Paul Spirescu – DOUĂ-TREI ZILE DIN ISTORIA MISTICĂ A UNUI NEAM (Recenzie la vol. “OFITERUL”, de Adrian Botez)

ofiterul

DOUĂ-TREI  ZILE DIN ISTORIA MISTICĂ A UNUI NEAM

                  Cred că nu va mira pe nimeni afirmaţia că Adrian Botez este un scriitor, pe cât de profund şi de prolific, pe atât de derutant. În orice zonă s-ar afla, a prozei, poeziei, eseisticii, hermeneuticii, Adrian Botez reuşeşte, întotdeauna, performanţa de a fi el însuşi şi de a nu semăna niciodată cu alţii.

Premeditare sau destin?

           Nuvela “Ofiţerul”, apărută anul acesta, la EDITURA ATENEUL SCRIITORILORBACĂU – şi închinată: “Tatălui meu, Ioan, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial”, nu avea cum să facă excepţie, de la această paradigmă.

                   Cartea se focusează, de fapt, doar pe un segment de trei zile din istoria modernă a neamului românesc, perioada 22 – 24 august 1944, dar autorul are grija şi mijloacele artistice necesare pentru a absorbi, în acest scurt segment temporal, aproape întreaga noastră istorie, dar nu aceea a succesiunii unor evenimente exterioare, ci aceea a unei matrici spiritual-mistice care, în credinţa autorului, o transcende şi o predetermină pe cea dintâi.

                    De altfel, în toate scrierile sale, Adrian Botez nu precupeţeşte niciun efort în a demonstra această credinţă: istoria exterioară, aceea pe care o citim din manualele şi studiile de specialitate, nu este decât o umbră (în sens platonician) a unei esenţe profunde, de natură mistică. La care nu putem ajunge prin operaţiile obişnuite ale raţiunii discursive, ci prin avatarurile iluminate ale Credinţei vizionare.

Adrian Botez nu-şi pierde timpul cu “mărunţişurile” evenimenţiale ale istoriei, decât dacă acestea pot fi privite şi înţelese ca ilustrări exterioare ale unui sens ascuns şi incomprehensibil.

                      Cred că în această cheie pot fi descifrate şi sensurile  nuvelei de faţă. Toată lumea ştie cam care au fost evenimentele (exterioare), care au marcat perioada deja menţionată, evenimente ce au dus la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi (armata germană) şi, în cele din urmă, la comunizarea forţată a României. Opiniile cu privire la caracterul benefic sau nu al trecerii României, de cealaltă parte a baricadei – sunt pro şi contra.

                      Adrian Botez analizează şi tranşează problema dintr-o altă perspectivă: aceea a adevăratelor calităţi pe care trebuie să le aibă un militar adevărat, perspectivă care se evidenţiază încă din primul capitol al nuvelei care descrie o adevărată dispută pe această temă, care se poartă în popota aviatorilor de la aeroportul militar al Flotilei X, între colonelul Tudor Dealmare şi colonelul Georgescu şi la care mai participă, în tăcere,  fără a intervene, deocamdată, în niciun fel, şi căpitanul Lixandru Calomfirescu.

                       Relatarea disputei ne formează deja imaginea a două tipuri de om, diametral opuse: colonelul Georgescu – este tipul executantului perfect, al militarului care “nu are vise…” – nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte. Trebuie! Altfel, nu e militar, “e un laş şi un trădător de civil”.

                        De cealaltă parte a disputei, colonelul Tudor Dealmare dezvoltă o imagine umanist – pacifistă a militarului, înţeles mai întâi ca OM şi CAVALER. “Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta…în loc de om şi cavaler, a devenit…superlativul absolut al imbecilităţii – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!”.

                         Colonelul Tudor Dealmare crede cu sinceritate că orice război este stârnit de către “negustorii lumii”, iar “militarul de carieră a devenit, din cavaler, sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte  şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari  model, care au devenit automate de lux…”.

                         Colonelul Dealmare dezvoltă un adevărat tir de artilerie şi asupra Bisericii, care s-a depărtat de la adevărata ei misiune şi care, în ultimă instanţă, l-a trădat pe Iisus. “Toţi L-au răstignit, toţi îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul Dumnezeu-Hristos”.

                         Chiar şi fără să fi urmărit, până la final, desfăşurarea tuturor evenimentelor nuvelei, cu un minim efort de imaginaţie, am putea descifra destinul celor doi interlocutori; autorul se va ocupa doar de destinul colonelului Dealmare, pe celălalt alungându-l în praful istoriei, aşa cum merită, de fapt. Eu parcă îl şi văd, pe colonelul Georgescu, preluând portretul lui Stalin, din mâinile “glorioasei armate eliberatoare sovietice” – şi purtându-l el mai departe, “spre noi culmi de civilizaţie şi progres”.

                          Ofiţerul pentru care onoarea şi cavalerismul sunt trăsăturile cardinale ale militarului va avea, însă, un destin tragic: după arestarea mareşalului Antonescu şi celebrul discurs al regelui, primind sarcina de a trece la dezarmarea şi arestarea camarazilor germani, alături de care luptase umăr la umăr, colonelul-cavaler Tudor Dealmare refuză executarea ordinului şi îi conduce, pe aceştia, până la granită, apoi întorcându-se în cazarmă şi punându-se la dispoziţia Curţii Marţiale.

         …Autorul doar atât ne spune, lăsând în suspensie, desigur cu bună intenţie, deznodământul.

                      Dar am ciunti, în mod nepermis, unitatea şi coerenţa stilistică a nuvelei, dacă nu ne-am opri asupra celor două viziuni ale căpitanului Calomfirescu, fost absolvent al facultăţii de antroposofie şi un iniţiat în concepţia lui Rudolf Steiner. Aceste două viziuni, în interpretarea căpitanului-filosof, ar ilustra “influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau…confluent viselor cu realitatea…a corporalităţii astrale cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul…”.

                            Aici, în relatarea acestor două vise-viziuni, îşi demonstrează Adrian Botez întreaga sa măiestrie scriitoricească: nu le poţi repovesti, cu cuvintele tale, fără să trădezi. Vă voi cita din ultimul (vis-viziune): “Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-I dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii…dar nu afla nimic isprăvit…şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână…nu mai era, în cofă, strop de apă… – şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins… Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse: – Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-I ajutaţi… Acum plec…poate veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare…

                                                                                        prof. PAUL SPIRESCU, Adjud

__________________

Note

1– Adrian Botez, OFIŢERUL – nuvelă, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016.

2 -Prof. dr. Adrian Botez, este Candidat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2017, propus de  FUNDAȚIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ  “TEMPUS DACOROMÂNIA COMITERRA”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s