ADRIAN BOTEZ: “Scrisoare către un priétin”

Adrian Botez

Stimate și dragă domnule (și frate întru Duh),

…Ca să ne dăm seama cât de săraci, pustiiți de deșertul nimicniciei și fără de rost am fi putut fi noi, oamenii (precum aceia dintre evrei, care, și azi, au mare și dureroasă îndoială și încrâncenare disperată, cu privire la ce-au făcut, atunci când L-au răstignit pe DUMNEZEUL-HRISTOS, în vârful Golgotei Ierusalimului celui Vechi!) – și cât de Luminată și dătătoare de Sublime Rosturi este Taina Învierii Lui HRISTOS, se scrie, în Epistola I, către Corinteni, de către Sfântul Apostol PAVEL (cu mare și de nesmintit îndreptățire!): Continue reading “ADRIAN BOTEZ: “Scrisoare către un priétin””

Adrian Botez: ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE UNIVERSUL MISTIC

Dosoftei-–-vestitorul-lui-Eminescu-74ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea

A.1.LUMEA/UNIVERSUL  MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU, PESTE VEAC…!

Cum arăta lumea valahă a veacului al XVII-lea? Ceea ce putem zice cu precizie:  din punct de vedere Continue reading “Adrian Botez: ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE UNIVERSUL MISTIC”

Vavila Popovici: ÎNȘELĂCIUNE, FURĂCIUNE

suff21„Nu apuca pe calea celor fără de lege şi nu păşi pe drumul celor răi! Ocoleşte-o şi nu merge pe ea, treci pe alături şi du-te mai departe; căci ei nu dorm până nu făptuiesc rău şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă. Căci ei se hrănesc din pâine agonisită prin fărădelege şi beau vin dobândit prin asuprire.” (Pilde, cap. 4,14-17)

Orice fiinţă prin mişcare emite şi absoarbe energie, generând în acest mod un câmp magnetic care atrage sau respinge ceea ce se află în apropierea sa. Când se cristalizează un gând, el se manifestă prin reacţii emoţionale: senzaţie, sentiment, dorinţă şi se exprimă în comportamentul nostru. Atragem în acest mod întâmplări, atragem persoane. Românul are proverbul: „Cine se aseamănă se adună” şi aceasta deoarece simţurile noastre lucrează ca Continue reading “Vavila Popovici: ÎNȘELĂCIUNE, FURĂCIUNE”

VAVILA POPOVICI: „Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!”

Lumina„Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale,

ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general.”

– Dumitru Stăniloae

   Conform dicționarului mentalitatea este felul particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivități, a unei epoci. În mai puține cuvinte, este un model mental specific unui anumit timp istoric. Este o stare de spirit, etimologia cuvântului mentalitate avându-și sursa în adjectivul mental, care se referă la spirit, la un mod de a cugeta. A nu se confunda cu prejudecata sau părerea, care este o idee preconcepută și adesea eronată, pe care și-o face cineva asupra unui lucru și adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație. Continue reading “VAVILA POPOVICI: „Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!””

Purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care-o primim

La MunteOmul poate obține doar iluzia libertății, nu și libertatea însăși.

Dar și iluzia libertății are valoarea ei.

E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” – Emil Cioran

Conceptul filozofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minții umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acțiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca liberul arbitru. Alegerea beneficiază de existența alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiționeze decizia, însă această libertate nu este absolută întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalți, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societății; de capacitatea de conștientizare a alternativelor, a consecințelor acțiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar și împotriva impulsurilor primare resimțite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior și definim prin intermediul raţiunii. Continue reading “Purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care-o primim”

ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?

Vavila PopoviciRațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.

 Emmanuel Kant

O întreagă horă a declarațiilor am putut auzi în aceste ultime zile, privitor la Aderarea la Schengen, multe lipsite de modestie, însușire despre care se spune că ar aparține inteligenței. În final am înțeles că Aderarea la Schengen nu mai este o prioritate pentru autorităţile de la Bucureşti.

E greu însă ca toate aceste declarații bătăioase să-i convingă pe românii cu judecată că e mai bine „ să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere”, după cum scria un jurnalist, bine inspirat. Iar cu fundul în două luntre, iarăși nu se poate! Diversiunile au curs și ele, după o primă declarație a  ministrului de interne german. În concluzie: elevii prinși cu lecțiile nefăcute, nu vor mai intra în clasă. Punct!

Incapacitatea politicienilor români de a accepta regulile cerute de Uniunea Europeană a fost clară, iar decizia germană privind aderarea la Schengen suna matematic, ea depinzând constant de raportul Comisiei Europene pe MCV care nu a fost favorabil din punct de vedere al statului de drept, al luptei împotriva criminalităţii organizate și al combaterii corupţiei. Continue reading “ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?”

Despre Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie

Despre Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie – ca structura catehetic-euharistica, sfintitoare, apologetica si marturisitoare

 

Drd. Stelian Gombos

 

Abstract

The Liturgy is a “sanctifying eucharistic-catechetical structure” in which we are educated towards salvation in a thanksgiving atmosphere and sanctified through word and communion with the Body and Blood of the Lord. The Liturgy is the paradigm of the unity between the word and the sacrament, the sacrament by means of which the divine gift is being shared and Christ Himself unifies with the faithful confirming and strengthening the word, which is transformed from a message about Christ into a real participation to His divine life. On the hole, the Holy Liturgy is catechesis and thanksgiving. In the first part, during the Liturgy of catechumens the catechetical aspect is prevalent while during the Liturgy of the faithful the prevalent aspect is the eucharistic one. The Eucharistic structure of the main service in which the Church is fulfilling himself emphasizes the importance of thanksgiving. During The Holy Liturgy the catechesis and the prayer are wedded together having as their climax the communion with the very Embodied Truth. All the acts and the prayers of the Liturgy are trying to reveal the mystery of the salvation and to help us know, in Holy Spirit and in communion, “the only true God and Jesus Christ” (John 17, 3) towards eternal life.

1. Introducere

Biserica este viata cea adevarata în comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin pacat si pe care Iisus Hristos ne-o daruieste în Duhul Sfânt, este prezenta în aceasta lume a Împaratiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezinta intrarea noastra în aceasta Împaratie, împartasirea concreta în Duhul Sfânt de viata cea noua în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea si bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizeaza Împaratia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însasi viata Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numita de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununeaza tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desavârsind comuniunea cu Dumnezeu1.

Întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originara la bogatia de azi, pastrând elementele esentiale prezente înca de la început. Ea poate fi descrisa ca o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”2 în care suntem educati spre mântuire într-o atmosfera de multumire si sfintiti atât prin cuvânt cât si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se uneste cu Taina conducându-ne de la cunoasterea intelectuala, rationala, a adevarurilor de credinta la cunoasterea lor duhovniceasca, prin experienta, la cunoasterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).

2. Despre Cuvânt si Taina

Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este alcatuita dintr-o parte pregatitoare, Proscomidia, savârsita în taina de catre preot în altar, si doua parti ale Liturghiei propriu-zise, slujita de catre clerici împreuna cu credinciosii: Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor si Liturghia Euharistica sau a credinciosilor. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica au o structura paralela si sunt indisolubil legate. Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu convoaca, vorbeste, Se istoriseste si, în cele din urma, Se ofera pe Sine ca hrana3. La Liturghia Cuvântului, în timpul careia în centrul Sfintei Mese se afla Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste si ni se împartaseste prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptura, predica, rugaciunea si cântarea caci „cel ce asculta cuvântul Meu si crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viata vesnica” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt si viata” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistica în centrul Sfintei Mese se afla Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia si anume prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugaciunea preotului si a credinciosilor si împartasirea cu acestea, adica cu Însusi Dumnezeu Cuvântul întrupat, caci „Cuvântul S-a facut trup” (Ioan 1, 14) si „daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata în voi” (Ioan 6, 53).

La Sfânta Liturghie Iisus Hristos comunica viata Sa dumnezeiasca si înfaptuieste legatura cu noi prin cuvânt si trup. Liturghia Cuvântului se împlineste în Liturghia Euharistica, cele doua parti ale Sfintei Liturghii realizând numai împreuna întâlnirea deplina cu Iisus Hristos cel Înviat si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Cuvântul si Taina (lucrarea sacramentala a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreuna un mediu unic si unitar de comuniune între Dumnezeu si om, o partasie reciproca între viata dumnezeiasca si viata omeneasca4. Prin cuvânt Dumnezeu vorbeste omului, îl învata tainele mântuirii si îl cheama la credinta: „credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însusi Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru a darui oamenilor cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 23) si a le descoperi caile mântuirii. Dar auzirea si primirea cuvântului nu este suficienta pentru mântuirea noastra. „Moartea si învierea Mântuitorului devin moartea si învierea noastra nu doar pentru ca noi aflam despre ele prin cuvânt, ci mai ales pentru ca ele se imprima dinamic în noi prin Sfintele Taine în general, mai ales prin Botez si Euharistie”5. Taina, lucrarea sacramentala a Bisericii prin care se împartaseste harul dumnezeiesc si Hristos Însusi se uneste cu cei ce cred, confirma si da putere cuvântului, transformându-l dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca. „Cuvântul nu este purtator al harului egal cu Tainele. El pregateste si întareste Tainele, iar Tainele dau cuvântului eficienta si putere, îl fac vizibil sau lucrator în viata omului”6. Desi nu este egal cu Tainele, cuvântul este si el purtator de har. Harul dumnezeiesc se împartaseste atât prin cuvânt cât si prin Taina. Cuvântul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta, Tainele, îndeosebi dumnezeiasca Euharistie, fac sa intre Hristos în camara noastra sa cinam cu El7. Cuvântul nu premerge doar Tainei ci si însoteste savârsirea acesteia. El constituie forma Tainei si îi confera eficacitate, explica sensul Tainei chiar în momentul savârsirii acesteia si situeaza Taina în sfera credintei invitând la primirea ei cu credinta8. De aceea jertfa euharistica este numita, atât în anforaua Sfântului Ioan Gura de Aur cât si a Sfântului Vasile cel Mare, slujba cuvântatoare (?????? ??????)9, adica o slujba purtata, informata de catre cuvânt, limbaj, cântec, rugaciune10.

Pe de alta parte, Taina da putere cuvântului care îsi gaseste expresia cea mai deplina în context sacramental. Fie ca este facut prezent prin lecturile biblice sau predica, prin marturisirea de credinta sau rugaciune, prin psalmi sau imnuri liturgice, cuvântul este comunicat, exprimat si primit în actul eclezial al slujirii si în primul rând în Sfânta Liturghie. În cadrul slujbelor Bisericii cuvântul îsi asuma o valoare sacramentala: ritualul tainic este cadrul în care cuvântul se exprima în modul cel mai elocvent si cel mai puternic. Acest lucru este adevarat numai pentru ca în Taina Cuvântul lui Dumnezeu Însusi este prezent ca Daruitor si Daruit, El este si savârsitorul jertfei euharistice si Jertfa euharistica11. Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unitatii între cuvânt si Taina12. Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credinciosilor are în centru Taina, împartasirea cu Cuvântul facut trup. Cele doua parti ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregatind si împlinindu-se în Liturghia credinciosilor. Unitatea între cuvânt si Taina este fundamentala si revelata în Iisus Hristos Care este, în acelasi timp, Cuvânt si Taina: „Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se ni S-a descoperit noua ca Cuvântul personal al lui Dumnezeu si Taina plenara a mântuirii”13. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a si daruit Trupul Sau spre hrana. Trupul Mântuitorului este purtator de energie dumnezeiasca mai mult decât cuvântul Sau. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din însusi Trupul Sau de viata facator este impusa de faptul ca avem si noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiasca poate sa transfigureze si trupul nostru din muritor în nemuritor14. Dar Taina singura nu realizeaza întâlnirea deplina cu Iisus Hristos ci numai împreuna cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin ascultarea si împlinirea cuvântului ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si întelegem tot mai mult continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental, tainic, însasi realitatile dumnezeiesti semnificate, anuntate si descoperite prin cuvânt. În acelasi timp, cuvântul lui Dumnezeu catre noi, ca chemare la comuniune, naste cuvântul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste cu Iisus Hristos si cu întreaga Sfânta Treime15.

Liturghia Cuvântului premerge si se împlineste în Liturghia Euharistica pentru ca cuvântul pregateste primirea Tainei. „Daca n-am dobândit simturi noi, daca sufletul si trupul nostru nu s-au sfintit prin Taina Pocaintei, a Botezului si daca n-a premers curatirea si hranirea prin Cuvânt – «sunteti curati pentru cuvântul pe care vi l-am spus» (In. 15,3) si «nu numai cu pâine va trai omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4,4), Biserica nu da pe Cuvântul si Adevarul Întrupat ca pâine si vin sfintit”16. Drumul lui Luca si Cleopa spre Emaus dupa Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii si a unitatii între cuvânt si Taina. Iisus se alatura celor doi ucenici si mai întâi le tâlcuieste „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Desi nu Îl recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pentru ca, asa cum marturisesc mai târziu, simteau ca „ardea inima în ei când le vorbea pe cale si le tâlcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvântului care îsi gaseste împlinirea în Liturghia Euharistica, adica în Cina de la Emaus când Iisus Hristos actualizeaza Cina cea de Taina repetând cele patru acte principale savârsite atunci si anume: „a luat” pâinea, „a binecuvântat”, „a frânt” si „le-a dat” (v. 30). Taina Euharistiei pecetluieste cuvântul împartasit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizându-se. Ei Îl recunosc astfel pe Iisus Hristos care se face nevazut dar ramâne prezent în ei prin cuminecare (v. 31). Întâlnirea lui Iisus Hristos Înviat cu Luca si Cleopa ne învata ca cuvântul, atâta timp cât nu se împlineste, nu culmineaza în împartasirea euharistica, desi este purtator de har, ramâne exterior fiintei profunde a omului17. La fiecare Sfânta Liturghie suntem chemati sa refacem duhovniceste drumul ucenicilor spre Emaus si sa primim viata dumnezeiasca prin cuvânt si Taina.

Sfânta Liturghie este o cateheza desavârsita pentru ca cuvântul împartasit atât în Liturghia Cuvântului cât si în Liturghia Euharistica, se împlineste în Taina. „Prin Taina noi devenim partasi Aceluia care vine si ramâne în noi în cuvânt. În Taina Iisus Hristos Cuvântul devine viata noastra”18. Primirea cuvintelor vietii vesnice este pecetluita asadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul facut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În aceasta parte a Liturghiei cuvântul rasuna în Biserica în special prin lecturile biblice si predica. Dar cuvântul rasuna în continuare si în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind si o functie catehetica, prin rostirea simbolului de credinta, prin anaforaua liturgica, prin celelalte rugaciuni, ecfonise si imne liturgice. Epicleza reprezinta momentul culminant în care cuvântul se uneste cu Taina: „Acum se savârseste Taina. Acum se uneste adânc Cuvântul cu Taina. Pâna acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, kerigma, cuvânt în numele lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvânt este rugaciunea. Cuvânt este Epicleza însasi, este Cuvântul care cheama Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, aceasta este mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este «pliroma» cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – «?i Cuvântul s-a facut trup…» prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinatatea sfintirii si momentul suprem al dumnezeiestii Liturghii. – «Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra» (I Tesaloniceni 4, 3)”19. În Sfânta Liturghie Cuvântul se uneste cu Taina spre sfintirea noastra20.

3. Despre cateheza si multumire

Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii21, arata ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine si vin în Trupul si Sângele Domnului iar ca scop sfintirea credinciosilor. Sfintirea se împlineste prin împartasirea cu Sfintele Taine, ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura, toate rânduielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregatesc pentru sfintirea prin împartasire având însa si ele putere de a ne sfinti prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc si prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul catre Dumnezeu, ne învata bunatatea si iubirea Lui de oameni dar si dreptatea si judecata Lui sadind în sufletele noastre iubirea si frica de Dumnezeu si facându-ne mai zelosi întru pazirea poruncilor Sale.

Cateheza se împlineste în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma de multumire si culminând în împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului prin care ne sfintim. De aceea, pe buna dreptate, se poate spune ca Sfânta Liturghie este o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”22. Liturghia în ansamblul ei este cateheza si multumire, în ea suntem educati spre mântuire si sfintiti de Duhul Sfânt într-o atmosfera de multumire, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credinciosilor, cel euharistic, multumitor. Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie este o cateheza desavârsita, tipul oricarei cateheze care nu trebuie doar sa transmita o credinta exacta ci sa introduca într-o credinta vie punându-ne într-o relatie directa, de comuniune, cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Sfânta Liturghie face sa fie traita intens taina comuniunii ecleziale si, prin aceasta, cea a Împaratiei lui Dumnezeu pe care o anunta si o anticipeaza. Analiza Liturghiei ne descopera cum aceasta „cu o arta desavârsita initiaza treptat, trezeste atentia, stimuleaza toate capacitatile mintii omenesti si o face sa se cutremure în fata Tainelor“23. Dar Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul ortodox nu se adreseaza numai mintii. Toate simturile trupesti sunt antrenate: vazului i se adreseaza icoanele si gesturile liturgice, auzului cântarea, rugaciunile si predica, mirosului tamâia, pipaitului toate lucrurile sfinte din locasul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Însusi Trupul si Sângele lui Iisus Hristos: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul…” (Ps. 33,8). Întreaga fiinta a omului, mintea, inima si trupul, este atrasa în slavirea lui Dumnezeu, Liturghia conducându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Structura euharistica a slujbei esentiale prin care Biserica se împlineste scoate în evidenta importanta multumirii si ne învata sa fim multumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie cateheza se împlineste în multumire pentru ca multumirea este dovada cunoasterii lui Dumnezeu, a cunoasterii Lui existentiale care înseamna întâlnire, comuniune si unitate cu El. Multumirea este singurul raspuns deplin si real al omului la darurile lui Dumnezeu: creatia, rascumpararea si Împaratia24. În fata a tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi, a darurilor pe care le revarsa peste noi si, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis portile raiului, nu putem fi decât multumitori. „Într-adevar suntem datori sa multumim, remarca Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atât de mare desi eram nevrednici, pentru ca s-a împacat cu noi desi Îi eram vrajmasi (Romani 5, 10), pentru ca am fost învredniciti de înfierea Duhului (Romani 8, 15)”25. Sfântul Apostol Pavel arata ca omul restaurat în Iisus Hristos, omul cel nou care „se înnoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este multumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi multumitor este plinatatea cunoasterii lui Dumnezeu caci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât multumitor. Multumirea fata de Dumnezeu, care izvoraste din cunoasterea Lui, este trairea raiului, este starea celor care au fost facuti partasi Împaratiei lui Dumnezeu. Prin multumirea fata de Dumnezeu se restabileste si cunoasterea integrala a lumii, recunoasterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaste în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate26. Multumirea fiind împlinirea cunoasterii este si împlinirea libertatii celei adevarate pe care ne-o da cunoasterea adevarului: „?i veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi multumeste, iar cel care îi multumeste lui Dumnezeu este liber. Multumirea este starea omului desavârsit care s-a îmbracat întru dragoste si în inima caruia stapâneste pacea lui Iisus Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamna ca „orice ati face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate sa le faceti în numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal” (Coloseni 3, 17). Daca toate cele facute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie sa le facem în numele Domnului Iisus Hristos si prin El sa multumim Tatalui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vietii Bisericii si al vietii crestinului, este savârsita în numele Domnului Iisus si este o multumire adusa Tatalui. De aceea Sfânta Liturghie este numita si Euharistie, termen care în limba greaca înseamna multumire. Aceasta multumire se împlineste mai ales în ce de a doua parte a Liturghiei, numita pentru aceasta Liturghia euharistica sau a credinciosilor, luând forma concreta a anaforalei (marea rugaciune prin care multumim Tatalui pentru creatie si mântuirea împlinita de Fiul si îi cerem sa trimita Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul si Sângele Domnului) si a împartasirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Dumnezeiasca Euharistie, în sens strict, se întelege Taina prefacerii pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. „Prin multumire se împlineste sensul Sfintei Liturghii ca înaltare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împaratiei lui Dumnezeu. Spre aceasta înaltare este îndreptata si duce întreaga Liturghie”27. Îndemnul preotului, a protosului „Sa multumim Domnului!” rostit în încheierea dialogului preanaforal este invitatia facuta întregii adunari de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu totii în multumire prin rostirea anaforalei si prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului, este chemarea de a ne arata calitatea de membri ai Trupului lui Iisus Hristos, Biserica, renascuti prin har si îmbracati în omul cel nou, ajunsi la adevarata cunoastere si libertate în Iisus Hristos si în Duhul Sfânt.

4. Despre rugaciune si cateheza

Rugaciunea si cateheza sunt doua aspecte complementare ale actului liturgic în general si ale Sfintei Liturghii în special. Activitatea catehetica a Bisericii, înteleasa ca învatatura spre viata vesnica ce presupune transformarea omului pâna la „starea barbatului desavârsit, la masura vârstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strâns legata de cult si se împlineste în acesta. „Orice educatie religioasa crestina trebuie sa fie o educatie ce pleaca de la rugaciune, prin rugaciune la rugaciune”28. Rugaciunea este „culmea tuturor straduintelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri îsi trag puterea si întarirea”29. Prin rugaciune omul intra în legatura personala cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Sau, se preda lucrarii mântuitoare a harului si se face de buna voie si întru cunostinta împreuna-lucrator cu acesta la mântuirea si îndumnezeirea sa în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. „Prin rugaciune raspundem chemarii lui Iisus Hristos, îl imploram, îl laudam si îi multumim pentru toate simtindu-L prezent în noi ca pe Tu care ne cheama si agraieste si nu ca pe un El de care ne vorbeste preotul“30. Numai în stare de rugaciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet „cuvintele vietii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Iisus Hristos sunt cuvinte de Sus, apartin de sfera altor dimensiuni si de aceea pot fi întelese si însusite numai „pe calea unei rugaciuni îndelungate si cu plângere multa”31. Altfel ele vor ramâne pentru totdeauna neîntelese omului oricât ar fi el de instruit chiar si teologic. Rugaciunea, cultul Bisericii, are întotdeauna un sens catehetic. Rugaciunile „se adreseaza mintii si sunt elaborate teologic-dogmatic si soteriologic în asa fel încât efectul lor sa fie iluminarea sufletului cu întelepciunea divina si patrundere ca idei care se întiparesc în gândirea credinciosilor încât prezenta divina sa fie cu adevarat o prezenta harica, lucratoare în suflet unde se pregateste si se consolideaza, în mod experimental ceea ce Biserica numeste atât de frumos gândirea credincioasa”32. Rugaciunea Bisericii nu poarta doar doctrina crestina ci o pune în lucru prin asceza care o însoteste si prin Tainele care o actualizeaza.

În Sfânta Liturghie cateheza si rugaciunea se împletesc desavârsit având ca punct culminant împartasirea cu Însusi Adevarul întrupat. Toate actele si rugaciunile Liturghiei urmaresc sa ne descopere taina mântuirii si sa ne ajute sa-l cunoastem în Duhul Sfânt si în comuniune pe „Dumnezeul cel adevarat si pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viata vesnica. Cu toate ca întreaga Sfânta Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol si Evanghelie si explicarea lor în predica. Dar fragmentele citite din Sfânta Scriptura nu sunt propuse doar ca simple teme de meditatie ci reprezinta întâlnirea directa, în rugaciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativa a Evangheliei si Apostolului ca si plasarea acestora în contextul cântarii Aliluia si a trisaghionului ne arata modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserica venind nu pur si simplu din trecut ca o carte si un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologica a Împaratiei lui Dumnezeu33. Înainte de fiecare citire întâistatatorul slujbei daruieste adunarii pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugaciune ca pacea lui Iisus Hristos sa se salasluiasca în sufletele celor prezenti pentru ca acestea sa devina ogor roditor pentru samânta cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de citirea Evangheliei protosul rosteste o rugaciune care este o adevarata epicleza scripturistica în care cerem prefacerea tainica a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se da ca hrana 34, iar credinciosii, atât înainte cât si dupa citirea Evangheliei, saluta cu bucurie prezenta lui Iisus Hristos, care vine sa ne învete si sa ni se împartaseasca prin cuvintele Sale, exclamând „Slava Tie Doamne, slava Tie!”.

Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea si explicarea Scripturii, rugaciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogata încarcatura catehetica. Înca de la început, Binecuvântarea mare este o slavire, o laudare a Împaratiei Sfintei Treimi care ne învata ca scopul Sfintei Liturghii este intrarea în aceasta Împaratie, ca Împaratia este vesnica, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi si ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugaciunea atotcuprinzatoare a Bisericii care îmbratiseaza întreaga lume, precum si ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne învata sa ne rugam constientizându-ne asupra importantei rugaciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne învata ca lui Dumnezeu în Treime i se cuvine „toata slava, cinstea si închinaciunea” deoarece a Lui este „stapânirea si (…) Împaratia si puterea si slava”. Slavindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât sa-i dam ceea ce I se cuvine. Dar faptul ca a lui este „stapânirea si puterea si slava” trebuie sa ne umple de nadejde pentru ca „bun si iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în Împaratia lui Dumnezeu învatându-ne starea în care trebuie sa participam la Sfânta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Împaratie si ne da puterea de a intra în ea (Antifonul al II-lea – Unule Nascut) si conditiile intrarii în Împaratia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Nascut, „una dintre cele mai pline de învatatura alcatuiri care se spun la o slujba dumnezeiasca”35, este o adevarata marturisire de credinta în forma de rugaciune care exprima învatatura hristologica a Bisericii definita la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteza a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezinta în acelasi timp o învatatura si o rugaciune pentru a le putea pune în practica. Cântându-le mereu la slujba ne este mai usor sa le retinem si sa le avem tot timpul în minte pentru a ne stradui sa le împlinim. Ritualul Intrarii mici care consta în purtarea Evangheliei de catre diacon sau preot prin mijlocul credinciosilor, intrarea prin usile împaratesti (simbol al usilor cerului) si asezarea ei pe Sfânta Masa (simbol al Împaratiei lui Dumnezeu) exprima întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” – Ioan 14, 7) si a-i conduce astfel în Împaratie36. Ridicarea Evangheliei si exclamatia „Întelepciune, drepti!” este o marturisire a prezentei lui Iisus Hristos si o atentionare asupra felului în care trebuie sa-L întâmpinam: cu sufletul deschis spre primirea Întelepciunii supreme si cu trupul drept, în stare de veghe. Cântarea „Veniti sa ne închinam si sa cadem la Hristos …” este un îndemn adresat tuturor de a se închina si cadea duhovniceste la Iisus Hristos, Cel prin care dobândim mântuirea. Trisaghionul, cântat înainte de citirile scripturistice, exprima uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu pe care slujirea divina ne-o descopera fara sa ne-o explice. Dupa momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol si Evanghelie si predica, ectenia întreita, rugaciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne învata valoarea unica si irepetabila a fiecarei persoane si necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia mortilor, ca o prelungire a ecteniei întreite, este o cerere staruitoare ca mila lui Dumnezeu sa se reverse si asupra celor adormiti, învatându-ne responsabilitatea noastra fata de acestia. Ectenia catehumenilor, care încheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii învatându-ne ca chemarea de baza a Bisericii este de a se îndrepta spre lume cu scopul de a o întoarce spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Daca Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credinciosilor (euharistica) este o actualizare a Cinei celei de Taina având în centru prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului si împartasirea cu acestea. Dar catehizarea nu înceteaza. Principalele momente cu semnificatie catehetica sunt rostirea Crezului si a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credintei noastre, este rostit în contextul Sfintei Liturghii atât ca o marturisire de credinta cât si ca o proclamare a credintei, prilej pentru toti de a învata dreapta credinta. Anaforaua este rugaciunea centrala a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfa împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii si anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge în scopul sfintirii credinciosilor37. În anafora rugaciunea ia forma multumirii adusa de catre Biserica lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, multumire care izvoraste din contemplarea tainei lui Dumnezeu si a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostita cu voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei sa aiba un pronuntat caracter catehetic, fiind o adevarata marturisire de credinta ortodoxa exprimata sub forma de multumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se sustinea cunostinta tuturor credinciosilor în cele ale credintei. Ei se rugau învatând dreapta credinta, învatând sa fie multumitori fata de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea si simbolurile de credinta rostite la Botez38. Acest paralelism este valabil si în ceea ce priveste anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare pe de o parte si crezul niceo-constantinopolitan pe de alta parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinta în Liturghie si generalizarea practicii rostirii anaforalei în taina a facut ca functia pedagogica explicita a anaforalei sa fie transferata în mod spontan asupra simbolului de credinta39.

Însa functia catehetica a Liturghiei credinciosilor nu se reduce la simbolul de credinta si la anafora, toate celelalte rugaciuni si ritualuri având si un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregatire duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor si de pregatire materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre si, în acelasi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne pregateste pentru întreaga Sfânta Liturghie a credinciosilor atragându-ne atentia asupra privilegiului înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti si închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Iisus Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie sa lepadam toata grija lumeasca. Rugaciunile pentru credinciosi si rugaciunea din timpul Heruvicului ne învata ca la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât si credinciosii, fiecare în rândul treptei sale, dar adevaratul savârsitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca cel „îmbracat cu harul preotiei”, are o raspundere personala deosebita pentru plinatatea vietii bisericesti si, de aceea, trebuie sa caute sa se ridice la înaltimea slujirii sale pentru ca numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credinciosi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim constiinta sobornicitatii Bisericii, rugându-ne ca toti sa primeasca darul vietii vesnice. Ectenia cererilor, dupa ce îndeamna poporul din biserica sa se asocieze rugaciunii punerii înainte a darurilor rostita de catre protos în altar, continua cu cererile pentru popor învatându-ne sa lepadam pacatul si sa cautam mai întâi pocainta pentru ca sa putem da un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Îndemnul diaconului „Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim!” si raspunsul „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime si, chiar mai mult, însasi aceasta iubire este o marturisire de credinta în Sfânta Treime, structura supremei iubiri. Ritualurile de pregatire pentru împartasanie care urmeaza dupa anafora continua catehizarea. Ectenia „Pe toti sfintii pomenindu-i …” ne pune în fata exemplul sfintilor si ne învata ca toate cererile noastre trebuie sa se concentreze în a cere împartasirea Sfântului Duh care înseamna participare reala la viata dumnezeiasca40 ca rod al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului si este conditia unirii noastre în Trupul lui Iisus Hristos, Biserica. Rugaciunea domneasca, Tatal nostru, este un moment culminant al pregatirii pentru împartasire si al întregii Sfinte Liturghii în care învatam, rugându-ne, ca suntem fii ai Tatalui ceresc si, ca urmare, frati între noi, ca trebiue sa facem voia lui Dumnezeu legea viatii noastre, ca iertarea pacatelor noastre de care avem atâta nevoie depinde de iertarea pe care noi o dam celor care ne gresesc si ca hrana cea adevarata, pâinea spre fiinta, este Sfânta Împartasanie. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” ne atrage atentia ca cele sfinte, aica Trupul si Sângele Domnului, se cuvin numai sfintilor. Raspunsul: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos …” arata ca numai Iisus Hristos este sfânt si izvor al sfinteniei iar noi îndraznim sa ne apropiem de acestea numai în virtutea poruncii lui Iisus Hristos si constienti de nevrednicia noastra.

Împartasirea clericilor si credinciosilor este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii Liturghii. Cântarile si rugaciunile ne constientizeaza asupra importantei acesteia. „Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati” cântam în timpul împartasaniei iar cântarea de dupa aceasta, preluata din slujba Cincizecimii, ne arata roadele cuminecarii: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi închinându-ne …”. Ectenia ne învata ca marelui dar al Trupului si Sângelui Domnului trebuie sa-i raspundem cu multumire.

Rugaciunile finale ale Sfintei Liturghii ne îndeamna si ne învata sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasa si oriunde ne aflam. Sa continuam, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie dupa Liturghie” slujind lui Dumnezeu si semenilor cu dragoste si daruire neîmputinate41.

5. Dumnezeiasca Euharistie – punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii

Asadar, Sfânta Liturghie este slujba esentiala în care Biserica se înalta în Împaratia lui Dumnezeu prefacând viata noastra în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime si între noi. Euharistia este punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia ca savârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si sânge al Domnului în scopul sfintirii credinciosilor prin împartasirea cu acestea. Întreaga rânduiala a Liturghiei este o pregatire si un urcus continuu spre unirea euharistica cu Iisus Hristos. În sfânta Liturghie Domnul si Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistica ci, dupa cum remarca Parintele Staniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserica, în cuvântul de propovaduire al preotului, în rugaciunile rostite de preot, în cântarile credinciosilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face partasi, într-o anumita masura, lui Hristos si ne pregateste pentru unirea deplina cu El prin împartasirea cu Trupul si Sângele Lui.

Referindu-ne la Sfânta Liturghie ca fiind împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie vom sustine ca Sfânta Liturghie împlineste pregatirea personala a fiecaruia si pregatirea comunitatii pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importanta etapa a acestei pregatiri, o împreuna înaintare a Bisericii, calauzita de Iisus Hristos, spre recunoasterea si primirea Mirelui. Fiecare Sfânta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine în mijlocul nostru si ni se daruieste mai întâi prin cuvintele Sale facând sa „arda inimile în noi” (Lc. 24, 32) si sa se nasca în noi credinta care sa ne ajute sa-L recunoastem si sa-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecarii cu Trupul si Sângele Domnului presupune o schimbare launtrica treptata prin primirea hranei teologice, mâncarea si bautura Cuvântului. „De la metanoia (cainta) personala a fiecarui credincios si dobândirea „mintii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintam la homonoia (acelasi gând al) tuturor si la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si a sufletului, a persoanei si a comunitatii) si la manifestarea în fiecare si în toti a tainei Cuvântului întrupat” .

6. Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharistica în unitatea lor realizeaza unirea cu Hristos

Cu alte cuvinte, în afara Proscomidiei, care este o parte introductiva, Liturghia propriuzisa este formata din doua parti indisolubil legate si cu o structura paralela: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) si Liturghia Euharistica (credinciosilor). Prima are în centru hrana teologica, împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice si în predica. A doua are în centru împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adica cu însusi Trupul si Sângele Lui. Rugaciunile rostite de preot sau credinciosi în ambele parti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intram în legatura cu Iisus Hristos si ne pregatim pentru împartasirea cu El. Liturghia Cuvântului pregateste si se împlineste în Liturghia Euharistica si amândoua, în unitatea lor, realizeaza întâlnirea si unirea cu iisus Hristos.

Pregatirea pentru intrarea în împaratie – Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclama scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împaratia Treimica a dragostei. Aceasta intrare se poate împlini numai prin împartasirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugaciune atotcuprinzatoare care îmbratiseaza întreaga lume chemându-ne sa lasam toata grija personala si sa ne identificam cu rugaciunea Bisericii, învatând ierarhia crestina a valorilor. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea în împaratie aratându-ne starea în care trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul”) marturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împaratie si ne daruieste puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Nascut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fata conditiile intrarii în împaratie. Intrarea Mica constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credinciosilor si intrarea prin usile împaratesti, care simbolizeaza usile cerului, în altar, imagine a Împaratiei lui Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat si a venit în lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) si a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” In. 14,7) si a-i conduce astfel, cu Sine, în împaratie .

 

7. Despre consumarea sacramentala, euharistica a Cuvântului

 

Cântarea trisaghionului, dupa cum o arata rugaciunea corespunzatoare, uneste îngerii si oamenii în slavirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu si pregatindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arata „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserica venind nu pur si simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologica a împaratiei”. Parintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniaza ca, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împartasim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugaciunea care precede Evanghelia este o adevarata epicleza pentru ca Duhul Sfânt sa faca prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esentiala a Liturghiei Cuvântului.

Actualizarea Cinei celei de Taina – Liturghia Euharistica este o actualizare a Cinei celei de Taina si, implicit, a celor patru lucrari savârsite atunci de Iisus Hristos: „a luat” (pâinea), „a multumit si a binecuvântat”, „a frânt” si „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrari le corespund patru parti ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împartasirea. „A luat” – Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregatirea materiala a altarului si a darurilor si pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si a credinciosilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti si împartasire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenta acest lucru. El nu se refera strict la procesiune asa cum în mod gresit a fost înteles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfintite. Heruvicul este o introducere la întreaga actiune liturgica de la anafora la împartasanie. Îi învata pe credinciosi ca ei, care vor cânta cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot …, din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija lumeasca (Sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca (upodexomai) pe Iisus Hristos în împartasanie. Sfântul Ignatie al Antiohiei arata ca în Biserica trebuie sa fie unire în credinta si dragoste. De aceea, înainte de înaltarea jertfei euharistice, aceasta unitate se traieste prin doua acte liturgice: sarutarea pacii si rostirea Crezului. Credem ca asa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire si la practica sarutarii pacii si între credinciosi (barbati cu barbati si femei cu femei) deoarece „sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele si îndeparteaza din suflete orice vrajmasie”. „A multumit si a binecuvântat” – Anaforaua este o lunga rugaciune de multumire adresata lui Dumnezeu Tatal prin care se aduce jertfa euharistica. În vechime protosul adunarii euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credinciosilor care se asociau numai la ecfonisul final prin raspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamna ridicare, înaltare, ofranda, jertfa. Anaforaua îsi are izvorul în rugaciunea de multumire si binecuvântare rostita de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taina. În Biserica primara ierarhii aveau dreptul sa improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personala, respectând însa o anumita schema comuna tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalitati ale Bisericii. În Biserica Ortodoxa s-au pastrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare. Având structura unei cuvântari, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu si opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevarata sinteza a teologiei ortodoxe exprimata în forma doxologica. Ea are o structura trinitara, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei parti în care se face referire speciala la lucrarea fiecarei Persoane treimice urmate de rugaciunea de mijlocire generala a Bisericii.

8. Despre Anaforaua liturgica – rugaciunea centrala a Sfintei Liturghii

În cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrarii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalta darurile de pâine si vin si se invoca Duhul Sfânt spre sfintirea acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea si vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul si Sângele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate în evidenta faptul ca actualizarea lucrarii mântuitoare a lui Hristos se face prin savârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrari se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca sa fie celor ce se vor împartasi spre trezirea sufletului, spre iertare pacatelor, spre împartasirea cu Sfântul Tau Duh, spre plinirea împaratiei cerurilor, spre îndraznirea cea catre Tine iar nu spre judecata sau spre osânda” (anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur). Tot anaforaua ne descopera si sensul eclezial al împartasaniei care depaseste abordarea ei strict individualista: „Iar pe noi pe toti care ne împartasim dintr-o pâine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea aceluiasi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel ca participarea la Liturghie se împlineste prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primara era expresia împreunei-slujiri a clerului si poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gura de Aur arata ca „tot poporul binecredincios, laolalta cu ceata preoteasca, în picioare si cu mâinile ridicate aduc înfricosatoarea Jertfa”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alaturi de cler si, pentru a sluji, este nevoie ca ei sa auda si sa înteleaga rugaciunile rostite de preot în numele lor. Începând cu sec. V-VI s-a raspândit tot mai mult obiceiul citirii în taina a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorita unor motive care sa tina de esenta Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai grabita a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credinciosi. Nu exista nici o reglementare a autoritatii bisericesti care sa indice citirea în taina a anaforalei. Din contra, Împaratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taina a anaforalei”. Dar masura sa nu a putut opri raspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei sa ia înfatisarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic savârsit în tacere de catre liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cântares, cor) în vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramâna din ce în ce mai strain si mai opac fata de partea ce revine preotului adica tocmai de ceea ce este esential si fundamental în actiunea Liturghiei”. În consecinta apar si explicari ale Liturghiei care absolutizeaza rolul clerului transformându-i pe credinciosi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului si întelegerea gresita a acestuia ca un zid despartitor între cler si credinciosi care ascunde lucrarea clerului a facut ca uneori sa se ajunga la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu pastrarea secretului în ce priveste ceea ce preotii fac si rostesc. Dar aceasta întelegere vine în contradictie flagranta cu sensul profund al cultului crestin ortodox de împreuna-slujire a clerului si credinciosilor.

Paralela, comparati si raportarea facuta între iconostas si citirea în taina a rugaciunilor în sensul despartirii si ascunderii de credinciosi este gresita dovedind o neîntelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descopera realitatea vesnica a împaratiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pamânteasca cu cea cereasca pentru ca iconostasul nu este un perete despartitor ci un suport pentru icoane. Icoana învata, descopera si uneste de aceea iconostasul ofera toate posibilitatile unei participari depline si constiente în cel mai înalt grad la Sfânta Liturghie. „Deplinatatea liturgica consta în prezenta iconostasului si în a face rugaciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul si icoana îsi vor dobândi deplinatatea întelesului lor”. Citirea în taina a rugaciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasa de popor, unitatea dintre Liturghie si Euharistie nu a mai este perceputa. „Credinciosii au ajuns sa nu mai priceapa rostul sacru, al Sfintei Liturghii si sa participe tot mai rar la savârsirea ei” .

În vremurile si timpurile noastre, omul (post)modern vrea sa înteleaga ceea ce face si de aceea, în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniaza importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei si în primul rând a anaforalei care are un rol esential în pregatirea pentru împartasanie: ”A frânt – Dupa anaforaua liturgica urmeaza ultimele ritualuri pregatitoare pentru cuminecare: „Rugaciunea „Tatal nostru” în care credinciosii îsi marturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea pacatelor si „pâinea cea spre fiinta” adica însusi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” atrage atentia la cele sfinte adica Trupul si Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.

Raspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arata ca numai El este sfânt si izvor al sfinteniei dar „si noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointa si rugaciune” . Frângerea propriu-zisa a agnetului: …A dat” – Ultima parte a Liturghiei, împartasirea, este împlinirea si ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înaltare continua spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamna a vedea „lumina cea adevarata, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevarata”, este „culmea vederii, a luminii si a comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevarat sa iesim „cu pace” din biserica ducând pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasa si pretutindeni unde ne gasim.

9. Câteva concluzii si încheierea

Prin urmare, întreaga rânduiala a slujbei ne descopera faptul ca Sfânta Liturghie este împlinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul, punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este o lucrare comuna a întregii Biserici, o împreuna înaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujba (citirea unor rugaciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împartasirea credinciosilor în afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt niste exceptii care nu se aplica decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepartare de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfânta Liturghie se încununeaza, se împlineste si se desavârseste prin Împartasire. O Liturghie la care nu se cumineca decât clericii îsi atinge doar în mica masura scopul. De aceea idealul spre care trebuie sa tindem este ca cei care participa la slujba, având pregatirea potrivita, sa se si împartaseasca.

Note bibliografice:

1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericeasca, III,I, în Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Paidea, Bucuresti 1996, p. 78.

2 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credin?e prin Sfânta Liturghie, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 34.

3 Paul Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, trad. de Carmen Bolocan, ed. Polirom, Iasi, 1996, p. 155.

4 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmaritoare, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1999, p. 9.

5 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Doctrina luterana despre justificare si câteva reflec?ii ortodoxe, în «Ortodoxia», nr. 4/1983, p. 507.

6 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor în cele trei confesiuni , în «Ortodoxia», nr. 1/1956, p. 33.

7 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Preo?ia ca slujire a cuvântului, în «Ortodoxia», nr. 2/1979, p. 311.

8 Rene Bornert, Parole et Sacrement en perspective luthérienne et catholique, în «Irenikon», nr. 1/1972, p. 49.

9 expresie tradusa în ultimele edi?ii ale Liturghierului cu jertfa duhovniceasca

10 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Împartasirea Sfântului Duh, trad. de Mariuca si Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 110.

11 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, op. cit., p. 17.

12 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvântului si Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 230.

13 Rene Bornert, op. cit., p. 45.

14 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiin?a Tainelor …, p. 6.

15 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezen?ei personale a lui Iisus Hristos si ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie si Spiritualitatea ortodoxa, în Persoana si comuniune. Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352.

16 Arhim. Vasilios, Intrarea în Împara?ie. Elemente de traire liturgica a tainei unita?ii în Biserica Ortodoxa, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 34.

17 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.471.

18 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împara?iei, trad. de Pr. Boris Raduleanu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 74.

19 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 38.

20 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.

21 Ibidem, I, p. 27-28.

22 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 34.

23 Paul Evdokimov, op. cit, p.158.

24 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexander Schmemann, Pentru via?a lumii. Sacramentele si Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2001, p. 42.

25 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 360.

26 Alexander Schmemann, Euharistia, p. 181.

27 Ibidem, p. 205.

28 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importan?a catehetica a Sfintei Liturghii, în «Biserica Ortodoxa Româna», nr. 1-2/1958, p. 207.

29 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoin?ei ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28.

30 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 92.

31 Arhimandritul Sofronie, Despre rugaciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Manastirea Lainici, 1998, p. 84.

32 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 45.

33 Ioannis Zizioulas, Fiin?a eclesiala, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 217, n. 70.

34Paul Evdokimov, op. cit., p. 174.

35 Parintele Arhimandrit Teofil Paraian , Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198.

36 Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si Parintele Galeriu, Editura Harisma, Bucuresti, 1992, p. 363.

37 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.

38 A. Hamman, Du symbole de la foi à l’anaphore eucharistique, în Kyriakon. Festschrift Johannes Quasten, vol. II, Munster, 1970, p. 842.

39 J. Jungman, Missarum Sollemnia, vol. 2, Paris, 1952, p. 233-246.

40 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 284.

41 Episcop Serafim Joanta, Sfânta Liturghie, în Credin?a Ortodoxa si via?a crestina, Sibiu, 1992, p. 298.

 

 

 

LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE

Vavila Popovici

„Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

De când ne nastem descoperim lumina si în lumina frumusetile vietii pamântene si marturisim o credinta bucuroasa care ne lumineaza sufletele, pentru ca Însusi Dumnezeu care a facut posibila ivirea noastra în aceasta lume, este Lumina si Iubire.
Parintele Dumitru Staniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata ; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…
Este bine ca aceasta Sfânta Sarbatoare a Învierii sa ne gaseasca într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii nostri, pentru natura care ne înconjoara. [pullquote]„Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…

Dumitru Staniloaie[/pullquote]

Sa ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipa a acestor zile de Paste, traind tot mai frumos prezentul. Sa ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor si faptelor care ne pot îndeparta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniste si teama, sa cautam lumina si armonia care ne îmbunatateste legatura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la deruta. „Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina” (Matei 6:22). Iata ca aceeasi lege este valabila atât pentru lumea naturala cât si pentru cea spirituala, caci cel care sta mult timp în întuneric pierde în cele din urma vederea si ochii lui nu mai pot primi lumina; tot asa si un suflet patruns de întuneric si acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniste pe care o simtim traind în armonie este lumina din sufletul nostru care-si face loc în aceasta perioada si alunga întunericul; ea se obtine dupa gradul de noblete a fiecarui suflet, dar si dupa vointa fiecarei fapturi. Dupa cum iubirea se primeste si se daruie, tot astfel si lumina trebuie primita si daruita.
Ca o profunda expresie a trairii spirituale vom aprinde lumânari acasa si în biserici, exprimându-ne în acest mod credinta în jertfa si Învierea Domnului, dar ne vom ruga si pentru sanatatea si mântuirea celor vii si pentru odihna vesnica a celor raposati. „Ce pustiul ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea ”, medita Petre Tutea.
Si poate vom face plimbari în natura „la iarba verde” si ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarba. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pamântesti si al Tatalui Ceresc; aici este Curentul Vietii care curge între Împaratiile Pamântesti si cele Ceresti. Puneti mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pamântului si veti vedea si auzi si atinge puterea tuturor îngerilor.”
Sa ne amintim  o afirmatie a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L.

Multi poetii români au scris despre Rastignire si Înviere, retraind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi, Vasile Militaru si altii. Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arsita grozava/ Palea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Parea ca varsa lava…”
Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre manastiri: „O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicele bolti:/ Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,/ Înveninând pre însusi izvorul de vieti./ (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor/ Cum din mormânt rasare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Se vorbeste despre o poezie inedita a lui Octavian Goga: „E sarbatoare pe câmpie,/ Si-n suflete e sarbatoare,/ Învie firele de iarna sub ploaia razelor de soare.// Sunt Pastele cele frumoase,/ Si-n fire zvonul lor strabate,/ Clopotnita-si îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama striga când se zbate maiastra clopotului limba/ Eu simt strigarea ei aprinsa, ca-n vorbe sufletul o schimba/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiratie pascala: „Cântati cu bucurie acelui ce-a scapat/ Pe om si omenirea de moarte sufleteasca./ E Pastele! Viata! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni si pace sa domneasca”.
Dar sa ne amintim în aceste zile si de închisorile comuniste, sa ne gândim la sufletele acelea tinere, visatoare – intelectualitatea româneasca, speranta tarii ucisa… Sa închidem ochii pentru o clipa si sa ni-l imaginam pe Radu Gyr trezit din somn în zorii diminetii si scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Crist!/ Luna venea dupa El, în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac./ S-a asezat lânga mine pe rogojina :/ – Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…

Mult asteptata Înviere a Domnului ne pregateste sufletele pentru bucuria trairii ei. Numita si Paste sau Pasti, ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica. Interpretarea duhovniceasca a cuvântului Paste fiind acela de trecere.
Învierea Domnului este sarbatoarea bucuriei, a sperantei noastre, iar Biserica asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, o propovaduieste prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.
Fie ca sfânta sarbatoare a Învierii Domnului sa ne gaseasca în comuniune, sa ne aduca BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINA, IUBIRE si SPERANTA!

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

Despre dimensiunea asceticii si misticii in opera Parintelui Dumitru Staniloae

Teologia contemporana romaneasca si chiar cea ortodoxa, in general, a fost in mod simtitor imbogatita in ultimul timp prin activitatea de exceptie desfasurata de Parintele Dumitru Staniloae, recunoscut ca fiind cel mai mare profesor al Ortodoxiei secolului nostru. Fin observator al subtilitatilor patristicii rasaritene si apusene, cunoscator profund al gandirii protestante si catolice din perioada medievala si din cea a ultimelor secole, om al condeiului, surprinzator al farmecului dar si al capcanelor prezente in lucrarile de cultura ori filosofie ale epocii sale sau anterioare acesteia, Parintele Staniloae este persoana cu care i-a binecuvantat Dumnezeu pe romani si Ortodoxia. Ca dogmatist, luptator in campul atat de spinos si alunecos al formularilor invataturilor de credinta, doritor sa descopere sensuri ascunse din mari lucrari duhovnicesti si sa faca mai limpede, prin concizie si sistematizare, cunoasterea greutatilor urcusului spiritual, dar si maretia intalnirii ultime cu Dumnezeu, nu era posibil ca din preocuparile sale sa lipseasca studiul asceticii si misticii, adica cercetarea drumului pe care trebuie sa-l urmeze omul pana la unirea cu Hristos si vederea luminii dumnezeiesti.
Orice fapt mistic fascineaza si incanta prin alura ezoterica, tainica, de necunoscut, pe care notiunea si-o impropriaza datorita unei alaturari pur terminologice. Dar, dincolo de incantare si fascinatie, se simte fundamentul duhovnicesc al unei trairi care trimite la nebanuite izvoare de autenticitate, la descoperirea resurselor personale, la urcus si nevointa, lupta, autodepasire si incununare cu daruri supranaturale. Indumnezeirea omului! Iata cununa, iata izbanda, iata valoarea datorata mai intai lui Iisus Hristos iar apoi asceticii si misticii, via media intre teologia dogmatica si cea morala, care imprumuta si din una si din cealalta spre a impreuna si oferi, intr-o lumina noua, asumarea indumnezeirii omului, castigata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin cruce si inviere. Urcusurile sunt grele, dar cu atat mai mult cel duhovnicesc, taram unde lupta nu se da «impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduhuri» (Efes. 6, 12). De aici si varietatea metodelor si modalitatilor de imbogatire spirituala spre bine, de crestere cu Hristos si in Hristos, in vederea unirii reale cu Dumnezeu.
Procesul de mantuire presupune recunoasterea realitatii pacatului stramosesc savarsit de protoparintii Adam si Eva si a starii pacatoase in care a ajuns firea omeneasca prin repetarea greselii fata de Dumnezeu si de semeni. Intruparea Fiului, petrecuta din iubirea divina pentru om si pentru intreaga creatie, aduce restaurarea si ridicarea firii noastre pana la acel nivel de indumnezeire peste care, daca ar trece, ar inceta sa mai fie fire umana. Iar in dorinta aprinsa dupa indumnezeire se simte dorul profund de depasire si inscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale care poate duce la asemanare cu Dumnezeu, prin experienta, cunoastere si progres.
Pentru Parintele Staniloae, ascetica si mistica sau antropologia desavarsirii crestine semnifica un urcus si un pisc, echivalente experierii supremei apropieri a divinitatii de persoana umana cu ajutorul fortelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divina ce se afla, de la Botez, in fiecare suflet. Operele Sfintilor Parinti sunt indispensabile induhovnicirii si indumnezeirii noastre, prin urmare, nefolosirea lor in examinarea regulilor care duc pe om de la prima treapta a urcusului spre desavarsire pana la contemplatie este de neinchipuit. Caci ei ne arata ca acesta este piscul la care se ajunge prin efort sustinut: contemplarea si unirea cu Dumnezeu. Avem, asadar, un indelungat efort de purificare (asceza) si incununarea acestuia prin atingerea asemanarii cu Dumnezeu (mistica): «Daca mistica indica punctul culminant al vietii religioase, asceza cuprinde urcusul care duce spre acest pisc»1. Desi este aproape unanim recunoscut ca delimitarea dintre ascetica si mistica este data de natura specifica a fiecareia (in asceza lupta impotriva pacatului si rodirea de fapte bune pana la atingerea virtutilor, in faptul mistic vederea luminii dumnezeiesti), nu se poate impune o limita precisa, ca granita care sa nu poata fi depasita de puterile spirituale castigate in primele etape ale urcusului ori de energiile divine care ne asteapta la capatul lui. Pentru ca, pe de o parte, lumina care se impartaseste in starea de contemplatie insoteste persoana si pe parcursul etapelor ce trebuiesc parcurse prin asceza, iar pe de alta parte, la vederea luminii omul este ajutat de binele progresiv pe care l-a castigat prin urcarea succesiva a treptelor spirituale care se impun a fi depasite. Dar, atat in asceza, cat si in mistica, umanitatea este binecuvantata cu un har special al lui Dumnezeu oferit ca ajutor si sprijin pentru atingerea desavarsirii fara ca fiinta umana sa fie coplesita in asa masura de aceste daruri incat sa nu mai pastreze constiinta de sine ca puterile sale sunt limitate si ca nu prin sine, ci prin Dumnezeu gusta din bunatatile de la masa Imparatiei.
Posibilitatea indumnezeirii se ofera in primul rand printr-un dar: acela al iubirii lui Dumnezeu si al intruparii si jertfei lui Iisus Hristos ca Fiu al Tatalui, pentru om. Dumnezeiasca dragoste imbraca toata creatia. Fiecare existenta, asa-zisa de sine, se sustine de fapt prin supraexistenta lui Dumnezeu, Care pe toate le imbraca in iubire. De-abia dupa ce ne-a iubit El pe noi am incercat si noi experierea iubirii personale pentru El, ca raspuns la dragostea Lui. Doar ca raspunsul nostru, oricat de bine intentionat ar fi si oricata vointa ar contine, nu poate fi decat iubire din iubirea pe care am primit-o ca dar de la Creatorul si Proniatorul nostru. Dragostea noastra este de fapt dragostea Tatalui, insa El o primeste ca si cum ar fi intru totul straduinta umana in vederea impropierii jertfei pe care Hristos a primit-o, in acelasi motiv al dragostei, pentru mantuirea neamului omenesc. Rastignirea, ca jertfa, cere sa fie asumata de catre fiecare persoana prin jertfelnicie proprie si smerenie, care reprezinta trepte ale urcusului spiritual. Parintele Dumitru Staniloae arata ca: «Jertfa lui Hristos pentru noi s-a dus pentru a ne atrage in starea de jertfa adevarata, pentru a ne ridica din viata de egoism. De aceea ea trebuie sa-si faca efectul pana la capat, trebuie sa-si vada implinita urmarea dupa care se cere»2. Si cum poate fi urmata jertfa, daca nu prin alte jertfe, in scopul atingerii asemanarii cu divinitatea si ridicarii eului personal pana la trairea vietii in Iisus Hristos?
In al doilea rand, ascetica si mistica propun cea mai stransa relatie interpersonala. Ca chip al Chipului Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoana, pentru ca sa se poata raporta in mod viu, dinamic, la Persoana suprema. Relationarea sa nu este moarta, pustie, lipsita de vivacitate, ca si cum ar incerca punerea in circulatie a unei pluralitati de valori spirituale intre sine si o natura statica. Dimpotriva, partenerul de dialog este Persoana absoluta, necreata, Care-l imbraca in cele proprii Ei, fara sa poata lepada fiinta creata. Relatia este posibila numai daca persoanele au o intalnire a lor in ceva propriu fiecareia, in caracteristica sau ideal. Aspiratia sufletului omenesc dupa lumina, cunoastere, transcendent, dovedeste dorirea de cele spirituale si neputinta subjugarii totale de catre materialitatea creatiei. Aceasta aspiratie, insa, ajunge sa fie implinita prin intrarea in comuniune cu Dumnezeu numai intrucat Dumnezeu-personal se deschide spre om, in revelatie, de unde omul ajunge sa-l cunoasca. Deschiderii umane, generate de iubire si jertfa, Dumnezeu ii raspunde prin deschiderea Sa catre om, de unde izvoraste cunoasterea, intai ca atentie si curiozitate, apoi «fata catre fata»: «Daca persoanele umane sunt manate launtric spre deschiderea prin lumina, inseamna ca ele au, ca fundament care le-a creat si le sustine cu aceasta tendinta, comuniunea treimica de Persoane, ca vesnica si suprema deschidere reciproca, in lumina iubirii»3. Fiindca este persoana, omul nu-si duce singur greutatea crucii, a luptei impotriva pacatului si a suferintelor pentru savarsirea lui, ci simte continuu prezenta personala a Domnului Iisus Hristos, Care-i este ajutor si model, sprijin si tinta. Viata Mantuitorului Hristos, ca Om, ofera in permanenta modele de traire si izvoare de cunoastere coborate din preaplinul personal al Sfintei Treimi. Inlaturarea de catre om a pacatului si atintirea privirii spre Dumnezeu intalnesc bratele intinse ale Tatalui care-Si asteapta fiul risipitor. Si-l intampina pentru ca stie ca este al Sau si este persoana.
Celor doua motivatii anterior expuse in scopul dovedirii posibilitatii de indumnezeire a firii omenesti li se adauga, dupa Parintele Staniloae, o a treia: ajutorul efectiv pe care-l primeste omul in incercarea de a-si stapani pornirile pacatoase, de a se intrece pe sine in savarsirea binelui si a se face placut lui Dumnezeu. Toate cele intreprinse de Dumnezeu de la creatie pana la Cincizecime, iar in sens mai larg, pana in ultima clipa a existentei noastre: aducerea intru fiinta, revelatia, providenta, intruparea Fiului, moartea, invierea, inaltarea la cer, pogorarea Sfantului Duh, sunt evenimente majore care intra in planul de mantuire a lumii. Inca de la Botez, Iisus Hristos locuieste in camara ascunsa a sufletului nostru, asteptand prima intentie hotarata si cel dintai pas spre El, care se face, adeseori, tot la imboldul Sau, de Care ne impartasim si prin celelalte Sfinte Taine, iar in modul cel mai apropiat si personal, in Sfanta Euharistie, vine sa intregeasca sprijinul spiritual si acesta nu doar in sensul mortii fata de pacat si daramarii omului vechi din noi, ci si ca lucrare pozitiva de castigare a virtutilor. Chiar acordul nostru de a accepta sa lucram impreuna cu Domnul Hristos Cel din noi, la devenirea cea noua, nu ne apartine, ci este tot un har al Lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra impotriva vointei, nu poate constrange ori sili, respectand libertatea acordata prin creatie, iar prezenta Sa in adancurile fiintei nu contravine liberului arbitru si nici nu-l contrazice. In momentele de fericire, in cele de suferinta si necaz, de la nastere la mormant, prezenta divina este un «alter ego», completand si intregind eforturile spre mantuire, caci «nu e vorba numai de moartea omului vechi, al pacatului, ci de moartea noastra ca subiect general, pentru ca sa vietuiasca Hristos in noi ca subiect (Gal. 2, 20). Dar eu insumi sunt in Iisus Hristos. El S-a facut subiectul dinlauntru al subiectului meu, fara sa inceteze de a fi in El, ca subiect, dar vazandu-ma implinit in El si plin de bucurie pentru aceasta implinire4. Asadar, sinele propriu se substituie prezentei reale si iubitoare a lui Iisus Hristos Care traieste in propria-mi persoana, iar faptele pe care le savarsesc reprezinta efectiv o simbioza de buna intentionalitate si implinire. Daca cea dintai imi apartine, ca rezultanta a inclinarii vointei spre savarsirea binelui, desavarsirea faptei, incununarea intentiei, sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui intru mine si incununarea intentiei sunt ale Domnului Iisus Hristos. Locuirea Lui intru mine si incercarea mea de a fi asemenea Lui – ceea ce ma situeaza intru El – reprezinta relatia cea mai apropiata dintre Dumnezeu si omul care se straduieste sa atinga unirea deplina cu persoana divina. Trebuie sa remarcam insa si faptul ca Iisus Hristos nu ne este doar sprijin si ajutor, fiind alaturi de noi in urcusul spiritual. El este si tinta, scop, infrangerea patimilor si castigarea virtutilor implinindu-se cu privirea indreptata spre Cel ce ne asteapta, astfel incat nu rareori avem impresia ca faptele bune sunt opere care ne apartin in intregime. Realitatea este ca Dumnezeu ne calauzeste pasii, caci fara El nu putem face nimic.
Urmand celor mai multi Sfinti Parinti si in special lui Evagrie si Sfantului Maxim Marturisitorul, Parintele Dumitru Staniloae imparte teologia ascetica si mistica sau cercetarea asupra vietii spirituale in trei etape: faza activa, a contemplatiei naturale si a contemplatiei mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificarii, a iluminarii si a vederii lui Dumnezeu. Prima apartine in mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta iluminarii, in functie de prisma prin care este privita, poate sa apartina si asceticii si misticii, desi foarte adesea este aratata ca facand parte din urcusul propriu-zis, adica din ascetica. Motivul este ca ea pleaca de la contemplarea creatiei si, cu ajutorul apofatismului, il duce pe om pana la unirea tainica, fiind umplerea de harul divin prin apropiere neincetata, dar niciodata deplina, de lumina dumnezeiasca.
Purificarea, prima treapta a vietii spirituale, este una de lupta sustinuta si necontenita a sufletului care tanjeste dupa implinirea perfectiunii oferite de posibilitatea impartasirii de imbucuratoarele daruri izvorate din fiinta lui Dumnezeu. «Razboiul nevazut» se duce impotriva pacatului si patimii, realitati care marcheaza «cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca»5. Substanta lor trebuie cautata intr-o anumita sete a firii dupa infinit, ca dupa elementul care sa-i confere implinirea, doar ca aceasta sete, nu se mai gaseste indreptata spre autenticul infinit, omul putand el insusi sa devina un centru (fals) al infinitatii. Asezarea sa intr-o lumina care nu curge din divinitate si care poseda o stralucire inselatoare este amagirea strecurata de catre diavol in sufletul omului, reusindu-se astfel starnirea esentei pacatului – egocentrismul. In loc sa tinda si sa se subordoneze unui punct central situat in afara de sine si pe care sa-l recunoasca drept realitate ultima, omul le aduna pe toate la sine, crezandu-se stapanul lor si unicul posesor. Amara inselatorie! Din fals chivernisitor, devine adevarat slujitor si supus celor pe care a incercat sa si le subjuge, ajungand sa fie purtat acolo unde nu-i este voia. Cand isi va da seama de realitatea in care se gaseste, va fi tarziu, iar aceasta revenire intru sine ii va aduce un dezgust total, pe care, aproape intotdeauna, uitand de Dumnezeu (adevaratul Centru), va incerca sa-l «indulceasca» prin uitare si prin reinceperea activitatii inselatoare de a deveni el centrul de gravitatie. «Prin patimi, sensul omului comunica lumina sensurilor. Toate se intuneca. Nu este vorba de un intuneric in care nu se mai vede nimic, ci de un intuneric care nu mai deschide vederea spre sensul adevarat al existentei, de o cale care nu arata decat spre o infundatura care este data drept sens. (…) Omul se resemneaza cu moartea totala, cu scurtele placeri, urmate de dezgust. Este un intuneric care este vazut ca lumina. Este o falsa lumina»6. Egoismul, odata manifestat, aduce cu sine mandria, mama a tuturor pacatelor si patimilor. Cauza ultima a raului nu este insa nici mandria. Mistica rasariteana dovedeste ca uitarea de Dumnezeu este pilonul pe care se cladeste intregul edificiu al fiintei pacatului.
Cat priveste evolutia care se produce prin transformarea afectelor nepacatoase (bune, in sine, atat timp cat raman in functiunea lor biologica) in pacate si apoi, prin repetare, in patimi, ni se arata ca procesul este de o subtilitate inimaginabila si ca primul pas al acestuia este momeala sau atacul. Acesta marcheaza aruncarea, prin contributia diavolului, a unui gand care ne propune posibilitatea savarsirii faptei pacatoase. Ca provenienta, propunerea este a diavolului, care prezinta diluat, ca prin ceata, o situatie anume, dar poate veni si din adancimile spirituale ale omului, indeosebi cand este vorba de repetarea pacatului. Momentul culminant, nu al atacului propriu-zis (ca propunere), ci al procesului complex care urmeaza sa se desfasoare, este cel in care constiinta ia aminte la tentativa de atac. Etapa are importanta decisiva prin aceea ca, desavarsita inchidere a simturilor in fata momelii aruncate si respingerea, cu ajutorul ratiunii, a propunerii facute, inseamna stoparea evolutiei si neprimirea treptelor urmatoare, adica a insotirii, consimtirii si a faptei propriu-zise. Daca atacul gaseste ecou in vointa, vor aparea, dintr-o falsa ratiune, argumente sustinatoare ale subiectului atacului, care, integral ori macar in parte, vor trada ratiunea autentica, justificandu-si cat mai bine pozitia. Inceputul adeziunii este echivalentul clipei de ezitare in care se poate afla ratiunea si, alaturi de ea, vointa, amandoua lasand poftei destul timp pentru a se starni in asa masura incat o respingere sa fie, daca nu imposibila, cel putin greu de realizat. Si, pentru ca este vorba in special de vointa si ratiune, cele de care depinde in mod cu totul deosebit primirea sau respingerea atacului, operele patristice arata ca prima treapta a ruperii de pacat si de starea pe care acesta o creeaza este credinta, singura in stare sa impuna o atitudine ferma.
Se vorbeste deci de o lupta care se duce pe plan spiritual, dar in care – trebuie remarcat – creaturalul are un aport deloc lipsit de importanta. Prin structura dihotomica, omul, si el creatura, este asezat intre fiinta pur spirituala si starea pur materiala, amandoua reprezentand tendinte ce nu pot fi ignorate. Este foarte adevarat ca fortele lor sunt inegale, dar la fel de adevarat este ca si pacatul a introdus in lume situatia anormala de cautare infrigurata a celor materiale, a palpabilului, a imediatului daruitor de placeri, nu de bucurii: «Daca n-ar fi un Dumnezeu transcendent lumii, la varful existentei si o materie la treapta cea mai de jos a ei si daca n-ar fi omul, care este in legatura si cu Dumnezeu si care cuprinde si materia lumii prin trup, existenta ar fi monotona, extrem de saraca. Prin om se poate spiritualiza si indumnezei materia, organizata in trup si in ordinea uriasa a cosmosului, dar omul poate fi si ispitit mai usor, dobandind iluzia, prin placeri inferioare, ca ele sunt singurele placeri posibile»7. Starea de dependenta a omului, prin suflet – de ratiunea transcendenta, iar prin trup – de materie, il impune ca factor de echilibru intre cele doua stari, avand menirea de a spiritualiza cele materiale si de a le ridica, cu sine, in Dumnezeu. Rolul sau si responsabilitatea sunt pe masura idealului pentru care a fost creat, din care vine si in care se intoarce.
Intruparea Fiului aduce cu sine revenirea omului in starea primordiala, de frumusete spirituala negraita, dar si depasirea acestei stari, caci firea umana a fost ridicata in Sfanta Treime odata cu inaltarea Mantuitorului. Realizarea este insa obiectiva, impropierea ei necesitand personala inaltare catre cele mai presus de fire. Intram, asadar, in esenta celei dintai trepte spre indumnezeire, a purificarii, la sfarsitul careia virtutea trebuie sa ia locul pacatului, spre a face posibila depasirea situatiei de influenta a materialului asupra spiritualului si de propulsare a sufletului catre celelalte doua trepte, iluminarea si unirea mistica.
Fara a evita prezentarea amanuntita a vreunei metode practice care sa duca la purificare, asemenea modele putand fi intalnite la tot pasul in teologia patristica, Parintele Staniloae expune mai ales reflexii despre regulile ascetice si despre trairea lor, urmarind in special «Scara» Sfantului Ioan Scararul, «Metoda» lui Calixt si Ignatie Xantopol, «Razboiul nevazut» al lui Nicodim Aghitoriul. Reflexiile sunt presarate insa de remarci insemnate ale altor Sfinti Parinti, la loc de frunte situandu-se, intr-o posibila ierarhizare: Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nil Ascetul etc. Chiar de la Sfantul Maxim este imprumutata «schema cea mai simpla si cea mai corespunzatoare vietii duhovnicesti (…), care considera ca urcusul spiritual are urmatoarele sapte trepte: credinta, frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea si indelunga ingaduinta, nadejdea, nepatimirea, iubirea»8.
Dintru inceput se arata ca singure fortele umane sunt insuficiente pentru a initia lupta de purificare, subliniindu-se rolul harului pe care-l primeste omul in Taina Botezului si neputinta celui care nu se impartaseste din aceasta prima Taina de a progresa pana la lucrarea nepacatoasa a virtutilor. Prin mijlocirea limbajului antinomic, suntem insa obligati sa afirmam ca harul nu este totul, ca singur nu poate realiza nimic, mai mult, ca daca lui nu i se adauga contributia volitiva, practica (si nu cea de intentionalitate) a omului, prezenta lui in suflet ramane aproape nesimtita, inactiva. La inceput, impresia oricarei persoane care vrea sa lucreze binele este ca niciun ajutor din afara nu i se da, ci totul ii apartine, lucrarea de sinergie realizand-o mental de-abia mai tarziu, cand, aflandu-se pe trepte superioare ale vietii spirituale, are revelatia actului initiator, care, nu prin sine, ci prin har s-a facut. In acest mod se accentueaza necesitatea conlucrarii sale prin propria contributie si omul este intarit in ceea ce savarseste, avand senzatia posesiunii unor puteri care-l pot duce spre desavarsire. Atingerea acestei constiinte poate fi insa periculoasa, caci aduce cu sine parelnica siguranta ca totul apartine omului si nimic lui Dumnezeu: «Cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada» (I Cor. 10, 12) si «Daca i se pare cuiva ca stie ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca» (I Cor. 8, 2). Iata de ce, in stabilirea etapelor, Sfantul Maxim, dupa credinta, care se dezvolta pe masura ce omul implineste poruncile si dobandeste virtutile, pune frica de Dumnezeu, impreunata cu descoperirea axiologica a vietii spirituale, ceea ce ne face sa simtim si frica de a cadea in automatismul pacatului.
Nu trebuie uitat ca in procesul de purificare nu se poate delimita punctul in care dispare pacatul si locul unde incepe virtutea. Cea din urma creste in functie de statornicia si curajul pe care le dovedim in batalia spirituala impotriva raului, iar pacatul se pierde pe masura ce recunoastem valoarea binelui si-l savarsim. Si aici este prezenta puterea Duhului Sfant. Cel ce pe toate le lucreaza in noi, fara a ne anula libertatea primita la creatie. Dumnezeu este in noi si cu noi cand parcurgem drumul despatimirii, ajutandu-ne sa gasim in poruncile Sale sensul adevarat al existentei, caci «virtutile insesi sunt opera lui Dumnezeu. Ele sunt pe cale cu noi sau calea insasi. In fiecare virtute este o parte din taria Lui spirituala coborata la nivelul trebuintelor noastre. Pe masura ce urcam spre El, ni se face mai simtit. Virtutile sunt intinderile noastre spre Dumnezeu, dar aceste intinderi nu se fac fara coborarile Lui la noi»9. Impreunalucrarea omului cu Dumnezeu se continua, dupa cum vedem, si in urcusul propriu-zis. Chiar in treptele cele mai inalte pe care poate ajunge fiinta umana, ea este sustinuta de harul divin, in mod tacit, aproape nesimtit, dar in mod tainic aceasta prezenta are efecte binefacatoare, determinand aparitia unor rezultate nescontate si imposibile pentru puterile pur omenesti. Harul isi sporeste prezenta lucratoare in fiecare pas inainte spre nepatimire si cu fiecare refuz de a mai savarsi pacatul, astfel ca sufletul isi nutreste fortele, pe de o parte, in existenta reala a lui Dumnezeu in sine care, in timp, devine tot mai simtita, pe de alta parte, din unirea tainica a sa cu Creatorul (a treia treapta a asceticii si misticii), tel care-i ramane mereu in fata ochilor duhovnicesti si care-l indeamna neincetat la desavarsire. Omul, ca fiinta libera, poate sa refuze ajutorul harului, caz in care acesta ramane latent, insa intotdeauna gata sa raspunda afirmativ chemarii, fara sa se poata vorbi de o anumita forta de determinism, ca si cand s-ar putea dispune cum se doreste de puterea imateriala aflata in adancurile spirituale. Desi opera – in mare masura – harului, virtutea nu dovedeste deci libertatea umana, care poate oscila intre a conlucra ori nu cu Dumnezeu, semn al recunoasterii sau al nerecunoasterii Lui ca existenta de Sine, pur spirituala, personala, superioara oricaror creaturi: «Virtutea nu este ceva ce se adauga firii din afara, ci este expresia libertatii recucerite si, ca atare, mijlocul prin care redam firii stralucirea ei naturala, stralucire care fulgera in lumina soarelui dumnezeiesc»10.
Staruinta in lucrarea binelui ne apropie Binele cel mai presus de minte si de fire, facandu-ni-L cunoscut si noi devenind cunoscuti Lui prin descoperirea bucuriilor de care ne putem impartasi, ca si a elementelor proprii prin mijlocirea carora receptam existenta si valoarea acelui bine. Se produce o deschidere inspre Creator, care umple de Sine (cu har si energie necreata, nu cu fiinta) intelegerea, vointa si simtirea creaturii rationale, apta si sa perceapa misterul dumnezeirii si sa tinda catre el. Puterile spirituale, fortificate la maxim si potentate sa-si ofere existenta celui mai nobil scop – al indumnezeirii – vor simti nevoia inlaturarii actului de slujire a celor materiale si trecatoare. Odata cu aceasta este iminenta explozia darurilor Duhului Sfant, care rasplatesc si implica persoana in savarsirea pe mai departe a binelui si in cautarea dreptatii dumnezeiesti. Asa se prezinta virtutea. Si pentru ca ea este, in fapt, moarte pentru pacat si viata pentru Viata, Parintele Profesor Dumitru Staniloae o numeste «stare de inviere»: «Starea de inviere este domnia desavarsita a spiritualitatii asupra trupului. Dar, pe masura ce spiritualitatea noastra sporeste si devine mai evidenta, ne devine mai evidenta si prezenta spirituala a lui Iisus Hristos sau prezenta Lui in noi prin Duhul Sfant. Propriu-zis, lucrurile se dezvolta intr-o reciprocitate. Se inlatura pentru noi, tot mai mult, de pe prezenta lui Hristos, acoperamantul care-L ascunde si noi putem privi cu fata descoperita slava Lui sau spiritualitatea Lui, care se rasfrange in interiorul nostru si in comportarea noastra exterioara»11. Dar Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu este si nu se lasa descoperit dintr-o data, ci treptat, pe masura ce, din dragoste pentru El, ajungem la nepatimire si la iubirea suprema, corolar al tuturor virtutilor. Binele, oricat de temeinic ar fi facut, daca nu este invesmantat in camasa iubirii, are valoare nula. Ea da culoare si stralucire intregului proces de purificare, dar reprezinta si fundamentul celei de-a doua etape a procesului de indumnezeire, luminarea si conditia de netagaduit a implinirii mistice.
Treapta iluminarii pleaca de la considerentul prezentei darurilor Sfantului Duh in persoana umana, a intelegerii semnificatiei lor si a fructificarii prin contemplarea fapturilor, ca cele ce pot trimite mai departe spre cuprinderea, in rugaciune, a ratiunilor divine existente in creaturi. Se trece de la cunoasterea voalata, ca in oglinda, la «cunoasterea in duhul», adica la dezlegarea tainelor aflate in adancurile lucrurilor si ale existentelor. Realitati ininteligibile, dar pline de sens, trimit – atunci cand pot fi patrunse – la Realitatea Cea mai plina de sens. Intre noi si Dumnezeu sta lumea care poarta inca – si va purta pana la curgerea ei in eshaton – pecetea creatiei primordiale si a re-creatiei venite prin cruce si inviere. Lumea este simbol al transcendentului divin si asa a fost randuit ca, descoperind-o, sa ne situam pe drumul spre Dumnezeu. In acest mod, mantuirea omului se conjuga cu mantuirea cosmica. Cosmosul intreg indeamna la a se descoperi, dincolo de el si de materialitatea in care il cunoastem, spiritualul. Greutatea cea mai mare este sa ajungem la acea simtire a sensului duhovnicesc pe care il contine ratiunea lucrurilor. Doar discernamantul are forta surprinderii esentiale existentelor, a finalitatii spre care ele trimit, la inceput mai greu, apoi tot mai usor. Prin exercitiu, se ajunge la o fulgeratoare intuitie a prezentei divine creatoare, proniatoare, mantuitoare. Astfel, fiecare lucru este perceput in relatie cu Dumnezeu, ceea ce confera creatiei frumusetea interioara ascunsa si coplesitoare. Paradoxal, materialitatea creatiei nu apasa fiinta umana si nu o leaga de sine, n-o face inerta sau nesimtitoare, ci intelegerea justa naste raportarea ei la Fiinta Absoluta. Interdependenta creatie – Creator nu este insa subiectiva din punctul de vedere al umanului, ca si cand acesta ar nascoci relatia si ar afirma-o acolo unde nu este. Descoperirea lui Dumnezeu in creatie denota caracteristica ontologica a raportului si obiectivitatea lui. Dumnezeu este descoperit pentru ca exista acolo!
Contemplatia naturala, afirmare a prezentei divine in tot ceea ce ne inconjoara, face trecerea la negare. Sesizand inconsistenta de sine si in sine a naturii create si neputinta ei de a-si fi suficienta ori de a multumi pe om in cautarea supranaturalului, realizand, asadar, imperfectiunile fapturii, afirmam suprarealitatea lui Dumnezeu prin respingerea tuturor definitiilor inguste si neincapatoare in care avem impresia ca L-am putea constrange sa incapa. Numai ca nimic, niciodata, nu va reusi sa-L cuprinda in fiinta Sa pe Dumnezeu, nici chiar conceptele sau rezultatele gandirii pure. De aceea, negarea imperfectiunilor este mai potrivita pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Apofatismul, calea negatiei, departe de a sustine incognoscibilitatea absoluta (prezenta totusi la Varlaam, oponentul Sfantului Grigorie Palama si, in timpurile mai noi, la Vladimir Lossky), afirma tot mai multa cunostinta, inclusiv a faptului ca fiinta lui Dumnezeu se gaseste deasupra oricarei cunoasteri. Atingerea acestei trepte inseamna apropierea ametitoare de lumina dumnezeiasca. Dar, tinand seama de invataturile Sfantului Grigorie Palama, Parintele Dumitru Staniloae admite o forma superioara de apofatism, care apare in timpul rugaciunii, cand sufletul, negand in mod cu totul absolut lumea, uita de ea si se inalta spre Dumnezeu, ceea ce inca nu este echivalent cu vederea luminii. Necesara de la inceputul vietii duhovnicesti, rugaciunea devine esentiala in acest moment. Cea mai importanta conditie: sa fie neincetata, ca sa nu rupa legatura sufletului cu Stapanul sau. Se produce aceeasi deschidere reciproca si personala, ca in cazul primirii de catre om a harului: «Asa cum Dumnezeu l-a facut pe om capabil sa inteleaga prin minte cuvantul Sau direct sau revelat, tot asa l-a facut capabil sa se faca, prin rugaciune, impreuna subiect al faptelor Sale mai presus de fire: mintea si organele trupului omenesc sunt capabile sa primeasca si sa slujeasca, ca organe de implinire si comunicare, puterile lui Dumnezeu. Mintea omului se inalta si se deschide pentru a prinde intelesurile comunicate de Dumnezeu, organele trupului sau se imprima cu spiritualitatea puterilor dumnezeiesti, superioara legilor naturii. Omul se face incapator si impreunasubiect al lucrarilor lui Dumnezeu si al vietii dumnezeiesti»12. Scurta si cu un continut concis, rugaciunea inimii se impune sa fie castigata cel putin in aceasta etapa, daca nu in cele anterioare. Dorul dupa Dumnezeu da puteri nebanuite sufletului, iar harul sprijina eforturile limitate ale omului in a descoperi frumusetea fara seaman a trairii in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Ce reuseste rugaciunea? Revenirea subtila a persoanei in sine insasi, nu cu gand de mandrie (caci smerenia ii aduce cunostinta teocentrismului), ci spre a se gasi si a-si recunoaste starea de nevrednicie si pacatosenie. «S-ar putea spune ca Kenozei revelationale voluntare a lui Dumnezeu trebuie sa-i corespunda din partea noastra un act de smerenie, de acceptare prin credinta a comunicarilor Lui, prin renuntarea la mandria de a-L cunoaste prin noi insine, ca urmare a unei exponibilitati involutare a lui Dumnezeu. Dar noi, prin aceasta smerenie, ne inaltam unde n-am putea ajunge prin puterile noastre»13.
Trecerea din faza iluminarii in cea a desavarsirii se realizeaza in cea mai mare parte datorita intoarcerii ratiunii umane in sine, act prin care omul se recunoaste simpla creatura si simte izvorul harului, prin care cunoaste parga bucuriei spirituale de care poate beneficia. Acesta este rostul smereniei, iar punctul culminant al rugaciunii il determina sa intuiasca, dincolo de neputinta sa, puterea lui Dumnezeu de a-l face nemuritor: «Mintea, intorcandu-se spre sine, trebuie sa uite de toate ca sa se vada pe sine si, in sine sau dincolo de sine, pe Dumnezeu. […]. Prin subiectul nostru avem senzatia ca ne scufundam in oceanul subiectului divin; ordinea obiectelor definite este depasita si prin aceasta ne-am intalnit, prin realitatea indefinita a subiectului nostru, cu realitatea subiectului divin, realitate indefinita si ea, ca si realitatea subiectului nostru, dar intr-un grad infinit de indefinita»14.
Vederea luminii dumnezeiesti nu o pot insa oferi doar rugaciunea curata si smerenia. Ele trebuie sa fie inregistrate de iubire, singura care face posibila unirea in cel mai mare grad a omului cu Dumnezeu. In iubire, doua persoane se apropie reciproc, prin ganduri si intentii frumoase; mai mult, isi trimit una alteia parte din sinele propriu, chiar pe acesta intreg, desi nu inceteaza existenta eului personal. Pe de alta parte, cel care primeste, neramanand pasiv, nu devine doua persoane, ci ramane el insusi, de sine, ca si inainte. Caracteristica lui, acum, este bogatia imateriala castigata prin comunicare interpersonala a energiilor de natura spirituala. «Faptul ca vederea luminii dumnezeiesti echivaleaza cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea aceasta este o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arata ca intalnirea cu Dumnezeu in lumina, este o unire sau o intalnire in care persoanele sunt intregi si totusi nu se confunda»15. Schimbul care se produce in relatia iubitoare dintre Dumnezeu si om este, practic, unilateral: omul nu are ce sa ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divina necreata, cu care este inconjurata intreaga creatie. Raspunsul iubitor al umanitatii este schimbarea de sens, prin intentionalitate, la actul creator al Sfintei Treimi.
Un alt gen de iubire, careia omul nu-i poate raspunde nici macar prin intoarcerea ei spre Cel de care a primit-o – ca in cazul anterior – este iubirea ca extaz, in care se poate vedea lumina dumnezeiasca. Acesta este darul exclusiv al lui Dumnezeu si prin el se poate experia prezenta energiilor necreate (fiinta divina ramane in continuare nepatrunsa) si un tip de cunoastere la care n-am putea ajunge prin puterile proprii. Apropierea de Dumnezeu pana la un asemenea grad si descoperirea de catre om a infinitatii de iubire si cunoastere a Lui, vor face sa fie simtita infinitatea sentimentului de fericire si senzatia de umplere perpetua din acela. Se ajunge la adevarata si unica indumnezeire, desi inceputurile ei se gasesc departe, in Taina Botezului. Lucrarile naturii umane inceteaza si-si fac aparitia lucrarile dumnezeiesti care le coplesesc pe cele naturale. Omul ajunge Dumnezeu prin har, treapta la nivelul careia, «uniti cu El, ne vom umple toti de lumina si tot universul va fi in Imparatia cerurilor o Imparatie a luminii, o Imparatie a luminii raspandite intre Persoanele Sfintei Treimi si din Ea intre persoanele umane, unite cu Hristos»16.
In viziunea Parintelui Staniloae, acestea sunt etapele prin care se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu in lumina cea «neapropiata». Intemeiate scripturitic si patristic, indrumarile pe care ni le da nu se cer decat sa fie urmate prin traire autentic crestineasca. Este un drum greu, dar acesta este crestinismul!
Drd. Stelian Gombos

________________________________
Note

1. Revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iul.-dec. 1994, p. 71-82.
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 1993, p. 11.
3.Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Legatura intre Euharistie si iubirea crestina, in „Studii Teologice”, an XVII, nr. 1-2, 1965, p. 16.
4. Idem, Semnificatia luminii dumnezeiesti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, in „Ortodoxia”, an XXVIII, nr. 3-4, 1976, p. 441.
4. Ibidem.
5. Idem, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 1993, p. 65.
6. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991, p. 312.
7. Ibidem, p. 241.
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica…, p. 110.
9. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Natura si har in teologia bizantina, in „Ortodoxia”, an XXVI, nr. 3, 1974, p. 416.
10. Ibidem, p. 407.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Criteriile prezentei Sfantului Duh, in „Studii Teologice”, an XIX, nr. 3-4, 1967, p. 125.
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 156.
13. Idem, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur, in „Ortodoxia”, an IX, nr. 4, 1957, p. 562.
14. Idem, Natura si har in teologia bizantina, loc. cit., p. 426.
15. Idem, Semnificatia luminii dumnezeiesti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, loc. cit., p. 440.
16. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, loc. cit., p. 316.

Ce este dorul?

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea. Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite.
Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta. in dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii, in dor te descoperi fara sa te realizezi. in el, astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei. in dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.
Pr. Dumitru Staniloae