ÎNDRĂGOSTIT DE DRAGOSTE: IOAN VASIU, „TÂRZIU ÎN CUVINTE”

TÂRZIU ÎN CUVINTERecenzie de Adrian BOTEZ

 la

 „TÂRZIU ÎN CUVINTE”[1]

de IOAN VASIU

Fără pretenţii de profunzimi poetice abisale (deşi există, în volumul spre cercetare, cel puţin un distih iconico-hieratic, de excepţie: „să ştii că-ntr-un târziu o să te rog/îngenuncheat precum un inorog” – cf. Să ştii…, p. 30), IOAN VASIU se înscrie, fără niciun dubiu, prin poezia sa, în zona eroticului teluric-apoteotic (cu năzuiri, rareori împlinite, de transcendere spre celest). Poezia izbutită a lui IOAN VASIU este cea cu rimă şi cu metru clasic – rareori, şi doar în al doilea micro-ciclu al volumului, întâlnim valori (relevante şi revelatorii), în cea cu vers liber şi alb. Continue reading “ÎNDRĂGOSTIT DE DRAGOSTE: IOAN VASIU, „TÂRZIU ÎN CUVINTE””

Realitatea, memoria şi documentul istoric în armonia cuvântului

AncaNegr1 Recenzie de  Anca Negru

„Exilul românesc…” de Octavian Curpaș  

 

Această carte se încadrează undeva la confluența a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica și beletristica surprinzând cu nonșalanță și dezinvoltură într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoaștere mai sus-menționate. Este document istoric prin faptul că notează acte istorice și vine cu date, evenimente, situații ale exilului românesc și diasporei respective, este memorialistică pentru că amintirile lui nea Mitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul și conglomerantul întregului excursus, este beletristică pentru darul de a povesti, adică pentru povestirile cu șarmul lor implicit prezentate în această operă. Continue reading “Realitatea, memoria şi documentul istoric în armonia cuvântului”

Împărăția cerurilor este după colț

Schite de Umor SCHIȚE DE UMOR SERIOS

de Liviu-Florian JIANU

Recenzie de Vlăduţescu Ştefan

 

Liviu Florian Jianu este un prozator atent la realitate şi sensibil la nuanțe. Scrie cu conştiința valorilor lumii în care trăim. Pentru a selecta general umanul scrutează comportamentul congenerilor. Sinceritatea şi adevărul sunt magistralele conduitei sale cotidiene. Când realul alunecă spre comic şi umoristic, nu se poate izola de acesta. Continue reading “Împărăția cerurilor este după colț”

Recenzie – Exilul Românesc la mijloc de secol XX

‘Exilul Românesc la mijloc de secol XX’ ofera un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales sa traiasca într-o alta tara decât cea natala. si eu fac parte din aceasta categorie, si eu m-am simtit exilata din România ceea ce bineînteles ca mi-a trezit un interes imediat fata de aceasta lectura. Dar cartea domnului Octavian Curpas m-a facut sa vad cât de diferite în forma, dar asemanatoare în esenta sunt majoritatea acestor experiente.

Un prânz cu Nea Mitica declanseaza o avalansa de povestiri emotionante prin felul în care suntem lasati sa patrundem în viata unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-si cauta fericirea în afara granitelor în care s-au nascut.
M-am simtit cuprinsa de nostalgie citind povestile lor, devenind mai constienta si de povestea mea. Când te muti într-o alta tara, oricât de mare e bagajul cu care pleci (si de cele mai multe ori aceasta nu este o optiune), tot nu ai cum sa iei totul cu tine. Îti lipseste mereu ceva. Dar acesta este pâna la urma si motivul pentru care pleci. ‘Traieste clipa’ devine mai mult decât un cliseu auzit de o mie de ori. Risti sa ramâi între doua lumi daca nu o faci. si cu toata constiinta mea ca Pamântul ne apartine tuturor în egala masura, dezradacinarea fizica de un teritoriu creaza confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa. Eu cred ca orice om ar trebui sa locuiasca macar un an într-o alta cultura decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare creaza o alta dimensiune în care individul sufera o expansiune a sufletului si a mintii. Dar sufera… în Statele Unite si o expansiune a corpului uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. si umorul romanului ‘Exilul…’ este esential în temperarea afectului cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe si pline de o viata grea, dar traita din plin.

Cartea este fascinanta pentru ca prezinta destinele unor oameni care au fost nevoiti sa lase în urma tot ce agonisisera pâna când au luat decizia de relocare. si când te afli în aceasta situatie, te agati mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant si fiecare experienta mai importanta. Multi dintre cei care pleaca ajung sa-si aprecieze tara mai mult decât cei care ramân. Poate si dintr-un ciudat sentiment de vina. Dar înveti sa te bucuri de ceea ce îti creezi acolo unde traiesti.

Asa cum ma bucur eu ca l-am cunoscut pe domnul Octavian Curpas si ca am avut onoarea sa citesc aceasta carte cu suflet si sa va împartasesc modul profund în care m-a atins si a rezonat cu mine, sperând sa va trezesc si interesul dumneavoastra de a calatori alaturi de aceste personaje, indiferent de locul de unde veti porni în aceasta aventura.
Maria Roman
New York, USA

 

EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O HALIMA… DAR MAI MODERNA

Acest tânar cowboy român din Arizona, adica  scriitorul Octavian Curpas, vine pe piata literara cu o carte originala. Abia de-am lasat volumul din mâna. M-am întors la prima pagina de mai multe ori. Si afirm  ca lucrarea este de fapt o dibace însiruire de sarade de mare tâlc, temporare si atemporare, puse cu abilitate în gura eroului principal…nea MITICA. Citind, m-am gândit mereu la O MIE UNA DE NOPTI, a lui Eusebiu Camilar. În HALIMA sa,  scriitorul mai vechi ne-a oferit un însira-te margarite de o frumusete incontestabila, care nu ne-a lasat sa dormim nopti în sir, ca pe sultanul împricinat.

Eu as spune ca Octavian Curpas ne-a explodat sub priviri o bomba cu reactie în lant, care-l domina si acapareaza total pe cititor, din scoarta în scoarta. Scriitorul a sesizat si el ca taica-romanul românesc a ajuns la un trist apogeu, ca a fost compromis si abandonat, mai exact – ca n-a mai putut sa functioneze odata cu instaurarea comunismului si începerea realismului socialist, atât de vatamator. Si cât de greu se facuse la noi saltul calitativ de trecere de la nuvela la roman!
Asta o stiu mai bine Cezar si Camil Petrescu, N.Filimon, Sadoveanu etc. Acest mare fenomen literar a fost ideal sculptat în GHEPARDUL lui Giuseppe Lampedussa. Nu-i asa ca va trec fiorii?! La noi, descrescenta si atrofierea literara a tuturor genurilor literare si-a mai prelungit agonia. Dar punctul final l-a pus Petre Dumitriu care a scris bine, dar RAU GÂNDIT,romanul VÂNATOARE DE LUPI.Si lacuna, ca ori ce napasta, s-a întins pe toata zodia realist-socialista. Iar prin acest întuneric infertil…literatura de buna calitate a stagnat.

Din afara tarii, din exilul pe care nu noi ni l-am ales, au dainuit pe Ursa-Mare a marii literaturii românesti câtiva bravi, dar nu au salvat-o de la naufragiu. Sa ne gîndim la Eliade, Cioran, Virgil Gheorghiu…Din boxa româneasca ne-a mai mîngîiat un Fanus Neagu, cu ÎNGERUL A STRIGAT, Teodor Mazilu, cu DRUMUL CÂINELUI, sau experimentul enigmatic al lui M.H. Simionescu cu INGENIOSUL BINE TEMPERAT.

Apoi, dupa INVOLUTIA din 1989 s-a alunecat în zodia defaimatoare a unor patapievici si alti leprosi, bine instruiti dar de intentii criminale, care au denigrat si defaimeaza mereu natiunea, frumoasa si traditionala literatura româneasca.

Alaturi de cei lucizi a sesizat fenomenul distructiv si Octavian Curpas. Aveam si avem nevoie de o literatura noua. La acest ham greu s-au îngamat prin Canada câtiva scriitori cu care ne dam buna ziua prin cotidian. Si ma rezum doar la perimetrul canadian fiindca scriitura mea nu se propune a fi o teza de doctorat. Semnalul de alarma l-a tras, debutant atunci, scriitorul Alex Cetateanu cu UN ROMÂN ÎN CANADA – o carte de referinta pentru exilul românesc si un ghid, daca vreti, pentru prezumtivii români dornici de exil. Din Tara ni s-a alaturat si nou-venita la Montreal, tânara scriitoare Felicia Mihali, cu a ei TRILOGIE. Dar sa nu-l uit pe profundul gânditor Mircea Gheorghe, care ne-a oferit PARTIDA DE CANASTA, precum si alti cavaleri atentatori pozitivi la înoire.

Dar nici în proza si nici în poezie pamântul nu s-a scuturat din tâtâni iar marile ecouri nu s-au lovit înca de toartele cerului. Se cauta si se tot cauta un nou stil de literatura! Alaturi de Octavian Curpas  ne dorim un personaj extrem al literaturii de azi, macar din exil, care sa ne fie drag, sa ne uimeasca, pe care sa-l zidim în memoria mileniului – si el foarte tânar. Asa cum a fost odinioara PACALA al nostru, bravul soldat Sweik, al cehilor, sau un nastrusnic ingenios precum rusnacul Ostap Bender. Un exemplu de mini-mare scriitura a propavaduit în Rusia lui Lenin minunatul Zoscenco. Va mai amintiti de GALOSUL, cartea cu mini schite prin care autorul a batjocorit bolsevismul si pe bolsevici ghiar la ei acasa, luându-i în zeflemea sub nasul politrucilor si al cenzurii?! Ei, bine, cam cu o astfel de carte intra în ring scriitorul Octavian Curpas, românul american din Arizona. Si pot spune ca acest cutezator si-a ales bine locul potrivit pentru tentativa si aventura literaturii lui. Sa nu-i ziceti cartii sale un roman fiindca v-ati însela. Este vorba despre o carte cu mini istorioare foarte profunde, schite si povestiri adunate pe itinerariul vietii si redate noua cu onor. Eu, mai poetic si mai metaforic o numesc o tolba cu sarade. Chiar daca nastrusnicul, sugubatul, sobrul si profundul Dumitru Simu, recte nea MITICA, a fost si este un personaj viabil, pe care, siameza, se structureaza clar-viziunea scriitorului, dibacia lui portretistica, precum si puterea de investigatie prin oceanul nemarginit al emigratiei tragi-comice, uneori hazlie dar foarte tragica în general.

As putea pune aici punct dar n-o fac. Fiindca tragînd o linie între scriitorul român din Arizona, România de acasa si subsemnatul, rezulta un itinerar nou, pe care ne înfratim ideile – o ratiune comuna, o logica îmbratisata de un destin nou. Între timp, si literaturile de trei bani trîmbiteaza. Dar la antipod se aseaza creatia literara a lui Octavian Curpas, care izvoraste dintr-un laborator tânar în care introspectia domina, îsi spune cuvântul. De fapt citim o mini-odisee, în care ratacesc sufletele unor români. Dar o lume nu chiar fascinanta ci doar provocatoare de conflicte. Autorul descopera OAMENI si se aprofundeaza în ei. Printre marile adevaruri dogmatice. El îsi alinta personajele cu biciul condeiului si ni-i aduce sub priviri ca pe niste sfinti în care ne recunoastem. De fapt scriitorul muleaza în maniera personala, irezistibile traditii de comportament al ratacirilor de sine. Ca numai meteahna scrisului  poate sa ne întoarca în amonte pâna la sorgintea
neamului nostru.

Identitatea ortodoxa a prozatorului se face vizibila prin minunatele portrete literare realizate aparent fugar. Cum dar ati vrea sa scrie un scriitor altfel de cum o face acest Octavian Curpas? As mai putea afirma ca în scriitura sa germenul de sacru ramîne nealterat. Totusi, alaturi de tânarul scriitor, chiar si subsemnatul va recomanda exilul de acasa. Nu va luati de piept cu desertul si desertaciunea imigratiei!

…Afara ploua ca în baraganul sufletelor noastre. Dar Dumneavoastra ce mai faceti? LECTURA  PLACUTA!

      GEORGE FILIP
     septembrie – 2011
  la Montreal, CANADA

Odiseea exilului românesc si argonautii ei

Exilul românesc la mijloc de secol XX de Octavian Curpas

Jurnalist de marca, prozator, Octavian Curpas semneaza o carte deosebit de interesanta în care prezinta o particica din istoria emigrantilor români, adevarate pagini de istorie înca nescrisa despre acele fapte care pun în lumina frumusetea trasaturilor omenesti cu care sunt înzestrati semenii nostri de origine româna. Cartea este, în acelasi timp, si un bun ghid al emigrantilor care au avut taria sa ia viata pieptis, sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului.
Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpas un om iesit din tiparele obisnuite, un gânditor cu o mare experienta de viata, pe nea Mitica, pe numele sau întreg Dumitru Sinu, care a lasat sa se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnari scrise, scrisori si documente despre lumea fascinanta prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi marturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vietii lui nea Mitica asa cum a povestit-o el, completata cu o larga galerie de prieteni cu care si-a intersectat existenta, toti oameni încercati de viata, la care se adauga si pertinente completari si interpretari, asa cum au trecut prin mintea, sufletul si vârful penitei experimentate a autorului Octavian Curpas, el însusi, emigrant.
Acesta si-a construit cartea având la baza însemnari de reporter, lasate sa curga în rânduri pline de spontaneitate, încarcate de viata si de aceea, în mare parte, retrairea întâmplarilor nu se face dupa un plan prestabilit, ci curge tumultos dupa jocul memoriei, având la baza intertextualitatea. E o scriitura moderna în care se împletesc într-un ritm plin de viata jurnalismul, povestirea, însemnari scrise, scrisori, documente, rememorari si informatii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tatarascu, despre legionari, soarta lui Mota si Marin, despre scoala de medicina clujeana, etc.
Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebesul de Sus, de prin Marginimea Sibiului, a carui viata tumultuoasa îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul, este protagonistul unor scene de viata inedite. Ca sa scape de urgia comunista, a trecut clandestin granita României în 1948, ajungând în Iugoslavia. Dupa grele încercari, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia si apoi în Franta, iar dupa un timp, sa ajunga în Canada si în cele din urma sa se stabileasca definitiv în USA si sa duca o viata linistita în Phoenix, capitala Arizonei. Dar pâna sa ajunga aici, calea zilelor a fost presarata cu multe încercari grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuiala de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri si suferinte. Mai întâi a fost riscul trecerii granitei cu lungul sir de peripetii care îi puneau în cumpana însasi viata, asa cum pentru multi a fost plata dorintei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele tarii, a urmat un alt fel de zbucium, de alta natura. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranta zilei de mâine si încercari de tot felul  îi solicitau mult curaj, tarie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cutit. Neprevazutul l-a pândit la tot pasul: “Odata ce-ai pasit pe drumul exilului, nu poti sa stii niciodata spre ce prapastii te îndrepti sau pe ce culmi te poti înalta”.
Întâmplarile relatate îti zguduie fiinta, sunt fapte care ti se par incredibile chiar daca ele sunt rupte din realitatea zilelor traite si de noi, în acelasi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opresti pentru a reflecta, a te pune în situatia lor, sau pentru a lasa sa se sedimenteze trairile care îi învaluie pe acesti semeni ai nostri, care au platit un pret atât de scump, dorind sa câstige traiul în demnitate umana.
Chiar daca aceste întâmplari relatate cu multa verva, stârnesc mult interes, ocupând spatii mari în economia cartii, am considerat ca e mai bine sa nu starui în relatarea lor. Ele îsi pastreaza adevarata valoare doar citind cartea, caci repovestirea lor pe scurt le-ar stirbi frumusetea si le-ar estompa emotia ce o da lectura textului.
Cu admiratie pentru omul viu din fata lui, devenit personajul principal al cartii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpas,  relatând lupta pentru supravietuire, întâmplarile din viata sa demne de luat în seama, intervine din loc în loc cu câte o succinta si frumoasa schita de portret:
“Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.
“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-i descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija, astfel încât timpul petrecut în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt”.
“…a stiut întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau, nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere”.
“Nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viata si de spirit, cu o larga întelegere pentru toate cele omenesti, cu fata senina si mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor ca era iubit de toata lumea. “Când intra nea Mitica într-un local al oraselului Saint Gervais se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta”, ne spune Octavian Curpas si apoi adauga – «Ca la noi, la sate!» – cum precizeaza nea Mitica”.
“Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important”.
Datorita experientei celor 63 de ani traiti în exil, nea Mitica poate fi un bun ghid al emigrantilor zilelor noastre, chiar daca astazi problemele sunt de alta natura. Astfel, el atrage atentia celor care se pregatesc sa plece în exil sa nu se lase furati de visul unei vieti în care li se deschid toate portile, crezând ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpas, emigrant si el, subliniaza ideile lui nea Mitica, filtrate de propria-i experienta: “Exista la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsa despre ascensiune “.
“Sa-ti mai spun ceva! – intervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-ma mirat la el: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
Citind aceasta carte, nu poti sa nu-l îndragesti pe Nea Mitica, sa-l admiri pentru multe trasaturi de caracter, pentru vorbele cu semnificatii adânci într-o aleasa limba romana presarata cu vorbe întelepte din graiul popular, o limba mai frumoasa si mai bogata decât a multor conationali. Îl iubesti si îl pretuiesti pe nea Mitica pentru pretul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pamânt, pentru lumina si caldura cu care si-a învaluit prietenii, pentru deplina întelegere a limitelelor si scaderilor omenesti pe care le accepta, alaturi de cele demne de toata lauda. În viata lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capat la altul al lecturii, nu întâlnesti niciun cuvânt care sa aduca umbra asupra lor. El i-a pretuit, i-a iubit asa cum au fost si nu i-a uitat. Prieteniile au durat pâna la capatul vietii lor chiar si atunci când s-au aflat la mari distante. Adeseori destinul a tinut cu ei si le-a facut posibila întâlnirea la diferite rastimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toti prietenii sai au fost oameni de calitate ireprosabila, pe care i-a ales dupa sfatul bunicului sau, Nea Niculita: “Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit!”, sfat pe care îl pastreaza cu sfintenie si acum la anii senectutii. Prin fata cititorului se perinda prietenii lui asa cum i-a înregistrat mintea si sufletul lui nea Mitica, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita, Costica Vâlceanu, un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca sa ajunga în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunarii de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Noua si înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc, iar ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Pentru Octavian Curpas, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndraznit sa lupte pentru o viata decenta, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forta dramatica, spiritualitatea româneasca raspândita în lume, adevarate “destine paralele” cu care viata lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte si nea Mitica, nu si-au gasit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încarcata de ura, de revolta, de mânie, dorinta de razbunare. Toti au luat viata pieptis, luptând din rasputeri si supraveghind sa nu scada statutul demnitatii, purtând cu dragoste numele de român.
 Ca si în viata, Dumitru Sinu nu apare niciodata singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a pastrat toata viata, i-a stimat si i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile si durerile prietenilor au trecut prin sufletul sau: “Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica, noteaza Octavian Curpas, si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român”. Si mai apoi completeaza ca o concluzie cu câteva trasaturi de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile celor care au reusit în diaspora”.
În cei 63 de ani petrecuti în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simtit român si a simtit ca radacinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
Rândurile din care se desprind ca rupte din inima amintirile celor dragi de-acasa, dorul de tara, pretuirea culturii si limbii române îti înmoaie inima de duiosie si te trezesti ca ti se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitica, este “o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat”, noteaza autorul Octavian Curpas. Despre bunicul sau, autorul noteaza: “Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»
 Pentru ca si eu ma numar printre emigranti, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplina dreptate autorului Octavian Curpas care spune:
„Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflecteaza asupra celor citite, apreciez în mod deosebit aceasta carte pentru ineditul ei, ca Octavian Curpas stie sa puna în valoare însemnatatea faptului aparent minor, care se scurge pe lânga noi aproape neluat în seama. O apreciez pentru ca e o carte care te convinge, te cucereste prin sinceritate si farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care traim. E o carte care transmite cititorilor emotiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogateste cunostintele despre oameni, despre locuri si moduri de viata cu totul remarcabile.

ELENA BUICA
Toronto, Canada

Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

 

UNELE RISCURI ALE ÎMBELSUGARII TALENTULUI

 

 

POEZII DE DRAGOSTEANTOLOGIE” – de IONUT CARAGEA

 

Recenzie: prof.dr. Adrian BOTEZ

 

 

…Scoasa de Editura FIDES, din Iasi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUT CARAGEA, intitulata, cu simplitate (nu stim si cu câta modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisiva cultural-problematizanta Prefata, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdata, are mari dificultati cu cititul pe orizontala…al Prefetei lui Corneliu Leu – asa ca, „mai va” pâna la verticala, de Coloana Infinita, a Poeziei!!! – …de aceea si apar, pe blogul inginerului userist, alegatii aberante, referitoare la secvente…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…cosmarul imposturii!: „Ionut Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe sa delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> si alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce întelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „întelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru ca e Directorul de imagine al U.S.R. si, implicit, tuterul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, seful U.S.R.?![2]) – …însa, din pacate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce si-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – si, fireste, nici tocmai ceea ce ar fi asteptat cititorul.

…Exista, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar si pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbavitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „ma sfinteam în iordanul pulpelor tale, sau „naiva” (în sensul fermecator, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-crestina Întrebare retorica, p.70: „oare o poezie/fara tine si fara mine/nu se va simti parasita/de dragoste?”, inteligente si dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbratisate/încrucisate/pâna când toate noptile/vor fi albe” (cf. Nopti albe, p. 87),

…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie pagâna si candida a iubirii : “locuiesc într-o camera/cu pardoseala mozaic de saruturi/înca-ti mai simt mirosul talpilor si dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevarate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tau,/pescarusii zburau prin manunchi de fuior,/pe umarul stâng îti plana un cocor, pe dreptul Soarele îsi tragea rasuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcatuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, gratioase, fermecatoare si frumoase precum lumea si…sirenele/ondinele/stimele: “deseori iubita mea cânta/la miez de noapte/vrajeste pescarii” (cf. În alta viata am fost un râu, p. 118) –

-alegorii si elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înalta, încât te face sa te cufunzi în Sinea Cosmica: “iubito,/m-ai învins si ma declar iubit/zâmbesti filigran la coltul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancora în spatele tau/vântul îti bate în pânze valuri te poarta/departe ia-ma cu tine arata-mi/cum se înseala o moarte” (cf. Aripi de pesti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicatetea sa romantic-suprarealista – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/dupa ce am lasat-o plina de semne/am strâns-o în palme cu ura/si mi-am îndreptat privirea spre cos/si parca…/si parca ceva/ca un fosnet de frunze/ca strigatul unui copac trecut/prin nu stiu câte generatii de prese/si parca ceva îmi spunea/sa nu ma grabesc/si-atunci am desfacut încet-încet/acel cocolos de hârtie/si… înauntru/iubita mea statea/cu capu-ntre genunchi/si plângea”) – sau expresionista si covârsitoarea panoramare cosmico-lirica a iubirii, din poemul În inima orasului, p. 66: “Eu si femeia din lacrimi/Ne desfasuram viata/În fata marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

dar si alunecari spre banalul pretios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasa” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “as vrea sa fie-un traznet iubirea mea focoasa/si tunetul sa urle sub talpa mea mizera”),

reusite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologica a veacului XXI, dar neparasind, nicio clipa macar, tezaurul arhetipalitatii mitice a umanitatii:

au fost odata ca niciodata/doi ioni împovarati de iubire/stationau fiecare pe orbita lumeasca/ei stiau unul de altul si încercau sa sfideze/teoria relativitatii se întâlneau în vise/îsi descarcau sufletele împarteau trupuri si stari/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion si Ioana, p. 72) – sau: “sa învatam sa piratam iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc sa mirosim liliac/sa îi poruncim sa ne faca pe plac/fara prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Sa învatam sa piratam iubirea, p. 96)…

dar si regretabile ratari, spre frivolitate în jocul rimelor si insuficient control al semanticii (si insuficienta observatie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a-cu timpul aurul se schimba-n tinichea/si dragostea ti se va parea lichea” (cf. Inel de logodna, p. 61), sau: “Cu toate dorintele te voi cuprinde/Pâna la a doua runda” (cf. Îndragostit de cursa lunga, p. 64), sau: “eu sunt în jungla un leut – coama zburlita” (cf. Iubita de la capatul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desavârsesc arta” (cf. Iubita mea, martiana, p. 80), sau diminutivari interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeata, iubire, iubareata/Draguta mea draguta” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau ramâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Sa te-alerg pe malul marii,/Sa-ti spun soapte dulci de-amor/si în clipa sarutarii/sa sfidam natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii si eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea româneasca a Dumnezeirii!): “este acum o fata marie/însamântata de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu stiu câta oara” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” si spre „ahturile” tiganesti-lautaresti (dar nu de secol al XIX-lea si nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pilda, Ah, Ioano, p. 44: „ah, si ce pometi,/sinceri si glumeti (…) ah, si sânii tai,/plini de vânatai,/ah, si ce buric,/fara siretlic,/ah, si ce mai spate,/de-o sa am pacate,/ah, si ce mai brate/or sa ma înhate” etc.).

Toate aceste ratari sunt riscuri deja asumate „din nascare”, ale manifestarii dinamice a unui talent (prea) îmbelsugat, iar nu excrescente monstruoase, nefiresti – pentru Poezia oricarui Autentic Poet.

…Noi stim foarte exact, acum (dupa ce i-am citit, lui IONUT CARAGEA, câteva volume de excelenta Poezie!), la ce înaltimi suverane se ridica talentul lui IONUT CARAGEA – si, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, vazând cât de neglijenta i-a fost selectia poemelor. O „antologie”, cel putin asa ar fi de dorit, ar trebui sa adune-culeaga (…cu extrema raceala axiologico-chirurgicala, cu nemiloasa luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) – bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor carti… – carti, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…si, deci, purtând, agatate de metalul pretios – inevitabilele zguri. Dar, din pacate, multi scriitori, chiar dintre cei universal consacrati, îsi rateaza „auto-retrospectivele”, nu stau la distanta optima, fata de „tabloul” creatiei lor trecute, atunci când îsi executa selectia pentru „marea sinteza orfica”. Si, atunci, devin firesti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (dupa experienta unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poetilor lumii) ca niciodata, vreun Poet, sa nu fie încercat de luciferismul „auto-antologarii”: antologiile sa i le faca, totdeauna, fara exceptie, doar…posteritatea cititor-admirativa!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelsugarea Harului, la IONUT CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de suparator-agresive, „ratarile de selectie”. Cine are un talent viguros si stufos, aproape furibund, precum IONUT CARAGEA, este firesc sa produca, pe lânga admiratia fata de sublimul coroanei avântate spre stele, si umbra: îti mai tragi sufletul, în conul de umbra al ne-izbutirii, pentru câta sufocare cu Frumos te-a obligat sa absorbi, prin bietele tale doua nari si doua pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea navale de lumina orbitoare.

…Totusi, pe viitor, trebuie facut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUT CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (si chiar de „gust”!). Solutia am dat-o, deja, dupa opinia noastra: IONUT CARAGEA sa nu-si mai pritoceasca/alcatuiasca, în singuratatea auto-admirativa, propriile-i antologii… – ci sa lase posteritatea sa-i „cearna” si…”discearna”, întreaga Poezie. El, IONUT CARAGEA, sa se lase în voia fluviului Creatiei Orfice, adica, sa faca ceea ce TREBUIE sa faca orice poet, pentru ca este SINGURA LUI MISIUNE: SA-SI SCRIE „DICTEURILE DIVINE, cu frenezie (neîntrerupta de zvârcoliri, ispitiri si curiozitati narcisiace!), sa consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …si sa-si faca aceasta datorie, fata de Dumnezeu si Univers, cu uluire de vesnic copil, întru vesnic regenerata prospetime a sfâsierii sacrificiului hristic.

NOTE

1– Cât de multa buna-credinta etaleaza inginerul userist, fata de IONUT CARAGEA, se poate vedea în modul cum amesteca valoarea (sau, sa zicem: nonvaloarea…daca asa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colectia unei edituri?! Îl citam pe dl inginer: “În ilustra editura si colectia ei Eidos (exista un brand în jocurile pe calculator numit asa) au aparut autori ca Florin Tupu, Virgil Poiana, Nicolai Ciobanu, Teofana Botosineanu“. Azi, draga domnule, daca dai bani “câti se cuvine”, poti fi publicat, si handicapat mintal sa fii, pâna si de…Editura Institutul European! – …si, invers: oricât talent sau, cine stie, chiar genialitate, ai avea, daca nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, ramâi sa te publice Editura din Cârligatii din Deal! Spre exemplu, Iulia Hasdeu, geniala fiica a lui B.P.Hasdeu, a fost publicata, înainte de 1989, la Editura Litera, vestita, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreati…culturnico-politic (…si, de atunci, nu s-au schimbat prea multe si nici fundamental!).

 

2-Si superficialul „elefant” Alex Stefanescu are o tentativa de critica (jumatate de pagina),  în care confunda critica literara, cu referiri/atacuri (de o penibila vulgaritate!) la persoana: “Ionut Caragea etaleaza o masculinitate feroce” etc. Cam multa “atentie”, acordata, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUT CARAGEA – …pentru ca apoi, perfect logic, sa se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Pai, domnilor boss-useristi, decideti-va, pentru Dumnezeu: daca e atât de neimportant, ca scriitor, de ce va preocupa si chiar va întreceti, care mai de care, sa-l spurcati pe IONUT CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimeaza…si IONUT CARAGEAcum a fost, asa ramâne” – adica un AUTENTIC si îngrijorator (pentru voi!) de talentat si cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!

CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGAT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parca ratacit printre scrierile sale dramatice!), ultimul aparut, al omului de teatru si scriitorului bacauan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigat” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov marturiseste curatenia sufletului sau si se lasa la judecata lui Dumnezeu: „Si de data aceasta/plângerea mea/este luata/tot de razvratire/si totusi/mâna mea/de-abia înabusa/suspinele mele”)  – este, întru adevar, o carte de marturisiri, facute cu sinceritate/onestitate de Duh liminara, dusa, uneori, pâna în preajma brutalitatii – nici macar o clipa, însa, neatingând hotarele vulgaritatii. Ba chiar cu bucuria mistica a marturisirii Durerii si Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea si împlinirea functiei cathartice si soteriologice a Poeziei: „o piatra strabate/umbrele lor/si ma loveste în piept.//Doamne,/cu câta bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câta bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigat – ceea ce sugereaza obsesia, aproape „pipairea” dureroasa a presentimentului unei iminente  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului ca mesajul sau PERSONAL-POETIC are importanta cosmic-ameliorativa, pentru altii/ceilalti (atitudine hristic-altruista, întru Eros Agapé): „nu-mi lasati timp sa va rog/sa fiti mai buni” – cf. Supravietuire, p. 20 – desi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptarii unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea sa-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastra/îmi este/chiar dovada iubirii/ce va port!” – cf. Strigat (1), p. 25 – sau, dimpotriva, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru ca este unul cu continut metafizic inimaginabil-major, trebuie sa fie amânat (voluntar, constient de nimicnicia si grosolania materiei!), pâna la metanoia deplina a cuvintelor: „as fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am facut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; ca scrierea, înlocuind ek-stasa initiatica a Ascetului Meditativ întru Eterna Potentialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelatie Deplina:  „dar eu am aflat deja ca în lume/hârtia/de-ar fi ramas imaculata/semenii mei/ar fi fost fericiti!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturitati, o carte a bilanturilor pline de curaj, desi semanata, foarte des, si cu obsesii senecte si chiar funeste („îmbratisat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspectii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)sta si-asteapta amarâtul/(…) îngerii sa-i dea sfârsitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urca pamântul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; si chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleaca, întru dedublare fiintiala, odata cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Calatorie a Re-Initierii: „si miros tot mai placut/putrezind”, cf. piersica – nemultumirile si motivatiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar si cu zvâcnituri de revolta contra resemnarilor senecte, cu  încercari de fronda juvenila verbalo-formala: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrazneste, pâna la capat, autentice intersectari cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când siruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN sta, în primul rând, în vigoarea expresiva a marturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN da marturie ca, dincolo de ek-stasa poetica, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostaza a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic si stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasa” care îi contrariaza pe toti ceilalti oameni: cine s-ar astepta ca greutatile si obstacolele vietii sa-l fi înacrit pe Omul-Poet, cine crede ca apropierea mortii îl covârseste ori înspaimânta, se însala profund, nu tine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasa exilat…cel mult, se autoexileaza, în ceva ce rareori devine strigat autentic, dar foarte des ramâne spunere ferma si îndesata, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dictie de adevarat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), pâna si Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodata admitând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradata spre ura si non-armonie, nu este decât o zona de  batalie/polemos/polemica dura cu raul – pentru Poet, ea este zona de initiere/re-initiere, prin SUFERINTA REVELATORIE – caci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni si mai puternici…chiar cu riscul de a nu obtine transcenderea i-mediata. Niciodata a autocompasiunii! Poetul îi dispretuieste si-i compatimeste, uimit – cu întelegere, dar si cu malitie fina, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveti atâta nevoie /sa credeti/ ca mor trist…/însa eu /va dezamagesc si ridic/cu infinita bucurie/piatra ce ma loveste” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefata – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlantuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice si, deci, partial, iesind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventata si construita de oameni (aratarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiforma/sunteaza lichele importante la vârf !/(…)esti pomenit/când o târfa locala/se deschiloteaza cu frenezie/în Capitala” – Desfigurarea Soarelui si, deci, aparenta cvasi-eliminare a fortelor benefice, din lume: „dupa soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu fete-ngalate de zâmbet/ ipocrit cautau sa ma                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mâna” – strângerile de mâna devenind sinonimul Sarutului Iudei, din Gradina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I catre bacauani, p. 50; Bâlciul Desertaciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustator si Exasperant-Proliferant: „si mai vedeam omeneste taifasuind/lasi nemilosi/defaimatori ticalosi/haini/prostii tuturor ocupatiilor înruditi în pohfala/jigodii pofticioase de mariri ilicite / oameni de buna credinta gresind/oameni curati/murdarind/învatati sustinând aberatii (…) farisei chezasuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelita…” – dar, din orice rau, iese, pentru cel întelept, ceva bun, ba chiar rezulta paradoxul autoregenerarii spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simteam cum devin /perfect/pentru a ma naste din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însa, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii si Taumaturgiei Cosmice („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”) , prin efectiva TRAIRE-CA-LUPTA/SUFERINTA, în aceasta lume –  i se face mila de adversarul/adversarii sau/sai, strasnic strunit/struniti si pornit/porniti de demonul urii, al lovirii si  însângerarii semenilor – total inconstient/inconstienti ca orice rau facut, dupa întelepciunea religioasa (crestina si buddhista, egal!), se transforma în bumerang (dupa stiuta zicala: „Bine faci, Bine gasesti –  Rau faci, rau gasesti!”, sau dupa sentinta biblica: „Ce faci, face-ti-se-va!”) si are efect de introducere în spirala dement-alienanta si-n labirintul violentei (violenta – ca instinct josnic/înjositor si incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  mila de tine/omule/nu ma lovi – /îti faci rau:/ atroce/îti creste pofta/de sânge!” – cf. Strigat (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlantuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivatie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judetului din Urma si al excluderii finale a Raului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacaului-Infern, însa, troneaza Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizari Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce alesii tai de elita/se zbat cu disperare sa strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduiosator/si dezorientat primesti/ dispretul magnoliei/ce înfloreste / lânga/statuia lui Bacovia…!” – cf. Si totusi nu pot parasi Bacaul, p. 42. Fie si numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tarie, ca spatiul, odinioara mitic, al Bacaului (astazi, parca ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Si mai exista, fireste, pentru orice crestin autentic (si Poetul VIOREL SAVIN da marturie si semn ca este!), o ipostaza soteriologica trepidanta, dinamic-cosmica, în emersie si imersie, totodeodata: aceea Suprema, Hristica – A FI BUN CONDUCATOR DE DURERE, pe Golgota Strigatului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate pacatele lumii”: „exilat/în strigat voi calatori/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducatori de durere!” – cf. Strigat (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lectie de Bravura în Suferinta, o lectie de Atitudine Hristica, Atotcompatimitoare Lucida (afara de sinele sau, total expus intemperiilor vietii-Traire Efectiva si Hiperbolizat-Maximizata!), Grav Taumaturgica  (dar total asumat, precum si total constientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minutioasa exorcizare, într-un joc retoric necrutator!) – dar si avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al caror miros se simte, tot mai pregnant, în narile dilatate de nelinisti mistice!

                                                                              prof. dr. Adrian Botez

POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”: „REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR

La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompând aluviunile ratiunii pâna la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…însusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, în ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci când discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câstiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumânare pe divan/Miros de tamâie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinta) si: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pâna si în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasa, uneori suflând, ca în niste foale „bine temperate”, în pânzele calatoriei, pâna la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau în nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o întâmplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se îngrijoreze. Îsi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pâna si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au învatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam în noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pâna si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flacari/Ultima serenada/Din seara sfânta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfârsit ?/Sau un nou început?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Într-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pâna la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine întâlneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, într-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta între titlu si…”expresia verbala”…ca si în Odiseea, Remember…ca si în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze în surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumânare s-a stins/în aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au înteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farâma de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pâna la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, în genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul înca nedesavârsit: „Întâiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atâta maiestrie/În prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! În definitiv, orice om îsi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
prof. dr. Adrian Botez

"La umbra timpului", insemnari despre un poet

Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul  profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni.  Eu sunt in  dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe  si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste  caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii  admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari  si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza,  si dupa ce se lasa intunericul,   sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic  iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord.  N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt.  Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu,  ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui  Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora,  am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea  de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care  ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit,  si de aceea si noi ceilalti  am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am  vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’

Mihai Stirbu

Tresarirea Focului vol. 3, un document zguduitor

…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de  informatori

Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul  propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini,  fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si  de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este  scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este  compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de  spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare,  sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata  masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice  amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca  este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa  de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi  si de  informatori  bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real).  Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu  si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris  prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la  posta si copierea  frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea  trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si  dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal  Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre  falsii „transformisti” iesiti  din nou la iveala din confuzia istoriei  recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii  derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de  totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a  tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER

O poetica a proximitatii

Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011

Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume  necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de  articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti  publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo),  iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul:  Nobila Donna Heraldica sau  Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu  volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la  Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei  spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la  intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si  veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile  poetei rolul acesta  l-a indeplinit  poetul  Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al  conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane  „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati  inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici  preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.

In prefata la volumul La rasarit,  tremurul… criticul Gheorghe Perian  face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat  un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a  programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si  marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai  surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in  semnele  caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea  vede  in fenomene nu numai principiul manifest,  ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea  Heraclit.  Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama  piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate.  Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat   edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un  moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor  rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii,  un  spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si  simtirii noastre. S-a spus de altfel  ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.

Alexandru ZOTTA

Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare

Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.

Pietre vorbind

Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad

Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.

Transfigurare

Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando

Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono

Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.

Pietrele respira

Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.