Despre Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie

Despre Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie – ca structura catehetic-euharistica, sfintitoare, apologetica si marturisitoare

Drd. Stelian Gombos

Abstract

The Liturgy is a “sanctifying eucharistic-catechetical structure” in which we are educated towards salvation in a thanksgiving atmosphere and sanctified through word and communion with the Body and Blood of the Lord. The Liturgy is the paradigm of the unity between the word and the sacrament, the sacrament by means of which the divine gift is being shared and Christ Himself unifies with the faithful confirming and strengthening the word, which is transformed from a message about Christ into a real participation to His divine life. On the hole, the Holy Liturgy is catechesis and thanksgiving. In the first part, during the Liturgy of catechumens the catechetical aspect is prevalent while during the Liturgy of the faithful the prevalent aspect is the eucharistic one. The Eucharistic structure of the main service in which the Church is fulfilling himself emphasizes the importance of thanksgiving. During The Holy Liturgy the catechesis and the prayer are wedded together having as their climax the communion with the very Embodied Truth. All the acts and the prayers of the Liturgy are trying to reveal the mystery of the salvation and to help us know, in Holy Spirit and in communion, “the only true God and Jesus Christ” (John 17, 3) towards eternal life.

1. Introducere

Biserica este viata cea adevarata în comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin pacat si pe care Iisus Hristos ne-o daruieste în Duhul Sfânt, este prezenta în aceasta lume a Împaratiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezinta intrarea noastra în aceasta Împaratie, împartasirea concreta în Duhul Sfânt de viata cea noua în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea si bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizeaza Împaratia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însasi viata Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numita de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununeaza tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desavârsind comuniunea cu Dumnezeu¹.

Întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originara la bogatia de azi, pastrând elementele esentiale prezente înca de la început. Ea poate fi descrisa ca o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”² în care suntem educati spre mântuire într-o atmosfera de multumire si sfintiti atât prin cuvânt cât si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se uneste cu Taina conducându-ne de la cunoasterea intelectuala, rationala, a adevarurilor de credinta la cunoasterea lor duhovniceasca, prin experienta, la cunoasterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).

2. Despre Cuvânt si Taina

Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este alcatuita dintr-o parte pregatitoare, Proscomidia, savârsita în taina de catre preot în altar, si doua parti ale Liturghiei propriu-zise, slujita de catre clerici împreuna cu credinciosii: Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor si Liturghia Euharistica sau a credinciosilor. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica au o structura paralela si sunt indisolubil legate. Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu convoaca, vorbeste, Se istoriseste si, în cele din urma, Se ofera pe Sine ca hrana³. La Liturghia Cuvântului, în timpul careia în centrul Sfintei Mese se afla Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste si ni se împartaseste prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptura, predica, rugaciunea si cântarea caci „cel ce asculta cuvântul Meu si crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viata vesnica” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt si viata” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistica în centrul Sfintei Mese se afla Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia si anume prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugaciunea preotului si a credinciosilor si împartasirea cu acestea, adica cu Însusi Dumnezeu Cuvântul întrupat, caci „Cuvântul S-a facut trup” (Ioan 1, 14) si „daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata în voi” (Ioan 6, 53).

La Sfânta Liturghie Iisus Hristos comunica viata Sa dumnezeiasca si înfaptuieste legatura cu noi prin cuvânt si trup. Liturghia Cuvântului se împlineste în Liturghia Euharistica, cele doua parti ale Sfintei Liturghii realizând numai împreuna întâlnirea deplina cu Iisus Hristos cel Înviat si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Cuvântul si Taina (lucrarea sacramentala a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreuna un mediu unic si unitar de comuniune între Dumnezeu si om, o partasie reciproca între viata dumnezeiasca si viata omeneasca⁴. Prin cuvânt Dumnezeu vorbeste omului, îl învata tainele mântuirii si îl cheama la credinta: „credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însusi Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru a darui oamenilor cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 23) si a le descoperi caile mântuirii. Dar auzirea si primirea cuvântului nu este suficienta pentru mântuirea noastra. „Moartea si învierea Mântuitorului devin moartea si învierea noastra nu doar pentru ca noi aflam despre ele prin cuvânt, ci mai ales pentru ca ele se imprima dinamic în noi prin Sfintele Taine în general, mai ales prin Botez si Euharistie”⁵. Taina, lucrarea sacramentala a Bisericii prin care se împartaseste harul dumnezeiesc si Hristos Însusi se uneste cu cei ce cred, confirma si da putere cuvântului, transformându-l dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca. „Cuvântul nu este purtator al harului egal cu Tainele. El pregateste si întareste Tainele, iar Tainele dau cuvântului eficienta si putere, îl fac vizibil sau lucrator în viata omului”⁶. Desi nu este egal cu Tainele, cuvântul este si el purtator de har. Harul dumnezeiesc se împartaseste atât prin cuvânt cât si prin Taina. Cuvântul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta, Tainele, îndeosebi dumnezeiasca Euharistie, fac sa intre Hristos în camara noastra sa cinam cu El⁷. Cuvântul nu premerge doar Tainei ci si însoteste savârsirea acesteia. El constituie forma Tainei si îi confera eficacitate, explica sensul Tainei chiar în momentul savârsirii acesteia si situeaza Taina în sfera credintei invitând la primirea ei cu credinta⁸. De aceea jertfa euharistica este numita, atât în anforaua Sfântului Ioan Gura de Aur cât si a Sfântului Vasile cel Mare, slujba cuvântatoare (?????? ??????)⁹, adica o slujba purtata, informata de catre cuvânt, limbaj, cântec, rugaciune¹⁰.

Pe de alta parte, Taina da putere cuvântului care îsi gaseste expresia cea mai deplina în context sacramental. Fie ca este facut prezent prin lecturile biblice sau predica, prin marturisirea de credinta sau rugaciune, prin psalmi sau imnuri liturgice, cuvântul este comunicat, exprimat si primit în actul eclezial al slujirii si în primul rând în Sfânta Liturghie. În cadrul slujbelor Bisericii cuvântul îsi asuma o valoare sacramentala: ritualul tainic este cadrul în care cuvântul se exprima în modul cel mai elocvent si cel mai puternic. Acest lucru este adevarat numai pentru ca în Taina Cuvântul lui Dumnezeu Însusi este prezent ca Daruitor si Daruit, El este si savârsitorul jertfei euharistice si Jertfa euharistica¹¹. Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unitatii între cuvânt si Taina¹². Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credinciosilor are în centru Taina, împartasirea cu Cuvântul facut trup. Cele doua parti ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregatind si împlinindu-se în Liturghia credinciosilor. Unitatea între cuvânt si Taina este fundamentala si revelata în Iisus Hristos Care este, în acelasi timp, Cuvânt si Taina: „Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se ni S-a descoperit noua ca Cuvântul personal al lui Dumnezeu si Taina plenara a mântuirii”¹³. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a si daruit Trupul Sau spre hrana. Trupul Mântuitorului este purtator de energie dumnezeiasca mai mult decât cuvântul Sau. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din însusi Trupul Sau de viata facator este impusa de faptul ca avem si noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiasca poate sa transfigureze si trupul nostru din muritor în nemuritor¹⁴. Dar Taina singura nu realizeaza întâlnirea deplina cu Iisus Hristos ci numai împreuna cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin ascultarea si împlinirea cuvântului ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si întelegem tot mai mult continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental, tainic, însasi realitatile dumnezeiesti semnificate, anuntate si descoperite prin cuvânt. În acelasi timp, cuvântul lui Dumnezeu catre noi, ca chemare la comuniune, naste cuvântul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste cu Iisus Hristos si cu întreaga Sfânta Treime¹⁵.

Liturghia Cuvântului premerge si se împlineste în Liturghia Euharistica pentru ca cuvântul pregateste primirea Tainei. „Daca n-am dobândit simturi noi, daca sufletul si trupul nostru nu s-au sfintit prin Taina Pocaintei, a Botezului si daca n-a premers curatirea si hranirea prin Cuvânt – «sunteti curati pentru cuvântul pe care vi l-am spus» (In. 15,3) si «nu numai cu pâine va trai omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4,4), Biserica nu da pe Cuvântul si Adevarul Întrupat ca pâine si vin sfintit”¹⁶. Drumul lui Luca si Cleopa spre Emaus dupa Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii si a unitatii între cuvânt si Taina. Iisus se alatura celor doi ucenici si mai întâi le tâlcuieste „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Desi nu Îl recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pentru ca, asa cum marturisesc mai târziu, simteau ca „ardea inima în ei când le vorbea pe cale si le tâlcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvântului care îsi gaseste împlinirea în Liturghia Euharistica, adica în Cina de la Emaus când Iisus Hristos actualizeaza Cina cea de Taina repetând cele patru acte principale savârsite atunci si anume: „a luat” pâinea, „a binecuvântat”, „a frânt” si „le-a dat” (v. 30). Taina Euharistiei pecetluieste cuvântul împartasit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizându-se. Ei Îl recunosc astfel pe Iisus Hristos care se face nevazut dar ramâne prezent în ei prin cuminecare (v. 31). Întâlnirea lui Iisus Hristos Înviat cu Luca si Cleopa ne învata ca cuvântul, atâta timp cât nu se împlineste, nu culmineaza în împartasirea euharistica, desi este purtator de har, ramâne exterior fiintei profunde a omului¹⁷. La fiecare Sfânta Liturghie suntem chemati sa refacem duhovniceste drumul ucenicilor spre Emaus si sa primim viata dumnezeiasca prin cuvânt si Taina.

Sfânta Liturghie este o cateheza desavârsita pentru ca cuvântul împartasit atât în Liturghia Cuvântului cât si în Liturghia Euharistica, se împlineste în Taina. „Prin Taina noi devenim partasi Aceluia care vine si ramâne în noi în cuvânt. În Taina Iisus Hristos Cuvântul devine viata noastra”¹⁸. Primirea cuvintelor vietii vesnice este pecetluita asadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul facut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În aceasta parte a Liturghiei cuvântul rasuna în Biserica în special prin lecturile biblice si predica. Dar cuvântul rasuna în continuare si în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind si o functie catehetica, prin rostirea simbolului de credinta, prin anaforaua liturgica, prin celelalte rugaciuni, ecfonise si imne liturgice. Epicleza reprezinta momentul culminant în care cuvântul se uneste cu Taina: „Acum se savârseste Taina. Acum se uneste adânc Cuvântul cu Taina. Pâna acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, kerigma, cuvânt în numele lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvânt este rugaciunea. Cuvânt este Epicleza însasi, este Cuvântul care cheama Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, aceasta este mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este «pliroma» cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – «?i Cuvântul s-a facut trup…» prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinatatea sfintirii si momentul suprem al dumnezeiestii Liturghii. – «Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra» (I Tesaloniceni 4, 3)”¹⁹. În Sfânta Liturghie Cuvântul se uneste cu Taina spre sfintirea noastra²⁰.

3. Despre cateheza si multumire

Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii²¹, arata ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine si vin în Trupul si Sângele Domnului iar ca scop sfintirea credinciosilor. Sfintirea se împlineste prin împartasirea cu Sfintele Taine, ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura, toate rânduielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregatesc pentru sfintirea prin împartasire având însa si ele putere de a ne sfinti prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc si prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul catre Dumnezeu, ne învata bunatatea si iubirea Lui de oameni dar si dreptatea si judecata Lui sadind în sufletele noastre iubirea si frica de Dumnezeu si facându-ne mai zelosi întru pazirea poruncilor Sale.

Cateheza se împlineste în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma de multumire si culminând în împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului prin care ne sfintim. De aceea, pe buna dreptate, se poate spune ca Sfânta Liturghie este o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”²². Liturghia în ansamblul ei este cateheza si multumire, în ea suntem educati spre mântuire si sfintiti de Duhul Sfânt într-o atmosfera de multumire, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credinciosilor, cel euharistic, multumitor. Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este o cateheza desavârsita, tipul oricarei cateheze care nu trebuie doar sa transmita o credinta exacta ci sa introduca într-o credinta vie punându-ne într-o relatie directa, de comuniune, cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Sfânta Liturghie face sa fie traita intens taina comuniunii ecleziale si, prin aceasta, cea a Împaratiei lui Dumnezeu pe care o anunta si o anticipeaza. Analiza Liturghiei ne descopera cum aceasta „cu o arta desavârsita initiaza treptat, trezeste atentia, stimuleaza toate capacitatile mintii omenesti si o face sa se cutremure în fata Tainelor“²³. Dar Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul ortodox nu se adreseaza numai mintii. Toate simturile trupesti sunt antrenate: vazului i se adreseaza icoanele si gesturile liturgice, auzului cântarea, rugaciunile si predica, mirosului tamâia, pipaitului toate lucrurile sfinte din locasul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Însusi Trupul si Sângele lui Iisus Hristos: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul…” (Ps. 33,8). Întreaga fiinta a omului, mintea, inima si trupul, este atrasa în slavirea lui Dumnezeu, Liturghia conducându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Structura euharistica a slujbei esentiale prin care Biserica se împlineste scoate în evidenta importanta multumirii si ne învata sa fim multumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie cateheza se împlineste în multumire pentru ca multumirea este dovada cunoasterii lui Dumnezeu, a cunoasterii Lui existentiale care înseamna întâlnire, comuniune si unitate cu El. Multumirea este singurul raspuns deplin si real al omului la darurile lui Dumnezeu: creatia, rascumpararea si Împaratia²⁴. În fata a tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi, a darurilor pe care le revarsa peste noi si, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis portile raiului, nu putem fi decât multumitori. „Într-adevar suntem datori sa multumim, remarca Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atât de mare desi eram nevrednici, pentru ca s-a împacat cu noi desi Îi eram vrajmasi (Romani 5, 10), pentru ca am fost învredniciti de înfierea Duhului (Romani 8, 15)”²⁵. Sfântul Apostol Pavel arata ca omul restaurat în Iisus Hristos, omul cel nou care „se înnoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este multumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi multumitor este plinatatea cunoasterii lui Dumnezeu caci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât multumitor. Multumirea fata de Dumnezeu, care izvoraste din cunoasterea Lui, este trairea raiului, este starea celor care au fost facuti partasi Împaratiei lui Dumnezeu. Prin multumirea fata de Dumnezeu se restabileste si cunoasterea integrala a lumii, recunoasterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaste în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate²⁶. Multumirea fiind împlinirea cunoasterii este si împlinirea libertatii celei adevarate pe care ne-o da cunoasterea adevarului: „?i veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi multumeste, iar cel care îi multumeste lui Dumnezeu este liber. Multumirea este starea omului desavârsit care s-a îmbracat întru dragoste si în inima caruia stapâneste pacea lui Iisus Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamna ca „orice ati face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate sa le faceti în numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal” (Coloseni 3, 17). Daca toate cele facute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie sa le facem în numele Domnului Iisus Hristos si prin El sa multumim Tatalui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vietii Bisericii si al vietii crestinului, este savârsita în numele Domnului Iisus si este o multumire adusa Tatalui. De aceea Sfânta Liturghie este numita si Euharistie, termen care în limba greaca înseamna multumire. Aceasta multumire se împlineste mai ales în ce de a doua parte a Liturghiei, numita pentru aceasta Liturghia euharistica sau a credinciosilor, luând forma concreta a anaforalei (marea rugaciune prin care multumim Tatalui pentru creatie si mântuirea împlinita de Fiul si îi cerem sa trimita Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul si Sângele Domnului) si a împartasirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Dumnezeiasca Euharistie, în sens strict, se întelege Taina prefacerii pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. „Prin multumire se împlineste sensul Sfintei Liturghii ca înaltare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împaratiei lui Dumnezeu. Spre aceasta înaltare este îndreptata si duce întreaga Liturghie”²⁷. Îndemnul preotului, a protosului „Sa multumim Domnului!” rostit în încheierea dialogului preanaforal este invitatia facuta întregii adunari de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu totii în multumire prin rostirea anaforalei si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului, este chemarea de a ne arata calitatea de membri ai Trupului lui Iisus Hristos, Biserica, renascuti prin har si îmbracati în omul cel nou, ajunsi la adevarata cunoastere si libertate în Iisus Hristos si în Duhul Sfânt.

4. Despre rugaciune si cateheza

Rugaciunea si cateheza sunt doua aspecte complementare ale actului liturgic în general si ale Sfintei Liturghii în special. Activitatea catehetica a Bisericii, înteleasa ca învatatura spre viata vesnica ce presupune transformarea omului pâna la „starea barbatului desavârsit, la masura vârstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strâns legata de cult si se împlineste în acesta. „Orice educatie religioasa crestina trebuie sa fie o educatie ce pleaca de la rugaciune, prin rugaciune la rugaciune”²⁸. Rugaciunea este „culmea tuturor straduintelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri îsi trag puterea si întarirea”²⁹. Prin rugaciune omul intra în legatura personala cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Sau, se preda lucrarii mântuitoare a harului si se face de buna voie si întru cunostinta împreuna-lucrator cu acesta la mântuirea si îndumnezeirea sa în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. „Prin rugaciune raspundem chemarii lui Iisus Hristos, îl imploram, îl laudam si îi multumim pentru toate simtindu-L prezent în noi ca pe Tu care ne cheama si agraieste si nu ca pe un El de care ne vorbeste preotul“³⁰. Numai în stare de rugaciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet „cuvintele vietii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Iisus Hristos sunt cuvinte de Sus, apartin de sfera altor dimensiuni si de aceea pot fi întelese si însusite numai „pe calea unei rugaciuni îndelungate si cu plângere multa”³¹. Altfel ele vor ramâne pentru totdeauna neîntelese omului oricât ar fi el de instruit chiar si teologic. Rugaciunea, cultul Bisericii, are întotdeauna un sens catehetic. Rugaciunile „se adreseaza mintii si sunt elaborate teologic-dogmatic si soteriologic în asa fel încât efectul lor sa fie iluminarea sufletului cu întelepciunea divina si patrundere ca idei care se întiparesc în gândirea credinciosilor încât prezenta divina sa fie cu adevarat o prezenta harica, lucratoare în suflet unde se pregateste si se consolideaza, în mod experimental ceea ce Biserica numeste atât de frumos gândirea credincioasa”³². Rugaciunea Bisericii nu poarta doar doctrina crestina ci o pune în lucru prin asceza care o însoteste si prin Tainele care o actualizeaza.

În Sfânta Liturghie cateheza si rugaciunea se împletesc desavârsit având ca punct culminant împartasirea cu Însusi Adevarul întrupat. Toate actele si rugaciunile Liturghiei urmaresc sa ne descopere taina mântuirii si sa ne ajute sa-l cunoastem în Duhul Sfânt si în comuniune pe „Dumnezeul cel adevarat si pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viata vesnica. Cu toate ca întreaga Sfânta Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol si Evanghelie si explicarea lor în predica. Dar fragmentele citite din Sfânta Scriptura nu sunt propuse doar ca simple teme de meditatie ci reprezinta întâlnirea directa, în rugaciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativa a Evangheliei si Apostolului ca si plasarea acestora în contextul cântarii Aliluia si a trisaghionului ne arata modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserica venind nu pur si simplu din trecut ca o carte si un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologica a Împaratiei lui Dumnezeu³³. Înainte de fiecare citire întâistatatorul slujbei daruieste adunarii pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugaciune ca pacea lui Iisus Hristos sa se salasluiasca în sufletele celor prezenti pentru ca acestea sa devina ogor roditor pentru samânta cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de citirea Evangheliei protosul rosteste o rugaciune care este o adevarata epicleza scripturistica în care cerem prefacerea tainica a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se da ca hrana ³⁴, iar credinciosii, atât înainte cât si dupa citirea Evangheliei, saluta cu bucurie prezenta lui Iisus Hristos, care vine sa ne învete si sa ni se împartaseasca prin cuvintele Sale, exclamând „Slava Tie Doamne, slava Tie!”.

Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea si explicarea Scripturii, rugaciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogata încarcatura catehetica. Înca de la început, Binecuvântarea mare este o slavire, o laudare a Împaratiei Sfintei Treimi care ne învata ca scopul Sfintei Liturghii este intrarea în aceasta Împaratie, ca Împaratia este vesnica, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi si ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugaciunea atotcuprinzatoare a Bisericii care îmbratiseaza întreaga lume, precum si ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne învata sa ne rugam constientizându-ne asupra importantei rugaciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne învata ca lui Dumnezeu în Treime i se cuvine „toata slava, cinstea si închinaciunea” deoarece a Lui este „stapânirea si (…) Împaratia si puterea si slava”. Slavindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât sa-i dam ceea ce I se cuvine. Dar faptul ca a lui este „stapânirea si puterea si slava” trebuie sa ne umple de nadejde pentru ca „bun si iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în Împaratia lui Dumnezeu învatându-ne starea în care trebuie sa participam la Sfânta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Împaratie si ne da puterea de a intra în ea (Antifonul al II-lea – Unule Nascut) si conditiile intrarii în Împaratia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Nascut, „una dintre cele mai pline de învatatura alcatuiri care se spun la o slujba dumnezeiasca”³⁵, este o adevarata marturisire de credinta în forma de rugaciune care exprima învatatura hristologica a Bisericii definita la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteza a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezinta în acelasi timp o învatatura si o rugaciune pentru a le putea pune în practica. Cântându-le mereu la slujba ne este mai usor sa le retinem si sa le avem tot timpul în minte pentru a ne stradui sa le împlinim. Ritualul Intrarii mici care consta în purtarea Evangheliei de catre diacon sau preot prin mijlocul credinciosilor, intrarea prin usile împaratesti (simbol al usilor cerului) si asezarea ei pe Sfânta Masa (simbol al Împaratiei lui Dumnezeu) exprima întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” – Ioan 14, 7) si a-i conduce astfel în Împaratie³⁶. Ridicarea Evangheliei si exclamatia „Întelepciune, drepti!” este o marturisire a prezentei lui Iisus Hristos si o atentionare asupra felului în care trebuie sa-L întâmpinam: cu sufletul deschis spre primirea Întelepciunii supreme si cu trupul drept, în stare de veghe. Cântarea „Veniti sa ne închinam si sa cadem la Hristos …” este un îndemn adresat tuturor de a se închina si cadea duhovniceste la Iisus Hristos, Cel prin care dobândim mântuirea. Trisaghionul, cântat înainte de citirile scripturistice, exprima uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu pe care slujirea divina ne-o descopera fara sa ne-o explice. Dupa momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol si Evanghelie si predica, ectenia întreita, rugaciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne învata valoarea unica si irepetabila a fiecarei persoane si necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia mortilor, ca o prelungire a ecteniei întreite, este o cerere staruitoare ca mila lui Dumnezeu sa se reverse si asupra celor adormiti, învatându-ne responsabilitatea noastra fata de acestia. Ectenia catehumenilor, care încheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii învatându-ne ca chemarea de baza a Bisericii este de a se îndrepta spre lume cu scopul de a o întoarce spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Daca Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credinciosilor (euharistica) este o actualizare a Cinei celei de Taina având în centru prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. Dar catehizarea nu înceteaza. Principalele momente cu semnificatie catehetica sunt rostirea Crezului si a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credintei noastre, este rostit în contextul Sfintei Liturghii atât ca o marturisire de credinta cât si ca o proclamare a credintei, prilej pentru toti de a învata dreapta credinta. Anaforaua este rugaciunea centrala a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfa împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii si anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge în scopul sfintirii credinciosilor³⁷. În anafora rugaciunea ia forma multumirii adusa de catre Biserica lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, multumire care izvoraste din contemplarea tainei lui Dumnezeu si a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostita cu voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei sa aiba un pronuntat caracter catehetic, fiind o adevarata marturisire de credinta ortodoxa exprimata sub forma de multumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se sustinea cunostinta tuturor credinciosilor în cele ale credintei. Ei se rugau învatând dreapta credinta, învatând sa fie multumitori fata de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea si simbolurile de credinta rostite la Botez³⁸. Acest paralelism este valabil si în ceea ce priveste anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare pe de o parte si crezul niceo-constantinopolitan pe de alta parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinta în Liturghie si generalizarea practicii rostirii anaforalei în taina a facut ca functia pedagogica explicita a anaforalei sa fie transferata în mod spontan asupra simbolului de credinta³⁹.

Însa functia catehetica a Liturghiei credinciosilor nu se reduce la simbolul de credinta si la anafora, toate celelalte rugaciuni si ritualuri având si un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregatire duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor si de pregatire materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre si, în acelasi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne pregateste pentru întreaga Sfânta Liturghie a credinciosilor atragându-ne atentia asupra privilegiului înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti si închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Iisus Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie sa lepadam toata grija lumeasca. Rugaciunile pentru credinciosi si rugaciunea din timpul Heruvicului ne învata ca la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât si credinciosii, fiecare în rândul treptei sale, dar adevaratul savârsitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca cel „îmbracat cu harul preotiei”, are o raspundere personala deosebita pentru plinatatea vietii bisericesti si, de aceea, trebuie sa caute sa se ridice la înaltimea slujirii sale pentru ca numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credinciosi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim constiinta sobornicitatii Bisericii, rugându-ne ca toti sa primeasca darul vietii vesnice. Ectenia cererilor, dupa ce îndeamna poporul din biserica sa se asocieze rugaciunii punerii înainte a darurilor rostita de catre protos în altar, continua cu cererile pentru popor învatându-ne sa lepadam pacatul si sa cautam mai întâi pocainta pentru ca sa putem da un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Îndemnul diaconului „Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim!” si raspunsul „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime si, chiar mai mult, însasi aceasta iubire este o marturisire de credinta în Sfânta Treime, structura supremei iubiri. Ritualurile de pregatire pentru împartasanie care urmeaza dupa anafora continua catehizarea. Ectenia „Pe toti sfintii pomenindu-i …” ne pune în fata exemplul sfintilor si ne învata ca toate cererile noastre trebuie sa se concentreze în a cere împartasirea Sfântului Duh care înseamna participare reala la viata dumnezeiasca⁴⁰ ca rod al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului si este conditia unirii noastre în Trupul lui Iisus Hristos, Biserica. Rugaciunea domneasca, Tatal nostru, este un moment culminant al pregatirii pentru împartasire si al întregii Sfinte Liturghii în care învatam, rugându-ne, ca suntem fii ai Tatalui ceresc si, ca urmare, frati între noi, ca trebiue sa facem voia lui Dumnezeu legea viatii noastre, ca iertarea pacatelor noastre de care avem atâta nevoie depinde de iertarea pe care noi o dam celor care ne gresesc si ca hrana cea adevarata, pâinea spre fiinta, este Sfânta Împartasanie. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” ne atrage atentia ca cele sfinte, aica Trupul si Sângele Domnului, se cuvin numai sfintilor. Raspunsul: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos …” arata ca numai Iisus Hristos este sfânt si izvor al sfinteniei iar noi îndraznim sa ne apropiem de acestea numai în virtutea poruncii lui Iisus Hristos si constienti de nevrednicia noastra.

Împartasirea clericilor si credinciosilor este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii Liturghii. Cântarile si rugaciunile ne constientizeaza asupra importantei acesteia. „Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati” cântam în timpul împartasaniei iar cântarea de dupa aceasta, preluata din slujba Cincizecimii, ne arata roadele cuminecarii: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi închinându-ne …”. Ectenia ne învata ca marelui dar al Trupului si Sângelui Domnului trebuie sa-i raspundem cu multumire.

Rugaciunile finale ale Sfintei Liturghii ne îndeamna si ne învata sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasa si oriunde ne aflam. Sa continuam, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie dupa Liturghie” slujind lui Dumnezeu si semenilor cu dragoste si daruire neîmputinate⁴¹.

5. Dumnezeiasca Euharistie – punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii

Asadar, Sfânta Liturghie este slujba esentiala în care Biserica se înalta în Împaratia lui Dumnezeu prefacând viata noastra în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime si între noi. Euharistia este punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si sânge al Domnului în scopul sfintirii credinciosilor prin împartasirea cu acestea. Întreaga rânduiala a Liturghiei este o pregatire si un urcus continuu spre unirea euharistica cu Iisus Hristos. În sfânta Liturghie Domnul si Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistica ci, dupa cum remarca Parintele Staniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserica, în cuvântul de propovaduire al preotului, în rugaciunile rostite de preot, în cântarile credinciosilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face partasi, într-o anumita masura, lui Hristos si ne pregateste pentru unirea deplina cu El prin împartasirea cu Trupul si Sângele Lui.

Referindu-ne la Sfânta Liturghie ca fiind împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie vom sustine ca Sfânta Liturghie împlineste pregatirea personala a fiecaruia si pregatirea comunitatii pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importanta etapa a acestei pregatiri, o împreuna înaintare a Bisericii, calauzita de Iisus Hristos, spre recunoasterea si primirea Mirelui. Fiecare Sfânta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine în mijlocul nostru si ni se daruieste mai întâi prin cuvintele Sale facând sa „arda inimile în noi” (Lc. 24, 32) si sa se nasca în noi credinta care sa ne ajute sa-L recunoastem si sa-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului presupune o schimbare launtrica treptata prin primirea hranei teologice, mâncarea si bautura Cuvântului. „De la metanoia (cainta) personala a fiecarui credincios si dobândirea „mintii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintam la homonoia (acelasi gând al) tuturor si la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si a sufletului, a persoanei si a comunitatii) si la manifestarea în fiecare si în toti a tainei Cuvântului întrupat” .

6. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica în unitatea lor realizeaza unirea cu Hristos

Cu alte cuvinte, în afara Proscomidiei, care este o parte introductiva, Liturghia propriuzisa este formata din doua parti indisolubil legate si cu o structura paralela: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) si Liturghia Euharistica (credinciosilor). Prima are în centru hrana teologica, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice si în predica. A doua are în centru împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adica cu însusi Trupul si Sângele Lui. Rugaciunile rostite de preot sau credinciosi în ambele parti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intram în legatura cu Iisus Hristos si ne pregatim pentru împartasirea cu El. Liturghia Cuvântului pregateste si se împlineste în Liturghia Euharistica si amândoua, în unitatea lor, realizeaza întâlnirea si unirea cu iisus Hristos.

Pregatirea pentru intrarea în împaratie – Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclama scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împaratia Treimica a dragostei. Aceasta intrare se poate împlini numai prin împartasirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugaciune atotcuprinzatoare care îmbratiseaza întreaga lume chemându-ne sa lasam toata grija personala si sa ne identificam cu rugaciunea Bisericii, învatând ierarhia crestina a valorilor. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în împaratie aratându-ne starea în care trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul”) marturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împaratie si ne daruieste puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Nascut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fata conditiile intrarii în împaratie. Intrarea Mica constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credinciosilor si intrarea prin usile împaratesti, care simbolizeaza usile cerului, în altar, imagine a Împaratiei lui Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) si a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” In. 14,7) si a-i conduce astfel, cu Sine, în împaratie .

7. Despre consumarea sacramentala, euharistica a Cuvântului

Cântarea trisaghionului, dupa cum o arata rugaciunea corespunzatoare, uneste îngerii si oamenii în slavirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu si pregatindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arata „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserica venind nu pur si simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologica a împaratiei”. Parintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniaza ca, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împartasim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugaciunea care precede Evanghelia este o adevarata epicleza pentru ca Duhul Sfânt sa faca prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esentiala a Liturghiei Cuvântului.

Actualizarea Cinei celei de Taina – Liturghia Euharistica este o actualizare a Cinei celei de Taina si, implicit, a celor patru lucrari savârsite atunci de Iisus Hristos: „a luat” (pâinea), „a multumit si a binecuvântat”, „a frânt” si „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrari le corespund patru parti ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împartasirea. „A luat” – Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregatirea materiala a altarului si a darurilor si pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si a credinciosilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti si împartasire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenta acest lucru. El nu se refera strict la procesiune asa cum în mod gresit a fost înteles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfintite. Heruvicul este o introducere la întreaga actiune liturgica de la anafora la împartasanie. Îi învata pe credinciosi ca ei, care vor cânta cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot …, din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija lumeasca (Sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca (upodexomai) pe Iisus Hristos în împartasanie. Sfântul Ignatie al Antiohiei arata ca în Biserica trebuie sa fie unire în credinta si dragoste. De aceea, înainte de înaltarea jertfei euharistice, aceasta unitate se traieste prin doua acte liturgice: sarutarea pacii si rostirea Crezului. Credem ca asa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire si la practica sarutarii pacii si între credinciosi (barbati cu barbati si femei cu femei) deoarece „sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele si îndeparteaza din suflete orice vrajmasie”. „A multumit si a binecuvântat” – Anaforaua este o lunga rugaciune de multumire adresata lui Dumnezeu Tatal prin care se aduce jertfa euharistica. În vechime protosul adunarii euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credinciosilor care se asociau numai la ecfonisul final prin raspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamna ridicare, înaltare, ofranda, jertfa. Anaforaua îsi are izvorul în rugaciunea de multumire si binecuvântare rostita de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taina. În Biserica primara ierarhii aveau dreptul sa improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personala, respectând însa o anumita schema comuna tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalitati ale Bisericii. În Biserica Ortodoxa s-au pastrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare. Având structura unei cuvântari, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu si opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevarata sinteza a teologiei ortodoxe exprimata în forma doxologica. Ea are o structura trinitara, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei parti în care se face referire speciala la lucrarea fiecarei Persoane treimice urmate de rugaciunea de mijlocire generala a Bisericii.

8. Despre Anaforaua liturgica – rugaciunea centrala a Sfintei Liturghii

În cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrarii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalta darurile de pâine si vin si se invoca Duhul Sfânt spre sfintirea acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea si vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul si Sângele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate în evidenta faptul ca actualizarea lucrarii mântuitoare a lui Hristos se face prin savârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrari se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca sa fie celor ce se vor împartasi spre trezirea sufletului, spre iertare pacatelor, spre împartasirea cu Sfântul Tau Duh, spre plinirea împaratiei cerurilor, spre îndraznirea cea catre Tine iar nu spre judecata sau spre osânda” (anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur). Tot anaforaua ne descopera si sensul eclezial al împartasaniei care depaseste abordarea ei strict individualista: „Iar pe noi pe toti care ne împartasim dintr-o pâine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea aceluiasi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel ca participarea la Liturghie se împlineste prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primara era expresia împreunei-slujiri a clerului si poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gura de Aur arata ca „tot poporul binecredincios, laolalta cu ceata preoteasca, în picioare si cu mâinile ridicate aduc înfricosatoarea Jertfa”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alaturi de cler si, pentru a sluji, este nevoie ca ei sa auda si sa înteleaga rugaciunile rostite de preot în numele lor. Începând cu sec. V-VI s-a raspândit tot mai mult obiceiul citirii în taina a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorita unor motive care sa tina de esenta Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai grabita a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credinciosi. Nu exista nici o reglementare a autoritatii bisericesti care sa indice citirea în taina a anaforalei. Din contra, Împaratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taina a anaforalei”. Dar masura sa nu a putut opri raspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei sa ia înfatisarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic savârsit în tacere de catre liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cântares, cor) în vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramâna din ce în ce mai strain si mai opac fata de partea ce revine preotului adica tocmai de ceea ce este esential si fundamental în actiunea Liturghiei”. În consecinta apar si explicari ale Liturghiei care absolutizeaza rolul clerului transformându-i pe credinciosi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului si întelegerea gresita a acestuia ca un zid despartitor între cler si credinciosi care ascunde lucrarea clerului a facut ca uneori sa se ajunga la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu pastrarea secretului în ce priveste ceea ce preotii fac si rostesc. Dar aceasta întelegere vine în contradictie flagranta cu sensul profund al cultului crestin ortodox de împreuna-slujire a clerului si credinciosilor.

Paralela, comparati si raportarea facuta între iconostas si citirea în taina a rugaciunilor în sensul despartirii si ascunderii de credinciosi este gresita dovedind o neîntelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descopera realitatea vesnica a împaratiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pamânteasca cu cea cereasca pentru ca iconostasul nu este un perete despartitor ci un suport pentru icoane. Icoana învata, descopera si uneste de aceea iconostasul ofera toate posibilitatile unei participari depline si constiente în cel mai înalt grad la Sfânta Liturghie. „Deplinatatea liturgica consta în prezenta iconostasului si în a face rugaciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul si icoana îsi vor dobândi deplinatatea întelesului lor”. Citirea în taina a rugaciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasa de popor, unitatea dintre Liturghie si Euharistie nu a mai este perceputa. „Credinciosii au ajuns sa nu mai priceapa rostul sacru, al Sfintei Liturghii si sa participe tot mai rar la savârsirea ei” .

În vremurile si timpurile noastre, omul (post)modern vrea sa înteleaga ceea ce face si de aceea, în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniaza importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei si în primul rând a anaforalei care are un rol esential în pregatirea pentru împartasanie: ”A frânt – Dupa anaforaua liturgica urmeaza ultimele ritualuri pregatitoare pentru cuminecare: „Rugaciunea „Tatal nostru” în care credinciosii îsi marturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea pacatelor si „pâinea cea spre fiinta” adica însusi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” atrage atentia la cele sfinte adica Trupul si Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.

Raspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arata ca numai El este sfânt si izvor al sfinteniei dar „si noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointa si rugaciune” . Frângerea propriu-zisa a agnetului: …A dat” – Ultima parte a Liturghiei, împartasirea, este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamna a vedea „lumina cea adevarata, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevarata”, este „culmea vederii, a luminii si a comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevarat sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasa si pretutindeni unde ne gasim.

9. Câteva concluzii si încheierea

Prin urmare, întreaga rânduiala a slujbei ne descopera faptul ca Sfânta Liturghie este împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul, punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este o lucrare comuna a întregii Biserici, o împreuna înaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujba (citirea unor rugaciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împartasirea credinciosilor în afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt niste exceptii care nu se aplica decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepartare de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfânta Liturghie se încununeaza, se împlineste si se desavârseste prin Împartasire. O Liturghie la care nu se cumineca decât clericii îsi atinge doar în mica masura scopul. De aceea idealul spre care trebuie sa tindem este ca cei care participa la slujba, având pregatirea potrivita, sa se si împartaseasca.

Note bibliografice:

1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericeasca, III,I, în Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Paidea, Bucuresti 1996, p. 78.

2 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credin?e prin Sfânta Liturghie, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 34.

3 Paul Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, trad. de Carmen Bolocan, ed. Polirom, Iasi, 1996, p. 155.

4 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmaritoare, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1999, p. 9.

5 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Doctrina luterana despre justificare si câteva reflec?ii ortodoxe, în «Ortodoxia», nr. 4/1983, p. 507.

6 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor în cele trei confesiuni , în «Ortodoxia», nr. 1/1956, p. 33.

7 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Preo?ia ca slujire a cuvântului, în «Ortodoxia», nr. 2/1979, p. 311.

8 Rene Bornert, Parole et Sacrement en perspective luthérienne et catholique, în «Irenikon», nr. 1/1972, p. 49.

9 expresie tradusa în ultimele edi?ii ale Liturghierului cu jertfa duhovniceasca

10 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Împartasirea Sfântului Duh, trad. de Mariuca si Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 110.

11 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, op. cit., p. 17.

12 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvântului si Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 230.

13 Rene Bornert, op. cit., p. 45.

14 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor …, p. 6.

15 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezen?ei personale a lui Iisus Hristos si ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie si Spiritualitatea ortodoxa, în Persoana si comuniune. Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352.

16 Arhim. Vasilios, Intrarea în Împara?ie. Elemente de traire liturgica a tainei unita?ii în Biserica Ortodoxa, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 34.

17 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.471.

18 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împara?iei, trad. de Pr. Boris Raduleanu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 74.

19 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 38.

20 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.

21 Ibidem, I, p. 27-28.

22 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 34.

23 Paul Evdokimov, op. cit, p.158.

24 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexander Schmemann, Pentru via?a lumii. Sacramentele si Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2001, p. 42.

25 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 360.

26 Alexander Schmemann, Euharistia, p. 181.

27 Ibidem, p. 205.

28 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importan?a catehetica a Sfintei Liturghii, în «Biserica Ortodoxa Româna», nr. 1-2/1958, p. 207.

29 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoin?ei ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28.

30 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 92.

31 Arhimandritul Sofronie, Despre rugaciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Manastirea Lainici, 1998, p. 84.

32 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 45.

33 Ioannis Zizioulas, Fiin?a eclesiala, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 217, n. 70.

34Paul Evdokimov, op. cit., p. 174.

35 Parintele Arhimandrit Teofil Paraian , Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198.

36 Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si Parintele Galeriu, Editura Harisma, Bucuresti, 1992, p. 363.