ADRIAN BOTEZ: RAPORT ASUPRA UNEI APOCALIPSE ANUNŢATE

„DERIVA SENTIMENTELOR” 

de VICTORIA MILESCU

(Editura Betta, 2016, Bucureşti)

Cum se defineşte, tehnic, „deriva”? „Unghiul dintre direcția de deplasare dorită a unui avion sau a unei nave și direcția reală de deplasare determinată de vânt (la avioane) sau de curenții maritimi (la nave)” – cf. Dicţionarul explicativ al limbii române.

VICTORIA MILESCU, prin volumulDeriva sentimentelor(cu o Prefaţă semnată de singur-curajosul şi eruditul om de cultură daco-valah, NICOLAE GEORGESCU…unul dintre ultimii intelectuali autentici şi oneşti, ai Daco-Valahiei contemporane!), se dovedeşte a fi nu o Poetă atitudinală, ci, mai curând (cel puţin aparent!), o Poetă constatativă (de fapt, constatările ei, pe alocuri năucitor de crude, sugerează Adevărul esenţial: VICTORIA MILESCU este o Poetă a rezistenţei disimulate sub sabotajul, prin descriptivism crâncen, al demenţei la care a ajuns „lumea prezentului”ca într-o fundătură!): teribil de lucidă, chiar dacă şi-ar dori, din străfund de suflet şi conştiinţă, o altfel de existenţă, faţă de care să se raporteze cu altfel de viziuni şi sentimente – este obligată, de realitatea deviantă, în derivă”, să ţină cont de monstruoasele forţe invizibile care mână lumea aceasta spre râpa dezastrului ultim – cât şi de efectele, în mare parte catastrofice (dar cu perspective de-a dreptul apocaliptice…), a acţiunii acestor forţe invizibilo-subterane. „Raportul” pe care-l dă (asupra lumii şi „derivelor” ei, repercutate, exploziv, în zona sentimentelor!)  vizionara Poetă, asupra lumii în care există (?! – …sau se revoltă contra existenţei…”aşa”?!) – este unul cu totul neliniştitor: nimic din ce se vede nu arată cum ar trebui să arate, nimic din ce există nu mai vrea să fie cum i s-ar cuveni să fie, prin datele sale originar-sacrale. Poeta recunoaşte, cu o sinceritate liminală, că dorinţa (setea de sacralitate) şi realitatea senzorială (desacralizată, în modul cel mai grosier…dar desacralizarea se împlineşte prin noi, prin orbirea/ignoranţa noastră vinovată şi colectivă, cum precizează Jorge Luis Borges, în Roza lui Paracelsus – cf. Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 343!) au intrat într-un conflict final, la modul iremediabil şi ireversibil – în acest teatru cosmico-terestru (ajuns la nivelul de bâlci generalizat-grotesc degenerat/”operă comică! –  „operă” sinistră, care stârneşte o groază cumplită în Poeţii Lumii [dar extrem de discret formulată de Poeta VICTORIA MILESCU!], precum că Dumnezeu şi-ar fi părăsit Creaţia şi creaturile: „De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas…”): „Am crezut că suntem prieteni/am crezut că ne iubim/cu o iubire desăvârşită/am crezut că putem să ne destăinuim fără sfială/(…) am crezut că poezia este cheia de aur/a existenţei noastre/(…) am crezut că nicăieri nu există/că niciodată nu s-a inventat încă/pentru cei mai frumoşi dintre frumoşii nebuni ai/lumii…/Doamne, de ce nu mă laşi la experiment şi iluzie/până la ultima replică/din opera comică – viaţa mea/la poli divergenţi în echilibru fragil/De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas…” (Am crezut, p. 62)

Paşnicul oraş al Iubirii şi Poeziei („Plin de poezie îmi pare acest oraş/[…] plin de poezie ca un stup de miere/privind perechile tinere mergând în tandem/pe aripi metalice, argintii/decupate din stele”)   – capătă, treptat, fiori thanatici, explodaţi chiar „în buza” Iubirii: „nimănui să nu-i pese de tine/decât unui singur om care vine încet/nu ştii când, nici de unde, ca moartea” (Oraşul bunăvoinţei, p. 56) – după care oraşul îşi dezvăluie, fără nicio reţinere, fără niciun complex ori scrupul – forţa malefică sub „ordinul funcţional” (şi sub „ocrotirea”!) căruia s-a pus (în mod silit!): Infernul Auditiv, cu funcţie decompozabilă, dezintegrabil-dizolvantă de esenţe divine, grotesc-deformantă, asasină de diversitate, de trezie spirituală şi de personalitate/identitate, obţinându-se distorsiunile semantice optim diabolice (în primul rând, poate – SUFOCAREA! – confundată, isteroid, cu…libertatea: „peştii ţipă sufocându-se că sunt liberi”): „Zgomotul continuu al oraşului/ca o pile de şarpe/târându-se pe şosea/frecându-şi solzii de zidurile/învechite, zgrunţuroase/de obloanele trase, de trupurile/ arămii, vibrante/în ziua caniculară/cât de obosită trebuie să fii/să te întinzi cât e strada de lungă/şi să adormi, părul să-ţi curgă/până-n triajul vagoanelor (…)/plasa cu peştele abia scos din baltă/îţi scapă din mână/alunecă printre maşini/peştii ţipă sufocându-se că sunt liberi” (Canicula, p. 67).

Trăind această lume, Poeta nu se dezice de ea. Constată punctele pe unde se infiltrează diabolismul mizer şi, concomitent, iese (şi se pierde) ireversibil, sacralitatea („În jurul meu se moare/eu fac o tartă dulce-amară/cuptorul încinge casa ca iadul” – Crini, mâini violete, p. 44 – „violetul” este atât culoarea episcopală, cât şi culoarea „sufocării/înecării”) – dar ştie foarte exact cum ar trebui/ar fi trebuit să arate o lume originar-sacrală: „căci iubirea îl mână în viaţă/pe acest popor de poeţi şi arhitecţi/spune poemul rebel ca un cal de rasă/ce ar fi trebuit să înceapă cuviincios cu//a fost odată/o cetate a lui bucur unde toţi oamenii/vorbeau în versuri şi gândeau în cântări” (Efemer şi perpetuu, p. 21).

Însă este nevoită („viaţa mă împinge în ziua următoare/viaţa mă duce de lesă/mă obligă să respir, să beau, să mănânc/să muşc, să lovesc/de toate mă învaţă” – idem), prin receptarea realităţii, să se supună, ba chiar să se conformeze la modul complicitar („doar prezentul contează” – p. 41), chiar şi la atmosfera suprasaturată de crimă a planetei Terra, să-i considere pe „fraţii lui Irinwe”, Demonul Sângelui/Însângerării CriminaleRUDE! Deşi complicitatea este una silită, reticent-sinistră – Poeta ştie că alternativa călăului nu poate fi decât victima (şi vocaţia martirajului lipseşte, tot mai cronic, în lumea aceasta, sufocată de diabolismul înghesuirii în timpul prezent, cel care asasinează, simultan, trecutul şi viitorul planetei vieţii…): „se aud explozii, tirul armelor automate/îmi dau cu ruj pe buzele albe/în continuare se moare, se moare/sună telefonul: trebuie să cobor/rudele mă aşteaptă, prietenii/toţi poartă veste antiglonţ, căşti, pistoale/cobor emoţionată/ţinând în mână un buchet de grenade…” (Crini, mâini violete, p. 44).

Hristos îi numea „fraţi şi prieteni” pe apostolii săi – şi, în consecinţă, prin apostolii săi, îi/ne numea aşa pe toţi cei care aduc/aducem/am aduce (hmmm…) Pacea în lume: „FERICITI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL. “FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA”…

Acum, „buchetele” noastre, ale tuturor pământenilor, duhnesc a…”grenade”. Ne întâlnim-întâmpinăm şi ne „fericim”, unii pe alţii, cu explozii ucigaşe…Şi n-avem dreptul să arătăm cu degetul în altă direcţie, decât spre propriul nostru piept – căci Dostoievski are perfectă dreptate, când afirmă: „Fiecare dintre noi este vinovat de păcatele întregii lumi”!

Eh, a început, de mult, să funcţioneze, din plin, „lumea pe dos”, din evocările medioevice…

Poeta VICTORIA MILESCU este creştină, deci este perfect conştientă de miracolul lumii originare, adică, de TRADIŢIA REALĂ, de „rădăcinile înfipte în magma pământului” (Fructul oprit, p. 66), dar nu e deloc la fel de sigură că în POEMUL-VERB (imaginat ca Şarpe Luciferic) nu s-au instalat, deja, germenii diabolici ai destructurării, căderii, înjosirii sinucigaşe: „poemul paratrăsnet/cu limba lui despicată/trupul poetului e un copac misterios/cu rădăcinile în magma pământului/cu fructe miraculoase/pârguite de fulgerele/din ochiul lui Dumnezeu” (Fructul oprit, p. 66).

Dar, cine ştie (…iar VICTORIA MILESCU a aprofundat eminescian-nirvanica Rugăciune a unui dac, cât şi poemul Andrei Mureşanu, conţinând celebra odă adusă lui Satan-Opusul aparent al Lui Dumnezeu!): în economia divină e posibil ca şi Arhanghelul Lucifer-Cuvântul (numai aparent opus lui „Dumnezeu-Cuvântul”!) să aibă, în cele din urmă, un rol fundamental important, întru soteriologia şi regenerarea cosmică (precum l-a avut în originaritatea Facerii, prin iscarea şi separarea Luminii de Întuneric – „luces”-lumină, „fero-fere-tuli-latus” – a face… – Făcătorul Luminii!) – dacă nu constructiv (continuator, adică, al degradării spirituale a acestei lumi!), atunci, măcar, re-constructiv (de forţe şi „arhitectură” – ARHITECTUL este un arheu al Poeziei VICTORIEI MILESCU!) – întărindu-i, prin proba iniţiatică a ispitirii, pe toţi cei creaţi de Dumnezeu: „Mănânc puţin/dorm puţin/stau în ploaie, sub ger, în zăpadă/las loviturile să cadă grămadă/rabd umilinţe/să mă acuze, să mă rănească/trec prin foc şi sabie/liniştea mea sufletească/nu ştii când te loveşte fericirea/şi trebuie să fii călit/fericirea e un lucru nespus de greu” (Fericirea, p. 141).

La fel de greu, ca şi orice moarte iniţiatică…De fapt, mult dincolo de evidenţierea „derivei” lumii de azi, volumul VICTORIEI MILESCU ne pregăteşte pentru moartea iniţiatică, întru „Noul Ierusalim” ioanic…

…Întrucât Poeta-mistagog (adică, oficiind ca “preot inițiator în mistere la vechii greci” – [prin extensiune semantică]:  “epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a pătrunde aspectele ascunse ale realității”) VICTORIA MILESCU este creştin-ortodoxă (adică, de rit bizantin), adeptă, deci, a TRADIŢIEI, ca mod de fiinţare întru originaritate – în finalul notelor noastre de lectură vom cita cuvintele unui japonez (Niponia cea dârză este, încă, cel puţin parţial, Patria respectului faţă de TRADIŢIE… – în ciuda eforturilor diabolice ale „oculţilor” lumii, de a nu mai fi… „aşa ceva de periculos”…), citat, la rândul său, de Giovanni Papini, în geniala sa Carte neagră:

În 1953, Americanii au obligat Japonia, sub ameninţare, să-şi deschidă porţile civilizaţiei occidentale (n.n.: adică „nimicului”…”pulvis-pulveris”…Amurgul Lumii/Ragnarökr!); iar noi, în loc să rezistăm, am devenit elevii şi imitatorii Europei şi ai Statelor Unite. Excelenţi elevi; dar e foarte greu ca elevii să-şi depăşească maestrul, continuând să lucreze în acelaşi domeniu cu cei de la care au primit învăţătura. Noi am fi putut poate continua, în ciuda ameninţărilor, să fim un popor de samurai, de artişti şi de poeţi. În loc de asta, noi am vrut să devenim un popor de industriaşi, de ingineri şi de navigatori. NOI AM TRĂDAT VECHIUL SPIRIT AL TRADIŢIILOR NAŢIONALE; PENTRU ASTA NE-AM PRIMIT RĂSPLATA” (cf. Giovanni Papini, Cartea neagră, Editura Fronde, 1997, p. 61 – cap. Vizită la Otorikuma).

Evident că (afară de calitatea de…”samurai”!), cele afirmate mai sus se potrivesc şi poporului daco-valah (popor de „artişti şi poeţi”). Dar, în primul rând, această diatribă amar-moralizatoare, a japonezului din cartea lui Papini, se potriveşte, perfect, cu intenţionalitatea reală (dar cât de rafinat, subtil insinuată!) a volumului „Deriva sentimentelor”, a Poetei VICTORIA MILESCU.

                                                                                        prof. dr. Adrian Botez

________________________________________________

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s