Cântece despre lumina din vis

Calatoria gândului de Ilinca Nathanael, Bucuresti, Editura Anamarol, 11 p.

In volumul de versuri « Calatoria gândului », publicat in antologia “Spiralele vietii”,  Victorita Dutu, semnand cu pseudonimul Ilinca Nathanael, picteaza folosind cuvinte. Aici, Victorita Dutu nu este doar poeta, ci si artist plastic, astfel ca versurile carora le da viata devin cantece ale atmosferei, culorii si luminii. Expresia este concentrata si concisa si totul sta sub semnul metaforei si al epitetului cromatic evocator: « Cu mainile muiate in apele cerului/ Ca in florile lacului meu,/ Daca as putea sa cant/ Cu privirile-n soare… » (“Daca m-ai lasa”)

Victorita Dutu – matematician, filosof, poet si artist plastic

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

Ce faci lumina in visul meu

In „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducand cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaseaza printr-o prezenta puternica a eului liric in peisaj, precum si prin sublimarea elementelor acestuia in stari de suflet bazate pe ambiguitate si sugestie: “Ce faci lumina in visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Sa-ti privesc mainile/ Picioarele sarutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Esti la fel de singura/ Ca atunci cand te caut.”

Zgomotul ce striveste ninsori

Rememorarea afectiva, spatiul amintirii unei trecute iubiri se concretizeaza la Victorita Dutu intr-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigureaza poetic printr-o imagistica bogata. Poeta descrie senzatii si simboluri ale solaritatii, redate sugestiv prin filtrarea luminii in clipe nesfarsite de liniste. Forta cosmica a energiilor vitale este evocata prin elementul acvatic, fie ca este vorba de lacrima, apa sau ninsoare. Starii de liniste de la inceput ii ia locul, in final, zgomotul care ucide. “Intr-un cantec sublim/ Izvoarele saltau/ La visul tau albastru/ Si florile plangeau/ Odata cu tine./ De dupa zari ma priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Si canta inima mea/ Impreuna cu lacrima ta nebuna/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfarsit aceasta iubire/ Apa nu exista decat la un pret foarte/ Scump/ Si e mereu cãlcata in surdina/ De zgomotul ce striveste ninsori.” (“Cantec”)

Zãpezile…ah, zãpezile

In “Asfintit”, poeta creeaza un tablou de o cromatica intensa, textul cumuland cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfintit/ Valea suna a pustiu/ Desi era primavara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atata fum de aburi/ Se-naltã din florile/ Ce urmau sã infloreascã/ Dar unde infloriserã,/ Unde era adancul nestiut/ Nevãzut incã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinatatea luminii, fecunditatea cosmica revarsata in plan terestru vor transforma toate elementele in principii vegetale, redate prin florile ce urmeaza sa se deschida. Poeta conserva in aceste versuri o lume fixata intr-o aura de eternitate, intr-un orizont al sevelor reunite, cosmice si telurice.

Secunde

In “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectiva a unei povesti de dragoste schimba perspectiva poetica. Versul penduleaza intre un plan al prezentului si unul al trecutului, intre “secunda aceasta,/ Si secunda aceea”.  Atmosfera erotica este tipic romantica, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiti. Sentimentul de reverie  rezulta si din cele doua secvente temporale, trecutul si prezentul, ce se intalnesc intr-o simetrie perfecta. “Mã voi intoarce din drum candva”, afirma poeta, amplificand astfel atmosfera de melancolie in care se inscrie intreaga poezie.

Trebuie sã fie si altceva!!!!

In “Masca”, reflectia asupra trecerii timpului, usor mirata, sta sub semnul cugetarii filosofice: “Aceeasi masã pe care scriu,/ Aceeasi copaci care-si leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã intre ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleasi masini , cu acelasi zgomot,/ Trec prin fata blocului meu./ Privesc in gol/ Si totul dispare in trecut/ Intr-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie si altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie si altceva” reflecta starea de neliniste nedefinita a eului liric, asa cum se regaseste si in afirmatia poetei din “Puterea de a intelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma?” Cu alte cuvinte, ce se afla dincolo de evident, ce altceva mai exista in spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne da raspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut in manã./ Era galbenã, cu raze de soare in ea.” Adevarata valoare, mireasma de floare si lumina solara, acest altceva in cautarea caruia poeta a pornit intr-o calatorie a gandului, este poezia. Pe care Victorita Dutu o plamadeste si acum, ca de fiecare data, cu daruire, pasiune si suflet.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

DOAR LUMINA RAMANE!

By Dumitru Buhai

Uita de zilele reci, cu ploaie si cu vant,
De noptile lungi, cu ger mare si furtuna
Cu zapada-n troienele albe de pe pamant,
Ci lasa-n tine doar Lumina sa mai ramana!

Nu lasa sa se tulbure apa limpede de la izvor,
Din care-ar putea sa bea un insetat calator,
Ci las-o sa curga mereu curata si linistita la vale,
Ca sa se bucure de ea si florile-ntalnite pe cale!

Apa curata si sfanta din silabele cantecului meu
As vrea sa-ti racoreasca seceta pacii-n sufletul tau!
Cuvintele din cupa versului de-argint fie-ti o alinare,
Un elixir al unei vieti noi, in Isus Cristos, pe carare!

Fiecare cuvant, as dori, sa-ti aduca in gand bucuria
Sa poti trai clipe de Cer, cand citesti atent poezia,
Iar cantecul subteran al versului meu din izvorul divin
Sa sune de bucurie in sufletul tau captat de susurul lin!

DOAMNE, CE MINUNE SA FII OM!

Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai

„Fiti oameni” – Un volum semnat Iosif Ton despre rugaciune, credinta si biruinta

Nimic nu este mai simplu decat sa predici Evanghelia intr-o societate libera. Este usor sa le vorbesti oamenilor despre Hristos, atunci cand nu iti este nu exista restrictii cu privire la ceea ce poti spune. Nu e nicio problema sa fii un predicator care aduna masele de oameni, cand acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri in contextul unei societati supuse unui regim dictatorial reprezinta o provocare careia putini pot sa ii faca fata.

„Cuvinte fara de moarte”

Societatea comunista a apus, cel putin in Romania. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu isi mai gasesc un corespondent imediat in lumea in care traim. Cu toate acestea, invatamintele pe care le-am deprins in acea perioada ar trebui sa ramana vii, tocmai pentru ca istoria sa nu se mai repete. In acelasi timp, memoria actelor de curaj si barbatie dovedite de catre oamenii credintei in acele timpuri nu trebuie sa dispara. Astfel de amintiri se constituie ca adevarate diamante de mare pret, zamislite in cuptorul suferintelor pentru Hristos, in mijlocul noroiului si pietrisului unei societati abrutizante.

In acest sens, cartea „Fiti oameni”, alcatuita dintr-o selectie a predicilor tinute catre Iosif Ton in perioada 1973-1981 reprezinta un adevarat tezaur de nestemate, ce stralucesc in lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fara de moarte” poate fi in mod corect evaluata doar in perspectiva vesniciei, fiind cu atat mai mare cu cat timpul in care au fost aduse la viata era unul de intuneric, necredinta si disperare.

Chemare la o viata transformata

„Care au fost caracteristicile de baza ale predicilor mele din acea perioada adunate in volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ton. „In primul rand, prin multe dintre aceste predici am cautat sa dau oamenilor curajul de a sta drept in picioare, de a infrunta persecutia cu barbatie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinta, de a ramane cu Domnul Isus prin orice incercare.” Nu este simplu sa iti propui un astfel de obiectiv si cu atat mai greu este sa il si realizezi, dar prin viata si exemplul pastorului Iosif Ton putem spune ca acest obiectiv a fost atins. De asemenea, in aceste predici se poate urmari o tema care apare iarasi si iarasi in scrierile lui Iosif Ton, avand drept subiect transformarea vietii.

„In al doilea rand, preocuparea mea a fost sa vad ca credinta oamenilor nu ramane ceva teoretic, ci ca ea este un act care duce la o viata transformata. Pe scurt, prin predicile mele am vrut sa produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care sa duca la transformare launtrica si la o traire curata.”

Sursa adevaratei bucurii

O prima tema pe care o abordeaza Iosif Ton este cea a „adevaratei bucurii”. Pare destul de dificil sa vorbesti despre bucurie unor oameni intristati si apasati de felurite suferinte, dar aici este puterea de exceptie a crestinismului. Un crestin nu poate fi decat un om care gusta din adevarata bucurie cereasca, in timp ce bucuria oferita de aceasta lume este intotdeauna trecatoare si dureaza putin.

„Sursa acestei bucurii este o gandire schimbata. Si eu accentuez – si ati vazut ca accentuez mereu: sa te lasi patruns mereu de acest gand: ca esti fiul lui Dumnezeu, ca esti unit cu Hristos, ca esti in mana Lui. Acest gand trebuie sa te patrunda pana in adancurile tale. Eu asa inteleg secretul bucuriei, prin a sti ca Dumnezeu imi este tata.”

„Voi biruiti!”

Un alt aspect important din viata de credinta este cel al „luptei impotriva pacatului si biruinta asupra sa”. Cu siguranta ca acest subiect a fost amplu dezbatut in repetate randuri, de catre multe persoane. Dar caracteristica pentru Iosif Ton este acea abordare practica, avand implicatii imediate, a luptei pe care o dam impotriva pacatului, indiferent de forma. In aceasta lupta ne regasim ori de cate ori ne opunem raului din lume si celor care-l promoveaza. Dar in aceasta lupta, cel care prezinta adevarul nu trebuie sa ramana singur, ci alaturi de el trebuie sa fie toti cei care cred in Hristos.

„Vreau sa stiti ca voi, cei care va rugati in taina, voi sunteti cei care faceti biruinta Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiti! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se lupta in vale cu dusmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roaga pentru Iosua, sunteti voi! Cand Moise isi lasa mainile in jos, Iosua era slab si pierdea batalia. Aceasta se aplica si la mine, ca si la toti cei care vestesc Evanghelia. Daca noi slabim, slabim pentru ca voi ati lasat mainile in jos, pentru ca nu v-ati rugat indeajuns pentru cei care prezinta adevarul.”

„Oameni care indraznesc sa lupte”

De asemenea, atat in vremuri totalitare, cat si in cele „normale” avem datoria sa il recunoastem pe „cel rau si metodele lui”. Imaginea propusa de Iosif Ton cu privire la natura bisericii este deosebit de relevanta, fiind intr-o directa contradictie cu ceea ce ar fi dorit stapanii acelui regim de intuneric. Irozii din toate vremurile au cautat sa aduca slabiciune in mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagand idei si conceptii care sa-i nimiceasca puterea. Adevaratii martori ai lui Dumnezeu au stiut sa aiba o conceptie corecta despre biserica.

„Unii oameni isi imagineaza de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locas al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor infranti in viata, care nu mai pot tine piept problemelor vietii acesteia si care gasesc in religie un refugiu, o alinare, o mangaiere intr-o viata pierduta. Insa imaginea aceasta este cu totul falsa. Daca ar fi sa comparam biserica cu o institutie omeneasca, in mod corect si dupa cuvantul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armata. De ce? Pentru ca aici nu vin oameni infranti cum s-ar crede, ci oameni care indraznesc sa lupte. Aici vin oameni care nu dau inapoi in fata vietii, ci oameni care au fost descatusati de sub puterea celui rau si care au declarat pe fata razboi intunericului.”

„Sa stai singur in furtuna”

Daca exista un lucru care provoaca abaterea de la acest ideal crestin al unei biserici luptatoare si biruitoare, atunci acela decurge din influenta demoralizatoare a vremurilor pe care le traim, caracterizate de neliniste, ingrijorare si teama. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasa amenintare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreapta.

„Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia cand vremurile sunt cumplite, vremuri in care oamenii se abat de pe cale, cand oamenii o iau razna. Vremuri in care nu ai pe nimeni ca sprijin langa tine. Vremuri in care nu ai pe nimeni care sa te ajute sa stai pe calea cea dreapta. Vremuri in care esti aruncat fara mila intr-o situatie in care trebuie sa stai singur in furtuna.”

„Adevarul, corectitudinea si cinstea”

Tocmai in astfel de vremuri, adevaratii crestini sunt asemenea unor repere morale si spirituale, stand in picioare atunci cand toti se culca la pamant, fiind oameni atunci cand toti ceilalti abandoneaza acest statut. A fi om, a fi puternic in mijlocul furtunii presupune o experienta interioara pe care putini oameni o dobandesc. Inseamna sa ai radacini adanci in Sfanta Scriptura si in Dumnezeu si sa nu te lasi impresionat de desfasurarea fortelor celui rau sau chiar de propria neputinta.

„Omul adevarat este omul care are principii clare. Are principii sanatoase si nu le sacrifica. Mai bine moare. El nu isi calca principiile dumnezeiesti, iar cand e vorba sa le aplice, el o face cu dragoste, cu blandete. El este in dragoste credincios adevarului. Este omul care se daruie pentru altii, care abandoneaza egoismul marsav si meschin si iese sa imbogateasca pe altii. Care se revarsa in dragoste spre altii. Omul adevarat este omul care tine la principii, care este sever cu el insusi si nu incalca in niciun chip adevarul, corectitudinea si cinstea.”
Adevarata sete dupa Dumnezeu

Ce ideal deosebit a asezat Iosif Ton in fata celor care erau destinati sa ajunga „ oameni noi”, dupa chipul fricii! Fara a vorbi in mod direct impotriva regimului, pastorul Iosif Ton lovea la radacina principiilor de intuneric care stateau la baza acestuia. De fapt, crestinismul autentic va fi totdeauna o amenintare pentru oricine doreste sa fie stapan peste semenii sai, precum si pentru oricine doreste sa se inalte impotriva Celui Prea Inalt.

Experimentul comunist nu a fost altceva decat o batalie pentru mintea oamenilor, o incercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca in suferinta si de a distruge notiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ton a dedicat predici care sa restaureze valoarea umana, care sa ne determine sa nu fugim de suferinta pentru Hristos, sa credem in realitatea lumii viitoare, sa invatam abecedarul Evangheliei si sa castigam batalia pentru mintea noastra. Autorul ne-a aratat ce inseamna adevarata sete dupa Dumnezeu si cum putem primi viata de la Duhul Sfant, pentru ca in final, sa traim experienta unor solutii neobisnuite pentru situatii deznadajduite si sa ne acceptam pe noi insine, sa nu mai fim cu inima impartita si sa fim asemenea cu Hristos.

„Functionam bine… pe baza de dragoste”

„Cand Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi sa nu functionam bine decat pe baza de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrana. Daca un copil nu simte dragostea mamei, daca un copil nu este inconjurat de iubirea parintilor, el se usuca in interior. Uitati-va la un copil nedorit si la un copil caruia parintii ii spun ca e nedorit. Uitati-va cat e de speriat, cat e de complexat si cat e de derutat in viata, copilul caruia nu i s-a aratat dragoste.”

In creuzetul urii, minciunii si fricii, al timpurilor in care experimente aberante se faceau pe natiuni intregi, cu totii devenisem niste copii nedoriti ai acestei lumi sau conceputi doar pentru a fi sclavii unui sistem fara mila. Uitand de Dumnezeu, am ajuns sa uitam si de noi insine, de ceea ce suntem si de ceea ce putem deveni. Indoctrinati cu o ideologie atee, materialista si evolutionista in sensul rau al cuvantului, am ajuns sa credem ca omul este doar un animal evoluat si ca nu exista nimic dincolo de mormant si de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat sa straluceasca si in vremuri de intuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternica decat in timpuri obisnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descatusarii Cuvantului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevarati, oameni ai credintei, oameni ai adevarului, printre care se numara si pastorul Iosif Ton. De aceea, aceasta carte apel – „Fiti oameni” – ramane valabila, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decat doar decorul. Lupta este aceeasi.

PREFATA LA O CARTE: MAXIMINIAN MENUT: „RADACINI ÎMPRUMUTATE”

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

PASTILA SAPTAMÂNII (9) – MULTUMESC

by Zoltan Terner

Pentru tot ce mi se întâmpla bun, ma simt dator sa spun cuiva: multumesc!

Câte unii îmi spun: Nu mai multumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmpla bun daca nu multumesc.

Când am început sa vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învatat sa le rostesc, acesta a fost: „Multumesc”. Mama m-a învatat ca de fiecare data, când primesc ceva în dar, chiar si un cuvânt bun sau o privire calda, sa spun: Multumesc! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului fiintei si nu ma mai pot „dezbara” de el. Si nici nu vreau.

Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când, dupa ce soferul de autobus mi-a dat biletul de calatorie, i-am spus: Multumesc! Iar acesta mi-a si raspuns.

Casieritei de la supermarket, când îmi da restul si bonuletul, cum sa nu-i spun multumesc? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Si-atunci îi spun: Eu multumesc.
Celui care ma pofteste sa intru în lift înaintea lui, cum sa nu-i spun „Multumesc”?

Spunând „multumesc”, ma simt bine cu mine însumi, ca si cum mi-as fi spus si mie „multumesc, ca ai spus multumesc”.

Se gaseste mereu câte unul care ma întreaba nedumerit/ironic: de ce tot multumesti? Nu îi raspund. Desi stiu de ce. Si îi multumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Asa cum multumesc multor altora pentru unele întrebari si pentru raspunsurile lor la întrebarile mele.

Asa cum multumesc cuvintelor ca nu ma parasesc si ca ma ajuta.
Asa cum multumesc pâinii ca e atât de buna cu mine.
Asa cum multumesc fiintelor dragi pentru ca mi-au devenit dragi.
Asa cum multumesc adânc întâmplarii care mi te-a adus în cale, iubito.
Asa cum multumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viata.
Asa cum multumesc luminii ca nu ma ocoleste si lupilor ca ma ocolesc.

Multumesc si iar Multumesc. Scriu cu majuscula acest cuvânt, pentru ca zace în el ceva sacru, misterios si hieratic si teribil de frumos. În acest cuvânt si în gândul care îl însoteste. Pentru ca, am uitat sa spun un lucru esential-esential: daca e rostit fara gândul corespunzator, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valoreaza întreaga lui valoare.

Sunt atât de bolnav de acest cuvânt ca Multumesc în stire si-n nestire, în stânga si în dreapta. Multumesc câinelui când vine la mine si îmi linge mâna. Multumesc calului ca ma încalzeste cu grumazul lui stralucitor si puternic. Multumesc pisicii ca sta lânga mine ghemuita si toarce în tihna, cafelei îi multumesc pentru ca este aromata si dulce, florilor ca îmi bucura simturile cu culorile si miresmele lor uluitoare, mamei ca ma ocroteste de acolo de sus unde se afla, multumesc lacrimilor ca îmi umplu ochii. Ce trist as fi sa nu mai am lacrimi! Ce orfan m-as simti sa nu mai am mama nicaieri. Ce pierdut m-as simti sa nu mai am pe nimeni si nimic carora sa le spun „Multumesc”.

Când cel drag se întâmpla sa sada tacând lânga mine, îi multumesc din suflet ca este aici, cu mine, ca respira acelas aer ca si mine, ca exista în aceeasi lume cu mine, în acelas timp de viata si în acelas spatiu fizic si sufletesc.

Prietenilor dragi aflati departe/aproape, le multumesc ca ma cauta si ma au cu ei si în ei.

Multumesc bucuriei ca a poposit la mine. Multumesc cuiva, nu stiu bine cui, pentru întâmplarea atât de buna, de miraculoasa, de a fi primit viata. Fireste, trebuie sa multumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârsitor. E incomensurabil.

Viata! Multumescul meu nu este destul de mare pentru asta.

De aceea trebuie sa-L am si sa-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca sa am, ca sa avem cui multumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El sa existe? Dar mai sunt si multe alte motive.

Zâmbiti? Am batut câmpii? Am repetat banalitati? Am însirat prea multe cuvinte? E adevarat. Nu stiu ce-mi veni. Poate gândul ca toate lucrurile acestea carora trebuie sa le zicem „Multumesc” sunt atât de mari si de încapatoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor si ale timpurilor.

Oricum, îti multumesc fireste si dumitale, stimate cititorule, si nu în ultimul rând, pentru ca ai avut rabdarea si bunatatea sa te opresti din drumul vietii, si ti-ai rupt din timpul trairii ca sa citesti aceste nevrednice si simplute rânduri. E un dar de pret pe care mi l-ai facut. Cum as putea sa nu-ti multumesc? Poate ca, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva sa aiba pentru ce sa-mi multumeasca.

Poate îsi va aduce aminte de mine si când eu nu voi mai fi iar el va fi si pentru asta nu pot sa nu-i spun „Multumesc” înca de-acum.

Nu, nu pot si nici nu vreau, în ruptul capului, sa ma vindec de aceasta boala copilareasca, naiva si caraghioasa, de a zice la tot pasul „Multumesc”.

VIATA CA O SCENA

by Gabriela PETCU

Cuvinte…

uneori, prea putine pentru a defini o stare…

alteori, prea multe pentru a înfaptui o liniste…

Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!

De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.

De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!

Gabriela PETCU

martie 2009

Constanta

*************************************

VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT

Motto:

„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,

sa se faca nebun ca sa devina întelept.”

(1 Corinteni 3: 18–19.)

Cu pieptul gol si haina-n vânt

Si-un bat ce scormonea-n pamânt

Cu ochii tristi si glasul stins

De lume, el era învins.

Si-asa tacut si ostenit

Parea un om îmbatrânit

Ce încerca sa-si faca rost

Din amagirea ce a fost

Un câine, s-a oprit în loc

Si mârâind, latrând cu foc

Sa-l muste, parca n-ar fi vrut

Si-apoi, pe loc a disparut

Ridica batu-n urma lui

Si striga tare câinelui:

„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?

Probabil, ai fi vrut dovezi…”

Un om, vazându-l revoltat

Si-atât de tare afectat

A zis ca e periculos

Si-a tras de haina nemilos

Slabit, el cade la pamânt

Si-acolo jos, cu batul frânt,

El s-a trezit ca din senin

Cu-n sut usor si feminin

Buimac de tot ce s-a-ntâmplat

Usor nebunu-a rasuflat:

„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!

Eu, mort o clipa m-am crezut!”

VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI

Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…

Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!

Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…

VIATA CA O SCENA: EXISTENTA

Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.

Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!

(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)

Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!

Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.

(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)

VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA

„cine privind, pofteste o femeie,

a si pacatuit cu ea…”

-Dar daca n-o poftesc privind-o?

Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari

Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!

Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!

– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.

Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?

Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?

(pricina)

Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!

„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur

VIATA CA O SCENA: EXTREME

cautare

Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!

întrebare

Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?

rânduiala

A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!

„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

PERIPETII DE ANUL NOU

by Elena Buica

Canada
Cu câteva saptamâni în urma, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat usor firul prieteniei si repede am trecut la subiectele de conversatie specifica celor aflati pe tarâmul înstrainarii. Am început apoi sa ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei. ?i deodata, am auzit pe creier un “clic!” si s-a aprins un beculet care a facut sa sara broasca de la închizatoarea cutiei cu amintiri, ca atinsa de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinara! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiutei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, ma miram si eu cu gura mare de o asa nedreapta scufundare în uitare.
În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era si o draga prietena, doamna Irina Moldovan, caci doamna era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasa, o doamna despre care am mai scris, pentru ca a intervenit crucial în drumul meu de viata.
Domna Irina iesise la pensie, era singura si cineva i-a recomandat un tovaras de viata cu care sa îsi împartaseasca zilele ce i le mai harazise Domnul si astfel, a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie si i-am promis ca în vacanta de iarna voi merge la ei sa petrecem împreuna Anul Nou si ziua mea de nastere, împreuna cu Paul, sotul meu. Eu m-am dus cu doua zile înainte si în seara revelionului a venit si Paul, încarcat cu bunatati si bauturi scumpe, raritati pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriza: doamna Irina, cu fata congestionata si cu ochii siroind de lacrimi, a iesit din dormitorul lor, spunându-ne ca sotul ei a facut o criza nervoasa, ca nu accepta sa ramânem acolo si deci, trebuie sa plecam. Am plecat, linistind-o pe doamna Irina, spunându-i ca ne vom duce la un restaurant. Era noapte si noi nu cunosteam Deva – cunosteam doar drumul spre gara – si pe acela am plecat. În gara, am stat câteva ore în sala de asteptare, am mâncat si ne-am veselit ca de ceva inedit – petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscutii nostri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai sa-ti tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gara. La clasa I-a compartimentul era încalzit, luminat, cu un plus rosu, ca de sarbatoare. Ne-am instalat comod, am desfacut pachetele cu mâncaruri si bauturi si ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am bagat de seama când a plecat trenul. A venit conductorul sa ne controleze biletele, dar s-a lasat pagubas în fata bunatatilor. Trebuia sa schimbam trenul la Teius, cu cel care venea de la Bucuresti spre Cluj. Controlorul ne-a spus ca avem legatura tot cu un personal la care se va atasa si acest vagon, dupa o pauza de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispozitie, ne-am permis sa tragem si un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina si pâna sa adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.
Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijorati ca poate am trecut de Cluj. Era ziua, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care sa ne dea vreo informatie. Când ajungeam în statii, nu puteam citi numele garilor, din cauza ninsorii si a distantei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am bagat de seama ca se însereaza si noi ar fi trebuit sa fim demult în Cluj. Când am deslusit numele unei gari, am tresarit. Era un nume cunoscut, fiindca nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de rasunet si ne-am dat seama ca eram aproape de Brasov, adica, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gara, frig, întuneric si pustiu. Paul îsi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispozitie, râdeam ca de ceva nastrusnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastra si ne-a spus ca urmatorul tren este spre ziua, ca pe el îl chema Vasalie si la el acasa este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare si ca s-ar înteti si mai mult petrecerea, daca ne-am duce si noi sa petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie si veselia la veselie trage, ne-am dus la Vasalie acasa. Acolo, lume în petrecere, bunatati, bautura, caldurica îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomina. Le-am pus si noi bunatatile noastre pe masa. N-au avut trecere. “Nu dam noi palinca noastra, nici vinul nost’ cel bun pe bautura americanilor. Sa si-o beie ei, daca n-au ca noi ceva ase de bun.” Am petrecut toata noaptea, pâna ne-a toropit somnul si acolo ne-am culcat, asa îmbracati cum ne aflam. Dupa-amiaza, n-am apucat bine sa deschidem ochii si sa ne amintim pe unde ne aflam, ca s-a deschis usa larg si a aparut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu caciula pusa pe-o ureche, c-o mâna tinând nevasta dupa umeri si cu alta tinuta în sus, trosnind din degete, topaind si cântând, au venit sa ne duca la ei la petrecere, sa nu le facem rusinea sa-i refuzam, ca vor râde oamenii din sat de ei. ?i, cum era sa-i suparam noi pe niste oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebita ospetie?!
Ca sa încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gara cu sania cu clopotei, ca pe niste oaspeti importanti. Cei care n-au mai încaput în sanie, au mers pe jos la gara, caci sania mai avea de facut o plimbare cu noi, ca sa le vedem localitatea. Când am sosit în gara, peronul era plin cu cei care venisera sa-si ia ramas bun de la noi. În mijlocul lor era seful statiei de gara, bucuros ca în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de bautura si mâncare pentru drum. “Cum sa plecati de la oameni de seama, ca de la nimeni pe lume!”
De multe ori, când ma gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc ca ardelenii – si Paul era ardelean, get-beget – au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special si îti ramân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?
Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul carora am petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii mele – 22 de ani – nu-s putini la numar. Asa ca, întâlnind familia din Deva, pe care am alaturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refacut si aici microclimatul din tinerete, în care îmi regasesc câte ceva din veselia si farmecul de atunci.

DUMNEZEUL MEU

by Corina Diamanta Lupu

Dintr-un potop, Tu, Doamne, m-ai salvat,
În pumnu-Ti ape mari si dese ai strivit –
Cu glasul Tau de tunet, din ceruri ai strigat,
Si ploaia ce curgea-n perdele s-a oprit.

De-un nou pamânt, Tu parte mi-ai facut,
Sa-l stapânesc, ai spus, de-acum-nainte –
Si-un curcubeu din mâna-Ti sfânta s-a nascut
Ca semn dumnezeiesc de-aducere aminte.

Eu chem de-atunci, în ruga, pe Nume a-Ta Fiinta,
Un vârf de munte-am temelie sub picioare –
Te vad, de pe înalt acoperisul lumii, prin credinta,
Croindu-mi drumul prin Iordan si mare.

Lauda luminii

by Elena Armenescu

Veniti sa ne veselim…*Aliluuuiaaa!
In inimi sa ardem ca smirna si tamaia
Mireasma gândului bun va cuprinde
Cerul si Pamantul cât se-ntinde!

Zorii apar furisându-se împatimit
Sarutând pamantul dinspre rasarit
Crestele muntilor înca opresc
Tulburatorul lor alint, dumnezeiesc.

Incins cu lumina, întunericul noptii
Se retrage smerit supunându-se sortii
Se departeaza ascultator, ca un sfetnic
S-adoarma alte vietuitoare, sfielnic.

Astept extaziata si inima-mi tresalta
Când vine unda aceasta luminata
O înghit, e calda atingerea, pura
Te-nfioara dulce, ca o cuminecatura!

De dupa munti si piscuri, abia acum
Se-nalta Soarele pe cunoscutul drum
Croit în Ziua întâia, de propria-i lumina
Despletita-n raze la porunca divina.

Cu slava Sa, în ochi adânc patrunde
Rostogolind mereu corpusuli-unde
Ne cheama-n fapte si spre noi zidiri
Cum îmbie clopotul spre mânastiri.

Lumina blânda matasos ma înfasoara
Sadeste-n mine magic, o vioara
Vibrez sub maretia ei, sinele meu
Îl premareste-n duh pe Dumnezeu!

Mi- arata-n semn si soapta noile carari
Pios desprinse drepte, dinspre zari
Cu duioasa-ngaduinta apoi ma duce
Cu sufletul spre Înaltata Cruce.

E dezmierd, tumult si încântare
Când razele se înmultesc, altare
De slava devin pomii din gradini
Când pasarile sunt trezie de lumini.

Desi nu-i cald, încep si ele ciripitul lor
Ca slova voalata, cu acel viers înaltator
Care lui Dumnezeu, simbolic îi da stire
Tradus în limba noastra: Parinte, Preamarire !

Miroase a alb si a vazduh nuntit
In mine Doamne cu lumina ai miruit
Tot freamatul si toata cautarea
Adormite în samânta lor, ca floarea.

Aici vin Îngerii Stelari sa se adape
Din fluviu de lumina, nu din ape
Vor revarsa apoi întremator lumina lor,
Din Sfânt Potir, asupra stelelor.

Arhangheli veghetori grabit alearga
S- ajute ordinea ce vesnic se reîngheaga
De aceea, cu cap plecat sa te închini
Ambasadorilor ce ne aduc lumini!

Vin heruvimii sa savârseasa liturghie
Cât Dumnezeu va-ngadui sa fie
Viata, bucurie, sub acest albastru cer
Plin de miracole si miscator mister.

Merg pe urmele lupilor, spre înaltimi
Las în urma-mi dâre de lumini
Sus Îngerii Virtutii ma mângâie cu vânt
Cuvinte-mi pun pe limba, legamînt.

Doar aici în munti, între zapezi
Cu sacra lumina te înmiresmezi
Doar aici te întâlnesti cu îngerii
Atras de lumina, uiti Valea Plângerii!

În vazduh, serafimii danseaza lin
Cu aripile ating eteric padurile de pin
În ritmul Simfoniei Rotirii, astrelor ceresti
Simfonia izbânzii Creatiei dumnezeiesti.

Sonoritati purtand pe aripi: Aliluia!
Se fragmenteaza-n ramurile de tuia.

„M-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia” – Interviu cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii

Elena Armenescu Ciuhrii, medic si scriitoare, este presedinta Fundatiei Mirabilis – Medicina Alternativa (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Nationale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepresedinte al Academiei Dacoromane, membra a Uniunii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania si membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. Nascuta la 22 mai 1948, in localitatea Tatarasti de Sus, judetul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii isi aminteste cu dragoste de parintii sai. Tatal a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare in spiritul respectului fata de valorile trecutului si ale dreptatii. Mama, fire visatoare si religioasa, iubitoare a curateniei interioare si exterioare, i-a oferit acesteia nu doar caldura unui camin, ci si intelepciunea vietii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licentiata in 1972, a Facultatii de medicina din Timisoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitarii”, “Dictatura iubirii”, “Strigat spre lumina”, “Memoria statuilor”, „Iubirea imparateasca”. Scriitoarea este casatorita cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu international, inventator in biotehnologie, detinator a numeroase brevete de inventie, si are doi fii, amandoi licentiati in medicina.

„Am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura”

– Cum s-a nascut pasiunea dvs. pentru medicina si pentru scris?
– Empatia pentru oamenii in suferinta, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate gasi doar in starea de bine, de sanatate, dorinta de a vedea in jurul meu oameni plini de viata mi-au indreptat pasii spre medicina. Dupa ce m-am linistit, in sensul ca terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut ragazul necesar si m-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram in perioada dictaturii comuniste si aveam timp mai mult decat in anii care au urmat dupa 1990. Carti, slava Domnului, gaseam de cumparat atat de la librarii, anticariat cat si din biserici – acum avem o biblioteca foarte bogata!
In ciuda aparentelor, eu fac parte din categoria oamenilor introvertiti. Aveam multe de spus si nu aveam cui sa le impartasesc, decat asternandu-le pe hartie, si nu oricum, ci de multe ori in mod subtil, greu de descifrat la prima citire pentru unii, si usor pentru cei care au „cheia”. Incepuse sa ma bantuie sentimentul singuratatii, desi aveam doi baieti frumosi, expansivi, dar cand ramaneam cu mine insami era altceva. Se spune ca un om care scrie nu este niciodata singur. Probabil, am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura, scriind eram permanent intr-un dialog imaginar cu cineva serios, demn de incredere, in contrast cu starea de non-comunicare din vremurile acelea cand eram urmariti de securitate. Acest lucru nu era o gluma, la CNSAS am vazut negru pe alb cum se spune, dupa anii 90- cand am avut acces la dosare, ca am avut microfoane in casa din anul 1984, ex-sotul meu fiind fost detinut politic. In acele dosare mi-am gasit doua poeme transcrise de „baieti” (dupa benzile lor audio) pe care le citisem unor prieteni in sufragerie, alaturi de alte convorbiri intregi.

Concursul literar “Tudor Arghezi”

– Stiu ca inainte de debut ati obtinut doua premii la concursul literar “Tudor Arghezi”. Ce anume v-a determinat sa incepeti sa scrieti?
– Trairea extatica este mult mai intensa decat se poate exprima in cuvinte! Acelasi fenomen se intampla si in momentele de inspiratie poetica… Adevarul revelat intr-o fractiune de secunda iti apare clar pe cerul mintii si la lumina lui vezi ce nu ai vazut o viata. Aceasta este diferenta intre cei care simt, dar nu vad si poetul care simte si vede ceea ce nu vad ceilalti si nici chiar el in toate momentele, ci doar cateodata si anume atunci cand asupra sa coboara harul de a scrie ce a simtit si vazut – chiar nevazutul. Initial, nu indrazneam sa arat nimanui priceput in ale scrisului ceea ce scriam, dar dupa ce am citit intr-un cerc restrans cateva poezii, am fost indemnata sa frecventez mai intai cenaclul „Clepsidre” din Bechet, apoi cenaclul „Haralamb Lecca” din localitatea Caracal, unde practicam profesia de medic.
Cum fiecare cenaclu trebuia sa se afirme prin activitatea sa, am primit propunerea sa fac o selectie a catorva poezii si sa le trimit la concurs. Intamplarea face ca au fost premiate. Acest lucru m-a incurajat si am trimis si in anul urmator, apoi chiar ma gandeam sa tiparesc o placheta de versuri.

Debutul

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Primul poem publicat intr-o revista literara de prestigiu a fost poemul: Confluente, aparut in “Luceafarul” din august 1989 ca o promisiune subtila a unei schimbari, si schimbarea a sosit! Se cunosc evenimentele din acel an!
– Cine sunt mentorii dvs., cei care v-au ajutat sa va descoperiti talentul si v-au incurajat sa scrieti?
– Incurajatori au fost colegii de cenaclu, mentorii, as putea spune ca au aparut mai tarziu, dupa ce am ajuns cu postul in Bucuresti, in urma unui concurs sustinut in anul 1990.
A inceput atunci o efervescenta perioada atat de dobandire a noi competente profesionale (diabet, boli de nutritie, acupunctura) si implicarea mea pe plan social, devenind membra fondatoare ori sustinatoare a diferitelor organizatii nonguvernamentale, in paralel cu afirmarea literara.
Am devenit membra a Societatii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania, condusa de Prof. Dr. C.D.Zeletin, ( cunoscut prin opera proprie, dar si prin traducerea celebrelor “Sonete” ale lui Michelangelo, ”Florile raului “ de Baudelaire), am colaborat sporadic la revista “ Viata medicala” condusa de dr. M.Mihailide, am participat la activitatile SMSPR din Romania.
Am cunoscut si alti scriitori, identificand printre apropiatii pe plan spiritual pe Vasile Andru, ( nascut in aceeasi zi cu mine, dar in alt an!) care, ca un adevarat initiat, sustinea cursuri de Oratio mentis la Universitatea Populara, Sala Dalles.
In acei ani am inceput colaborarea la diferite reviste literare periodice: Luceafarul, Convorbiri literare, Poesis, la radio, etc.

La cenaclu si la concurs

– Vorbind despre inceputuri, ce a insemnat cenaclul “Clepsidre” pentru dvs. si ce ati dori sa ne relatati din perioada cand participati la intalnirile acestui cenaclu?
– In 1981, ca medic specialist, am fost repartizata la Bechet, adica in Comuna Literara Bechet, cum le place catorva literati din zona s-o numeasca, localitate situata pe malul Dunarii, unde exista cenaclul literar “Clepsidre” infiintat in 1970 de filozoful Paul Bala si prof. D.Duta – carora li s-au alaturat profesorii : G. Boaghe, Janet Nica, cenaclu cu o bogata activitate animata de intalniri cu redactori ai revistelor literare: Luceafarul, Ramuri, Contemporanul. (Atunci am cunoscut-o pe I. Negreanu, poeta de mare sensibilitate, despre care din nefericire, nu mai scrie nimeni nimic) etc., cu scriitori romani (Marin Sorescu , Ioan Alexandru), bulgari (Crizantema Raseva) si sarbi (Petre Cardu-Varset, V. Barbu-Iugoslavia). Sa nu uitam ca eram in plina perioada de dictatura comunista, cand erau admise relatii de prietenie doar cu cei din lagarul (sic!) socialist.

– Un alt moment important in activitatea dvs. literara este cenaclul « Haralmb Lecca ». Va rugam sa ne prezentati pe scurt, in ce a constat contributia dvs. la acest cenaclu.
– Erau acolo cativa scriitori remarcabili de diferite profesii, ale caror nume se regasesc acum pe volume de versuri sau proza : Paul Aretzu, Dumitru Nicolcioiu, Ion Precupetu, s.a.
Contributia ? Le-am adus premii…, dar subliniez, toate acestea se intamplau inainte de anul 1989.

– La ce alte concursuri literare ati mai participat si cu ce rezultate?
– Am participat, cred ca prin 2005 la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universitatii din Bologna si acolo am primit un Atestat de merit.

„Din atasament pentru nespus, neauzit, nevazut”

– Cum v-ati defini propriul stil?
– Cred ca este bine ca la aceasta intrebare sa citez ceea ce scria in urma cu cativa ani in revista Luceafarul, Dan Stanca:
“Din fericire, la ora actuala in poezia romana contemporana mai exista un strat aproape necunoscut, ca si ignorat de critica literar sau considerat in cel mai bun caz ca diletant, care mai pastreaza un minim record cu spiritualitatea, reusind sa intemeieze ceea ce altfel ar fi iremediabil pierdut in vartejurile stilistice. Din acest strat- foarte interesant! – fac in general, parte femei (Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chttimia si iata, Elena Armenescu) toate fiind unite, contopite in acelasi atasament pentru nespus, neauzit, nevazut, toate slujind in acelasi altar al inefabilului, cu mai mult sau mai putin talent, dar crezand in capacitatea de transcendere, de depaasire a limitelor in perimetrul carora au fost sortite sa traiasca”.
– Am remarcat pe Internet ca scrieti frumoase poezii de dragoste…
– Da! Spre surprinderea si incantarea mea, ele sunt preluate de tineri si transcrise pe blog-urile lor. In urma cu cateva luni, am primit un e-mail in care cineva imi scria un lucru foarte frumos, intr-o singura propozitie, care mie nu mi-ar fi trecut prin cap: Ai seva vietii!

– Intr-adevar, frumos si profund! Dar scrieti si poezie religioasa. Cum explicati aceasta tendinta, aceasta chemare?
– Traim vremuri tulburi, se incheie un ciclu astrologic plin de zbucium, razboaie, nedreptati, minciuna, „ atat de apasat de chipul de Iuda…”, trebuie sa inceapa altul, luminos.
Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibratiei pamantului, scaderea magnetismului si chiar posibila schimbare a axei polilor pamantului.
Toate acestea si altele nestiute vor fi, altele nu, unele vor trece, dar cuvintele inscrise-n Cartea Sfanta nu vor trece! Apropierea de religie este o cerinta! Ea asigura respectarea legilor morale, da stabilitate atat individului cat si societatii. Tema este vasta, am scris si un studiu despre Puterea de vindecare a rugaciunii. Cred ca am fost printre primii medici din Romania, care vorbind – in calitate de presedinte – despre Fundatia Mirabils ( nume derivat de la Terra Mirabilis- Pamant minunat) si metodele naturale de vindecare, am subliniat Sacroterapia.

„Destinul calatorului”

– Scrieti si proza?
– Da! la inceput tot timid, pana intr-o zi cand i-am citit Silviei Chitimia urmatorul fragment din :

„Destinul calatorului”
Desertaciune a desertaciunilor, toate sunt desertaciuni! (Ecleziastul cap I-2)
Pe buna dreptate, afirmatia din Ecleziast a cutremurat toate generatiile prin adevarul care-l contine: „desertaciune a desertaciunilor, totul e desertaciune si vanare de vant!”
Masa pe care scriu, ieri a fost un copac falnic. Maine va fi cenusa…
Din mugetul taurului care m-a speriat alaltaieri pe izlaz, azi am auzit doar sunetele zdrangului si pocnetele biciului facute din pielea lui. Maine si ele vor fi pulbere sau cenusa…, se spune intr-o frumoasa lectie indiana de intelepciune. Toti am venit aici, pe Pamant, pentru o scurta perioada.
Azi este o zi aspra, geroasa, cu vant ascutit de decembrie. Zorile s-au lasat indelung asteptate. Perdeaua de nori nu vrea sa se retraga si cerul ramane in continuare intunecat. Obiectele din camera, din jur, care stau cuminti pe locurile lor, invaluite in gri, par mai triste ca de obicei. Asteapta cu siguranta, lumina triumfatoare a soarelui care sa patrunda rand pe rand pana la ele, sa le inveseleasca, iar tremorul, dansul razelor, pe suprafata lor, sa le aduca aminte de vremea cand erau insufletite.“
Dupa ce a ascultat, aceasta mi-a spus:
-Elena, apuca-te de scris proza!
Acelasi indemn l-am primit de la profesorul Ion Rotaru, cand cu prilejul lansarii celui de al saselea volum – “Memoria statuilor” – si-a exprimat convingerea ca voi scrie o proza interesanta, plina de substanta. De altfel, ma bucur de aprecierea profesorului Ion Rotaru prin faptul ca mi-a oferit onoarea de a-mi analiza scrierile de pana atunci, in monumentala sa opera “O istorie a literaturii romane de la inceputuri pana in prezent”.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Pentru ca suntem in luna ianuarie, cand recitim sau ne gandim mai mult la scrierile si mesajele operei eminesciene, vreau sa le reamintesc cititorilor dumneavoastra ( si ai mei!) sa fie la inaltimea acelor urmasi visati de poet, care prin comportamentul, daruirea si faptele lor, sa-i raspunda peste veac lui, poetului, care a identificat, demascat si condamnat dezbinarea ca fiind raul suprem in aceasta natie, si intr-o adevarata urare de mare sarbatoare, rostea:

“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor
Fii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca ai zilei zori
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!”

Confluente
Priveste cu ochiul acela nevazut
(imi spuse el)
Priveste insusi nevazutul
Nu simti ca este ceva
Ca un zvon dintr-o limba de clopot
Ca un dangat de clopot
Ce se revarsa si acopera o lume?
Priveste si povesteste lumii intregi
Despre razboaiele invizibile
Despre sabiile de aer
Si cuvintele injunghiate de cuvinte
Despre cercurile doncentrice
In jurul punctului care esti
Cercuri ce se departeaza, se apropie
Si-ti aduc miresme de sunete
Si culori dau cuvitelor neatinse
Ca un flux si reflux
Ce acopera si descopera desnadejdea tarmului
Ce ascund intrebari
Si semne pun implinirilor trecatoare
Ce dezgolesc cuvantul magic- raspunsul
Si-l acopera fulgerator cu nepatrunsul.
(poem aflat in vol Ferestrele somnului)

UN INDIVID INSUPORTABIL, NESUFERIT, DEZAGREABIL: CERSETORUL DE ATENTIE

by Carmen CATUNESCU

Peste noapte, nu stiu, nu-mi dau seama precis când, cum, de ce, am devenit si eu, ca atâtia altii un cersetor de atentie. Adica un ins insuportabil, nesuferit, dezagreabil. Nimic mai simplu, nimic mai deranjant. Culmea e ca nu-mi sta în fire… ca de felul meu sunt rabdatoare, concilianta, o buna ascultatoare. De aceea, probabil, vin multi sa plânga pe umarul meu, sa-mi povesteasca mii si sute. Ceea ce nu înseamna ca am o multime de prieteni… dar asta e o alta poveste.

Cum s-a întâmplat problema cu cersitul?! Cum am afirmat mai sus: peste noapte… Iata! De putina vreme am intrat în lumea mirifica a scriitorilor. Nu pentru ca n-as fi scris pâna acum, doar fac asta mai sistematic de la 13 ani, ci pentru ca am crezut ca un creator de literatura e un solitar, n-are treaba cu nimeni, obsesia lui e sa scrie, sa scrie si iar sa scrie, ca, mai devreme ori mai târziu, i se va descoperi înzestrarea si va fi apreciat la justa valoare… Visuri naive de tinerete… Plus ca o vreme n-am mai vrut sa public nimic… nu stiu ce-am asteptat… de fapt, stiu, dar am obosit sa semnalez si acest lucru evident pentru toata lumea, numai pentru cine trebuie – nu.

Peste noapte, deci, m-am trezit ca socializez. Ca mi-ar placea sa-mi cunosc confratii. Sau, ma rog, macar pe unii. Ce nu stiam despre colegii mei? Ca unii dintre ei sunt extrem de înzestrati si ca ar fi fost bine sa fie cunoscuti în tara si peste hotare. Ca opera lor e cu adevarat remarcabila si merita alta soarta. Ce stiam despre ei? Ca sunt niste indivizi speciali, cu un program deosebit, preocupati, absorbiti, pasionati de ideile lor, de a gasi modalitati inedite de exprimare etc. Destula lume vede scrisul ca pe un hobby. Multi spun ca vor scrie si ei la batrânete, cand vor iesi la pensie, când se vor linisti cu treburile, când nu mai au griji mari etc. Multi, adica cititorii, cei care apreciaza pe cei ce scriu, însa nu înteleg ca scrisul e o necesitate, un mod de a fi, de a exista…

Dorinta mi-a fost indeplinita si chiar am cunoscut câtiva. Însa în ciuda modestiei lor, amabilitatii, respectului afisat si simtit, am observat ca nu putem comunica. Îsi expuneau obstinat, staruitor punctul lor de vedere. Si deveneau surzi la expunerea punctului de vedere al altuia. Am vazut retrospectiv ce-au patimit altii cu mine… dar parca eu tot mai gaseam timp pentru o parere, un sfat, un cuvant bun. (Vedeti ce parere buna are fiecare despre sine?) Erau unii care vorbeau exclusiv despre ei însisi. Atunci am simtit ca ma revolt: eu nu pot capata putina atentie?! Raspunsul unuia a fost fara oscilatii: nu-ti dai seama ce-mi ceri? Nu pot… oricât as vrea, nu pot… întelege ca nu sunt în stare… nu ma pune sa fac ceva ce nu sta în firea lucrurilor… Si atunci a început cersetoria: numai o data… un pic… o data pe luna… de doua ori pe an… nici atât… un strop…!

De ce faceam asta??? Pentru ca, asa cum observa un apreciat scriitor contemporan: „Fiecare om, de pilda, are nevoie, ritmic, de un ‘cuvânt întelept’, de o ‘vorba buna’ … Mai întâi, pentru ca, desigur, nimeni nu face mereu doar lucruri proaste. În al doilea rând, pentru ca toti avem nevoie si de confirmari exterioare, oricât de puternici, oricât de de siguri am fi pe noi însine…”. În zadar am insistat. Interlocutorul a pastrat o tacere semnificativa. Am priceput ca nu poate sa depuna un asemenea efort… În fond, si eu scriu si ar trebui sa percep cum stau lucrurile… Era clar ca nu mai puteam sa schimb nimic.

Ceea ce constat nu e in favoarea mea. Si, totusi, cine poate sa-i înteleaga pe scriitori mai bine decât mine?