, la gândul ca pentru un timp, nu se mai afla în preajma persoanei iubite.

Însa departarea nu se va dovedi a aduce izbavirea asteptata. Nici una din încercarile Helenei de a o proteja pe fiica ei de o relatie nepotrivita nu izbândeste. Maria si Rudolf se întâlnesc în secret, sfidând eticheta si regulile impuse de societatea vremii. În complicitate cu ei sunt baroana Larisch (o verisoara a printului care de altfel, le si facuse cunostinta celor doi), si Agnes Jahoda, camerista Mariei. Acestea sunt la curent pâna în cele mai mici detalii cu aventura amoroasa dintre arhiduce si baroneasa, ajutându-i sa se vada în cea mai mare taina.

28 ianuarie 1889

Orice tentativa de a stavili pasiunea din sufletul celor doi îndragostiti este sortita esecului. Întâlnirile dintre Maria si Rudolf devin tot mai dese. Relatia lor este cunoscuta de împaratul Franz Iosef, de împarateasa Elisabeta, dar si de Stepahnie, sotia lui Rudolf, precum si de mama si de tatal Mariei. Mai mult, baroneasa si printul urmeaza sa aiba un copil, ceea ce complica lucrurile. Divortul lui Rudolf este imposibil. În consecinta, atât el cât si Maria înteleg ca nu se mai pot ascunde, mai ales ca într-o lume aflata sub semnul unor reguli stricte, o legatura cum este a lor nu are niciun viitor.

La sfârsitul lui ianuarie 1889, între printul mostenitor si Franz Iosef izbucneste o cearta puternica. Motivul acestei dispute este relatia lui Rudolf cu Maria. Tata si fiu îsi arunca unul altuia cuvinte grele, ofensatoare, încarcate de ura si dispret. Situatia se dovedeste a fi fara iesire. Ca urmare, în dupa-amiaza zilei de 28 ianuarie 1889, arhiducele si Maria îsi dau întâlnire la castelul de vânatoare al prin?ului, în Mayerling. Cei doi îndragostiti cineaza împreuna, apoi se retrag în dormitor. Amândoi se întind pe patul presarat din belsug cu petale de trandafiri. Atât printul cât si baroneasa stiu ca sosise clipa despartirii. Ceea ce hotarâsera de comun acord trebuia dus la capat fara emotie si fara ezitare. Rudolf o împusca pe Maria, dupa care, câteva ore mai târziu, se sinucide. Cadavrele lor sunt descoperite peste doua zile, pe 30 ianuarie 1889, dimineata.

O ultima dorinta

Cea dintâi din familia imperiala care afla trista veste a trecerii în nefiinta a celor doi îndragostiti este împarateasa Elisabeta. Acesteia i se va comunica faptul ca Maria i-a ucis fiul, otravindu-l, pentru ca dupa aceea, ea însasi sa se sinucida. Însa examinarea cadavrelor a demonstrat contrariul – Maria a murit prima, iar Rudolf la câteva ore dupa ea, sinucigându-se prin împuscare. Maria, baroneasa de Vetsera, este înmormântata în cimitirul din Mayerling. Avea doar 17 ani când a decedat. Detaliile legate de înhumarea acesteia sunt sumbre. Ar trebui poate amintit macar faptul ca trupul neînsufletit al baronesei, purtând în el un alt trup neînsufletit – pe cel al copilului ei si al lui Rudolf – este coborât, conform ordinelor împaratului, într-o groapa adânca de 20 de metri. Imediat dupa ce sicriul Mariei este pus în mormânt, familiei von Vetsera i se cere sa paraseasca Viena.

Totodata, membrilor familiei von Vetsera le sunt înmânate scrisorile lasate de baroneasa înainte sa moara. Epistolele ei fusesera gasite în castelul de la Mayerling si duse imediat împaratului Franz Iosef. Acesta le trimite parintilor fetei, cu ordinul expres de a-i fi înapoiate în decurs de o ora. În epistola catre mama sa, Maria cerea sa fie îngropata alaturi de Rudolf, în cimitirul din Alland, ultima dorinta ce nu i-a fost îndeplinita. Cu o dispensa speciala din partea Vaticanului – având în vedere ca era vorba de sinucidere – dispensa în care se spunea ca Rudolf suferise un dezechilibru mintal, arhiducele a fost asezat sa îsi doarma somnul de veci în cimitirul din Viena, în cripta familiei imperiale. Rudolf a fost înmormântat în uniforma alba de general, având capul acoperit cu chipiul, pentru a nu se vedea rana provocata de glontul ce îi dislocase un os cranian.

Mayerling, apusul de soare al casei de Habsburg

În locul lui Rudolf, print mostenitor devine Franz Ferdinand, fiul fratelui lui Franz Iosef si prietenul din copilarie al lui Rudolf. Franz Iosef îl detesta si pe acesta la fel cum îl detestase pe Rudolf, atunci când el traia. La dorinta lui Franz Iosef, în acelasi an 1889, castelul de la Mayerling este recladit. Dormitorul castelului va fi darâmat si înaltata o biserica al carei altar se gaseste chiar pe locul unde se afla patul în care murisera printul mostenitor si baroneasa. Mai târziu, castelul Mayerling a fost transformat în manastire si cedat ordinului carmelit. Odata cu tragicul eveniment de la Mayerling, au disparut o epoca, un imperiu si o dinastie, toate legate de numele de Habsburg.

Corina Diamanta Lupu
Bucuresti
14 aprilie 2011

Servus aus Wien!

Nici nu ne asezam bine in fotoliile de avion si deja ne iau in primire acordurile vesele din mica serenada mozartiana. Ecranele monitoarelor multiplica zambetul irezistibil al lui Nicky Lauda, seful in persoana al companiei cu care zburam, renumitul fost pilot de formula I. Intr-o germana apasata, cu puternic accent austriac, ne sugereaza plin de umor ce sa facem in caz de surprize nedorite. Bineinteles ca nu uita sa recomande, la final, cu mare caldura, „charmanta” sa echipa de insotitori de bord si deliciosul meniu oferit de renumitul restaurant vienez Demel.
Tinerele stewardese, imbracate in rochii moderne din blue jeans, poarta parul prins in coada de cal si sunt foarte discret fardate. Comparate cu cliseul insotitoarelor de bord atat de migalos puse la punct cu care am fost obisnuiti pana acum, „charmantele” par niste liceene sprintene, dintr-o piesa de teatru experimental.
Lista de bucate a furnizorului imperial trezeste nedumerirea vorbitorilor de germana clasica, majoritatea ingredientelor si metodelor de preparare nefiind prezente decat in vocabularul austro-ungar: „mere de pamant” in loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smantana batuta” ca frisca si „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scapat nici banala punga pentru rau de aer, numitul „saculet scuipator” in care o mana inspirata a plasat o bombonica Tic-Tac, ca sa merite efortul.
Orasul ne primeste cu frig si cu zapada, dar si cu miresme de iarna, de vin fiert cu scortisoara, de vanilie si ceai cu rom. Radiatoarele duduie de caldura iar mirosul de lemn de prin case aminteste, parca, de vacantele de iarna de prin cabanele montane. Pe strazi, puhoi de lume, din toate partile. Se vorbeste in slovena, slovaca, ceha si maghiara, mult in romaneste si intr-o puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut deslusi. Si in austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitala de imperiu continua sa-si atraga, ca un magnet, „vasalii”. Vin cetateni din toate tarile care inconjoara mica republica alpina.
„Mica, mica, dar ridica!” – iti vine sa exclami a uimire cand vezi cladirile monumentale din centrul orasului cum se intrec in semetie, care mai de care. Atatea palate, catedrale si sedii parca n-am vazut niciunde in Europa, aliniate curat la apel, proaspat renovate, cu fatade perfecte, luminate feeric. Acum, de sarbatori, basoreliefurile, coloanele, cariatidele si portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scapat nevatamata de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii stiu sa valorizeze la justa sa valoare acest cadou facut posteritatii.
Conturul cercurilor concentrice in care a crescut progresiv orasul in decursul secolelor se descifreaza lesne direct de pe harta, ca un pandantiv la inelele din trunchiul unui copac. In jurul ruinelor forului roman Vindobona, se inchide Ringul in care pulseaza inima orasului, culminand cu catedrala – renumitul Stephansdom. In locul zidurilor de aparare, s-a construit artera cu multe benzi de circulatie, pe care se invart necontenit, in cerc, legendarele tramvaie 1 si 2. Te asezi in tramvai si ti se perinda prin fata orasul-muzeu, cu cladirile in stil romanic, baroc, Biedermeier sau Art nouveau. Nu rareori rasare si strania combinatie supranumita glumet „historismus”, stil pe care puristii intr-ale artei il privesc cu sentimente amestecate. Daca vrei mai mult, n-ai decat sa cobori si sa te dedai unei plimbari ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic.
„Vienna walks” apare lunar si e gratuit, la fel ca si puhoiul de ziare si reviste doldora de informatii, stivuite in suporturi speciale, prin statiile de autobuz. Imposibil sa le citesti pe toate, de aici si sentimentul ca iar ti-a scapat ceva important si, implicit, dorinta arzatoare de a reveni cat mai curand in orasul care creeaza dependenta.
Dincolo de Ring, se intind Viena medievala si cea moderna incinsa temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificatii de aparare ale cetatii, pe care edilii ingeniosi au preferat sa nu le darame. Asa se face ca metroul circula adesea la inaltime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou strabat inelul si cordonul, pornind din centru si continuand catre toate colturile orasului, suprapuse peste pulsul citadin care-si urmeaza cursul pedestru, fara interferente nedorite cu lumea sordida a garilor.
Secanta peste toate, sageata lichida a Dunarii, sau mai bine zis a Dunarilor, caci sunt doua brate regularizate care inchid la mijloc o Donauinsel – paradisul sporturilor in aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza si inceputul, „mama” blanda a orasului. Nu pot sa nu zambesc amar la gandul traversarii inot, atat de facile, pe care am intreprins-o in vara trecuta, pe post de copilareasca revansa tarzie, prin albia fluviului care, la Portile de Fier, punea, pana nu de mult, capat atator sperante.
Dar nu numai arhitectura Vienei face sa lase gura apa multor amatori de frumos. Rezonanta muzicala a orasului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pandesc ascunsi in detalii, incepand cu afisele concertelor si mergand pana la nume de cladiri, muzee, strazi, piete si statui. Ba, pe unii ii mai intalnesti si-n carne si oase, mai ales pe Mozart, care pare sa aiba program incarcat vanturandu-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse – si facand deliciul turistilor, nu numai japonezi. In costum cu pantaloni-pana, redingota si pantofi cu catarama, bineinteles cu peruca alba, e oricand gata sa se traga in chip cu strainii incantati de cunostinta.
Ametiti de atata forfota si arhitectura domneasca, ne-am trezit admirand o constructie de sticla si fier forjat, imbinata gratios ca un minicastel in filigran. N-a durat mult pana ne-am lamurit ca aveam in fata o… statie de metrou. Ce-i drept, nu una banala, ci insasi Karlsplatz, continuand secolul de buna functionare. Ca sa ne mai revenim din soc, am intrat in invecinata „Schnitzelhaus”, unde, in loc de hamburgeri la minut, se servesc crocante snitele-instant, in trei variante: maricel, mare-mare, si imens, toate insotite de o salata orientala ca la mama acasa.
La zece metri mai incolo, fara fasoane inutile, se afla intrarea in muzeul altui bun de larg consum: arta. O usa normala, dincolo de care pandeste o betie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografica, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinatatea dintre arta si cotidian! Era sa zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu exista la Viena. Exista cel mult scuril, daca e sa cauti cu lumanarea. Vecinatatea asta, asadar, ne face sa ne credem mai spirituali decat, probabil, suntem, asa ca ne trezim, dupa cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsand rasfatati in plina strada. Sa te mai miri ca vienezii au renume de „inchipuiti” printre conationalii lor?!
Vocea dispecerului din tramvai anunta statiile incarcate de istorie de parca ar cita din ghidul muzeal al orasului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atentie, se inchid usile”.
Reteaua mijloacelor de transport in comun e de-a dreptul grandioasa. Nu cunosc oras european cu un sistem atat de bine pus la punct. E, de altfel, lucru stiut ca multi vienezi nu poseda carnet de soferi, pentru ca, pur si simplu, ajung mai usor si mai rapid in orice colt al orasului cu un banal abonament universal pentru toate mijloacele de transport. In cazul nostru, „cartonul-minune” de o saptamana.
Ori de cate ori aud vocea dispecerului anuntand statia „Berggasse”, mi-l inchipui pe doctorul Freud, ascutindu-si meticulos creionul in clinica lui de la parter si asteptand sa-i vina pacientii la interogatoriu. Mi-am propus sa nu cobor la statia asta, cel putin deocamdata…
In cafenelele vieneze, specialitatile de cafea – care niciodata nu se cheama simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin insotite de un pahar cu apa proaspata, de la robinet. In renumita apa vieneza se poate intampla sa-ti inghete dintii la toaleta matinala, caci e rece ca gheata. Provine direct dintr-un izvor de mare adancime. Aproape ca arde la atingere, de parca ar zice: „hai, scularea, ca n-avem timp de pierdut!”
Chelnerul imi ia paltonul – „Madam, pe aici va rog” – si-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeratia de Craciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la granita cu Ungaria, pe motiv ca era supraincarcat, cu 600 de calatori. Bineinteles ca nu trebuiau vandute atatea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din Est, preocupati, dupa modelul post-socialist, sa demonstreze ca nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problema, rezolvand-o. Nasul austriac nu s-a lasat pana n-a dat jos jumatate din calatori – pentru siguranta traficului – iar societatea austriaca de cai ferate a suplimentat prompt ruta, dubland capacitatile. Zis si facut. La intervale de o ora-doua vin trenuri din tarile vecine, pline de proaspeti cetateni europeni dornici sa faca shopping pe Mariahilferstrasse.
Pe Mariahilferstrassse s-a inchis circulatia. Cinci sute de politisti in civil protejeaza discret buzunarele cetatenilor onorabili de degetele celor mai putin onorabili care, la randul lor, au mirosit conjunctura propice, iesind si ei la „cumparaturi” de Anul Nou. Efectul globalizarii.
Imi compar, pe ascuns, mainile si picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a carei placa de bronz se aliniaza in varianta locala de „hall of fame” alpin, pe pavajul trotuarului inconfundabilei Maria Hilfer.
Imbujorati, mai comandam un „Punsch” si ne vine greu sa alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de padure, lichior de oua, cu frisca (da, da, „smantana batuta”), visinata, rom etc. Duhuri aburinde urca din cana necontrolat precum duhul din lampa lui Aladin. Cana e decorata cu motive de iarna si avem voie s-o luam cu noi acasa.
Mancam un carnat la botul calului, intr-una din cele cinci piete cu casute din busteni de lemn, rasarite in oras ca niste sate de iarna de pe felicitarile copilariei. Carnatul il primim din mainile unui slovac inimos care isi lauda marfa pe buna dreptate. Carnea proaspata musteste de seva si are gust ca de la porcul de casa sacrificat in ograda bunicilor nostri, acum nu chiar atat de multi ani.
Sa ne miram ca vanzatorul nu e austriac pursange? Ba, bine ca nu: se spune ca un vienez nu e autentic decat atunci cand poate demonstra ca are cel putin o bunica unguroaica, cehoaica sau slovaca. Dovada sta cartea de telefon, care in Viena e plina de nume scrise cu caractere cu diacritice imposibil de pronuntat. Oare porcul din care mancam o fi avut bunici ardeleni?
In curtea castelului Schönbrunn se imbulzesc familii venite sa guste bunatatile de la tarabe sau sa observe animalele din parcul zoologic. Gradina Zoologica intemeiata de Habsburgi seamana mai degraba a parc baroc – o bijuterie cu pavilioane amplasate in forma de stea, in jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajduri si, in paranteza fie spus, nici nu miros asa. Animalele sunt curate si bine hranite. Multe au pui – semn bun. Perechea de ursuleti polari proaspat nascuti se poate vedea pe ecrane, ursuletii pufosi cuibarindu-se pe langa mama lor. Bineinteles ca au deja nume regale, pe masura: Sissi si Franz, vesnic tineri.
Fetita prietenilor nostri tocmai si-a serbat ziua de nastere la Schönbrunn: copiii erau costumati ca nobilii de la curte, iar sarbatorita era imbracata in costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrica zilnic sarje intregi de nobili in miniatura. Noi ne-am multumit cu o plimbare cu caleasca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipitani sclipind de curatenie – mijloc de transport frecvent in centrul istoric unde aproape ca nu intalnesti masini.
Fericiti sunt si copiii care vin la primarie sa-i dea o mana de ajutor lui Mos Craciun, confectionand cadouri mai mult sau mai putin comestibile destinate vanzarii in pavilioanele special amenajate din incinta targului de Craciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”
Pe strada trece o coloana de Mosi in costum complet, inclusiv barbi. Poarta pancarte pe care sunt scrise revendicari. Sunt in greva. Sa speram ca nu vor lua… barba. Din pacate – sau fericire – lumea nu e in dispozitie razboinica. Se aplauda vesel si se ingana colinde. „Mosul, tot Mos, ce sa-i faci daca trezeste dorinta de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”
Cum adica, s-a terminat vacanta? Pai, ce, e dupa ea?! Stai putin, nu se poate. Abia am venit! Cum ramane cu roata mare din cel mai renumit parc de distractii, Praterul, cu plimbarea prin gradina cu statuia aurita a lui Mozart cantand la vioara – da, da, cea de pe cartile postale! – cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc, ale carui bolti gazduiesc semnaturile acelorasi ilustri musterii care acum se odihnesc in cimitirul de la punctul anterior? Cum ramane cu localurile rustice din Grinzing, unde chelneritele imbracate in costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger? In localurile de acest tip, berea este interzisa. Vinurile vin asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, in acompaniamentul lautarilor infocati, obsedati de ceardasul unguresc.
Cui lasam cladirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt doua linii paralele, nici doua ferestre la fel si totul pare sa curga in volute moi, dar, in ciuda legilor fizicii, nu se surpa? Unde lasi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat in spatiu, unde in fiecare noapte se deschide cate un local nou? Dar nimeni nu stie exact care si unde e, zona e intesata de tineret vesnic pus pe sotii, unde, daca te pierzi, nu mai apari inainte de rasarit, „imbogatit” sau „falimentat” cu o duzina de noi prieteni. Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetatean cu domiciliu aproximativ undeva, prin evul mediu, cu halba de bere lipita de mana, care a salvat orasul de epidemia de holera demonstrand pe exemplu propriu ca un corp imbibat cu usturoi e, practic, invincibil?!
Da, da, inteleg ca avionul nu asteapta, asa ca pasim pragul serii – seara dinainte de repatriere, ca de ramas bun, intr-una din cele cinci berarii ale orasului, care inca mai produc, prin traditie, propria lor bere. Ciocnim o halba pentru grabnica revedere. Cele doua cazane de cupru sclipesc lustruite perfect iar berea proaspata, cu mai putin alcool decat cea imbuteliata in sticle, arunca bule de aer sifonate in cerul gurii. Explozia de arome aminteste de gustul studentiei. Comandam „o coasta” si stim ce facem. In calitate de cunoscatori, ne trezim cu o claviatura intreaga de „spare ribs”, fripta cu acuratete intr-un sos care ne face sa ne lingem pe degete. Portia noastra e trecuta drept „gustare” in meniu; comesenilor „seriosi” li se recomanda versiunea „doua coaste”, adica o completa cutie toracica.
Intorc cartonul rotund, care tine loc de suport pentru halba de bere („biscuitele”) si tanarul vietnamez care face oficiile de chelner imi face semn ca a inteles mesajul. Pe dosul cartonului sta scrisa poezioara: „De-ti intorc cartonu-asa, / Inc-o bere as mai vrea”.
Intre timp, isi face de lucru la cazane un tanar blond cu parul prins la spate si cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de schi din Landul Steiermark. Cu o lopata demna de un miner, rastoarna fiertura de cereale din cazane si pregateste o sarja noua. „Cat timp dureaza un ciclu de fabricat bere?” – il intreb eu, curioasa. „Opt ore de fierbere si cinci saptamani de odihna” – vine raspunsul lui de cunoscator.
Direct proportional cu procedeul de fabricat berea creste si respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Intrebarea despre frecventa cu care deserveste cazanele se soldeaza, din pacate, cu un raspuns diplomatic: „Nu pot decat sa spun ca am o norma de lucru extrem de obositoare, care ma tine in priza continua. Daca ti-as spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar seful nostru s-ar supara pe mine”. Aha! Priceput, mestere, asa, in ceata, cum ma situez acum, nu-mi ramane decat sa constat toastand: „Prost!”, in traducere libera echivalentul german pentru romanescul „Noroc”, care sper sa nu se aplice mot-à-mot in cazul de fata.
O ultima seara in cercul prietenilor dragi, rasfatati de o bunica medieseanca, care ne imbie cu ciorba de potroace si cu varza cu costita afumata de-ti lasa gura apa. Nu-i de mirare ca banatenii si ardelenii cu locuri de munca in Austria fac saptamanal naveta acasa: Orient Expresul si-a schimbat doar numele, dar si-a dublat viteza, facand opt ore, de la usa, la usa. Europa e dodoloata!
La Naschmarkt, renumita piata vieneza, despre care se spune ca are absolut totul, ma asalteaza un miros suspect de putina cu varza murata. Manata de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, in cea mai pura germana care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vanzatorul – un sarb – ma intreaba respectuos in cea mai curata romana posibila: „doriti cu moare la punga sau o lasam la casoleta pentru sarmale de Craciun?”… Sa mai zica cineva ca nu sta scris pe fruntea noastra ce hram purtam! Cine-a zis ca nu suntem internationali?
In avion, odata ajunsi la Palma de Mallorca, ascultam la casti Billy Joel. Se spune despre el ca in fiecare an de sarbatori isi viziteaza mama in Austria, dar nimeni nu stie cine e mama lui. Ne pune pe jar cu cantecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.
Parca ne-a citit gandurile. Curata vrajitorie!

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, decembrie 2007

Maksymilian Cieslak din Polonia castiga editia 2010 a Premiului Henkel pentru Arta

Artistul basarabean Pavel Braila s-a aflat printre cei cinci mari finalisti de la Viena.
Henkel Central Eastern Europe (Henkel CEE) a acordat pentru a noua oara  Premiul Henkel pentru Arta, in valoare de 7.000 Euro. Anul acesta, premiul a fost acordat artistului polonez Maksymilian Cieslak. Premiul pentru Tineri Artisti din Austria a mers catre Susanna Flock, in timp ce artista croata Nina Kurtela a primit Premiul pentru Tineri Artisti din Europa Centrala si de Est. Fiecare din aceste premii valoreaza 2.000 euro. Premiile au fost anuntate in cadrul galei care a avut loc pe 25 noiembrie, in auditoriul Muzeului de Arta Moderna al Fundatiei Ludwig Vienna – MUMOK.
 “Prin aceasta competitie, Henkel doreste sa contribuie la procesul de integrare europeana si la cunoasterea culturala a regiunii Europei Centrale si de Est. Ne bucuram si suntem foarte mandri de reputatia pe care a castigat-o acest premiu. Acum 9 ani am inceput cu aproape 180 de inscrieri. Intre timp, am ajuns sa avem anul acesta peste 1.000 de participanti”, a spus G?nter Thumser, Presedintele Henkel CEE.

Anul acesta s-au inscris in competitie 1.060 de lucrari de arta, o cifra record pentru Premiu. Un juriu expert international format din muzeologi, specialisti in arta, custozi renumiti si proprietari de galerii, l-a desemnat pe Maksymilian Cieslak, artistul polonez nascut in Tomaszow Lubelski, drept castigatorul Henkel Art Award 2010.

 „Cu Maksymilian Cie?lak, o intreaga generatie de artisti tineri a castigat premiul anul acesta. Astept cu nerabdare ca Maskymilian Cieslak sa-si expuna lucrarile intr-o expozitie individuala la MUMOK, anul viitor”, spune presedintele juriului Karola Kraus, Director MUMOK in Viena, explicand motivele pentru care l-a ales pe tanarul artist polonez.

Lucrarile cinematografice ale lui Maskymilian Cieslak sunt caracterizate de o mare intensitate narativa si originalitate. Cieslak lucreaza cu instrumente oferite de filmele mute, de estetica filmelor de amatori de pe Youtube, precum si cu elementele unor filmari descoperite de el. Astfel reuseste sa abordeze filmul ca mediu de comunicare intr-o maniera total neortodoxa si uneori amuzanta. Artistul foloseste istoria filmului, momente legendare din istoria media precum zborul in spatiu al lui Yuri Gagarin sau un concert al trupei Doors, ca material pentru un limbaj cinematografic neconventional. Unele dintre lucrarile lui, precum Doctor Faustus sau Cloud Nine, pot fi interpretate drept satire agresive la adresa artei.

Anul acesta,  printre cei cinci finalisti de la Viena ai Premiului Henkel pentru Arta, selectati dintre cele 1060 de inscrieri, s-a numarat Pavel Braila, artist din Republica Moldova, cunoscut pe plan international. Dan Perjovschi, care a expus alaturi de Pavel Braila in 2010, in proiectul Fetish Factory, la Electroputere Craiova, il caracterizeaza pe Pavel Braila drept „un artist care face arta euro-atlantica cu parfum de parjoale moldovenesti. El a sarit din Chisinau direct in Paris si Berlin, oprindu-se oleaca la Dokumenta de la Kassel”.

De asemenea, Liviana Dan isi aduce aminte de reactia starnita de Pavel Braila in 2002, ca invitat la Documenta. ”Pavel Braila provoaca un interes international puternic si responsabil. Puternic asemenea alegoriilor propuse pentru istoria modernitatii din fostele tari ale estului. Responsabil, de fapt subversiv responsabil, asemenea noii prospetimi extravagante si a fascinatiei pentru un nou tip de lux, cum estul nu mai intalnise. In Pavel Braila estul isi recunoaste calitatea“.
Artista croata Nina Kurtela a castigat Premiul pentru Tineri Artisti din Europa de Est si Centrala, acordat tinerilor artisti din Europa Centrala si de Est care fac parte din Programul de rezidenta al  KulturKontakt Austria, partenerul de durata al companiei Henkel. Dupa finalizarea studiilor la Academia de Arte din Zagreb, Nina Kurtela a inceput sa se ocupe intens de dans contemporan. Limbajul dansului a fost integrat in proiectele sale de film, oferindu-le un ritm si o usurinta specifica. Premiul pentru Tineri Artisti din Europa Centrala si de Est, din partea Henkel, impreuna cu bursa care ofera o perioada de lucru de 3 luni in Viena, ii permit tinerei artiste sa isi faca lucrarile cunoscute in Austria si sa cunoasca scena artistica locala.

In cadrul ceremoniei de gala de la Viena s-a acordat pentru a cincea oara si Premiul pentru Tineri Artisti din Austria. Premiul de anul acesta a revenit Sussanei Flock. Artista din Styr a convins juriul cu exemple grafice clare si prin modul in care a abordat spatiul, manipulandu-l artistic si modificandu-l prin cele mai simple metode. Faptul ca a creat un numar atat de mare de lucrari, desi este inca studenta, a fost unul din multele motive pentru care a primit Premiul pentru Tineri Artisti din Austria.

Lucrarile nominalizatilor, precum si cele ale castigatorilor, au fost expuse in perioada 26-28 noiembrie 2010, la MUMOK in Viena.

Pentru mai multe detalii despre gala si fotografii, va rugam sa accesati:

• Pagina oficiala www.premiulhenkelpentruarta.ro
• Pagina de Facebook  www.facebook.com/HenkelArtAward.

Sau sa contactati:

• Roxana Poede, GMP PR, roxana.poede@gmp.ro

Henkel opereaza la nivel global cu o multitudine de marci grupate in trei divizii: Detergenti & Produse pentru ingrijirea locuintei, Produse Cosmetice/de Toaleta si Adezivi Tehnologii. Fondata in 1876, compania Henkel detine pozitii fruntase la nivel global atat pe pietele adresate consumatorului final, cat si pe cele industriale, cu marci binecunoscute precum Persil, Schwarzkopf si Loctite. Henkel are cca 50,000 de angajati la nivel global si a raportat in anul fiscal 2009 vanzari de 13,573 milioane euro si un profit operational ajustat de 1,364 milioane euro. Actiunile preferentiale Henkel sunt listate la Bursa Germana DAX iar compania apare in clasamentul Fortune Global 500.

Fostul director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: "Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost"

Autor: Alex SAVITESCU
“It ain’t over until the lady sings. “Puneti dvs., anglofilii, atributul potrivit doamnei. Caci doamna solista de la Opera vrea sa devina personaj principal al intilnirii dintre publicul iesean si Ioan Holender, dindu-se de ceasul mortii si al institutiei pe care o reprezinta. “Va vaitati, dar nu faceti nimic!” , tuna vocea baritonala a lui Ioan Holender.

Stop-cadru: auditoriu numeros si curios, venit sa-l asculte pe unul dintre romanii care se asaza, ca o virgula intre subiect si predicat, intre fatalism si “hai sa schimbam ceva! “. O alta doamna, pictata de data asta de Balasa, pare sa scape din miini toata galaxia iubirii din “Aula Magna” a Universitatii iesene. Iar el, Holender, pare sa stie cum s-o aduca la loc, dar, pur si simplu, asta nu e treaba lui. Doamna?

Cartea dvs. de memorii se numeste Nu am terminat inca. Sint oameni de 20 de ani, care nu ar face niciodata promisiuni atit de raspicate. Unde va gasiti energia?

Afirmatia nu am nascut-o eu. “Ich bin noch nicht fertig” este o afirmatie pe care editura a gasit-o intr-o opera. Si asta este Capriccio de Strauss, in care directorul de teatru spune, la un moment dat, aceasta propozitiune: “Inca nu sint gata! “. Ar fi un titlu pe care il consider just pentru tot ce fac eu acuma.

Ar fi o traducere mai corecta.

Da, ar fi si o desemnare mai corecta, chiar si mai corecta decit in limba germana, a tot ceea ce fac acum. Si poate v-as si sfatui sa vorbim mai mult despre ce fac acum, in loc sa vorbim despre tot ce am facut. Aicea, toata lumea ma priveste ca “directorul Operei din Viena”. Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost, iar indeletnicirile de acum nu sint mai putin importante.

Nu sinteti mai putin decit ati fost, tocmai de aceea va propun sa vorbim despre omul Holender. Ati facut acum citiva ani o declaratie care poate parea paradoxala: anii de studentie de la Politehnica v-au ajutat in cariera dvs. in domeniul artei. Cum vine asta?

Este o analiza obiectiva si, fiind constient de teroarea si de frica, si de toate cele rele care au fost, totusi trebuie sa vad si lucrurile bune de atunci din invatamint si din arta, si din cultura. Sub presiune, da! Dar nisele, partile in care puteai sa te exprimi au fost si ele prezente si am stiut sa profit de ele. Nu ma consider un criptocomunist, daca spun ca am invatat, in Romania, foarte mult in acea vreme, la Politehnica, unde am avut profesori exceptionali. Si nu toti cei care au avut succese si au facut o cariera profesionala pina in 1989 trebuie pusi acum la perete. Si nu trebuie considerati acum criminali si dusmani si scosi din toate posturile. Si asta pentru ca n-au fost disidenti. Oamenii nu s-au nascut pentru a fi eroi. Oamenii traiesc pentru a supravietui si nu poti sa-i condamni ca au continuat profesiunea si ca s-au acomodat situatiei. Aici, nu sint de acord sa cauti ce a facut unul inainte de 1989. Sa-l condamni daca a facut, intr-adevar, din proprie initiativa lucruri pe care nu trebuia sa le faca. Atunci, oamenii astia sint criminali si sint de o moralitate care astazi ii scoate din circulatie. Dar asta este vinatoarea, asta este continuata de 20 de ani si unii o vor continua: cu asta nu ajungem mai departe.

Cum ati ajuns sa fiti autorul acelei revolte din facultate, din cauza careia ati fost apoi exmatriculat din sistemul universitar, pus cu fata la zid, acuzat de colaborationism?

Eu nu vreau sa ma fac mai important si sa ma fac erou, ceea ce nu am fost. Imi amintesc perfect de ziua aia din octombrie, cind mergeam la un colocviu de teoria mecanicii, cu un lector de care mi-a fost frica, care era si un om de partid. “Nu se tine colocviul, este o sedinta!” , mi s-a spus. Eu am fugit in general de aceste sedinte, dar atunci eram foarte bucuros ca se intimpla asa ceva. Am intrat in sala mare a Politehnicii si, imediat cum am intrat, am simtit atmosfera, nestiind de dinainte ce e acolo – sedinta o pregatisera, din motive politice, studentii din anul al V-lea. A fost nu o rascoala, dar un protest. Si s-au spus lucruri acolo. Si nu stiu ce m-a apucat ca sa vorbesc, fara sa ma gindesc. Dar, stind sub dictatura si sub presiune, se deschide un mic ventil si tisneste dorinta instinctiva a oamenilor de a se pronunta si de a spune lucruri interzise. Si am spus primele cuvinte: “Daca aici sintem acum in aceasta atmosfera incarcata, in aceasta atmosfera pre-revolutionara…”. E!

“Pre-revolutionara” – ala a fost cuvintul care v-a atras nenorocirea.

Exact! Eu ii inteleg pe cei care m-au pedepsit pentru ca, intr-adevar, daca nu dai imediat cu ciomagul in ei, treaba asta devine din ce in ce mai mare. Asta nu am stiut eu atunci, ca era pe timpul revolutiei din Ungaria, si frica celor de la putere a fost ca revolta asta studenteasca va lua alte forme, apropiate de cele din Ungaria. Si dupa aia au venit represaliile normale, daca ti-ai deschis gura intr-un sistem de dictatura. Daca as fi gindit si as fi stiut ce urmari vin, nu stiu ce as fi vorbit, daca as fi vorbit.

Cum au trecut parintii dvs. peste toti acei ani? O matusa, victima a Pogromului, un bunic de-al dvs., disparut dupa ce fusese trimis la Canal, dvs., exmatriculat din facultate…

Foarte greu. Eu totdeauna am avut “origine nesanatoasa”: pina in ‘45, am avut “origine nesanatoasa”, iar dupa aceea, iarasi, “origine nesanatoasa”, pentru ca nu fusesera muncitori.

Ci proprietari ai unei fabrici de otet si marmelada.

Da, nu o fabrica mare, si nici nu au fost bogati, dar au fost burghezi. Dar am ajuns student, pentru ca un an de zile am lucrat pe tramvaie. S-a si scris la Viena povestea asta, ca “a condus tramvaie in Romania si acum conduce Opera noastra”. Da! Asa e. Am condus si tramvaie in Romania, dar nu ca vatman am devenit directorul Operei din Viena.

In ce ani ati condus tramvaie?

Intre 1952 si 1953. Dar nu am fost vatman in circulatie, ci in vagoanele de reparatie. Dar, in filmul ala pe care l-am facut la Timisoara si care a si fost premiat la Bucuresti (premiul APTR – 1999, n.r.), Holi, am condus din nou tramvaiul. Cei care au facut filmul au avut iscusinta sa ma roage sa reconduc tramvaiul. Si tot ce am spus, tot ce am vorbit a fost filmat in timp ce am condus. O chestie frumoasa.

Ati ajuns apoi antrenor de tenis in frac, intr-un frac al tatalui, ciuntit si adaptat. Cum de i-ati luat fracul?

Ha, ha, ha! Pai, ce sa mai faca el cu fracul pe vremea aia? Nimic, ca era imbracaminte de dusman de clasa! Am zis ca tai fracul ala si imi fac pantaloni scurti din el. Astea sint simboluri, totusi: “Ia uite unde a ajuns baiatul lui Holender si nepotul lui Donhelm!”. Donhelm, bunicul meu, a fost o figura de om instarit, vindea stofe. “Uite unde a ajuns familia asta, baiatul asta stropeste terenul de tenis in frac!”

Spuneati mai demult ca plecarea spre Viena a fost marcata de plins: tatal dvs. plingea de bucurie, dvs. de necaz. De necaz, dupa toate pe care le-ati patimit aici?

Da, pentru ca m-am simtit rupt de limba mea, rupt complet. Am plecat de nevoie, si nu de voie. Stiam ca plec ca un om ratat, la 24 de ani, un om care nu stie nimic, care nu e nimic, care nu a invatat nimic. “Ce fac eu cu 24 de ani, in lumea capitalista? ” Bine, si propaganda asta isi facuse efectul. Si am ramas la Viena. La 24 de ani, Viena mi-a displacut profund: pe strada erau curve, prostituate, decadere, Coca-Cola, eu sarac, ei bogati, si am continat sa fac pe omul de stinga.

Si cit v-a tinut?

Mult! Mult! Mult! Stii, devii fericit, te impaci cu viata, cind esti respectat, oriunde ai trai, daca primesti o anumita consideratie pentru ceea ce faci. Eu am primit multa consideratie, pentru ca am stiut lucruri pe care ei nu le stiau. De exemplu, literatura rusa: eu am cunoscut-o pentru ca, de nevoie, am invatat-o. Apoi, operele rusesti: eu le-am stiut, aia nu! Stanislavski, regiile rusesti… Si, stii, intotdeauna exista un interes si o curiozitate a unei parti pentru o alta parte pe care ei n-o cunosc: Brecht, Capitalul de Marx – eu le-am cunoscut. Ei, si asa am inceput acolo. Asa am fost atras de teatru. Dar nu am putut sa traiesc din asta, si atunci mi s-a spus: “Eee, daca ai avea voce!” … Si am zis: “Pai, eu am cintat la Timisoara si am luat si lectii de canto”. Am facut aceasta incercare (admiterea la Conservator, n.r.), si, cind mi-au dat bursa, mi-am zis eu, educat in spirit comunist: “Daca imi dau bani capitalistii astia, inseamna ca e ceva aici!”.

La Viena v-ati luat viata de la capat. Cind v-ati indragostit de opera?

Absolut, la Timisoara, la Opera si la Teatrul de Stat, prin ansambluri, prin repertoriile facute, prin artistii care au fost. Sotii Moruzan, Dinu Gherasim, Gheorghe Leahu – toti au fost zeii mei, asa cum astazi ii admir pe Domingo si pe Pavarotti. “Pavarotti”-i mei au fost cintaretii din Opera din Timisoara. De aia stiu ce rau e cind aceste teatre si opere – ca tot sintem la Iasi – nu fac spectacole, pentru ca pierzi publicul, pierzi o generatie care se dezobisnuieste de a se duce la opera. Si ei vor sa se duca intr-o cladire care e inchisa de ani de zile. Asta e o crima! E o crima fata de tineretul care creste in orasul asta si nimeni nu se sinchiseste, si pe nimeni nu deranjeaza. Nici un ministru al Culturii din Romania nu este deranjat ca, de ani de zile, cladirea Teatrului National din Iasi e inchisa. Acest fatalism este ingrozitor!

De care dintre marii artisti pe care i-ati adus la Viena va simtiti cel mai aproape?

Chestiunile private si apropierile mele nu sint asa de importante. Eu am fost prieten foarte apropiat, intr-adevar, de Ludovic Spiess, care a murit acum citiva ani si care a fost directorul Operei din Bucuresti. Simpatii am avut pentru multi si am adus aproape trei generatii la Viena, in activitatea mea de agent teatral, de la cei care nu mai cinta – Dan Iordachescu, David Ohanesian, pina la Ileana Cotrubas. Ea cred ca e cea mai importanta artista din istoria Romaniei, incomparabila cu altele, cu divinele dive ale mediatizarilor in Romania. Aceasta fata, cu o calitate absolut iesita din comun, a facut o cariera scurta, dar, de cele mai multe ori, exceptionala. Si au fost si altii, care n-au avut posibilitatea sa iasa pina atunci, daca nu ar fi fost conditiile politice de asa natura.

Va intreb, dupa 19 ani de condus un simbol al Austriei: munca de director al Staatsoper presupune si calitati de politician?

Acum trebuie sa va intreb eu ceva: ce intelegeti prin politician?

Capacitatea de a sublima si opiniile stingii, si ale dreptei, si ale tuturor celor care vor sa transforme o institutie de asemenea anvergura in propriul lor capital electoral.

Postul de director al Operei din Viena este asa de periculos si asa de periclitat, si asa de expus criticii pozitive sau negative, incit, daca acolo lucrurile merg cit de cit bine si politicienii nu au probleme din cauza asta, atunci ei te lasa sa-ti faci treaba. Cred ca de asta mi s-a si prelungit mandatul de patru ori: “Sint lucrurile in ordine acolo? Hai sa-l lasam pe Holender sa-si faca treaba, ca lucrurile acolo sint in ordine, si economic, si artistic! Si de ce sa ne incurcam cu altii, ni-i simpatic, e roman, simpatizeaza foarte mult si Austria, ne critica si pe noi, a adus o serie intreaga de lucruri care nu ne convin, ne tot reaminteste perioada ‘38-’45, pe care noi ne facem ca nici nu a existat, pentru ca noi am fost invadati de nemti”… Si eu le-am zis-o, ca nu au fost invadati, ci au facut-o de buna-voie…

Si nu v-au iubit pentru marturisirea asta…

Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: “Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera! “… “Slava Domnului ca asta nu se mai baga! ” Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in “The Times” si “New York Herald Tribune”. Deci notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: “De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii! “. Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala “Gustav Mahler”.

Asta inseamna ca austriecii nu sint sinceri cu istoria lor, nici “la bine”, nici “la rau”? Sint tentati sa-si duca valorile in purgatoriu, la fel cum ati constatat si dvs. ca fac romanii, iesenii, cu cladirile istorice?

Sintem rude indepartate… E ceva!

Ce sfaturi le-ati da managerilor de institutii culturale din Romania?

Daca ei nu sint patrunsi si daca nu conduc aceste institutii cu dragoste si iubire, si respect fata de artisti… Succesele mele le-au facut altii, dar eu am ales artistii! Daca aveti colaboratorii pe care trebuie sa-i aveti si daca ai cunostinte profesionale suficiente, important este ce joci si cu cine joci. Asta intereseaza, asta conteaza, asta e tot! Daca stii ce repertoriu sa alegi si cu cine, si daca lucrurile acestea sint interesante, daca stirnesc curiozitate, e suficient. Nu trebuie sa stii de ce iti place, dar trebuie sa pleci impresionat. Te duci si spui: “Prietene, ma, ai vazut spectacolul?”. “Nu, dar eu stii ca la Opera nu ma…” “Ma, da’ asta tre’ s-o vezi!”

Sa creezi reflexe si legaturi in rindul publicului.

Asta e important! Nu-i spunem propaganda, ci “propaganda din gura-n gura”. Asta e cel mai important! Dar, vedeti, la noi au disparut criticii, n-au un ecou, asta e cel mai trist lucru: mai bine sa fluieri artistul, decit sa nu se intimple nimic. Iar la noi nu prea se intimpla nimic.

Astazi, realizati o emisiune de radio si sinteti in continuare implicat in proiecte prin toate colturile lumii. Exista vreun vis neimplinit al baiatului blond de la Timisoara?

Pe asta v-o zic in premiera: din decembrie, sint angajat la un post de televiziune, pentru doua magazine de cultura pe care le fac din tara, dar si din strainatate. Si incep la Milano, cu spectacolul de deschidere de la Scala. Am posibilitatea sa talmacesc ceea ce fac altii: asta inseamna ca nu sint gata! Asta inseamna ca sint ascultat, pentru ca, altfel, dumneata nici n-ai vorbi acuma cu mine.

——–

REPERE:

» Nascut pe 18 iulie 1935, la Timisoara

» Cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena: 1 aprilie 1992 – 30 august 2010

» Consilier al Metropolitan Opera din New York, presedinte si director artistic al Festivalului “George Enescu” de la Bucuresti

» Premii si distinctii: Ordinul Artelor si Literelor din Franta (1999), Medalia de onoare in aur a orasului Viena (2010), Cetatean de onoare al oraselor Cluj si Timisoara, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti, Sofia), Marea medalie de aur pentru merite a Republicii Austria (2002), Medalia de aur “Franz Schalk” a Orchestrei Filarmonice din Viena

» Carti publicate: Ioan Holender. Viata directorului Operei de Stat din Viena. Autobiografie (2001), Inca nu sint gata! (2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro