ULTIMA PIRUETĂ – de Vavila Popovici

Un roman despre starea de fericire într-o lume aflată sub semnul nefericirii

Ultima-Pirueta-255x386

 

“Fericirea este o stare de spirit care trebuie indusă în sufletele noastre.” (Vavila Popovici)

Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca și în Cartea mamei, stilul din « Ultima piruetă » este o împletire de epic și liric.

 „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, după care continuă: „Numai Dumnezeu cunoaste toate gândurile noastre. În fața lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate înțelege cu adevărat.

Narațiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a caror naturalețe poetizeaza epicul cărții. Autoarea prezinta cu mult har si originalitate viața rurală din Basarabia de dinainte si de dupa 23 august 1939, dar si mediul rural si citadin din Romania comunista si post-decembrista. Ar mai trebui remarcate naturaletea si frumusetea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformarilor sufletesti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima pirueta” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reusita monografie a satului moldovenesc, dar si o carte despre valori si despre credinta in Dumnezeu, intr-o lume in care totul este politizat. Titlul cartii anunta finalitatea tragica a intamplarilor, precum si faptul ca fericirea este trecatoare.

Vavila PopoviciVavila Popovici – o scriitoare cu pasiune pentru știință

Nascuta la Sulita, in judetul Hotin, in nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a copilarit in diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a castigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea inceputului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe langa Poarta Sarutului si Masa Tacerii.

Pasiunea sa pentru scris a inceput inca din adolescenta, cand compunea versuri si citea mult. La acea vreme, Vavila Popovici visa sa imbratiseze o cariera artistica, insa acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte pe viitoarea scriitoare in 1952, in Iasiul lui Eminescu, pentru a sustine examenul de admitere la Facultatea de Chimie. Devenita inginer, Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze in fabrica. Desi muncea adesea peste program, aceasta afirma ca nu simtea oboseala, pentru ca ea credea in profesia pe care o facea. Vavila Popovici locuieste in prezent, in Statele Unite ale Americii.

Ultima piruetă”- romanul unui destin

Vorbind despre romanul „Ultima pirueta”, Vavila Popoivci marturisea: “Jurnalul nu a existat. Laura a existat, intamplarile sunt in mare masura reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul in care le-am redat, imi apartine. Este povestea unei vieti, dar si drama poporului nostru, a celor dezradacinati. O transfigurare artistica pe care am scris-o sub imperiul inspiratiei care a venit ca un val asupra-mi, bazat pe acele realitati cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lasat prietenei de catre Laura, personajul principal care isi traieste ultimele zile de viata intr-un spital. Sunt intamplari reale, simtamintele ei au trecut prin filtrul intelegerii si simtirii mele. Firul intamplarilor este derulat in scopul aratarii dramei celor de sub ocupatie, dar si a celor refugiati de teama « ciumei comuniste ». Am urmarit destinul Laurei, pot spune de la nastere pana la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmarind descrierea unor intamplari din Basarabia si din Patria-mama, Romania, atmosfera vremurilor…”

Vavila Popovici este autoare a numeroase volume de versuri si proza. Printre acestea se numara „Singuratatea clipelor tarzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Ingerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american”. Scriitoarea debuteaza in 1982, in revista “Ramuri”, din Craiova, iar sase ani mai tarziu, in 1988, castiga premiul Editurii Eminescu.

Atunci am murit puțin...

« Noaptea acesta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu si era aproape. Ma aflam in gradina casei copilariei mele. Nu-mi simteam picioarele, parca erau amortite si nu ma puteam misca din loc. Am rugat pe cineva, sa sape in gradina si sa scoata cateva flori, de camp si de gradina, sa mi le aduca cu pamant cu tot. Aveam florile in mana si ma grabeam sa le mut cat mai repede in alt loc, in alta gradina, in asa fel ca sa nu sufere radacinile florilor. Trebuia sa le schimb locul, dar nu ma puteam deplasa…O durere cumplita ma chinuia… Dintr-o data, am zarit o pasare mica si alba care cadea de undeva din norii cerului. Speriata, am vrut sa strig, dar pasarea s-a asezat pe umarul meu stang. Atunci am simtit caldura penajului catifelat pe gatul meu, apoi sub barbie, nelasandu-ma sa mai respir… In caderea sa din cer ramasese o dara de lumina ce-mi ardea privirea… Si cred, ca atunci am murit putin… In zadar ceream clementa timpului… El se scurgea undeva spre infinit… »

Astfel se incheie jurnalul Laurei, eroina romanului “Ultima pirueta”, de Vavila Popvici. Laura se afla pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardita cronica constrictiva. Este “o doamna trecuta de maturitate, distinsa, culta, misterioasa.” Sotul ei, Alec, “a fost candva profesor universitar… apoi profesor intr-un sat de pe langa capitala tarii.” Cei doi locuiesc intr-un mare oras din Muntenia, unde au revenit “dupa ce el a dobandit casa parinteasca luata de comunisti si daruita unui reprezentant al noii clase din acea vreme, apartinand “burgheziei proletariatului“. Pe patul de moarte, Laura ii ofera scriitoarei, jurnalul ei intim, sperand ca aceasta se va ingriji sa fie publicat.

Intreaga carte se concentreaza in jurul vietii Laurei si a lui Alec. Evenimentele traite de cei doi soti sunt inregistrate cu acuratete in propriul jurnal, de Laura. Notitele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca in “Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau in “Falsificatorii de bani”, creatia lui Andre Gide, in “Ultima pirueta” scriitoarea prezinta prin intermediul jurnalului Laurei, existenta, gandurile, sentimentele personajelor care interactioneaza cu aceasta. Fiecare capitol din “Ultima pirueta” are ca motto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibraileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu, etc., motto ce aminteste din nou, de romanul lui Andre Gide, “Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de calatorie al Michel de Montaigne. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de calatorie – al calatoriei acesteia prin viata.

Acolo, în acel rai

In „Ultima pirueta”, toposul casei devine referinta. Dorinta de deschidere, de gasire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranta, se leaga de acest simbol. Pentru Laura, casa este in primul rand o “imago mundi”, un loc idilic, un adevarat rai – „In spatele casei se intindea livada de meri, cativa ciresi si nuci. Cand venea primavara si timpul se incalzea, crengile curgeau in vazduh si nasteau muguri… Vara, de cate ori priveam livada, mi se parea ca fructele ard pe ramuri. Erau galbene si rosii, iar galbenul soarelui adaugat, le dadea acea stralucire a focului. Acolo, in acel rai, bunicul imi legase un leagan…

Acest rai nu dureaza, pentru ca istoria se dovedeste a fi necrutatoare. “La 26 iunie 1940 rusii dau ultimatum Romaniei- cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. S-a starnit o panica cumplita. Cine, care cum a putut a plecat, lasandu-si casele, pamanturile si rudele. Bunicii au discutat si au hotarat sa ramana.” Dupa ce situatia politica se schimba, iar rusii preiau controlul, casa se transforma din spatiu sacru, vital, launtric, intr-un spatiu dominat de tragic. “Cand ma intorceam de la scoala, se inchideau usile fiecarei camere cu cate o cheie, astfel ca ramaneam impreuna cu bunicii intr-o singura camera, situata mai in interiorul casei. Bunicul punea un par in dreptul usii de la intrare, ca sa fie un obstacol in cazul fortarii usii.

Un nou taram invadeaza, si in consecinta, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimba, pentru ca maturizarea ei se produce brusc. “Dintr-o data totul s-a schimbat, oamenii maturi si batranii erau inspaimantati, terorizati, stare ce ni se transmitea si noua, celor tineri; parca ne furase cineva visele.” Constiinte zbuciumate evolueaza intr-un univers existential realist. Totul se afla acum sub semnul destramarii ordinii bine stabilite si al abuzurilor. Linistea de pana atunci este tulburata, casa, pana acum un loc mirific, se transforma intr-un spatiu nefast. Bunicul este arestat, pentru a nu mai reveni niciodata.

Vin românii, vin ai noștri!

Si totusi, un an mai tarziu, roata se intoarce, iar istoria, capricioasa, pare sa tina de data aceasta, cu romanii. „In data de 22 iunie 1941 Hitler ataca Rusia, alaturi de trupele germane, armata romana a trecut Prutul la ordinul Maresalului Antonescu. Basarabia si Bucovina de Nord au fost recucerite. Razboiul nu a fost un razboi de agresiune ci, a fost razboiul salvarii fratilor umiliti, ucisi, deportati si stramutati prin violenta. Cei care au luptat, si dintre ei cei mai multi au murit, au luptat pentru un ideal, idealul de libertate! Aceasta idee de libertate, atat de mult dorita, promisa de multi in istorie si ignorata apoi cu buna stiinta… »

Pentru romanii de dincolo de Prut sosise momentul unei noi sanse. Efervescenta cuprinde din nou, inimile obosite, agresate, abuzate. Jurnalul Laurei iregistreaza cu acuratete acest eveniment. « Zvonul s-a raspandit repede: “Vin romanii, vin ai nostri! se soptea la inceput. Cateva minute mai tarziu toti au iesit pe uliti, din casele lor, cu panglici tricolore; se auzeau strigate de fericire si plansete. Din nou auzeam vorbindu-se romaneste, din nou invatam in scoala in limba romana. Venisera profesori tineri si invatatoarea chiar, de undeva departe din Ardeal si din Moldova, sa ne reinvete limba noastra. » In aceste momente, durerea o loveste inca o data, pe Laura. « La numai un an si jumatate de la venirea romanilor, bunicuta si-a dat sufletul in bratele mele. Ramasesem singura in casa, in grija unei matusi care locuia intr-o casa alaturi de cea a noastra”, scrie Laura.

“...aveam să aflu mult mai târziu...”

Octombrie 1944. Laura noteaza in jurnal: “Nu apucasem sa-i fac bunicii toate parastasele, ajutata bineinteles de vecini si rude, ca s-a si anuntat din nou ocupatia sovietica. Basarabia si Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. Romania Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prabusit din nou.” In aceste conditii, Laura hotaraste ca venise momentul ca destinul ei sa se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea in capitala ne dezvaluie o experienta specifica, guvernata de o forta benefica, in sensul ca eroina spera ca din acest moment, viata ei se va imbunatati. “O dulce ameteala ma insotea, dupa un drum atat de lung. Sufletul meu era rascolit de durere, de speranta, de vise. Mergeam pe strazi, aveam din nou pamantul sub picioare. O data cu seva ce navalea spre ramurile copacilor, urcau si in mine puteri nebanuite, puteri ce zacusera ingropate adanc in suflet...”

Ultima piruetă” este un roman realist, desi are o tenta de poveste. Opozitia dintre esenta si aparenta, precum si permanenta actualizare a trecutului, fac ca viata reala, precum si perceptia lumii sa fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, intreruperile de sarcina, relatia cu Alin si apoi cea cu Sever, reluarea neasteptata de catre Laura, a legaturii cu cea care ii daduse viata, isi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existentei. Idila Laurei cu Sever sta sub semnul intrebarii inca de la debut. “La numai un an de la revenirea mea in serviciu, directorul care ma angajase a plecat si a venit un alt director, mai tanar si care pusese ochii pe mine. Totul a inceput cu o invitatie la un restaurant. Am acceptat, fara sa stiu prea multe despre el. Era tanar, barbat bine, chiar pot spune ca am fost fascinata de fizicul si comportamentul sau. Eram mandra ca ma invitase seful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam sa aflu mult mai tarziu...” Concluzia cu care Laura ramane dupa ce se desparte de aceasta noua iubire este aceea ca oamenii plasati pe o treapta superioara a ierarhiei sociale nu ii accepta in preajma lor decat pe cei ce le pot fi de folos.

De ce îngăduie Dumnezeu… ?”

Un loc aparte in structura romanului îl ocupa elementul religios. Laura este urmarita mereu de ideea pacatului comis, de gandul ca si-a scos din pantec doi copii. Iata de ce, credința in Dumnezeu si in Maica Domnului semnifica pentru ea existenta unui ideal spre care tinde sa ajunga. Religia inseamna pentru Laura un nou inceput al creatiei fiintei ei spirituale, dar si puterea de a imbunatati lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a patrunde intr-un spatiu sacru, de a-si gasi un reper fix. “Mă rugam la Dumnezeu sa-mi ierte păcatele grele si să-mi arate un drum luminos pe care să merg măcar de acum înainte. Intram in câte o biserică si mă rugam la icoana Maicii Domnului si a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaște numai binele în această lume.

Discutiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea si Alec imediat dupa casatorie, aduc in prim plan o lume rurala, statornica prin valorile pe care le cultiva. Credinta este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca si al invatatorului, este de a oferi lumina si sustinere. “Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitită am fost si eu în viață. “Ingăduie cu scopul de a ne fortifica in lupta impotriva răului si a ne întări in stăruința de bine, pentru a înainta pe calea virtuții, spre a ne dobândi mântuirea… »

Necredința își întinsese aripile

Lipsa respectului pentru traditie este inca un element definitoriu pentru societatea in care traieste Laura. Craciunul si Pastele sunt momente cruciale in crestinism, iar faptul ca evolueaza intr-o lume indiferenta la astfel de valori este o drama pentru eroina din „Ultima pirueta”. Tonul ironc cu care Sever, cel pe care il iubeste, vorbeste despre sarbatoarea nasterii Mantuitorului, i-l dezvaluie Laurei intr-o lumina cu totul noua, ca un om vulgar si insensibil. „La urmatoarea intalnire a incercat sa-mi spuna ca Sarbatoarea Craciunului este de fapt sarbatoarea copiilor, legata de bucuria zapezii, pentru jocul cu sania si alte jocuri cu zapada… Unii mai cumparau brazi si-i ascundeau sau ii puneau in balcon si ii ornau de Revelion, ca sa stie toti vecinii ca nu au sarbatorit Craciunul. Ce meschinarie!

De o mare putere spirituala, ce reveleaza superioritatea Laurei si a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregatirilor ce se realizau pentru intampinarea Pastelui. „Datinile acolo erau respectate cu sfintenie. Noaptea Invierii era cea mai sfanta si minunata noapte a anului. Acum, in vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari si sfinte sarbatori. Necredinta isi intinsese aripile si venea de undeva de la rasarit. Pacat! Traditia ar fi trebuit pastrata, ea facea parte din fiinta neamului nostru romanesc.

Dincolo de această limită a durerii

Ar mai trebui spus ca in roman este remarcabil redata ideea de pustietate, pe care Laura o traieste la aflarea vesti mortii mamei. Cu toate ca doreste sa o intalneasca, incercarile ei de a-i face o vizita in Germania, acolo unde aceasta locuieste, se izbesc de refuzul autoritatilor comuniste. Tristetea, suferinta eroinei in momentul cand realizeaza ca orice speranta de a-si mai revedea mama a fost spulberata, sunt zugravite prin analiza sentimentelor si trairilor profunde ale acesteia. “Scrisoarea avea un chenar negru si o cruce neagra in dreapta foii. Tatal meu adoptiv anunta trecerea mamei in nefiinta. Ma aflam in acel moment in camera mea. Am scos un tipat ingrozitor. Gazda s-a speriat si a alergat la mine in camera. Eram chircita in pat, cu scrisoarea in mana si plangeam in hohote. Am plans pana cand am lesinat. Toti ai casei s-au strans in jurul meu si m-au readus la viata.Mama mea, visul meu“, rosteam din cand in cand… Mai tarziu m-am intrebat: Ce poate fi dincolo de aceasta limita a durerii pe care am simtit-o?

Pentru Laura, totul pare acum ciudat si incredibil, desi posibil. Din nou, se produce o ruptura adanca, iar efemeritatea existentei, faptul ca fericirea este trecatoare se transforma inca o data, intr-o provocare pentru eroina. Simbolurile malefice ce prevestec primirea anuntului mortuar se regasesc in natura, in fortele stihiale ale acesteia si se suprapun peste momentele neplacute ale unor activitati obligatorii, impuse de comunisti. “Intr-un an, in aceasta zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea si mi se parea ca din ei se desprind pasari negre care treceau in goana si sfasiau vazduhul, sperantele mele zburau si ele -pasari albe-, se amestecau cu cele negre iar eu… as fi tras cu arcul sa dobor pasarile negre… Cum sa uit acea zi? Dupa defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei si o vaga presimtire m-a facut sa o deschid cu teama.

Mai bine nu te întâlneam în viața mea!

O alta tema prezentata de roman este aceea a casniciei esuate, nerealizate. Un cuplu care traieste calvarul absentei comunicarii, al suspiciunii, al geloziei si al minciunii este chiar cel al parintilor Laurei. „Imi amintesc cum mama detesta faptele tatalui, cum nu era de acord cu evadarile lui, cum il ura din cauza purtarii lui, cat despre dragoste intre ei nici nu mai putea fi vorba. Imi era mila de amandoi, caci amandoi se chinuiau. Isi suportau in continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate si adesea, chiar de judecata. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destrama, iar accesele dramatice de manie ale mamei Laurei culmineaza cu aceste vorbe, aruncate sotului: “Mai bine nu te intalneam in viata mea!

Prin contrast, cuplul format din Laura si Alec se afla in cautarea dragostei pure, absolute, unice. Amandoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea si cupida, de cotidian. Cei doi se casatoresc. Aparent, amandoi par a fi invinsi de societatea in care traiesc. Revolta lor denota inadaptarea, insa Laura si Alec au puterea de a spune si de a recunoaste acest adevar. Iata de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt niste infranti.

Imi devenise atat de drag pământul

Remarcabila ramane dragostea Laurei pentru pamantul pe care isi duce zilele. „Imi devenise atat de drag pamantul, incat il aduceam uneori in palme, il miroseam si il puneam intr-o glastra, ca sa-l am mai aproape, in casa. Apoi rasadeam o floare, floare a carei dezvoltare o urmaream cu mare grija. Odata cand aveam pamant in palme, Alec intra pe poarta, in curte, in casa si surprinzandu-ma, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, imi inalta mainile si mi le saruta, asa cum erau, cu pamantul maroniu in causul lor.
Gestul lui Alec, venit in continuarea gestului Laurei, vorbeste despre sansa de a invinge trecutul si de a apartine prezentului prin puterea dragostei si a valorilor morale. Alec actioneaza instinctiv, iar gestul sau denota fidelitate fata de sotie si fata de glie. Prin acest gest, incertitudinile si indoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic in sine este spiritualizat.

Dupa o viata in care relatia lor decurge bine, Laura si Alec ajung intr-un moment de cumpana. Dupa 1989, societatea se schimba, iar Alec are posibilitatea sa isi redobandeasca ambele case – una la Buzau, cealalta in Bucuresti – ce ii fusesera furate de comunisti. Din acest moment, atentia sa se canalizeaza numai in aceasta directie. Atunci cand Laura ii spune ca si-ar dori sa isi revada locurile natale, el ii replica: “O sa mergem, Laura, o sa mergem pe urmele copilariei tale, iti promit! De indata ce vom termina cu lucrarile pentru aceasta casa“. Framantarile sale legate de cele doua case nimicesc dimensiunea vietii domestice de pana acum, ii distrug practic, familia.

Numai El ne poate înțelege cu adevărat

El iubeste casa, eu mai mult pamantul”, afirma Laura, devenita victima a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodata sa isi revada pamantul natal, asa cum nu i-a fost dat sa isi mai reintalneasca mama. Moartea ei este pana la urma, o eliberare morala. Alec in schimb, ii supravietuieste pentru a lua cu el tot trecutul de care il privasera comunistii. Psihologic, el isi sustine si isi justifica sacrificiile facute pentru recuperarea si renovarea caselor, astfel: “Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut in inchisoare, acei ani frumosi ai tineretii! Am pierdut prietenii, lumea parca mi-e straina! Nimeni nu-mi va putea reda viata furata de comunisti!

Laura devine o a doua Ana, soția mesterului Manole. Motivul zidului parasit, prezent in balada „Manastirea Argesului”, este reluat in „Ultima pirueta”. Casele lui Alec sunt asemenea ziduri parasite, iar el intelege ca pentru a le recupera, pentru a fi iarasi stapan pe trecut, trebuie sa aduca un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertifirii propriilor valori spirituale si morale, in cazul de față, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neintelegerea unui soț pe care îl stia altfel, îi vor grăbi acesteia sfarsitul. La fel ca si Ana, Laura isi accepta destinul. Dincolo de moartea ei, mai staruie inca trecutul, momentul cand l-a intalnit pe Alec. „Când l-am vazut prima data, nu am avut o atractie speciala pentru el; mi s-a parut ca am cunoscut o persoana ca multe altele in viata mea. Apoi l-am cunoscut bine si m-am indragostit de el. Il iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atentia cu care ma inconjoara, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud in fiecare zi...”

Ceea ce ramane dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravietuieste Laurei este credința pe care a avut-o in Dumnezeu. Romanul Vavilei Popoivici, „Ultima piruetă”, se incheie in mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel catre corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru ca Laura trăise o astfel de dragoste, până la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, dupa care continua: „Numai Dumnezeu cunoaste toate gândurile noastre. In fața lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate ințelege cu adevarat.

Octavian D. Curpaș

_______________________________________________

Vavila PopoviciDacă doriți să achizionați din opera scriitoarei Vavila Popovici, accesați: http://www.amazon.com/Vavila-Popovici/e/B003WHAANK

One thought on “ULTIMA PIRUETĂ – de Vavila Popovici

  1. Stanescu Aurel Avram

    O analiza la rece a unor. existente chinuite…. amintirile… secretul inepuizabile-i tinereti a dnei Vavila Popovici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s