
.
Părintelui THEODOR DAMIAN
Lacrimă de păsări
Fir de busuioc
Cuvântaţi în plaiul
Fără de noroc
Florile-n puhoaie
Lujere de cai
Scapătă-n poveste
Şi în joc de nai Continue reading “PRIGOANĂ DE DOINĂ”

.
Părintelui THEODOR DAMIAN
Lacrimă de păsări
Fir de busuioc
Cuvântaţi în plaiul
Fără de noroc
Florile-n puhoaie
Lujere de cai
Scapătă-n poveste
Şi în joc de nai Continue reading “PRIGOANĂ DE DOINĂ”
Arheologii, cercetătorii și oamenii de știință, în general, când este vorba de lucrurile duhovnicești, ei vorbesc în limbajul “de lemn” și limitat al oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
La ce te poți aștepta de la oamenii care nu au credință? La ce te poți aștepat de la cei care nu citesc Biblia? La ce te poți aștepta de la cei care nu înțeleg Biblia?
Dumnezeu, care este Duh, este căutat în Pământ, într-un mormânt!
E o chestiune de educație și de cultură minimă, a cunoaște cel puțin ABC-ul Scripturilor.
În dimineața învierii lui Isus Hristos, în cea de a treia zi de la răstignirea și moartea Sa și așezarea întrun mormânt al lui Iosif din Arimateea, îngerii i-a dojenit aspru pe cei care îl căutau în mormânt: “ Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie.” Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.” (Luca, 24.4-8) Continue reading » Armonia Magazine USA
1. Perfecţiunea planului divin
Trăim cu convingerea că suntem aproape de Mântuitor, întrucât îi deplângem suferinţele îndurate şi întrucât îi condamnăm cu toată severitatea pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la chinuri: preoţii Ana şi Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponţiu Pilat, Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldaţii care L-au batjocorit şi apoi şi-au împărţit hainele Lui.
Fireşte că sfera resentimentelor se lărgeşte nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe toţi persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliştii iudaici, cât şi cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de către marii preoţi şi uneltele lor. După unii este de la sine înţeles că osânda noastră creştinească trebuie să fie aprigă şi definitivă, cam aşa ca cea a cruciaţilor, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat indicator al fermităţii credinţei… Continue reading » Armonia Magazine USA
Moto: „Nu erau aleşi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau să devină.”
VINCENT VAN GOGH- perioada Borinage
– tumorile artei –
RAPSODIE NEAGRA
ce dureri scurma prin lume – tunel încâlcit – precum
cârtitele? ce tunel mineresc se tot surpa – si-n locul
viscolit de
prabusire – în gaura beznei îti râgâie traiul – numindu-se cu
numele Soarta?
Dumnezeu – vecin pagubos – haìnul ce-ti roade metodic capatâiele
zilei si noptii – risipind
rumegus de-ngrasat sobolanii turbati
cu gust de genune
Dumnezeu – felinarul cel rosu – din ulita
nebuniei scârnave
saracie – blestem si cetate de scaun a Mortii
cataclism – schilodire a
tereziilor lumii – decretul regal de ghilotinare-a
Credintei: doar un crin mai arde – frânt în desert – si
Hristos – tehnicianul floricol – si-a ascuns sub burnuz
Mâna de Dreapta
corole de doliu – corole de
pacuri aprinse – tu – Suferinta – muma cea buna a
tuturor vietilor – blestem si
feroce iubire: din tâtele tale – hidos plescaind
guita si cresc Tumorile Artei
*
buburoase – îmi ies prin piele
veghile : strigoi decorticati îsi taie
reciproc – hlizindu-se – sclifosindu-se
beregata
un ochi îi lincheste – staruitor – celuilalt
lumina
sfarâmând orice împotrivire de
spatiu – bivolii griji înainteaza prin mine: în copite-mi mesteca
lumina de paie : chirpici se face speranta
da cep mizeriei – sa-mi îngrase
landele gânduri – sa pot culege
la vara – manunchiuri rosii de
îngeri
*
coastele durerii au strapuns pielea lui Dumnezeu
un schelet evadat din trup esti
Doamne: un schelet care
merge în paralel cu trupul – pe
autostrada pustiului cosmic
*
nu te pot iubi decât beat: din
hahalera cu destin curbat – te vad atunci
printesa-ntr-un palat – cu
nurii toti scosi la uscat
o – efemerul stat în stat:
de fundul sticlei iar am dat…
*
bastardul târfa si milogul
lui Dumnezeu fac necrologul:
ofera binecuvântare
cu tot cu pâine fara sare
milogul târfa si bastardul
au lins febril din lucruri fardul:
toti sfintii zac de insolatii
din Dumnezeu apar doar ratii
apoi milog bastard si târfa
atârna-n loc de cer o bârfa –
toti facem ulcer pe retina:
când zici divin – vezi o jivina
*
am patruns în pestera: zaceau – mestecati laolalta
leprosi si îngeri – viermi grasi si serafi
duhnea cumplit a pansamente îmbibate
egal – cu formol – puroi si
cu stele
dincolo de bezna – cineva clefaia – devenind astfel
altcineva
Iisus orb – tusea gaunos – urla ragusit de
febre – si-si rupea
în nestire – asternutul fosnind de paduchi si
albastra iertare
lichid oarecare – risipit pe prundis – Sfântul
Duh gâlgâia dintre gingiile
însângerate
halucinant – trupul Hristosului se dumica singur – se
împartea fara nici o masura – se
zvârcolea – hidos si greoi se rotea îmbalat :
solzi cleiosi de balaur damnat – iscând
oribil vârtej – meniri si-ispitiri
lumina-ntre degete mi s-a farmat – si-a curs
peste-ntuneric si stânci : curgea piezis
nisip – ucigas de
clepsidra materna
din pestera n-am mai iesit de atunci: la ce
sa rasar pe un cer fara chin – fara
stele ? – mâini bandajate-n straine destine
si fara – macar – sub brat – vre o pâine
*
arhanghelii n-au dinti – n-au spade – n-au
armuri: plutesc ( printre aiuritoare ceruri – aidoma stirbe)
schelete roz-albe – mucilaginoase
si astea toate – pentru ca pamântul
pacatelor – nu mai exista – decât în
teoriile metafizicienilor(specie de saurieni – corciti cu
galinacee si dihori)
nimeni n-afirma – nici nu
neaga: pe ce sa sprijini
aripi si armura – deznadejde
iubire si ura?
primeste-ma – Doamne – în caria
Ta – cea mai scobita
mai neagra – ascunsa si
de durere crâncena – pura:
când Tu vei urla în nestire – pe scaunul de
tortura – eu
ma voi naste: îti spun dinainte – nu voi fi stea si nici
mag – voi fi un plapând – schilav pui de
clatiri si scursura – dar tot e ceva ( când
nu mai poti îndura ) sa
ai în cine lovi – pe sub masa – cu celebra
mânie – divina Ta ura
accepti târgul asta – sau fainile
negre îti vor ploua – monoton
peste ochi – peste gura?
vrei sanatate – ori
zgura?
*
maturatorii de flori – viscole negre de
praf înalta peste corole: fâs-fâs – se-aude coasa
de primavara fardata – prin labirintul
timpanelor
moartea si-a-nceput razboiul de gherila – dintre
înmiresmate boschete: se trage cu fulgere
episcopal-liliachii – din toate pozitiile
yoghine
sadice – duhurile clopotarilor morti bat
cu precizie de
cari – piroane -n sicriul cerului – vast cât si
lumea – îngust cât minunea
reumatice – genoveve lipesc timbre postale – peste
stralucirea zborului alb – scapat negutarii de spatii
aici a fost casa calaului – mai departe-i pustiu – si
cioclii beau sânge – direct din gâtlejuri
copacii-si raschira – desucheat (de parc-ar vrea sa
urineze pe sub fuste – ori sa faca sex sub nasul
lui Dumnezeu – pe ascuns) – cracile
încarcate de ispitele albe: au început sa li se zareasca
obscen – picioarele – daca te uiti bine
si potcovite – discret
o – demoni primavaratici – câte
va mai trec – printre picioare si minte: de-aceea
va-nmultiti asa spornic : pasarile în zbor v-au ghicit
de mult – bestial – spasmul orgiilor – doar ca
nici unei pasari nu-i e dat sa traduca
ele planeaza peste urdori si racori – peste
putrid si livid – peste orice niciodata nu se urneste din sine – si
totdeauna – acolo în ceruri – au dublat
( playback-ul divin!) scursoarea-n
lentoare de vis
*
oamenii-si cheama moartea la
celular – se-ntretin politicos cu
ideea macabra – apoi luneca – grobian
în urina propriei umbre
o – tragici snobi – umiliti de lipsa progresului în
domeniul gropnitei si cenusii: urmati-va – urmariti-va – odata cu
propriul cortegiu funebru
telenovela: siliti sunteti sa va
mâncati moartea – inestetic – cu mâna
*
necropola terestra – priviti-o în ochi si
sughitati entuziast
aur topit scalda orbite – vorbele curg
valutare – bancnote de un milion – planetare
o – zeu parazeu – prosternare!
orb fericit – pe tine te am
credit si zare – betonata
onoare: Iubirea-i sunetul dulce-al
Bursei Solare – nicicând stationare
Iubirea-i fosnetul ochilor care numara
numara fara istov si fara pacat
înregistrat
Mântuire! Salvare! – numele tau: paduchernita
Bancilor – cura de mercantilism si
conturi bancare – carduri si valori
imobiliare
Iubire – divin sentiment fiscal si
bancara ardoare – Iubire dividenda
crescenda – concrescenta – ardenta – placenta
scadenta
Doamne-n fisicuri – sfânta polita de
inaugurare – logoree-abundând poliodorant – sub
lumini fanare – peste alizee
colisee altare – nicicând colindând
cu samare – pe poteci
ipotecare
nevertebrat Dumnezeu : faliment
compensat în
sentiment
………………………………………………………………………
se mira cumplit si – nu-ndraznesc sa ma urmeze:
trec agale – printre chipuri schimonosite de
uri – asteptari – cratere de nadejdi
explodate
o lume rasuflata – nebarbierita cu
saptamâna: eu trec calare
pe gânduri – pe sub nasul celor care
un ceas înainte – racneau ca vor
în pamânt sa ma culce
i-am si uitat – orice harta de-obraz
se sterge de la sine – în fata
rasaritului orizont – care-a tresaltat inspirat
si ma-ngroapa-n tacere
Dumnezeu s-a desprins de pe ziduri – si
s-a luat dupa mine: nu bodyguard – ci
discret – de nadejde-n pustie
prieten
poate-i chiar fata mea
pentru poze facute cu norii – barbierita
***
Adrian BOTEZ
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist si ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
si-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sarit de sub pătura sură :
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
si mi-a facut semn ca să tac. Continue reading “ISUS ÎN CELULĂ”
„Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”
Constantin Brâncusi
.
Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).
Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.
Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.
Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).
Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.
Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.
Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.
În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. „Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.
Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.
Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?
Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.
Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”
Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.
Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.
Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.
Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”
René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.
Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”
Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).
Vavila Popovici – Raleigh, NC
Danaela, este un nume sonor cu care m-am întâlnit în urma cu câteva luni la o lansare de carte care a avut loc în Bucuresti. În spatele acestuia statea o doamna blonda cu niste ochi mari caprui-aurii, de-o expresivitate extraordinara, niste ochi care vorbesc, emana caldura si multa liniste sufleteasca. La început am crezut ca „Danaela” se identifica cu Danaidele, una dintre cele cincizeci de fiice a miticului Danaus… Cine stie! Sau putea fi o derivatie de la la „danaos” sau „greci” pe limba noastra, caci îmi umbla prin minte aforismul emis de Virgiliu „Timeo Danaos et dona ferentes”, adica „Fereste-te de greci char si atunci când îti fac daruri!”. Si culmea, Danaela mi-a facut cadou… o carte. Având-o în mâna am privit-o cu scepticism, crezând ca o fi vreo carte de proza „dulceaga” a unui novice, sau de poezii, asa cum scrie „tot românul care s-a nascut poet”! Purta titlul „Izvorul iubirii”. Am luat-o, i-am multumit politicos autoarei, si am îndesat-o în geanta mea de voiaj alaturi de alte „trofee” agonisite la întâlnirea cu alti oameni de litere prezenti la eveniment. Apoi am uitat de ea… adica de carte.
Vacanta s-a terminat si m-am întors în Tara Cangurului cu o valiza ticsita de carti. Printre acestea si volumul cadorisit de Danaela. Si totusi, acesta mi-a atras atentia în mod deosebit. De ce? In primul rând grafica enigmatica a copertei. Apoi, deschizându-l… am simtit din prima fraza citita un fel de mesaj, o stare de bine. Am rasfoit cartea în graba si am constatat ca si celelate crâmpeie citite erau placute ochiului si mintii. Apoi am pus-o de-o parte… Aveam alte treburi urgente de rezolvat în acel moment. Dar totusi rândurile linistitoare din cartea Danaelei mi-au ramas în memorie. Devenisem curios, ba chiar interesat sa o citesc. Si astfel am trecut la o lectura mai profunda a volumului „Izvorul iubirii”… Pe parcursul lui am înteles multe. Mi-a placut, m-a linistit, aidoma unui medicament recomandat împotriva stresului.
Am luat legatura cu autoarea prin reteaua electronica a internetului si în scurt timp am aflat mai multe despre „Danaela”. De fapt o cheama Daniela Dumitru, este nascuta în Cetatea de Scaun a lui Stefan cel Mare, într-o zi de duminica, pe data de 5 ianuarie 19… În prezent locuieste în Bucuresti. Danaela este un pseudonim, de fapt un nume de maestru. Ce fel de maestru? Raspuns: Maestru Reiki! Ce este „reiki”? O practica spiritual de origine asiatica, ce-si trage seva din Japonia. Povestea „reiki-ului” e simpla! În 1922, calugarul budist japonez Mikao Usui s-a aflat pentru o perioada de 21 de zile într-un câmp de antrenament meditativ pe muntele Kurama. Acolo, calugarul a urcat pe vârful acestuia, la locul numit Osugi Gongen, unde prin meditatie, post, cântari si rugaciuni a primit energia vindecatoare Reiki. Muntele Kurama poate fi localizat în partea de nord-vest a orasului Kyoto. În prezent este declarat „munte sacru si tezaur national al Japoniei”. Usui s-a mutat mai apoi la Tokyo unde a pus în practica aceasta disciplina spirituala pe care avusese norocul sa o aprofundeze pe vârful muntelui si care zice-se, îi intrase în organism prin chakra mintii. A înfiintat „Usui Reiki Ry?h? Gakkai”, care în limba madarina înseamna „Societatea de terapie energetica spirituala Usui”, cu scopul de a vindeca prin Reiki o masa cât mai mare de oameni. Interesant si enigmatic este faptul ca Mikao Usui a murit în urma unui atac de cord pe 9 martie 1926, atunci când propovaduia Reiki unor discipoli din orasul Fukuyama. Abia trecuse de 60 de ani, respectiv la numai patru ani dupa ce fusese „iluminat” si dotat de divinitate cu puterea vindecatoare… A ramas consemnat pe piatra funerara a magistrului faptul ca pe parcursul vietii a dezvaluit metoda sa la peste doua mii de discipoli, dintre care 16 s-au înaltat la cel mai înalt nivel numit „Shinpiden”, sau învatator-maestru. Si astfel terapia energetica Reiki, a început sa fie cunoscuta si s-a extins pe tot pamântul fiind aprofundata si de cultura occidentala. Dupa 1989, a penetrat si la noi în tara, devenind destul de populara si interesând foarte multi oameni. Dintre acestia au început sa se evidentieze si câtiva maestri. Unul dintre ei… este si doamna Daniela Dumitriu a.c.a. Danaela! Din 2005 este Maestru Reiki si Karuna cu diploma înregistrata. A predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si Bucuresti. N-am sa intru în alte amanunte despre aceasta disciplina si istoria ei deoarece nu stiu nici eu prea multe. Mi-am însusit unele cunostinte de pe internet. Am facut aceasta digresiune pentru a o întelege mai bine pe autoarea carti pe care doresc sa o prezint. Mentionez ca „Izvorul iubirii” este a doua carte a Danaelei, prima, numindu-se chiar „Reiki – Jurnalul unui maestru”.
Dar sa ne reîntoarcem la cartea noastra… „Izvorul inimii”, o carte de suflet si inima, aparuta în luna aprilie 2011 la Editura „Sarbatoare Publications” din Sydney, Australia. Pe parcusul celor 140 de pagini vom descoperi povestiri interesante, pilduitoare, Cartea începe cu doua motto-uri, dintre care unul mi-a atras atentia în mod deosebit: „Religia Iubirii nu are legi, doar pe Dumnezeu! Toti murim pâna la urma. Dar pe cale, fii atent Sa nu ranesti inima vreunui om. Nu te teme de moartea a ceea ce este cunoscut! Sa mori pentru ceea ce este efemer si vei deveni etern!” (Rumi*)
Volumul este segmentat în sapte capitole, cuprinzânt fiecare o serie de povestiri fantastice. Voi încerca sa le fac o mica prezentare. Desigur ca pe parcursul timpului acestea vor fi publicate în diferite reviste virtuale si pe hârtie cu care autoarea colaboreaza.
Capitolul întâi poarta numele „Povestea începuturilor”. Acesta prezinta povestirile: „Nascuta din vis”, „Adieri tacute”, „Ruga”, „Ea, Luna si Magul” si „Coronita de Sânziene”.
Capitolul al doilea se numeste „Povesti din povesti” si cuprinde doar 3 naratiuni: „De ce exist”, „Pasarea Paradisului”, „Iubirea ca o mântuire”.
Urmatorul, cel de al treilea capitol are ca titlu „Deslusirea tacerilor din flacara” si este compus din 11 povestiri: „Flacara unei lumânari”, „Te chem”, „Doar un fir”, „Absent”, „Respect si adorare”, „A trai”, „Minunea”, „Într-o primavara”, „Cânt de tei sub ploaie de stele”, „O picatura de mare, un fir de nisip”, „Tacerea iubirii”.
Capitolul patru este numit „Focul sacru al iubirii” si contine: „Transformarea”, „Umbra de îndoiala si jocul iubirii”, „Devenind FEMEIE”, „Struna iubirii”, „Mi-e dor de jarul din mine”, „Chipul iubirii”, „Împlinire si soapte”, „Sa crezi în puterea iubirii”, „Focul iubirii si cerul”, „Chipul iubirii” si „Calea timpului”. Interesant este faptul ca cele 11 subtitluri nu apar la începutul fiecarei povestiri… Am crezut ca este o greseala. De fapt sunt în total 18 subsegmente, unele dintre ele apartinând aceleiasi povestiri… Constructia si succesiunea acestora este foarte interesanta… Formând parca un tot unitar, cu aspect de singura povestire, ti se creeaza totusi senzatia ca parcurgi poezii fara rima sau o creatie lirica în proza de sine statatoare. Pauzele dintre povestiri par a avea menirea de respiro si meditatie. Acest capitol, dupa cum mi-a consemnat autoarea: „Marcheaza mijlocul cerului interior al fiecaruia. Este iubirea ca împlinire umana în care descoperi divinul din celalalt. Fara aceasta trecerea pe pamânt este zadarnica. Este Tetragrama Vietii”.
Capitolul cinci, „Sunt duh din Duhul povestilor”, revine la normal având subtitluri bine delimitate: „Sufletul pereche”, „Amintiri stelare în acum”, „Inorogii”, „Fragilitatea gingasiei”, „Durerea alunga eternitatea”, „Povestea unei povesti”.
Capitolul sase, intitulat „Sarpele de arama” prezinta sapte povestiri: „Luna albastra, revelionul si sufletul”, „Descântul Îngerului Pamântului”, „Cântul marii – unic cânt al abisului”, „Icoana surâsului”, „Focul florii”, „Suflet de primavara într-un copil cuminte”, „Crucea florii de liliac”.
Si în sfârsit, ultimul capitol numit arhaic „Supt semnul SÂNZIENEI”, încheie seria de povestiri prin prezenta a 15 titluri: „Timpul”, „Clipa gând”, „Cuvântul”, „Împlinirea tacerii”, „Iubirea”, „Joaca”, „Sunt doar ploaia”, „Rostiri”, „Sunt azi din ieri”, „Iertarea”, „Îmbratisare”, „Sacralitate”, „A darui”, „Împlinire”, „Eternul feminin”. Sunt mesaje-povestiri de o… frumusete aleasa, având parca menirea sa te faca sa ramâi alert si sa îti para rau ca se termina cartea.
Consider ca volumul „Izvorul iubirii” este o carte care place cititorului, o carte care linisteste creierul si încânta ochiul prin continutul ei. Dupa cum ne spune Danaela în una din corespondentele sale „Cunoasterea îti da putere, care corupe pe unii. Nu ei devin puternici ci… sunt dominati de acea putere… a Simbolurilor, a Textelor… a informatiei (cum circula ca denumire acum). Si se ajunge ca Puterea sa devina fapta a omului nu Fapta a lui Dumnezeu prin om. De asta multi care au primit initiere stau acum deoparte. Nu mai vor sa-si faca nici autotratament, nu mai vor sa auda de Reiki sau orice alta practica. Cred ca au ajuns la limita puterii lor. Asta este adevarat pentru ca nu au învatat sa se predea unicei Puteri: lui DUMNEZEU, lui IISUS, FECIOAREI. Nestiinta, teama… toate teoriile si bau-baurile de care am avut parte pâna acum vin în contradictie la nivel de subconstient, uneori si sufleteste cu dorinta inimii, unica dorinta care stie simti ADEVARUL”.
Într-o alta corespondenta electronica autoarea se confeseaza: „Asa cum reise din primul capitol al cartii IZVORUL IUBIRII, am avut o copilarie de exceptie. Am avut o viata frumoasa dar si teribila. Am învatat si stiu ca sunt un bun profesor pentru elevii mei. Am predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si evident la Bucuresti. Elevi am în toata tara. Fiecare maestru are TIMPUL lui. Acum, stiu ca va trebui sa fac un efort si sa ies din izolarea mea. Mai am doua carti (cel putin!) pe care musai sa le termin. Va asigur ca sunt scrierile mele, trairile mele, ideile mele. Cei care ma cunosc, ma RE.Cunosc în scrieri, iar cei care ma citesc, ma RE.Cunosc atunci când ne cunoastem live. Poate parea hazardat, dar în lumea asta a realitatii simturilor, sa scrii despre creatie ca despre o constiinta unica, sa scrii cu admiratie, poate fi frumos. Dar… de neacceptat pentru unii, care vad doar urâtul existentei proprii în care se zbuciuma dorindu-si si public asta. Ceea ce s-a scris despre «curatul» din scrierile mele, mi se pare extraordinar de bine punctat, este ca o pecete în care îmi regasesc si lacramioarele si… inorogii dar si sufletul frumos al omului. Cred în iubirea oamenilor si în imensa lor frumusete. Cred în bunatatea lor…”
Sa-l lasam pe domnului Octavian Sarbatoare, editorul cartii, sa aiba ultimul cuvânt. El este cel mai în masura de a prezenta aceasta frumoasa lucrare: „Cartea Danaelei «Izvorul iubirii» poate în egala masura purta titlul «Evanghelia iubirii». Este o chintesenta a iubirii de Dumnezeu si de oameni, de întreaga Creatie, reeditare a periplului perechii celeste coborâta pe pamânt pentru a învata oamenii iubirea divina. Lectura cartii va va purta pasii în lumea mirifica a împlinirii iubirii. Dupa framântari si cautari vom gasi raspunsul în Dumezeu, unde se alfa IZVORUL IUBIRII”
—————————————-
* Rumi, (asa cum a fost cunoscut în lumea engleza), a fost un poet persan, teolog, jurist si mistic sufist care a trait în secolul al XIII-lea. A fost cunoscut în lumea islamica sub numele întreg, Jalal ad-Din Muhammad Balkhi.
George ROCA
Rexlibirs Media Group
Sydney, Australia
Desteptarea constiintei e maretia sufletului
In acest secol al erei de informare si comunicare prin internet, iPhone si alte telefoane inteligente, conceptul de constiinta, mai mult ca oricând si-a pierdut sensul pentru multi, iar altii par sa nu-l fi cunoscut niciodata!
[pullquote]
Desteptarea constiintei e maretia sufletului.
Victor Hugo
[/pullquote]
Constiinta e o forma de reflectare psihica a realitatii, proprie oamenilor, ca produs al activitatii creierului uman si e totodata si cea mai înalta forma de reflectare a realitatii obiective.
Constiinta reflecta capacitatea omului de a întelege diferite stari si fenomene. Ea da si masura simtului de raspundere si a capacitatii de a cugeta, a capacitatii de intelegere si traire morala, a capacitatii de autocontrol si de autoapreciere din punct de vedere moral al actunilor savârsite. Constiinta are capacitatea de mustrare a propriului eu, a trezirii sentimentului de parere de rau, de remuscare. Si tocmai lipsa constiintei, da masura lipsei de scrupule a unui om.
[pullquote]
Omul drept nu asculta decât glasul constiintei sale si nu cauta pentru faptele sale justificare in parerile altora.
Autor necunoscut
[/pullquote]
Constiinta ii da libertate omului si dreptul de a se bucura intr-o deplina libertate în ceea ce priveste convingerile sale religioase sau filozofice.
Vom scrie in câteva din articolele viitoare despre trezirea constiintei unor preoti români. Vom vedea ce declara domniile lor ca a determinat aceasta desteptare a constiintei lor.
Le vom afla propria marturie de credinta (binecunoscuta in cercul oamenilor evanghelici, inregistrata video/audio) si vom descoperi treptat ce anume le-a apasat constiinta de n-au mai putut sa pastreze tacerea, ce anume le-a schimbat destinul si confuzia in care au trait decenii la rând.
Dintre preotii vechiului regim comunist, unii dintrei ei marturisesc ca in acel timp, colaborarea preotilor parohi ale marilor orase cu Ministerul de interne si cu celebra Directie a 5-a era ceva foarte obisnuit.
[pullquote]
„Cine ne va lecui de nelinistile ce ne rod ?”
Amarele nelinisti – Charles Baudelaire
[/pullquote]
Sunt totusi marturii izolate in marea masa de preoti ortodocsi, doar un procent redus dintre ei având mustrari de constiinta, care i-a determinat la o schimbare de macaz frontala, in alegerea unui alt drum al credintei in Mântuitorul Iisus Cristos. Si anume, pe calea cea vie deschisa de Insusi trupul Domnului rastignit pe Crucea Golgotei, când perdeaua a doua (unde intra pâna atunci doar Marele Preot) s-a rupt de sus pâna jos, moment in care s-a eliberat accesul omului direct la Dumnezeu Tatal (Evanghelia dupa Matei, 27:51; Epistola catre Evrei, cap.8).
Cum si când se intâmpla trezirea constiintei?
Imparatul David are la un moment dat al vietii lui un proces puternic de mustrare de constiinta (Biblia Ortodoxa, 2 Regi, 11-12 si Psalmul 31).
Insa si David a avut constiinta in adormire. Desi comisese pacate foarte grave, el se comporta ca si cum nu s-a intâmplat nimic grav. Probabil si-a si-a cocolosit constiinta, spunându-si ca el e imparat, ca e prieten cu marele preot si cu prorocii Domnului.
[pullquote] Prieteni buni, carti bune si o constiinta adormita: aceasta este viata ideala!
Mark Twain [/pullquote]
Ori David comisese o curvie mare pacatuind cu Batseba, sotia lui Urie, in timp ce sotul ei era plecat la razboi, iar mai apoi, ca imparat concepe un plan sa-si ucida „ rivalul” (sursa apasarii directe pe constiinta lui), impingandu-l pe Urie, strategic, in linia intâi de lupta.
Dar David traia in continuare ca si cum nu s-ar fi intâmplat nimic! Asta pâna ce a venit la el prorocul Natan indemnat de Dumnezeu. Acesta i-a spus o poveste in alti termeni, cu alte personaje, si David da verdictul, omul acela se face vinovat de o mare miselie! Atunci Natan ii face de cunoscut ca tocmai el procedase asa, el e vinovatul si e vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu.
David a prins din zbor lumina divina si indata constiinta i s-a reaprins, cântarul si cumpana dreapta l-a facut sa recunoasca toata mârsavia sa.
Atunci David se prosterne la picioarele lui Dumnezeu recunoscând ca de fapt impotriva lui Dumnezeu si a Cuvântului Sfânt a gresit, si cere staruitor iertare Domnului. Asa se face ca prin penita lui David, Dumnezeu ne-a lasat ca mostenire pretiosi psalmi in care gasim marturia si pocainta sa!
Cuvântul Sfintelor Scripturi este un indreptar si o lumina pe cararea vietii.
PSALMUL 32 (Psalmul 31- BIBLIA ORTODOXA)
Un psalm al lui David
Ferice de cel cu faradelegea iertata si de cel cu pacatul acoperit!
Ferice de omul caruia nu-i tine în seama Domnul nelegiuirea si în duhul caruia nu este viclenie!
Câta vreme am tacut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
Caci zi si noapte mâna Ta apasa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usuca pamântul de seceta verii.
Atunci Ti-am marturisit pacatul meu si nu mi-am ascuns faradelegea. Am zis: „Îmi voi marturisi Domnului faradelegile!” Si Tu ai iertat vina pacatului meu.
De aceea orice om evlavios sa se roage Tie la vreme potrivita! Si, chiar de s-ar varsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.
Tu esti ocrotirea mea, Tu ma scoti din necaz, Tu ma înconjori cu cântari de izbavire.
„Eu – zice Domnul – te voi învata si-ti voi arata calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfatui si voi avea privirea îndreptata asupra ta.”
Nu fiti ca un cal sau ca un catâr fara pricepere, pe care-i strunesti cu un frâu si o zabala cu care-i legi, ca sa nu se apropie de tine.
De multe dureri are parte cel rau, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.
Neprihanitilor, bucurati-va în Domnul si înveseliti-va! Scoateti strigate de bucurie, toti cei cu inima fara prihana!
Pentru completarea starii de pocainta, necesara inaintea lui Dumnezeu, e bine a se citi si Psalmul 50 (Biblia Ortodoxa).
Doamne, ajuta!
Aleluia! Amin.
Cei care nu invata nimic din trecut si prezent, predau viitorul.
Cei nerabdatori sa isi faca opera, incep prin a-si mai ingropa odata predecesorii.
Rabda, ca sa fii rabdat.
Mor, deci exist.
Daca frica pazeste pepenii, va imaginati ce groaza pazeste o avere.
Pacea construieste premisele razboiului; razboiul, premisele pacii.
Chiar daca nu te duce nicaieri, intelepciunea sta pe loc cu tine, peste tot.
Câstigul prostului este o paguba mai mare decat paguba inteleptului. De aceea se spune: “decât cu un prost la câstig, mai bine cu un intelept, la paguba.”
Economistii au inca obiectii teologice pentru ca la invierea lui Lazar, la vindecarea orbului, la inmultirea pâinilor, pestilor si vinului, si atâtea alte servicii, Iisus nu a achitat Taxa pe Valoarea Adaugata.
Nu-l duce mintea: nici macar pâna la Caracal.
Grabeste-te incet: altfel carul in care esti iar se rastoarna la Caracal.
Carul cu prosti s-a rasturnat la Caracal pentru ca buturuga mica rastoarna carul mare.
In urma cercetarilor mele asupra credintei, nu stiu ce sa mai cred. Dar dirijez cercetarile in asa fel incât sa cred. Altfel, ar trebui sa cred numai in mine.
4 iulie 2011
Despre Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie – ca structura catehetic-euharistica, sfintitoare, apologetica si marturisitoare
Drd. Stelian Gombos
Abstract
The Liturgy is a “sanctifying eucharistic-catechetical structure” in which we are educated towards salvation in a thanksgiving atmosphere and sanctified through word and communion with the Body and Blood of the Lord. The Liturgy is the paradigm of the unity between the word and the sacrament, the sacrament by means of which the divine gift is being shared and Christ Himself unifies with the faithful confirming and strengthening the word, which is transformed from a message about Christ into a real participation to His divine life. On the hole, the Holy Liturgy is catechesis and thanksgiving. In the first part, during the Liturgy of catechumens the catechetical aspect is prevalent while during the Liturgy of the faithful the prevalent aspect is the eucharistic one. The Eucharistic structure of the main service in which the Church is fulfilling himself emphasizes the importance of thanksgiving. During The Holy Liturgy the catechesis and the prayer are wedded together having as their climax the communion with the very Embodied Truth. All the acts and the prayers of the Liturgy are trying to reveal the mystery of the salvation and to help us know, in Holy Spirit and in communion, “the only true God and Jesus Christ” (John 17, 3) towards eternal life.
1. Introducere
Biserica este viata cea adevarata în comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin pacat si pe care Iisus Hristos ne-o daruieste în Duhul Sfânt, este prezenta în aceasta lume a Împaratiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezinta intrarea noastra în aceasta Împaratie, împartasirea concreta în Duhul Sfânt de viata cea noua în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea si bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizeaza Împaratia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însasi viata Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numita de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununeaza tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desavârsind comuniunea cu Dumnezeu1.
Întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originara la bogatia de azi, pastrând elementele esentiale prezente înca de la început. Ea poate fi descrisa ca o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”2 în care suntem educati spre mântuire într-o atmosfera de multumire si sfintiti atât prin cuvânt cât si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se uneste cu Taina conducându-ne de la cunoasterea intelectuala, rationala, a adevarurilor de credinta la cunoasterea lor duhovniceasca, prin experienta, la cunoasterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).
2. Despre Cuvânt si Taina
Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este alcatuita dintr-o parte pregatitoare, Proscomidia, savârsita în taina de catre preot în altar, si doua parti ale Liturghiei propriu-zise, slujita de catre clerici împreuna cu credinciosii: Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor si Liturghia Euharistica sau a credinciosilor. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica au o structura paralela si sunt indisolubil legate. Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu convoaca, vorbeste, Se istoriseste si, în cele din urma, Se ofera pe Sine ca hrana3. La Liturghia Cuvântului, în timpul careia în centrul Sfintei Mese se afla Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste si ni se împartaseste prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptura, predica, rugaciunea si cântarea caci „cel ce asculta cuvântul Meu si crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viata vesnica” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt si viata” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistica în centrul Sfintei Mese se afla Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia si anume prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugaciunea preotului si a credinciosilor si împartasirea cu acestea, adica cu Însusi Dumnezeu Cuvântul întrupat, caci „Cuvântul S-a facut trup” (Ioan 1, 14) si „daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata în voi” (Ioan 6, 53).
La Sfânta Liturghie Iisus Hristos comunica viata Sa dumnezeiasca si înfaptuieste legatura cu noi prin cuvânt si trup. Liturghia Cuvântului se împlineste în Liturghia Euharistica, cele doua parti ale Sfintei Liturghii realizând numai împreuna întâlnirea deplina cu Iisus Hristos cel Înviat si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Cuvântul si Taina (lucrarea sacramentala a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreuna un mediu unic si unitar de comuniune între Dumnezeu si om, o partasie reciproca între viata dumnezeiasca si viata omeneasca4. Prin cuvânt Dumnezeu vorbeste omului, îl învata tainele mântuirii si îl cheama la credinta: „credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însusi Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru a darui oamenilor cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 23) si a le descoperi caile mântuirii. Dar auzirea si primirea cuvântului nu este suficienta pentru mântuirea noastra. „Moartea si învierea Mântuitorului devin moartea si învierea noastra nu doar pentru ca noi aflam despre ele prin cuvânt, ci mai ales pentru ca ele se imprima dinamic în noi prin Sfintele Taine în general, mai ales prin Botez si Euharistie”5. Taina, lucrarea sacramentala a Bisericii prin care se împartaseste harul dumnezeiesc si Hristos Însusi se uneste cu cei ce cred, confirma si da putere cuvântului, transformându-l dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca. „Cuvântul nu este purtator al harului egal cu Tainele. El pregateste si întareste Tainele, iar Tainele dau cuvântului eficienta si putere, îl fac vizibil sau lucrator în viata omului”6. Desi nu este egal cu Tainele, cuvântul este si el purtator de har. Harul dumnezeiesc se împartaseste atât prin cuvânt cât si prin Taina. Cuvântul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta, Tainele, îndeosebi dumnezeiasca Euharistie, fac sa intre Hristos în camara noastra sa cinam cu El7. Cuvântul nu premerge doar Tainei ci si însoteste savârsirea acesteia. El constituie forma Tainei si îi confera eficacitate, explica sensul Tainei chiar în momentul savârsirii acesteia si situeaza Taina în sfera credintei invitând la primirea ei cu credinta8. De aceea jertfa euharistica este numita, atât în anforaua Sfântului Ioan Gura de Aur cât si a Sfântului Vasile cel Mare, slujba cuvântatoare (?????? ??????)9, adica o slujba purtata, informata de catre cuvânt, limbaj, cântec, rugaciune10.
Pe de alta parte, Taina da putere cuvântului care îsi gaseste expresia cea mai deplina în context sacramental. Fie ca este facut prezent prin lecturile biblice sau predica, prin marturisirea de credinta sau rugaciune, prin psalmi sau imnuri liturgice, cuvântul este comunicat, exprimat si primit în actul eclezial al slujirii si în primul rând în Sfânta Liturghie. În cadrul slujbelor Bisericii cuvântul îsi asuma o valoare sacramentala: ritualul tainic este cadrul în care cuvântul se exprima în modul cel mai elocvent si cel mai puternic. Acest lucru este adevarat numai pentru ca în Taina Cuvântul lui Dumnezeu Însusi este prezent ca Daruitor si Daruit, El este si savârsitorul jertfei euharistice si Jertfa euharistica11. Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unitatii între cuvânt si Taina12. Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credinciosilor are în centru Taina, împartasirea cu Cuvântul facut trup. Cele doua parti ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregatind si împlinindu-se în Liturghia credinciosilor. Unitatea între cuvânt si Taina este fundamentala si revelata în Iisus Hristos Care este, în acelasi timp, Cuvânt si Taina: „Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se ni S-a descoperit noua ca Cuvântul personal al lui Dumnezeu si Taina plenara a mântuirii”13. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a si daruit Trupul Sau spre hrana. Trupul Mântuitorului este purtator de energie dumnezeiasca mai mult decât cuvântul Sau. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din însusi Trupul Sau de viata facator este impusa de faptul ca avem si noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiasca poate sa transfigureze si trupul nostru din muritor în nemuritor14. Dar Taina singura nu realizeaza întâlnirea deplina cu Iisus Hristos ci numai împreuna cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin ascultarea si împlinirea cuvântului ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si întelegem tot mai mult continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental, tainic, însasi realitatile dumnezeiesti semnificate, anuntate si descoperite prin cuvânt. În acelasi timp, cuvântul lui Dumnezeu catre noi, ca chemare la comuniune, naste cuvântul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste cu Iisus Hristos si cu întreaga Sfânta Treime15.
Liturghia Cuvântului premerge si se împlineste în Liturghia Euharistica pentru ca cuvântul pregateste primirea Tainei. „Daca n-am dobândit simturi noi, daca sufletul si trupul nostru nu s-au sfintit prin Taina Pocaintei, a Botezului si daca n-a premers curatirea si hranirea prin Cuvânt – «sunteti curati pentru cuvântul pe care vi l-am spus» (In. 15,3) si «nu numai cu pâine va trai omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4,4), Biserica nu da pe Cuvântul si Adevarul Întrupat ca pâine si vin sfintit”16. Drumul lui Luca si Cleopa spre Emaus dupa Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii si a unitatii între cuvânt si Taina. Iisus se alatura celor doi ucenici si mai întâi le tâlcuieste „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Desi nu Îl recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pentru ca, asa cum marturisesc mai târziu, simteau ca „ardea inima în ei când le vorbea pe cale si le tâlcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvântului care îsi gaseste împlinirea în Liturghia Euharistica, adica în Cina de la Emaus când Iisus Hristos actualizeaza Cina cea de Taina repetând cele patru acte principale savârsite atunci si anume: „a luat” pâinea, „a binecuvântat”, „a frânt” si „le-a dat” (v. 30). Taina Euharistiei pecetluieste cuvântul împartasit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizându-se. Ei Îl recunosc astfel pe Iisus Hristos care se face nevazut dar ramâne prezent în ei prin cuminecare (v. 31). Întâlnirea lui Iisus Hristos Înviat cu Luca si Cleopa ne învata ca cuvântul, atâta timp cât nu se împlineste, nu culmineaza în împartasirea euharistica, desi este purtator de har, ramâne exterior fiintei profunde a omului17. La fiecare Sfânta Liturghie suntem chemati sa refacem duhovniceste drumul ucenicilor spre Emaus si sa primim viata dumnezeiasca prin cuvânt si Taina.
Sfânta Liturghie este o cateheza desavârsita pentru ca cuvântul împartasit atât în Liturghia Cuvântului cât si în Liturghia Euharistica, se împlineste în Taina. „Prin Taina noi devenim partasi Aceluia care vine si ramâne în noi în cuvânt. În Taina Iisus Hristos Cuvântul devine viata noastra”18. Primirea cuvintelor vietii vesnice este pecetluita asadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul facut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În aceasta parte a Liturghiei cuvântul rasuna în Biserica în special prin lecturile biblice si predica. Dar cuvântul rasuna în continuare si în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind si o functie catehetica, prin rostirea simbolului de credinta, prin anaforaua liturgica, prin celelalte rugaciuni, ecfonise si imne liturgice. Epicleza reprezinta momentul culminant în care cuvântul se uneste cu Taina: „Acum se savârseste Taina. Acum se uneste adânc Cuvântul cu Taina. Pâna acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, kerigma, cuvânt în numele lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvânt este rugaciunea. Cuvânt este Epicleza însasi, este Cuvântul care cheama Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, aceasta este mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este «pliroma» cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – «?i Cuvântul s-a facut trup…» prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinatatea sfintirii si momentul suprem al dumnezeiestii Liturghii. – «Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra» (I Tesaloniceni 4, 3)”19. În Sfânta Liturghie Cuvântul se uneste cu Taina spre sfintirea noastra20.
3. Despre cateheza si multumire
Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii21, arata ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine si vin în Trupul si Sângele Domnului iar ca scop sfintirea credinciosilor. Sfintirea se împlineste prin împartasirea cu Sfintele Taine, ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura, toate rânduielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregatesc pentru sfintirea prin împartasire având însa si ele putere de a ne sfinti prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc si prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul catre Dumnezeu, ne învata bunatatea si iubirea Lui de oameni dar si dreptatea si judecata Lui sadind în sufletele noastre iubirea si frica de Dumnezeu si facându-ne mai zelosi întru pazirea poruncilor Sale.
Cateheza se împlineste în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma de multumire si culminând în împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului prin care ne sfintim. De aceea, pe buna dreptate, se poate spune ca Sfânta Liturghie este o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”22. Liturghia în ansamblul ei este cateheza si multumire, în ea suntem educati spre mântuire si sfintiti de Duhul Sfânt într-o atmosfera de multumire, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credinciosilor, cel euharistic, multumitor. Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este o cateheza desavârsita, tipul oricarei cateheze care nu trebuie doar sa transmita o credinta exacta ci sa introduca într-o credinta vie punându-ne într-o relatie directa, de comuniune, cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Sfânta Liturghie face sa fie traita intens taina comuniunii ecleziale si, prin aceasta, cea a Împaratiei lui Dumnezeu pe care o anunta si o anticipeaza. Analiza Liturghiei ne descopera cum aceasta „cu o arta desavârsita initiaza treptat, trezeste atentia, stimuleaza toate capacitatile mintii omenesti si o face sa se cutremure în fata Tainelor“23. Dar Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul ortodox nu se adreseaza numai mintii. Toate simturile trupesti sunt antrenate: vazului i se adreseaza icoanele si gesturile liturgice, auzului cântarea, rugaciunile si predica, mirosului tamâia, pipaitului toate lucrurile sfinte din locasul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Însusi Trupul si Sângele lui Iisus Hristos: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul…” (Ps. 33,8). Întreaga fiinta a omului, mintea, inima si trupul, este atrasa în slavirea lui Dumnezeu, Liturghia conducându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui.
Structura euharistica a slujbei esentiale prin care Biserica se împlineste scoate în evidenta importanta multumirii si ne învata sa fim multumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie cateheza se împlineste în multumire pentru ca multumirea este dovada cunoasterii lui Dumnezeu, a cunoasterii Lui existentiale care înseamna întâlnire, comuniune si unitate cu El. Multumirea este singurul raspuns deplin si real al omului la darurile lui Dumnezeu: creatia, rascumpararea si Împaratia24. În fata a tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi, a darurilor pe care le revarsa peste noi si, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis portile raiului, nu putem fi decât multumitori. „Într-adevar suntem datori sa multumim, remarca Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atât de mare desi eram nevrednici, pentru ca s-a împacat cu noi desi Îi eram vrajmasi (Romani 5, 10), pentru ca am fost învredniciti de înfierea Duhului (Romani 8, 15)”25. Sfântul Apostol Pavel arata ca omul restaurat în Iisus Hristos, omul cel nou care „se înnoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este multumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi multumitor este plinatatea cunoasterii lui Dumnezeu caci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât multumitor. Multumirea fata de Dumnezeu, care izvoraste din cunoasterea Lui, este trairea raiului, este starea celor care au fost facuti partasi Împaratiei lui Dumnezeu. Prin multumirea fata de Dumnezeu se restabileste si cunoasterea integrala a lumii, recunoasterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaste în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate26. Multumirea fiind împlinirea cunoasterii este si împlinirea libertatii celei adevarate pe care ne-o da cunoasterea adevarului: „?i veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi multumeste, iar cel care îi multumeste lui Dumnezeu este liber. Multumirea este starea omului desavârsit care s-a îmbracat întru dragoste si în inima caruia stapâneste pacea lui Iisus Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamna ca „orice ati face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate sa le faceti în numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal” (Coloseni 3, 17). Daca toate cele facute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie sa le facem în numele Domnului Iisus Hristos si prin El sa multumim Tatalui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vietii Bisericii si al vietii crestinului, este savârsita în numele Domnului Iisus si este o multumire adusa Tatalui. De aceea Sfânta Liturghie este numita si Euharistie, termen care în limba greaca înseamna multumire. Aceasta multumire se împlineste mai ales în ce de a doua parte a Liturghiei, numita pentru aceasta Liturghia euharistica sau a credinciosilor, luând forma concreta a anaforalei (marea rugaciune prin care multumim Tatalui pentru creatie si mântuirea împlinita de Fiul si îi cerem sa trimita Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul si Sângele Domnului) si a împartasirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Dumnezeiasca Euharistie, în sens strict, se întelege Taina prefacerii pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. „Prin multumire se împlineste sensul Sfintei Liturghii ca înaltare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împaratiei lui Dumnezeu. Spre aceasta înaltare este îndreptata si duce întreaga Liturghie”27. Îndemnul preotului, a protosului „Sa multumim Domnului!” rostit în încheierea dialogului preanaforal este invitatia facuta întregii adunari de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu totii în multumire prin rostirea anaforalei si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului, este chemarea de a ne arata calitatea de membri ai Trupului lui Iisus Hristos, Biserica, renascuti prin har si îmbracati în omul cel nou, ajunsi la adevarata cunoastere si libertate în Iisus Hristos si în Duhul Sfânt.
4. Despre rugaciune si cateheza
Rugaciunea si cateheza sunt doua aspecte complementare ale actului liturgic în general si ale Sfintei Liturghii în special. Activitatea catehetica a Bisericii, înteleasa ca învatatura spre viata vesnica ce presupune transformarea omului pâna la „starea barbatului desavârsit, la masura vârstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strâns legata de cult si se împlineste în acesta. „Orice educatie religioasa crestina trebuie sa fie o educatie ce pleaca de la rugaciune, prin rugaciune la rugaciune”28. Rugaciunea este „culmea tuturor straduintelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri îsi trag puterea si întarirea”29. Prin rugaciune omul intra în legatura personala cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Sau, se preda lucrarii mântuitoare a harului si se face de buna voie si întru cunostinta împreuna-lucrator cu acesta la mântuirea si îndumnezeirea sa în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. „Prin rugaciune raspundem chemarii lui Iisus Hristos, îl imploram, îl laudam si îi multumim pentru toate simtindu-L prezent în noi ca pe Tu care ne cheama si agraieste si nu ca pe un El de care ne vorbeste preotul“30. Numai în stare de rugaciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet „cuvintele vietii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Iisus Hristos sunt cuvinte de Sus, apartin de sfera altor dimensiuni si de aceea pot fi întelese si însusite numai „pe calea unei rugaciuni îndelungate si cu plângere multa”31. Altfel ele vor ramâne pentru totdeauna neîntelese omului oricât ar fi el de instruit chiar si teologic. Rugaciunea, cultul Bisericii, are întotdeauna un sens catehetic. Rugaciunile „se adreseaza mintii si sunt elaborate teologic-dogmatic si soteriologic în asa fel încât efectul lor sa fie iluminarea sufletului cu întelepciunea divina si patrundere ca idei care se întiparesc în gândirea credinciosilor încât prezenta divina sa fie cu adevarat o prezenta harica, lucratoare în suflet unde se pregateste si se consolideaza, în mod experimental ceea ce Biserica numeste atât de frumos gândirea credincioasa”32. Rugaciunea Bisericii nu poarta doar doctrina crestina ci o pune în lucru prin asceza care o însoteste si prin Tainele care o actualizeaza.
În Sfânta Liturghie cateheza si rugaciunea se împletesc desavârsit având ca punct culminant împartasirea cu Însusi Adevarul întrupat. Toate actele si rugaciunile Liturghiei urmaresc sa ne descopere taina mântuirii si sa ne ajute sa-l cunoastem în Duhul Sfânt si în comuniune pe „Dumnezeul cel adevarat si pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viata vesnica. Cu toate ca întreaga Sfânta Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol si Evanghelie si explicarea lor în predica. Dar fragmentele citite din Sfânta Scriptura nu sunt propuse doar ca simple teme de meditatie ci reprezinta întâlnirea directa, în rugaciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativa a Evangheliei si Apostolului ca si plasarea acestora în contextul cântarii Aliluia si a trisaghionului ne arata modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserica venind nu pur si simplu din trecut ca o carte si un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologica a Împaratiei lui Dumnezeu33. Înainte de fiecare citire întâistatatorul slujbei daruieste adunarii pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugaciune ca pacea lui Iisus Hristos sa se salasluiasca în sufletele celor prezenti pentru ca acestea sa devina ogor roditor pentru samânta cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de citirea Evangheliei protosul rosteste o rugaciune care este o adevarata epicleza scripturistica în care cerem prefacerea tainica a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se da ca hrana 34, iar credinciosii, atât înainte cât si dupa citirea Evangheliei, saluta cu bucurie prezenta lui Iisus Hristos, care vine sa ne învete si sa ni se împartaseasca prin cuvintele Sale, exclamând „Slava Tie Doamne, slava Tie!”.
Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea si explicarea Scripturii, rugaciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogata încarcatura catehetica. Înca de la început, Binecuvântarea mare este o slavire, o laudare a Împaratiei Sfintei Treimi care ne învata ca scopul Sfintei Liturghii este intrarea în aceasta Împaratie, ca Împaratia este vesnica, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi si ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugaciunea atotcuprinzatoare a Bisericii care îmbratiseaza întreaga lume, precum si ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne învata sa ne rugam constientizându-ne asupra importantei rugaciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne învata ca lui Dumnezeu în Treime i se cuvine „toata slava, cinstea si închinaciunea” deoarece a Lui este „stapânirea si (…) Împaratia si puterea si slava”. Slavindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât sa-i dam ceea ce I se cuvine. Dar faptul ca a lui este „stapânirea si puterea si slava” trebuie sa ne umple de nadejde pentru ca „bun si iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în Împaratia lui Dumnezeu învatându-ne starea în care trebuie sa participam la Sfânta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Împaratie si ne da puterea de a intra în ea (Antifonul al II-lea – Unule Nascut) si conditiile intrarii în Împaratia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Nascut, „una dintre cele mai pline de învatatura alcatuiri care se spun la o slujba dumnezeiasca”35, este o adevarata marturisire de credinta în forma de rugaciune care exprima învatatura hristologica a Bisericii definita la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteza a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezinta în acelasi timp o învatatura si o rugaciune pentru a le putea pune în practica. Cântându-le mereu la slujba ne este mai usor sa le retinem si sa le avem tot timpul în minte pentru a ne stradui sa le împlinim. Ritualul Intrarii mici care consta în purtarea Evangheliei de catre diacon sau preot prin mijlocul credinciosilor, intrarea prin usile împaratesti (simbol al usilor cerului) si asezarea ei pe Sfânta Masa (simbol al Împaratiei lui Dumnezeu) exprima întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” – Ioan 14, 7) si a-i conduce astfel în Împaratie36. Ridicarea Evangheliei si exclamatia „Întelepciune, drepti!” este o marturisire a prezentei lui Iisus Hristos si o atentionare asupra felului în care trebuie sa-L întâmpinam: cu sufletul deschis spre primirea Întelepciunii supreme si cu trupul drept, în stare de veghe. Cântarea „Veniti sa ne închinam si sa cadem la Hristos …” este un îndemn adresat tuturor de a se închina si cadea duhovniceste la Iisus Hristos, Cel prin care dobândim mântuirea. Trisaghionul, cântat înainte de citirile scripturistice, exprima uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu pe care slujirea divina ne-o descopera fara sa ne-o explice. Dupa momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol si Evanghelie si predica, ectenia întreita, rugaciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne învata valoarea unica si irepetabila a fiecarei persoane si necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia mortilor, ca o prelungire a ecteniei întreite, este o cerere staruitoare ca mila lui Dumnezeu sa se reverse si asupra celor adormiti, învatându-ne responsabilitatea noastra fata de acestia. Ectenia catehumenilor, care încheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii învatându-ne ca chemarea de baza a Bisericii este de a se îndrepta spre lume cu scopul de a o întoarce spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Daca Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credinciosilor (euharistica) este o actualizare a Cinei celei de Taina având în centru prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. Dar catehizarea nu înceteaza. Principalele momente cu semnificatie catehetica sunt rostirea Crezului si a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credintei noastre, este rostit în contextul Sfintei Liturghii atât ca o marturisire de credinta cât si ca o proclamare a credintei, prilej pentru toti de a învata dreapta credinta. Anaforaua este rugaciunea centrala a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfa împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii si anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge în scopul sfintirii credinciosilor37. În anafora rugaciunea ia forma multumirii adusa de catre Biserica lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, multumire care izvoraste din contemplarea tainei lui Dumnezeu si a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostita cu voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei sa aiba un pronuntat caracter catehetic, fiind o adevarata marturisire de credinta ortodoxa exprimata sub forma de multumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se sustinea cunostinta tuturor credinciosilor în cele ale credintei. Ei se rugau învatând dreapta credinta, învatând sa fie multumitori fata de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea si simbolurile de credinta rostite la Botez38. Acest paralelism este valabil si în ceea ce priveste anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare pe de o parte si crezul niceo-constantinopolitan pe de alta parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinta în Liturghie si generalizarea practicii rostirii anaforalei în taina a facut ca functia pedagogica explicita a anaforalei sa fie transferata în mod spontan asupra simbolului de credinta39.
Însa functia catehetica a Liturghiei credinciosilor nu se reduce la simbolul de credinta si la anafora, toate celelalte rugaciuni si ritualuri având si un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregatire duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor si de pregatire materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre si, în acelasi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne pregateste pentru întreaga Sfânta Liturghie a credinciosilor atragându-ne atentia asupra privilegiului înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti si închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Iisus Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie sa lepadam toata grija lumeasca. Rugaciunile pentru credinciosi si rugaciunea din timpul Heruvicului ne învata ca la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât si credinciosii, fiecare în rândul treptei sale, dar adevaratul savârsitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca cel „îmbracat cu harul preotiei”, are o raspundere personala deosebita pentru plinatatea vietii bisericesti si, de aceea, trebuie sa caute sa se ridice la înaltimea slujirii sale pentru ca numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credinciosi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim constiinta sobornicitatii Bisericii, rugându-ne ca toti sa primeasca darul vietii vesnice. Ectenia cererilor, dupa ce îndeamna poporul din biserica sa se asocieze rugaciunii punerii înainte a darurilor rostita de catre protos în altar, continua cu cererile pentru popor învatându-ne sa lepadam pacatul si sa cautam mai întâi pocainta pentru ca sa putem da un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Îndemnul diaconului „Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim!” si raspunsul „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime si, chiar mai mult, însasi aceasta iubire este o marturisire de credinta în Sfânta Treime, structura supremei iubiri. Ritualurile de pregatire pentru împartasanie care urmeaza dupa anafora continua catehizarea. Ectenia „Pe toti sfintii pomenindu-i …” ne pune în fata exemplul sfintilor si ne învata ca toate cererile noastre trebuie sa se concentreze în a cere împartasirea Sfântului Duh care înseamna participare reala la viata dumnezeiasca40 ca rod al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului si este conditia unirii noastre în Trupul lui Iisus Hristos, Biserica. Rugaciunea domneasca, Tatal nostru, este un moment culminant al pregatirii pentru împartasire si al întregii Sfinte Liturghii în care învatam, rugându-ne, ca suntem fii ai Tatalui ceresc si, ca urmare, frati între noi, ca trebiue sa facem voia lui Dumnezeu legea viatii noastre, ca iertarea pacatelor noastre de care avem atâta nevoie depinde de iertarea pe care noi o dam celor care ne gresesc si ca hrana cea adevarata, pâinea spre fiinta, este Sfânta Împartasanie. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” ne atrage atentia ca cele sfinte, aica Trupul si Sângele Domnului, se cuvin numai sfintilor. Raspunsul: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos …” arata ca numai Iisus Hristos este sfânt si izvor al sfinteniei iar noi îndraznim sa ne apropiem de acestea numai în virtutea poruncii lui Iisus Hristos si constienti de nevrednicia noastra.
Împartasirea clericilor si credinciosilor este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii Liturghii. Cântarile si rugaciunile ne constientizeaza asupra importantei acesteia. „Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati” cântam în timpul împartasaniei iar cântarea de dupa aceasta, preluata din slujba Cincizecimii, ne arata roadele cuminecarii: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi închinându-ne …”. Ectenia ne învata ca marelui dar al Trupului si Sângelui Domnului trebuie sa-i raspundem cu multumire.
Rugaciunile finale ale Sfintei Liturghii ne îndeamna si ne învata sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasa si oriunde ne aflam. Sa continuam, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie dupa Liturghie” slujind lui Dumnezeu si semenilor cu dragoste si daruire neîmputinate41.
5. Dumnezeiasca Euharistie – punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii
Asadar, Sfânta Liturghie este slujba esentiala în care Biserica se înalta în Împaratia lui Dumnezeu prefacând viata noastra în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime si între noi. Euharistia este punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si sânge al Domnului în scopul sfintirii credinciosilor prin împartasirea cu acestea. Întreaga rânduiala a Liturghiei este o pregatire si un urcus continuu spre unirea euharistica cu Iisus Hristos. În sfânta Liturghie Domnul si Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistica ci, dupa cum remarca Parintele Staniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserica, în cuvântul de propovaduire al preotului, în rugaciunile rostite de preot, în cântarile credinciosilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face partasi, într-o anumita masura, lui Hristos si ne pregateste pentru unirea deplina cu El prin împartasirea cu Trupul si Sângele Lui.
Referindu-ne la Sfânta Liturghie ca fiind împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie vom sustine ca Sfânta Liturghie împlineste pregatirea personala a fiecaruia si pregatirea comunitatii pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importanta etapa a acestei pregatiri, o împreuna înaintare a Bisericii, calauzita de Iisus Hristos, spre recunoasterea si primirea Mirelui. Fiecare Sfânta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine în mijlocul nostru si ni se daruieste mai întâi prin cuvintele Sale facând sa „arda inimile în noi” (Lc. 24, 32) si sa se nasca în noi credinta care sa ne ajute sa-L recunoastem si sa-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului presupune o schimbare launtrica treptata prin primirea hranei teologice, mâncarea si bautura Cuvântului. „De la metanoia (cainta) personala a fiecarui credincios si dobândirea „mintii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintam la homonoia (acelasi gând al) tuturor si la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si a sufletului, a persoanei si a comunitatii) si la manifestarea în fiecare si în toti a tainei Cuvântului întrupat” .
6. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica în unitatea lor realizeaza unirea cu Hristos
Cu alte cuvinte, în afara Proscomidiei, care este o parte introductiva, Liturghia propriuzisa este formata din doua parti indisolubil legate si cu o structura paralela: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) si Liturghia Euharistica (credinciosilor). Prima are în centru hrana teologica, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice si în predica. A doua are în centru împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adica cu însusi Trupul si Sângele Lui. Rugaciunile rostite de preot sau credinciosi în ambele parti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intram în legatura cu Iisus Hristos si ne pregatim pentru împartasirea cu El. Liturghia Cuvântului pregateste si se împlineste în Liturghia Euharistica si amândoua, în unitatea lor, realizeaza întâlnirea si unirea cu iisus Hristos.
Pregatirea pentru intrarea în împaratie – Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclama scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împaratia Treimica a dragostei. Aceasta intrare se poate împlini numai prin împartasirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugaciune atotcuprinzatoare care îmbratiseaza întreaga lume chemându-ne sa lasam toata grija personala si sa ne identificam cu rugaciunea Bisericii, învatând ierarhia crestina a valorilor. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în împaratie aratându-ne starea în care trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul”) marturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împaratie si ne daruieste puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Nascut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fata conditiile intrarii în împaratie. Intrarea Mica constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credinciosilor si intrarea prin usile împaratesti, care simbolizeaza usile cerului, în altar, imagine a Împaratiei lui Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) si a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” In. 14,7) si a-i conduce astfel, cu Sine, în împaratie .
7. Despre consumarea sacramentala, euharistica a Cuvântului
Cântarea trisaghionului, dupa cum o arata rugaciunea corespunzatoare, uneste îngerii si oamenii în slavirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu si pregatindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arata „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserica venind nu pur si simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologica a împaratiei”. Parintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniaza ca, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împartasim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugaciunea care precede Evanghelia este o adevarata epicleza pentru ca Duhul Sfânt sa faca prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esentiala a Liturghiei Cuvântului.
Actualizarea Cinei celei de Taina – Liturghia Euharistica este o actualizare a Cinei celei de Taina si, implicit, a celor patru lucrari savârsite atunci de Iisus Hristos: „a luat” (pâinea), „a multumit si a binecuvântat”, „a frânt” si „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrari le corespund patru parti ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împartasirea. „A luat” – Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregatirea materiala a altarului si a darurilor si pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si a credinciosilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti si împartasire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenta acest lucru. El nu se refera strict la procesiune asa cum în mod gresit a fost înteles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfintite. Heruvicul este o introducere la întreaga actiune liturgica de la anafora la împartasanie. Îi învata pe credinciosi ca ei, care vor cânta cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot …, din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija lumeasca (Sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca (upodexomai) pe Iisus Hristos în împartasanie. Sfântul Ignatie al Antiohiei arata ca în Biserica trebuie sa fie unire în credinta si dragoste. De aceea, înainte de înaltarea jertfei euharistice, aceasta unitate se traieste prin doua acte liturgice: sarutarea pacii si rostirea Crezului. Credem ca asa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire si la practica sarutarii pacii si între credinciosi (barbati cu barbati si femei cu femei) deoarece „sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele si îndeparteaza din suflete orice vrajmasie”. „A multumit si a binecuvântat” – Anaforaua este o lunga rugaciune de multumire adresata lui Dumnezeu Tatal prin care se aduce jertfa euharistica. În vechime protosul adunarii euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credinciosilor care se asociau numai la ecfonisul final prin raspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamna ridicare, înaltare, ofranda, jertfa. Anaforaua îsi are izvorul în rugaciunea de multumire si binecuvântare rostita de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taina. În Biserica primara ierarhii aveau dreptul sa improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personala, respectând însa o anumita schema comuna tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalitati ale Bisericii. În Biserica Ortodoxa s-au pastrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare. Având structura unei cuvântari, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu si opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevarata sinteza a teologiei ortodoxe exprimata în forma doxologica. Ea are o structura trinitara, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei parti în care se face referire speciala la lucrarea fiecarei Persoane treimice urmate de rugaciunea de mijlocire generala a Bisericii.
8. Despre Anaforaua liturgica – rugaciunea centrala a Sfintei Liturghii
În cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrarii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalta darurile de pâine si vin si se invoca Duhul Sfânt spre sfintirea acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea si vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul si Sângele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate în evidenta faptul ca actualizarea lucrarii mântuitoare a lui Hristos se face prin savârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrari se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca sa fie celor ce se vor împartasi spre trezirea sufletului, spre iertare pacatelor, spre împartasirea cu Sfântul Tau Duh, spre plinirea împaratiei cerurilor, spre îndraznirea cea catre Tine iar nu spre judecata sau spre osânda” (anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur). Tot anaforaua ne descopera si sensul eclezial al împartasaniei care depaseste abordarea ei strict individualista: „Iar pe noi pe toti care ne împartasim dintr-o pâine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea aceluiasi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel ca participarea la Liturghie se împlineste prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primara era expresia împreunei-slujiri a clerului si poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gura de Aur arata ca „tot poporul binecredincios, laolalta cu ceata preoteasca, în picioare si cu mâinile ridicate aduc înfricosatoarea Jertfa”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alaturi de cler si, pentru a sluji, este nevoie ca ei sa auda si sa înteleaga rugaciunile rostite de preot în numele lor. Începând cu sec. V-VI s-a raspândit tot mai mult obiceiul citirii în taina a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorita unor motive care sa tina de esenta Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai grabita a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credinciosi. Nu exista nici o reglementare a autoritatii bisericesti care sa indice citirea în taina a anaforalei. Din contra, Împaratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taina a anaforalei”. Dar masura sa nu a putut opri raspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei sa ia înfatisarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic savârsit în tacere de catre liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cântares, cor) în vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramâna din ce în ce mai strain si mai opac fata de partea ce revine preotului adica tocmai de ceea ce este esential si fundamental în actiunea Liturghiei”. În consecinta apar si explicari ale Liturghiei care absolutizeaza rolul clerului transformându-i pe credinciosi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului si întelegerea gresita a acestuia ca un zid despartitor între cler si credinciosi care ascunde lucrarea clerului a facut ca uneori sa se ajunga la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu pastrarea secretului în ce priveste ceea ce preotii fac si rostesc. Dar aceasta întelegere vine în contradictie flagranta cu sensul profund al cultului crestin ortodox de împreuna-slujire a clerului si credinciosilor.
Paralela, comparati si raportarea facuta între iconostas si citirea în taina a rugaciunilor în sensul despartirii si ascunderii de credinciosi este gresita dovedind o neîntelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descopera realitatea vesnica a împaratiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pamânteasca cu cea cereasca pentru ca iconostasul nu este un perete despartitor ci un suport pentru icoane. Icoana învata, descopera si uneste de aceea iconostasul ofera toate posibilitatile unei participari depline si constiente în cel mai înalt grad la Sfânta Liturghie. „Deplinatatea liturgica consta în prezenta iconostasului si în a face rugaciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul si icoana îsi vor dobândi deplinatatea întelesului lor”. Citirea în taina a rugaciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasa de popor, unitatea dintre Liturghie si Euharistie nu a mai este perceputa. „Credinciosii au ajuns sa nu mai priceapa rostul sacru, al Sfintei Liturghii si sa participe tot mai rar la savârsirea ei” .
În vremurile si timpurile noastre, omul (post)modern vrea sa înteleaga ceea ce face si de aceea, în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniaza importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei si în primul rând a anaforalei care are un rol esential în pregatirea pentru împartasanie: ”A frânt – Dupa anaforaua liturgica urmeaza ultimele ritualuri pregatitoare pentru cuminecare: „Rugaciunea „Tatal nostru” în care credinciosii îsi marturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea pacatelor si „pâinea cea spre fiinta” adica însusi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” atrage atentia la cele sfinte adica Trupul si Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.
Raspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arata ca numai El este sfânt si izvor al sfinteniei dar „si noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointa si rugaciune” . Frângerea propriu-zisa a agnetului: …A dat” – Ultima parte a Liturghiei, împartasirea, este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamna a vedea „lumina cea adevarata, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevarata”, este „culmea vederii, a luminii si a comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevarat sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasa si pretutindeni unde ne gasim.
9. Câteva concluzii si încheierea
Prin urmare, întreaga rânduiala a slujbei ne descopera faptul ca Sfânta Liturghie este împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul, punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este o lucrare comuna a întregii Biserici, o împreuna înaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujba (citirea unor rugaciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împartasirea credinciosilor în afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt niste exceptii care nu se aplica decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepartare de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfânta Liturghie se încununeaza, se împlineste si se desavârseste prin Împartasire. O Liturghie la care nu se cumineca decât clericii îsi atinge doar în mica masura scopul. De aceea idealul spre care trebuie sa tindem este ca cei care participa la slujba, având pregatirea potrivita, sa se si împartaseasca.
Note bibliografice:
1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericeasca, III,I, în Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Paidea, Bucuresti 1996, p. 78.
2 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credin?e prin Sfânta Liturghie, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 34.
3 Paul Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, trad. de Carmen Bolocan, ed. Polirom, Iasi, 1996, p. 155.
4 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmaritoare, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1999, p. 9.
5 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Doctrina luterana despre justificare si câteva reflec?ii ortodoxe, în «Ortodoxia», nr. 4/1983, p. 507.
6 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor în cele trei confesiuni , în «Ortodoxia», nr. 1/1956, p. 33.
7 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Preo?ia ca slujire a cuvântului, în «Ortodoxia», nr. 2/1979, p. 311.
8 Rene Bornert, Parole et Sacrement en perspective luthérienne et catholique, în «Irenikon», nr. 1/1972, p. 49.
9 expresie tradusa în ultimele edi?ii ale Liturghierului cu jertfa duhovniceasca
10 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Împartasirea Sfântului Duh, trad. de Mariuca si Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 110.
11 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, op. cit., p. 17.
12 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvântului si Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 230.
13 Rene Bornert, op. cit., p. 45.
14 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor …, p. 6.
15 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezen?ei personale a lui Iisus Hristos si ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie si Spiritualitatea ortodoxa, în Persoana si comuniune. Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352.
16 Arhim. Vasilios, Intrarea în Împara?ie. Elemente de traire liturgica a tainei unita?ii în Biserica Ortodoxa, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 34.
17 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.471.
18 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împara?iei, trad. de Pr. Boris Raduleanu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 74.
19 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 38.
20 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.
21 Ibidem, I, p. 27-28.
22 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 34.
23 Paul Evdokimov, op. cit, p.158.
24 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexander Schmemann, Pentru via?a lumii. Sacramentele si Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2001, p. 42.
25 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 360.
26 Alexander Schmemann, Euharistia, p. 181.
27 Ibidem, p. 205.
28 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importan?a catehetica a Sfintei Liturghii, în «Biserica Ortodoxa Româna», nr. 1-2/1958, p. 207.
29 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoin?ei ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28.
30 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 92.
31 Arhimandritul Sofronie, Despre rugaciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Manastirea Lainici, 1998, p. 84.
32 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 45.
33 Ioannis Zizioulas, Fiin?a eclesiala, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 217, n. 70.
34Paul Evdokimov, op. cit., p. 174.
35 Parintele Arhimandrit Teofil Paraian , Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198.
36 Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si Parintele Galeriu, Editura Harisma, Bucuresti, 1992, p. 363.
37 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.
38 A. Hamman, Du symbole de la foi à l’anaphore eucharistique, în Kyriakon. Festschrift Johannes Quasten, vol. II, Munster, 1970, p. 842.
39 J. Jungman, Missarum Sollemnia, vol. 2, Paris, 1952, p. 233-246.
40 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 284.
41 Episcop Serafim Joanta, Sfânta Liturghie, în Credin?a Ortodoxa si via?a crestina, Sibiu, 1992, p. 298.
Presedintele Traian Basescu le-a urat, vineri, românilor ca, de Rusalii, sa coboare Duhul Sfânt “si peste ei”
de Alina Neagu – HotNews.ro, Vineri, 10 iunie 2011
“Presedintele Traian Basescu le-a urat, vineri, romanilor ca, de Rusalii, sa coboare Duhul Sfânt “si peste ei”, urarea fiind facuta la finalul unei declaratii de presa sustinuta la Palatul Cotroceni, potrivit Mediafax: “Eu va multumesc mult, va doresc o zi buna, si pentru ca luni e sarbatoare, sarbatori cu bine!
Stiti ca de Rusalii, la 50 de zile dupa Inaltare (dupa Pasti – n.red.), coboara Duhul Sfânt. Poate o cobori si peste noi Duhul Sfânt”.
Credinciosii ortodocsi serbeaza, duminica, la 50 de zile dupa Pasti, Rusaliile, adica Pogorarea Duhului Sfant sau Cincizecimea, unul dintre marile praznice imparatesti ale Mantuitorului, in care a fost alcatuita prima comunitate crestina, nucleul Bisericii de mai tarziu.
La initiativa sefului statului, a doua zi de Rusalii a fost declarata sarbatoare legala, 2011 fiind al doilea an in care romanii nu lucreaza in aceasta zi.”
Comentariu – de George Danciu
Felicitari Sefului Statului Român, D-lui Traian BASESCU, pentru curajul si initiativa sa de a face o asemenea urare importanta pentru poporul român.
E adevarat ca formularea sa a fost totusi subtire ca exprimare:
„Stiti ca de Rusalii, la 50 de zile dupa Inaltare, coboara Duhul Sfânt. Poate o cobori si peste noi Duhul Sfânt“
Domnul Iisus a promis Duhul Sfânt tuturor ucenicilor – discipolilor Sai, tuturor celor ce-L urmeaza, celor ce cred in El si il asculta.
„În zilele de pe urma, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice faptura (…) Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” – Fapte, 2. 17; 21
„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevarului, are sa va calauzeasca în tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare. El Ma va proslavi, pentru ca va lua din ce este al Meu si va va descoperi.” – Evanghelia Ioan, 16.13-14
Inca odata, Felicitari domnului Traian Basescu pentru excelenta sa dorinta!
Poate vor lua exemplul bun si altii!
Sa speram ca si preotii se vor ridica la TV, la posturile importante, si vor face urarile ce se cuvin, poporului, cerând in rugaciune, binecuvântarea lui Dumnezeu! ALELUIA! AMIN!
Cu „Doamne ajuta” sa-ti începi munca,
„Ia creionul si scrie”, asa mi s-a spus
Si nu întreba de la cine-i porunca,
Oricum, precum toate, ea vine de Sus!
Si-atunci, când îti merge anapoda treaba,
Când norii se-aduna pe crestet de-a valma,
Degeaba te tângui si blestemi degeaba,
Nu te ridica din tine sudalma!
Azi bântuie o boala si printre statui,
Daca nu-i Dragoste în ceea ce faci,
Daca nu-i Dragoste în ceea ce spui,
Cu „Doamne ajuta” învata sa taci!
Nicolae Nicoara
6-7 Iunie 2011