25.000 de cetățeni elvețieni au semnat o petiție, depusă pe 4 noiembrie 2016 la Cancelaria Federală Elvețiană. Semnatarii petitiei cer să NU fie eliminate crucifíxele din spatiile publice ale republicii, conform publicatiei Sedmita (Săptămâna). Continue reading “ELVEȚIA: Aceeași luptă cu progresiștii marxiști – 25000 de elvețieni semnează PETIȚIA pentru păstrarea crucifíxelor în spațiile publice”
«conform spuselor lui Gurbuz, Turcia ar fi inamicul creştinismului»
Persecuţia creştinilor în Europa ar urma sa înceapă în curând. Continue reading “Episcop ortodox pentru Elveţia şi Austria, Dionysios Isa Gurbuz: “Ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu se va întâmpla şi în Europa””
În condițiile în care criza refugiaților pare să nu aibă perspective clare de finalizare, un comentariu al cancelarului german pune pe tapet relația dintre valorile creștine și provocările cotidiene. Liderul german a dorit să sublinieze că tocmai situații critice ca cele din prezent ar trebui să evidențieze creștinismul, în cazul în care el este ceva mai mult decât o simplă chestiune identitară.
Cu ocazia unei vizite recente la Universitatea din Berna (Elveţia), Angela Merkel a fost întrebată de către o persoană din public despre „potenţialul pericol al islamizării Europei”. Încercând să răspundă, liderul Germaniei a făcut câteva referiri de substanță Continue reading “Un creștinism comod, deranjat de cancelarul german”
ELVEȚIA: Numărul persoanelor care îşi pun capăt vieţii, prin suicid asistat, e în creştere!
Sursa: Genevieve Plaster, Charlotte Lozier Institute – 18 august
În decada a doua a lunii august 2014, o organizație de suicid asistat din Elveția a dat publicității un raport în care se arată o creștere anormală a numărului de membri ieșiți din viață prin suicid (“Exit” ).
Potrivit vice-președintele său, în fiecare zi din iulie și august, a existat un număr record de noi solicitanți, de aproximativ 60 la 100. Totalul membrilor “Exit” se ridica la aproximativ 75.000. Dintre ei, anul trecut, 459 au ales să-și încheie cu viața lor prin organizația de suicid asistat care le oferă medicamente letale. Potrivit raportului, acest număr înfricoșător îl depășește pe cel din anul precedent (2013), cu circa 100. Continue reading “Suicidul asistat în centrul atenției internaționale”
Ion DUMITRU
IOAN CHIRILA
* 27 decembrie 1931 Crasnaseni, judetul Falciu (Vaslui)
† 21 ianuarie 2012 München
Sâmbata, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viata Ioan Chirila, combatant cunoscut în exilul român, participant – alaturi de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu si Teodor Ciochina – la actiunea anticomunista de la Legatia Româna din Berna, Elvetia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenta cei interesati se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de
Cu permisiunea si cu toata compasiunea alaturi de familia îndoiliata, a fiului – Ioan Chirila jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma si a celor apropiati,
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aibe în paza!
Ion Dumitru,
München
ANEXA I:
Ion CHIRILA – scurta biografie
Ioan CHIRILA, s-a nascut la 27 decembri 1931, în satul Crasnaseni, judetul Falciu (actualmente Vaslui). Tatal, Ioan CHIRILA (nascut în 1905 la Crasnaseni, comuna Tatareni, judetul Falciu, a fost preot ortodox la Crasnaseni si Leoesti si a facut doi ani de detentie la canal (între 1951-1953) si mai apoi alti trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILA (nascuta DRAGOI, în 1900 la Husi, judetul Falciu), a fost învatatoare la Crasnaseni, com. Tatareni. Ioan CHIRILA jr. a facut scoala primara si elementara la Crasnaseni si în Husi, apoi liceul la Liceul „Cuza Voda” din Husi, trecând mai târziu la Scoala “Profesionala Economica”, tot din Husi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 si 1950 a fost parte componenta de frunte a organizatiei de lupta anticomunista, în ilegalitate “Cruciada alba”, cu sediul la Iasi, condusa de Dr. Niculescu.
În prima decada a lunii iulie 1950, a fost emis de catre Securitatea locala, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirila si a lui Dumitru Ochiu, bun prieten si luptator în aceasi cauza. Pe data de 31 iulie 1950, împreuna au parasit satul natal si în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autoritatilor jugoslave, fiind arestati si tinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În aceasta teribila închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar dupa eliberare, au fost dusi în orasul Vârset, pentru 4 saptamâni, dupa care am fost repartizati la lucru în diferite orase din Serbia.
Pe data de 1 septembrie 1951, împreuna cu Oliviu Beldeanu au reusit sa ajunga la Triest, unde au ramas în lagarul de refugiati „Gezuite”, pâna în octombrie 1953, când au reusit sa traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria si Austria-Germania, ajungând la München.
În decembrie 1953, împreuna cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lânga granita cu Elvetia, de unde, dupa pregatiri minutioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreuna cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Dumitru Ochiu, au ocupat legatia comunista româna din Berna, Elvetia.
Dupa 48 de ore de clarificari, tratative si asigurari din partea autoritatilor elvetiene, ca vor fi judecati în Elvetia si nu vor fi extradati în România (Republica Populara Româna) – cum cerea guvernul comunist de la Bucuesti – fiind acceptata conditia de recunoastere a actiunii lor pasnice ca una cu caracter de protest contra îndreptarii ideii comuniste spre dictatura si totalitarism în R.P.R., s-au predat autoritatilor elvetiene.
În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, si dupa doua saptamâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirila fiind condamnat la 2 ani si 6 luni. Dupa 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat si expulzat în Germania, tara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsa – la moarte -, prin sentinta penala Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronuntata de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militara – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 si deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronuntata de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, pâna în ianuarie 1960, rastimp în care s-a casatorit cu Cocuta, fiind cununati de scriitorul Vintila Horia si sotia acestuia. Ulterior, bolnava de cancer, Cocuta a decedat.
Din prima decada a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetatean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recasatorit cu Edith, si a devenit tata a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociatiei Românilor Liberi din R.F.G. si Berlinul Occidental, ai Actiunii Crestin Sociale Române din Germania, s.a., însotind si ajutând -dupa puteri – pe noii refugiati la autoritatie locale pentru efectuarea diverselor formalitati, în cautarea de lucru, locuinta s.a. si în nenumarate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, gazduire în propria locuinta. A lucrat ca receptioner la diverse hoteluri din localitate pâna la pensionarea prematura, pe motive de sanatate. Ulterior, beneficiind de o pensie minora, a trait modest si tot mai retras de tumutul învrajbirilor fratricide din ultimii ani de exil si din cei ai numitei “tranzitii” care a avut loc în tara.
Dupa gratierea condamnarii la moarte si clarificarea statutului de luptator anticomunist, reprimind pasaportul românesc, s-a bucurat însfârsit de sansa de a-si putea vizita locurile natale, sora si rudele ramase în viata, fiind unul dintre ultimii exilati politici care si-a putut revedea Patria. A trait în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.
ANEXA II. (2 Februarie 2012)
La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc actiunea de la Berna, al carei rasunet s-a bucurat de o ampla si diversa ilustrare în luarile de pozitii, în mass-media si mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreaga.
Pentru informarea dumneavoastra redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicatii din exil care au salutat aceasta actiune. Citez:
„I. Cine sunt cei patru dela Berna?
Seful grupului si initiatorul actiunii, Oliviu Beldeanu s-a nascut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însa din Maramures. Dupa ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Scoalei de ofiteri de rezerva de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în rezerva. Dupa razboi, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodata în Tineretul National-?aranist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care aparea la Bucuresti sub conducerea lui I. Anton Muresanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuseste sa fuga în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla înca în închisoarea din Oradea, era condamnat „în lipsa“ sub adevaratul sau nume. Jugoslavii îl retin pe Beldeanu pâna în 1951 când reuseste sa fuga la Triest, unde organizeaza si conduce „Asociatia Românilor Liberi“. Împreuna cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleaca apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucreaza la pictarea unei biserici…
Ion Chirila s-a nascut la 27 Septembrie 1931 la Crasnaseni, în Jud. Falciu. Elev al Liceului din Husi, Chirila este pus de responsabilul utemist sa spioneze pe colegul sau Dumitru Ochiu (nascut la Husi, în 1930). Se înroleaza în acelas grup de rezistenta din care facea parte si Ochiu… Participa cu accesta la actiuni de sabotaj… Fug împreuna în Jugoslavia, în 1950. Tot împreuna sunt si la Berna…
Cel mai tânar din grup, Soare Codrescu s-a nascut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judetul Severin. De meserie sofer mecanic, Soare Codrescu a fost pâna-n 1951, soldat granicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiti în grup de soc, acesti patru compatrioti au trecut la actiune fara sugestia si fara sprijinul nimanui.
Un singur Front
Temerara actiune dela Berna a avut darul sa mobilizeze pe toti cei cu simtire româneasca, fara nicio deosebire de apartenenta politica. Românii din America, în frunte cu dl. Sofron Fechete, presedintele Uniunii si Ligii, au lansat liste de subscriptie si au constituit comitete pentru apararea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franta, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul sa subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România si a Elvetienilor din România care au tinut, si de data aceasta, sa se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie si ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României si dela luptatorii pentru cauza libertatii. Avocati de seama, din toate tarile, s-au înscris ca aparatrori la proces… Pentru cauza româneasca si acea a tuturor popoarelor tradate si vândute în procente, cei patru baieti viteji dela Berna au facut un serviciu de nepretuit. Ei au reusit sa strânga într-un singur front, cu fata la acelas dusman, pe toti Românii si pe toti combatantii anticomunisti.”/…/
(Citat din articolul „Dupa evenimentele dela Berna”, Stindardul, Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)
Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultata:
Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;
Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;
Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucuresti 1999
Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legatiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucuresti 2003
“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generatia mea – rosteste cu admiratie Dumitru Sinu. Locuieste în Elvetia si este multi milionar. I-a placut sa munceasca si a stiut cum sa se organizeze dupa ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început sa-mi vorbeasca despre Sandu Ionescu si am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea fata de omul si businessman-ul Ionescu.
Nea Mitica l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanta si nu se codea sa munceasca, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai multi care încarcam un vagon, printre care si Sandu Ionescu. Vazând lentoarea cu care se misca la munca o seama dintre noi, le-a spus celorlalti, fara sa se sfiasca: Plecati, mai, ca voi numa’ ne încurcati! Ramaseseram doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop si eu, si noi am încarcat mai departe vagonul.”
Drumurile lor s-au intersectat dupa aceea în Italia si mai apoi, la Paris. În Franta a urmat cursurile universitare si a absolvit Facultatea de Silvicultura. Universitatea unde îsi facea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenti si pe Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia, alti doi români, intelectuali elitisti cu care nea Mitica a avut o relatie de prietenie deosebita.
Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca si pentru alti emigranti români, locul în care a învatat, si spun asta nu numai din punctul de vedere al licentierii lui în silvicultura, ci prin prisma formarii lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema ca i-ar fi prisosit, asa ca avea toate prerogativele pentru a deveni un adevarat businessman.
Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri
La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de munca într-un birou, dar nu în domeniul în care îsi terminase studiile. Munca de birou i se parea fada, nu simtea ca i se potriveste deloc. Într-o buna zi s-a hotarât sa renunte la acest gen de munca si a facut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbracat într-o salopeta, cu o galeata si o perie, hotarât sa spele geamurile cladirii în care era sediul societatii la care lucra. Când seful lui l-a vazut l-a întrebat mirat: Pai cum te-ai deghizat asa? Dar el chiar nu se deghizase, simtise el ca munca de rutina din birou nu se potriveste cu zelul pe care-l avea, si i-a raspuns ferm si fara nici cea mai mica urma de inhibitie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o sa spal geamuri.”
Cladirea în care lucrase avea sapte etaje. Simtindu-se stapân pe situatie, cu fermitate a început sa negocieze cu fostul sau sef si i-a facut o oferta de lucru pentru a curata geamurile cladirii: Uite, acesta este pretul meu pentru spalarea geamurilor acestei cladiri. Daca doresti, ti le spal pe toate. Daca nu, nu e nicio problema, plec mai departe! Si astfel, Sandu Ionescu îsi începe prima afacere, spalând geamurile cladirii pe frontispiciul careia era scris Trocadero.
Prosperitate = munca + seriozitate + rigurozitate
Era o afacere foarte buna, investitia era minima si profitul bunicel. A contractat încet, încet, lucrari si la alte institutii, a achizitionat echipamente profesionale si afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu cladiri de birouri, scoli si alte institutii la care facea curatenie de la A la Z si îsi câstigase deja un segment important de clienti, care-i apreciau seriozitatea si calitatea muncii, si, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia sa lucreze pentru el. Si nea Mitica venise din Canada, sa lucreze o perioada pentru Sandu Ionescu, în Franta. Spala podelele la câteva scoli si treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la niste apartamente de lux. Trebuiau lacuite. Eu aveam trei prieteni nemti, în Canada. I-am sunat si le-am spus ca le-am gasit de lucru la Paris. Si-au lasat lucrul în Canada si au venit la Paris. Prietenii mei din Franta spuneau: Câta încredere au avut în tine nemtii astia! Sa-si lase job-urile din Canada si sa vina aici pe vorba ta?! Pai, astia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteste nea Mitica.
“L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toti, pentru ca el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatal meu, când îsi platea muncitorii, baga mâna în buzunar si cât scotea, atâta le dadea. Îi platea foarte bine. Asa era si Sandu Ionescu”. Dupa ce terminau lucrul le dadea masina si mergeau în vacanta. “Am fost si în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreuna cu nemtii. Am facut toata Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani sa mergem în Spania, sa vizitam Grecia…” Ramasese cu multe amintiri placute nea Mitica si învatase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însusi avea sa detina propria-i afacere.
Când însa business-ul luase mare amploare si a ajuns sa faca foarte multi bani, fiscul din Franta s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea platea impozit pe profit. Nimeni nu se astepta ca o persoana sa faca atatia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.
Daca stii sa te organizezi, poti câstiga oriunde
Având o sotie elvetianca, Sandu Ionescu paraseste Franta si se stabileste definitiv în Elvetia. Dar nu se opreste din a munci si a se dezvolta, continuând afacerile si pe pamânt elvetian. “Era baiat destept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte si-l ajuta sa-si gaseasca repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitica.
În Elvetia, Sandu Ionescu detine mai multe afaceri prospere. Are patru baieti si o fata. Fiecaruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elvetiei. S-a casatorit cu un italian care este bucatar.
Copiii mostenesc sau dobândesc pe parcurs îndemânarea parintilor în mânuirea si conducerea afacerilor, daca sunt educati în acest spirit. Si copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor parintelui lor, ci au început, fiecare, sa-si organizeze viata, pornind însa de la un capital consistent pus la dispozitie de catre Sandu Ionescu. Câti copii aflati în situatia lor nu sunt la fel de norocosi ca ei, însa fie ca nu au vâna de afaceristi, fie ca pur si simplu duc o viata de lux, multumindu-se cu ceea ce au facut parintii lor! Nu oricine se naste cu spiritul afacerilor în sânge!
Prietenia bate timpul
“Îmi pare rau ca nu l-am vizitat niciodata în Elvetia – îsi exprima regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA si am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de orasul în care se locuia el, în Elvetia. Dar nu ne-am dus sa-l vizitam. Am tot amânat si am zis: Las’ ca mergem saptamâna viitoare… si tot asa, pâna ne-am întors în America… El nu stia ca noi suntem în Saint Gervais, cu siguranta ca ar fi venit la noi!”
În urma cu sapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitica, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreuna, au vizitat orasul si împrejurimile, au povestit nesfârsite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, si-au împartasit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenta celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru ca amândoi detin un bagaj de cunostinte care-i onoreaza, o cultura generala solida.
“Sandu e un om cult – afirma nea Mitica -. Vorbeste bine franceza si germana si se descurca în engleza. În plus, el a stiut sa se organizeze. Mare lucru e sa nu pierzi vremea, sa înveti tot timpul câte ceva, sa cunosti cât mai multe limbi straine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie sa stii sa te axezi pe ceea ce e folositor si sa ai si putin noroc!”.
Iata cum gândeste Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai sai, dându-mi de aceasta data exemplul unuia dintre prietenii sai apropiati. Afirmatiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienta de viata, în primul rând, dar si pe cea a cunoscutilor sai, de la care si el a învatat în permanenta câte ceva.
Mi-ar fi foarte greu sa-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii sai îl considera cel mai bun. Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.
63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.
Daca prietenii lui Dumitru Sinu au fost multi sau au fost putini, numai Domnia Sa stie, dar în discutiile îndelungi pe care le-am purtat împreuna, mi-a vorbit despre cei mai apropiati si mai însemnati dintre ei…
Octavian Curpas
“Nu e nici o originalitate sa observi ca noile generatii, pretuiesc valorile dispretuite ieri si dispretuiesc, la rându-le, valorile prezente.”
G.Calinescu
In filmul documentar DUMITRU CORNILESCU, pastorul evanghelic Petrica Hututui este vocea care ne poarta gândurile si pasii pe urmele marelui nostru carturar si teolog, traducatorul Bibliei in limba dulce a poporului român (1921), intr-o talmacire exceptionala, situata intre primele traduceri de marca din toate timpurile si din intreaga lume!.
Documentarul citeaza din opera monumentala Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu, publicata in 1981 de catre inginerul român Alexandru Maianu, Prefata lucrarii sintetizând cu maiestrie drumul parcurs de un alt mare Luther, român.
“S-au împlinit de curând 60 de ani de când Dumnezeu a facut românilor din tara si de pretutindeni un mare dar – Biblia, într-o traducere româneasca autentica, în graiul limpede si melodios care nea înaripat mintea si inima citind pe Creanga, Eminescu, Cosbuc.
Traducatorul Bibliei, despre care este vorba, a facut pentru starea spirituala a poporului român, mai mult decât oricare altul dintre înaintasii lui. El a introdus în casele românilor Cuvântul lui Dumnezeu, hranindu-i cu hrana spirituala pe care nici un scriitor laic nu ne-o putea da. Si acest om, spre deosebire de scriitorii amintiti mai sus, a ramas toata viata un necunoscut publicului român, desi a trait pâna în zilele noastre, fiind activ de-a lungul primelor trei sferturi ale veacului nostru, în anul 1975, la vârsta de 85 de ani, a trecut în împaratia luminilor, cel care a propovaduit lumina lui Dumnezeu fara întrerupere o viata de octogenar, atât în româneste, cât si în principalele limbi moderne.
Desi a fost nevoit sa traiasca ultimii 50 de ani ai vietii între straini, departe de vatra stramoseasca, el nu a uitat niciodata România. Am avut privilegiul ca în ultimii ani ai vietii sale sa-mi scrie si sa-i aud glasul. Vorbea cea mai autentica limba româneasca, limba pe care a iubit-o si în care a gândit pâna în ultimul ceas al vietii sale, desi 50 de ani nu a vorbit-o nici macar în casa, sotia nestiind româneste.
Rândurile care urmeaza sunt un prinos foarte modest adus memoriei lui Dumitru Cornilescu, la scurt timp dupa ce ne-a parasit. Dar chiar daca el nu mai este printre noi, el a ramas cu noi si va fi cu noi atât timp cât se va vorbi româneste, prin cele 5 000 000 de Biblii, în traducerea sa, care s-au raspândit pâna în prezent în casele celor ce vorbesc româneste pe toate continentele. Si Biblia tradusa de el continua sa se raspândeasca în cel putin 100 000 de exemplare în fiecare an. Daca alte carti de valoare ale culturii si spiritualitatii românesti au fost înlocuite în timp cu altele mai noi, curând dupa aparitia lor, Biblia în traducerea lui Cornilescu este înca pentru cei ce vorbesc româneste, aceeasi ca si acum 60 de ani. Si aceasta pentru ca traducatorul ei foloseste cel mai autentic limbaj românesc, care se adreseaza atât carturarului si cercetatorului, cât si fiecaruia din popor, dintre care trebuie mentionata multimea celor care au învatat sa citeasca, folosind ca abecedar chiar Biblia tradusa de Cornilescu.
Fiind de o modestie impresionanta, caracteristica marilor personalitati, si ascunzând cu grija de urechile marelui public orice ar fi putut constitui un prilej de mândrie pentru el, se cunosc foarte putine amanunte despre viata lui intima. Luptele de mare intensitate spirituala pe care le-a dus cu sine însusi, cu Dumnezeu si cu lumea, ne vor ramâne necunoscute pentru totdeauna. Nu stim nimic în afara de ceea ce el însusi ne-a lasat scris, într-o forma foarte simpla, într-una din cele mai modeste (si în acelasi timp pline de putere) brosuri crestine care s-au publicat în limba româna: Cum m-am întors la Dumnezeu si cum am spus si altora. Am citit-o de mai multe ori: când eram doar un copil, mai târziu, ca si acum, când scriu aceste rânduri. De mai multe ori, citind-o, am avut de gând sa scriu câte ceva despre autorul ei, despre conceptia lui asupra crestinismului, asa cum i-a fost descoperit de Dumnezeu. Dar de fiecare data am abandonat intentia aceasta pâna acum. Am abandonat-o, convins fiind ca nu voi putea adauga nimic de fond la expunerea autorului însusi, mai mult decât clara, completa si revelatoare. Mi s-a parut ca as comite un sacrilegiu.
Dar acum, dupa ce am a vut ocazia sa comunic personal cu autorul prin scris, si apoi sa iau cunostinta personal cu mostenirea spirituala pe care a lasat-o în dar viitorimii, dupa ce m-am inspirat din atmosfera de har de pe meleagurile unde a trait, în casa în care a trecut la Domnul sau, îndraznesc sa rup valul care i-a acoperit viata si sa fac cunoscut românilor pe acela care a facut mai mult bine spiritual neamului sau decât multi altii. Caci prin el, si pentru noi românii, „Cuvântul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har si de adevar“.
Scriind aceste rânduri am încercat sa redau nu numai lucrarea lui, ci si simplitatea, modestia care l-a caracterizat pe Dumitru Cornilescu. Am încercat s-o fac pentru a continua iar nu a întrerupe, ceea ce a constituit pentru crestinii din tara noastra, din Elvetia, din America si din alte tari, o minune a vremurilor noastre: un om mare, într-un învelis fara stralucire; un mare lucrator al lui Dumnezeu, într-un trup de lut, plin de toate slabiciunile oamenilor, dar în acelasi timp întarit de harul lui Dumnezeu.
Dumitru Cornilescu a trecut de curând la Domnul sau, pe care L-a iubit, L-a înteles, L-a ascultat si L-a introdus în casele multora din poporul sau, în forma cea mai reala posibila, prin Cuvântul scris, în acest fel lucrarea lui a fost si continua sa fie o binecuvântare pentru toti cei ce citesc româneste si înseteaza dupa Cu vântul lui Dumnezeu. Ca si lucrarea sa, viata lui Dumitru Cornilescu a fost o binecuvântare pentru multi.
Cunoasterea vietii lui de catre cei care L-au descoperit pe Mântuitorul citind Biblia tradusa de el, ascultând predicile lui în direct si prin radio, sau citind cartile scrise de el, nu poate fi decât de un real folos. Rândurile care urmeaza sunt o marturie a puterii fizice, sufletesti si spirituale care l-a însufletit de-a lungul întregii sale calatorii pe acest pamânt. Fie ca ea sa dea un nou imbold vietii de credinta a celor rascumparati din felul desert de vietuire, prin citirea Bibliei. Iar pentru cei care nu au citit-o înca si nu au descoperit izvoarele de apa vie care curg din ea, fie ca marturia vietii si lucrarii lui Dumitru Cornilescu, cuprinse în rândurile care urmeaza, sa constituie un imbold pentru citirea ei, spre spiritualitate. Lucrarea de fata se adreseaza de asemenea preotilor ortodocsi români, în ea ei vor reîntâlni un remarcabil coleg de breasla, care, prin traducerea Bibliei si prin propovaduirea principiilor descoperite în ea, a adus o contributie deosebita la realizarea menirii de preot, care este luminarea oamenilor prin Evanghelie. Public aceste rânduri cu ocazia unei duble aniversari: 60 de ani de la tiparirea primei editii a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu si 90 de ani de la nasterea lui, la 4 aprilie 1891.”
Note
În urma unor puternice divergente doctrinare cu cercurile teologice ale vremii, Cornilescu este sfatuit de însusi Patriarhul Miron Cristea sa plece pentru o vreme din România, motiv pentru care s-a mutat în Elvetia, unde a si decedat în anul 1975.
1 august reprezinta pentru elvetieni ceea ce e 4 iulie pentru americani, 14 iulie pentru francezi sau 1 decembrie pentru români. Elvetienii nu sarbatoresc aceasta zi decât de peste un secol, desi comemoreaza o zi de acum 700 de ani. În centrul atentiei se aduce un obicei ce reaminteste de noaptea de pe vremuri.
Aceasta sarbatoare nationala a Elvetiei celebreaza depunerea juramântului a trei cantoane alpine în 1291, în vederea încheierii unei Aliante perpetue, actul fondator al Confederatiei. Reprezenzantii din Schwyz, Unterwalden si Uri s-au întâlnit la Rütli, cu vedere spre lacul Lucerne, pentru a depune un juramânt de fraternitate si sigiliul unui pact de ajutor reciproc în cazul în care libertatile lor vor fi amenintate de catre agresori din afara.
De aceea nu este surprinzator faptul ca partea oficiala a festivitatilor de pe 1 august are loc înca în localitatea Rütli, la care este prezent si presedintele Confederatiei Elvetiene. Aceasta ocazie este, de asemenea, o oportunitate si pentru politicienii de la toate nivelurile, de la consilieri federali pâna la primarii comunelor, de a tine discursuri în toata Elvetia.
În 1891 guvernul a decis sa declare ziua de 1 august Ziua Nationala a Elvetiei, iar oamenii au sarbatorit prin aprinderea focurilor de tabara, care au avut si o semnificatie suplimentara. Timp de secole au fost instalate balize pe vârful muntelui. Acestea erau aprinse în cazul în care se apropia un pericol. Una dintre legende spune ca hoardele invadatorilor barbari au fost speriate de reflexia focului între apele lacurilor Geneva si Biel, astfel cotropitorii crezând ca au ajuns la marginea pamântului si ca drumul de mai departe duce direct spre cer.
Fie pentru a comemora acest eveniment sau doar pentru a se distra, fiecare comuna îsi aprinde pe 1 august propriile focuri de artificii. Copiii defileaza pe strazi cu felinare de hârtie, de multe ori decorate cu crucea elvetiana sau simbolurile cantoanelor, iar ferestrele caselor sunt decorate cu luminite.
Si ca orice eveniment, pentru a fi complet, cel mai bun mod de a se bucura de sarbatoarea nationala pentru elvetieni este sa iasa la un gratar cu prietenii.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Gabriela CALUTIU-SONNENBERG
Interviu cu NICU COVACI
Nicolae (Nicu) Covaci pictor, grafician si muzician român, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Timisoara este cunoscut ca fondator si lider al celei mai bune formatii de muzica rock din România, trupa Phoenix. Dupa interdictia de a mai performa cu Phoenix pe orice scena din România socialista, a parasit tara în anul 1976, revenind incognito, pentru a duce la bun sfârsit evadarea spectaculoasa a colegilor din formatie.
Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi rock din România generatiei sale, a activat timp de aproape doua decenii în Gemania de Vest ca artist, profesor si docent universitar. Fidel motto-ului pasarii Phoenix, menite sa renasca în repetate rânduri din propria cenusa, Nicu Covaci a mentinut în viata legendara formatie rock, continuând sa sustina concerte, în componente diferite, pe scene din tara si din strainatate. Un detaliu cunoscut doar de publicul avizat: citita în ordine cronologica, lista realizarilor trupei Phoenix poseda mai multe repere si aparitii dupa, si nu înainte de plecarea baietilor din tara. Nicu Covaci a compus peste 300 de piese originale. Locuieste de aproape 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, în Moraira (Costa Blanca).
Gabriela Calutiu Sonnenberg: Buna ziua, Nicu Covaci. Îti multumesc ca ai acceptat sa gazduiesti acest interviu si ma bucur sa te regasesc plin de energie, deschis, cu vitalitatea caracteristica, cea prin care reusesti mereu sa-i electrizezi pe toti cei care te înconjoara. Esti unul din cei mai renumiti români stabiliti în Spania. Spune-mi, pentru început, ce anume te-a determinat sa te stabilesti aici?
Nicu Covaci: Sunt mai bine de treizeci de ani de când am vizitat pentru întâia oara Spania, dar dorinta de a ajunge aici a fost generata înca de pe vremea când traiam în România si ne vizitau formatii de muzica spaniola ca „Los Paraguayos“ sau „Los Plateados de Mejico“. Când am început sa cânt la chitara, imitam cântecele lor. Cânt si astazi „Malagueña“. Absolvind mai târziu Artele Plastice, am aprofundat cunostintele despre cultura spaniola. M-a fascinat aceasta sinteza arhaica arabo-latina, care a generat o cultura deosebit de interesanta.
GCS: Din câte observ, ti-ai amenajat în Spania un studiou de sunet foarte bine pus la punct. Ce intentii ai cu el?
NC: Draga mea, intentia e una, ce se materializeaza e altceva. Totusi sper sa reusesc, asa cum, în general, am reusit sa realizez tot ce mi-am propus pâna acum în viata. Ce-i drept, cu mari sacrificii. Intentia mea este sa sprijin trupele tinere, care vor sa faca arta pentru arta si care nu neaparat sunt interesate sa câstige bani. Sunt foarte multi care au ceva de spus, care au personalitate. Am gasit câteva formatii de genul acesta si i-am sprijinit cât am putut, dar casele de discuri îi nenorocesc, îi silesc sa faca ce se cere pe piata, sa fie vandabili. Rostul studioului este sa-i produc si sa-i pun pe piata. Motto-ul meu este: nu bussines, ci arta! Eu vreau sa ajut formatii tinere sa nu pateasca ce am patit eu.
GCS: Înteleg ca valorifici si transmiti mai departe experienta ta personala.
NC: Întocmai, pentru ca eu am fost mereu un om liber. N-a reusit nici comunismul sa ma îndoaie. De asta are nevoie un artist. În momentul în care începe sa gândeasca prin prisma banilor, nu mai este artist, ci comerciant. Nu mai e sincer, nu mai transmite. Rolul unui artist este sa dea. Numai daca esti bun, poti asta. Când cânta Gheorghe Zamfir, plânge sala, dar si lui îi curg lacrimile.
GCS: Din pacate, studioul e în Spania…
NC: Asa este. Sunt necesare investitii care lipsesc. As vrea sa leg aparitiile românilor pe plan cultural în Europa. Sa nu mai existe mici „tiganeli” amarâte, ci arta. Noi cântam Rapsodiile lui Enescu cu 150 de oameni pe scena! Exista deja un disc minunat cu fundal orchestrat, Symphoenix.
GCS: Pomenesti de aventuri nefaste. Ai avut experiente descurajante?
NC: Bineînteles. Îngrozitoare. Ceea ce înseamna Phoenix nu este doar legenda, ci si o suita de nenorociri, de riscuri asumate, de sacrificii gigantice. Lumea nu stie si nici nu trebuie sa stie totul. De aceea s-au si pierdut atâtia membri pe parcurs. Au trecut peste 40 de artisti prin componenta grupului. Patruzeci de oameni în cincizeci de ani! Uite, anul viitor Phoenix împlineste cincizeci de ani. Unii au rezistat o jumatate de an, altii un an sau cinci. Uzura e imensa.
GCS: Înteleg ca plecarea din tara a fost o încercare grea, dar nu ma îndoiesc ca ati avut de luptat si înainte, sub traumatica orânduire comunista. De ce natura au fost dificultatile pe care le-au întâmpinat membrii cooptati pe parcurs?
NC: N-as numi-o neaparat o trauma, dar sa nu uitam ca, de la un moment dat, noi si muzica noastra am fost complet interzisi. Cu toate acestea, am continuat sa cântam, urmariti de politie si de securitate.
GCS: Cu permisiunea ta, as vrea sa fac o mica paranteza, legat de experientele incredibile avute de voi în primii ani dupa înfiintare. Am avut placerea sa rasfoiesc cartea ta „Phoenix însa eu”, aparuta la editura Nemira într-un tiraj care s-a epuizat rapid. M-a captivat asa de tare încât n-am mai lasat-o din mâna. Amintirea acelor vremuri e palpabila, plina de amanunte remarcabile, unele familiare, altele cu caracter de revelatie. E o carte demna de toata lauda. Nu pot decât s-o recomand cititorilor, sau acelor privilegiati care mai apuca sa dea de ea.
NC: Ma bucur ca-ti place. Nu e doar o carte, ci primul volum dintr-o trilogie în lucru. La ora actuala lucrez la volumul secund. Fireste, nu pot sa scriu totul, dar e bine ca tineretul sa stie. Telul meu este sa încurajez tânara generatie sa aiba curajul de a avea o sira a spinarii. Sa nu se lase „mânariti”, turtiti si striviti de niste hahalere care nu stiu sa se gândeasca decât la bani, bani si iar bani. Arta înseamna altceva. Cine face arta cu adevarat, o face din necesitatea de a comunica. Daca o faci bine si dai randament, daca se transmite oamenilor si le place, izvoraste un feedback. Boomerangul se întoarce si atunci vin si banii. Dar fa-o mai întâi! Fa-o din convingere! Noi am cântat numai pentru a cânta. Abia mai târziu au venit si banii.
GCS: Crezi ca astazi se mai poate câstiga prin muzica asa de bine? La început, rockul era un curent protestatar. Astazi starurile sunt la a doua tinerete, valori recunoscute. În Anglia sunt ridicate le rang de nobil, precum Sir Paul McCartney, Sir Bob Geldorf sau Sir Elton John. Oare în România exista o viziune similara? Ce viitor prevezi rockului?
NC: Am avut si eu placerea sa primesc o distinctie onoranta, Insigna de Cavaler din partea Presedintelui României, Traian Basescu. Desi nu pun pret pe premii, apreciez acest gest din partea unui presedinte de stat, care oricum are timpul dramuit. Si-a luat ragazul de a învata pe derost „Nebunul cu ochii închisi” si l-a recitat perfect, fara greseala. Dealtfel am facut cunostinta personal cu toti presedintii României de dupa 1989. Însa la politica ma pricep mai putin si prefer sa nu vreau sa dau niciun fel de verdict. În general, pe mine politica ma îngretoseaza. Trebuie sa ai, sau mai bine zis sa nu ai un anumit caracter pentru a o suporta.
Sigur ca exita viitor pentru muzica rock, mai ales în România. Daca te uiti mai atent, în muzica româneasca abunda exemplele. Folclorul este rock! De ce? Pentru ca este o muzica energica si ritmica. Asta înseamna muzica rock. O expresie dura, clara, directa. Numai oamenii care simt asa se pot exprima credibil. Deci, un om cu sira spinarii trebuie sa faca rock. De aceea am început sa sintetizez muzica româneasca si curentul balcanic. Rar întâlnesti în alta muzica atâta putere de comunicare si de transmitere a sentimentelor.
GCS: În ciuda intentiilor pacifiste si pasiunii pentru frumos, înteleg ca nu doar odata ati fost respinsi si defaimati de unele capetenii religioase, pe motiv ca ati fi pagâni. Cine are interes sa vada o provocare în textele simple, cu fluiere care înmuguresc sau fete verzi, cu parul padure?
NC: Hai sa-ti dau un exemplu concret. Am trecut prin Castellon, unde la ora aceea traiau vreo 36 de mii de români, raportat la 70 de mii de spanioli. La ora actuala sunt 200 de mii de români acolo. Ne-am gândit sa facem un concert în sala de sport, mizând cu pesimim pe prezenta a circa 30 % din ai nostri. Am adus doua autocare cu dubasii din Branesti, din Banat, instalatii, scena, lumini, tot ce e nevoie pentru un spectacol colosal. Am facut investitii gigantice, m-a sprijinit si o banca. În sala am avut doar 300 de fani si prieteni, multi straini. Afara se bulucisera cinci mii de oameni, care nu îndrazneau sa intre în sala, pentru ca biserica le „recomandase” sa se tina departe de noi, „pagânii”. Ce sa spun? Noi cântam paparude. Din pacate, ele sunt precrestine.
GCS: Pacat, mare pacat. Stiu ca voi sunteti inegalabili, iar tobosarii fageteni sunt practic un cadou ceresc. Cred totusi ca e o neîntelegere la mijloc.
NC: Da. Nu e vorba de religie si de crez, ci de mentalitate. Iar neîntelgerile vin de la bani. Phoenix este o trupa care nu unge, nu da spaga, nu se târguieste si nici nu jecmaneste. Din pacate, mentalitatea moderna româneasca este foarte alunecoasa si mie personal îmi provoaca greata. Am un respect enorm pentru tiganii care pot face muzica dumnezeiasca, pentru ca sunt talentati, chiar geniali. Dar apucaturile „de afaceri” ale unora dintre ei dauneaza enorm poporului nostru. Sunt decis sa combat cu toate puterile confuzia care se face mai nou în strainatate între poporul români si conlocuitorii nostri incorect asimilati. Mi-e sila. Sinti si rroma sunt popoare migratoare, care au trecut si pe la noi. Radacinile noastre nu sunt la sinti si rroma!
GCS: Dar înteleg de la tine ca bate totusi un vânt prielnic din partea altor institutii românesti?
NC: Adevarat, am gasit câteva adrese si persoane bine intentionate: Institutul de Cultura Românesc, Ministerul Culturii. Pentru prima oara în cincizeci de ani, Ministrul Culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul Mediului sustine initiativa bazata pe ideea legaturii noastre vitale cu natura. Ei bine, acesti doi Domni sunt unguri! Nu e un comentariu, ci doar o constatare. În orice caz, proiectul este în faza de finalizare. Pornim de la conceptul de radacini, cu scopul de a reda tineretului român imaginea reala despre trecutul sau, pentru ca momentan si-a pierdut radacinile. Va fi un ciclu existential, care începe cu înmormântarea, îngropatul anului care a trecut, apoi primavara, toamna, iarna, fiecare din aceste sase mari perioade fiind însotita de muzica, datinile, colindele si ritmurile specifice etapei respective. Punctul culminant, firesc, va fi nunta, cu tot ce tine de sarbatoarea apogeului. Vom face o sinteza, vom vorbi pe limba tinerilor de azi, pentru a patrunde prin ceata si confuzia generata de bombardamentul actual din mass media. Si vom convinge.
GCS: Pomenind de ciclicitate, recunosc aici asemanari cu minunatul vostru album „Cei ce ne-au dat nume”. E posibil ca acest proiect sa reprezinte si pentru tine o întoarcere ciclica?
NC: Sigur. De fapt asta-i toata viata noastra. Revenim în spirala vietii pe o treapta mai înalta, undeva în dreptul aceluiasi punct, dar pe un nivel superior. Sau, ma rog, altii la un nivel inferior.
GCS: Ai deja planuri concrete? Stii cu cine vei lucra? Cum vor decurge operatiunile, concret?
NC: Primul cu care am luat contact si care ma va sustine cu trup si suflet este Grigore Lese. Bineînteles si Gheorghe Zamfir, poate si Mircea Florian, care s-a specializat pe linia electronica. Toti nume mari, talente de exceptie, capacitati. Vom sintetiza mijloace de expresie. Ne întrebam cum sa ne exprimam pentru a putea comunica. Pentru ca exista atâtia oameni foarte întelepti, care nu stiu sa comunice. Termenul de finalizare a acestui proiect este 10 decembrie, anul acesta. Sper sa se tina de cuvânt si Domnii din Minister.
GCS: Mai ai si alte proiecte în pregatire?
NC: Desigur. Ma preocupa mult istoria poporului nostru. Învatând istoria artelor, vrând-nevrând începi sa-ti pui întrebarea, de ce toti zeii greci veneau din nordul Balcanilor? Nu cumva Olimpul era în Carpati? Cea mai veche cultura de pe planeta nu este Babilonul, ci Dacia. Stiu asta din ceea ce am studiat. Acum 6500 de ani, Dacia se întindea de pe la Stockholm pâna la Atena, de la Marea Caspica pâna în Elvetia. Sa încercam sa revenim ca popor la pozitia de demnitate a dacilor reprezentati prin sculpturile din Antichitate! Se poate asta! Pornind de la legenda Mioritei si, implicit, de la filozofia ei de resemnare împacata, am întreprins cercetari. Povestea aceasta pastorala este legata de niste rituri de pastorit care, de fapt, se întâlnesc în toate civilizatiile. Ce nu-mi place mie la varianta româneasca este ca oaia îi spune degeaba ciobanului ca-l paste nenorocirea, pentru ca el nu se apara. Nu poate fi voia Domnului asa! Nimeni n-are interes sa vrea raul. Varianta baladei de la granita României cu Serbia este cu totul alta. Divulg doar doua elemente cheie: apare pentru prima oara personajul prietenului de nadejde, câinele, caruia baciul îi spune: „No, desara ne-om bate!” În Babilon, la greci, la egipteni si la romani, finalul este mereu cel tragic. Dar au venit peste noi celtii si ne-au dat varianta barbateasca, de a ne lua soarta în propriile mâini. Aceasta este varianta româno-sârba, cea pe care o vom prelucra muzical.
GCS: Mesajul mi se pare foarte potrivit pentru etapa actuala de grele încercari. Va functiona trezirea?
NC: Nu se poate altfel. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar ma tem ca pierdem firul. Vor fi scene: începe cu Babilonul, grecii, romanii, egiptenii si finalizam cu celtii. Va fi un spectacol impresionant si cutremurator, cu titlul firesc de „Ante-Miorita”, adica axat pe ce-a fost înainte, nu „anti”, cu sens de opus, contrar. „Radacinile” este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar dupa aceea, începând de anul viitor, voi lucra la „Antemiorita”, cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.
GCS: Sunt convinsa ca nu e usor sa-ti gasesti timp pentru toate. Stiu ca te dedici cu trup si suflet sprijinirii tinerilor muzicieni talentati, chiar daca mijloacele materiale sunt extrem de zgârcite. Vad ca ai creat în Spania galeria ta personala de arta, lucrezi în continuare la tablouri. Dealtfel ti-ai creat un renume de artist foarte bun si în Germania, în special pentru acuratetea cu care surprinzi dinamica si miscarea. Tablourile cu peisaje de pe coasta stâncoasa a Mediteranei imortalizeaza incredibila lumina solara, atât de puternica, pe care numai aici am întâlnit-o. Dar esti greu de fixat, mereu într-o continua pendulare între România si Spania.
NC: În Spania îmi încarc bateriile. Sigur ca ma misc, pentru ca e nevoie sa organizez eu totul la fata locului. Din pacate, în România nu exista spirit organizatoric. Românii înca se mai ghideaza dupa cum bate vântul, ca iarba unduitoare, se apleaca si nu patesc nimic, fire-ar sa fie! Filozofia mioritei, fatalitatea.
GCS: Concret, daca cineva din Statele Unite, Spania sau alta tara ar invita trupa Phoenix sa vina sa cânte, cum s-ar desfasura procesul? Ar avea loc concertul cu adevarat?
NC: Sigur ca da! Ma suna, fixeaza data, spune unde si eu ma ocup de toata organizarea, de transport, de tehnica de tot. Pentru ca nu pot sa dau nimic pe mâna nimanui. Am încercat o vreme si am avut mari dezamagiri. Putem sa ajutam formatii tinere, dar trebuie sustinute material, pentru ca interesul tarii este sa ne aratam cu fruntea sus peste tot. Nu mai suntem golani. Lucrez cu profesionisti desavârsiti, care lupta pentru a-si întretine familiile si sunt nevoiti sa accepte compromisuri sub demnitatea lor. Sa aratam lumii ce stim, sa stam drepti si sa ne uitam în ochii lor. Putem spune: „suntem cel putin la fel de buni!” Eu nu joc hora nimanui; eu am hora mea!
GCS: Pentru final, care ar fi ideile si concluziile pe care vrei sa le transmiti?
NC: Ideea de baza este ca suntem un popor care a trecut prin foarte multe si a reusit sa tina steagul sus. Românii sa nu se lase umiliti, sa fim mândri, pentru ca avem de ce. Sa nu se lase calcati în picioare. Lozinca mea – imprimata pâna si pe maieurile mele – este „Gaseste-ti sira spinarii si-nvata sa spui NU!” Toti suntem oameni. Popoarele se amesteca. Vom sfârsi în viitorul îndepartat prin a deveni un popor unic, la nivel planetar. În ultima instanta e absurd sa pretinzi ca un popor ar fi mai breaz decât altul. N-avem decât de câstigat, învatând unii de la altii. Si daca facem o sinteza, s-ar putea sa iasa ceva foarte bun. Fiecare om sa porneasca de la el. Sa fie corect, sa fie bun, sa se poata uita în oglinda si sa spuna: Bravo! Si sa faca bine. În acel moment, paradisul va fi aici, pe planeta aceasta. Gratie educatiei mele germane din Banat stiu ca putem sa ne îndreptam. Nemtii au câteva proverbe care m-au zguduit. Pe ele mi-am axat filozofia si toata existenta. Unul dintre ele este: „o bucurie împartasita este o bucurie dubla”. Imagineaza-ti ca toata omerirea ar practica acest motto! Paradisul nu e în ceruri. Aici pe Pamânt îl avem deja! Noi suntem orbi, nu-l vedem. Fiecare face rau cât poate si asteapta sa fie bine. Calitatea umana se impune. Prin satele din România, înca se mai gaseste.
Muzica este arta primordiala. Este un fenomen fizic prin care se pot trezi cele mai teribile emotii, chiar si fara text. Daca reusesti sa încarci emotional piesa, te apuci sa-i dai nume, creând cuvintele. Eu, prin piesele mele ma exprim. Am la ora actuala un text de cântec, care spune ce doresc sa transmit fanilor mei, exprimat în maniera mea. Iata-l! Vi-l dedic: FANILOR MEI; „Cei ce poarta un nume”
Sa nu va fie frica!
Sa nu va fie frica
Când soarele apune!
Caci rasari-va iarasi
Si fara rugaciune.
Sa nu va fie frica
Când nori au sa se adune,
Când potopi-va ploaia
Si bezne au sa tune!
Sa nu va fie frica
Sa spuneti la prost: prost!
Face-l sa-si dea seama
Ca pâna aici i-a fost
Caci nu ajuti natângul
Lasându-l sa se plimbe;
Doar când prostia doare-i
probabil sa se schimbe.
Sa nu va fie frica
Sa ziceti la hoti: hoti!
Sa îi cunoasca lumea
Si sa-i urasca toti!
Caci multi îsi fac azi veacul
În lumea asta mica-i
va parasi norocul
Sa nu va fie frica!
„Sa nu va fie frica
Sa va pretindeti Dreptul!“
– Cu glas de vis si-ambrozie
Vorbeste înteleptul.
Dar asta nu se face
În colt batând matanii;
Ci alungând cu bâta
Hidoasele dihanii.
Si nu lega cu dracul
În veci nicio fratie!
Caci de vei trece puntea
Nu-i nimeni sa te tie.
Iar capul cel plecat
Ce iute taie spada,
Priviti-i drept în ochi,
Sa nu le placa prada!
Cine râde la urma
E ultimul ce râde…
Se bucura românul
De adevaruri crude.
Întelepciunea noastra
Ne-o tragem de la oi,
Ce-ar fi sa-ntoarcem placa
Si sa fim lupi si noi?
Sa nu va fie frica
De cei cu banii gârla,
Ca sunt putini la numar
Si sunt crescuti la târla!
Caci n-au facut avere
Fara vreo silnicie
În câtiva ani politici
Numiti democratie.
Sa nu va fie frica
De cei postati pe sus,
Ce-atârna azi de grinda
Si mâine vezi ca nu-s,
Ca e subtire sfoara
Si mintea lor e mica.
Se scutura iar tara
Sa nu va fie frica!
———————————————–
Gabriela CALUTIU-SONNENBERG
Moraira, Spania
11 mai, 2011
DIALOG ÎNTRE COLEGI DE SERVICIU SI DE SCRIS!
By Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES
Bianca MARCOVICI: Draga Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele si cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la „Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucram împreuna ca vechi colegi?
Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea si piperul din viata mea! Ce sa-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început sa învat arhitectura si nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucuresti! Visam poate sa lucrez la niste proiecte de referinta ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia si digestia sunt cele mai importante asa ca faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore dupa ce toti membrii familiei, mama si cei doi flacai ai mei, Roni si Eden, merg la culcare! Atunci îmi gasesc linistea necesara strajuita de multumirea sufleteasca dupa o zi de munca, acea liniste ca toti ai tai sunt sanatosi, multumiti si pregatiti de o noua lupta, ziua de mâine!
Dar tu, draga Bianca, cum te împarti tu între devizele tale de la serviciu si lumea ta de vers?
Bianca MARCOVICI: La aceasta întrebare pe care mi-o returnezi, as putea raspunde în putine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeste perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern si dependent. Inspiratia mea, dupa cum se poate citi din cartea antologica, „Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovada a diversitatii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele tin de nostalgia româneasca, dupa ce am parasit România acum 20 de ani împreuna cu familia. Aici, în Israel am prins radacini puternice, am deja 6 nepoti. Fetele mele au facut armata grea, s-au casatorit si deja au devenit competitive în meseria lor. Lucreaza în domeniul calculatoarelor. Nu uita ca am sosit în tara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, sotul meu la vârsta de 45 iar cele doua fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.
Cum te împaci cu gândul ca ai colaborat din începuturi la cartile mele, facându-mi grafica, iar la interior sunt si câteva din realizarile tale în grafica, adica pot sa-ti zic ca… „ti-am oferit o sansa sa-mi ilustrezi poemele” (Sic!), dupa care multi scriitori te-au contactat cerându-ti sa repeti succesul pentru cartile lor? Îti mai amintesti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casa? Poti reproduce un colaj?
Eduard MATTES: Este adevarat ca te-ai comportat ca o adevarata prietena ce esti si-ti multumesc ca mi-ai acordat încrederea de-a-ti decora cartile cu desenele mele (si eu… Sic!), carti deja decorate cu frumoasele-ti versuri! Cum ma împac cu gândul ca am colaborat din începuturi la cartile tale? Pentru mine a fost si-a ramas o cinste deosebita de a–ti sta aproape, la câtiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat si care ti-au consolidat un nume rasunator în poezia moderna.
[pullquote]
Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru (…) activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991 (…). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 1999. Din anul 1991 a devenit si membra a Societatii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delegatia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune ?i lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. (…) Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andreei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.
[/pullquote]
Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui sa mai stie si cu ce te ocupi la serviciu!
Eduard MATTES: N-as vrea ca cititorul acestor rânduri sa creada ca sunt un plictisit si-un plafonat în ceea ce priveste activitatea mea la serviciu, dar… adevarul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfasor activitatea într-un mediu dominat de inginerie si exactitate, în care munca de arhitect este privita ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în gluma, mai în serios, când vreau sa mai ies putin din unghiurile drepte, ca oricum nimeni nu va observa „creatia” mea! Si-atunci ma surprind întrebându-ma unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studentiei si ceea ce visam noptile: visam ca proiectul meu s-a materializat, ca este real si ca ma plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate directiile si corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Ma trezeam a doua zi si ma repezeam la planseta unde materializam visul în linii, culori si unghiuri. Si-atunci, eram multumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grija sa ma privesc în fiecare dimineata în oglinda si sa ma investighez cu atentie daca nu a început capul meu sa semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îsi pastreaza forma pe care o stiu, plec linistit la serviciu si ma îmbrac cu culoarea locului pentru a iesi cât mai putin în evidenta!!! Noroc ca am capatat a-colo si o alta atributiune, si anume aceea de-a organiza expozitii de-ale colegilor de lucru care, ca si mine, evadeaza uneori în arta!
Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?
Bianca MARCOVICI: Cred ca simpla enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi „Statii de înalta tensiune”, partea de constructie, ar sugera clar ca nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred ca situatia internationala, razboiul, dragostea, explozia internetului („Impactul Virtualului”- titlu unei carti lansata la I. C. Român din Tel Aviv), muzica, domeniul în care am activat ca violonista 17 ani, pot fi clarificate ca subiectele mele forte din proza si poezia mea, cea memorialistica. Ma consider o poeta modesta care a încercat sa pastreze legaturile cu literatura din România, cu toate ca multi dintre israelienii de origine româna considera lucrul asta ca o pierdere de timp.
[pullquote]
Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… (dr.Dorel Schor)
[/pullquote]
Eduard MATTES: Dar cum e privita literatura israeliana în limba româna, peste hotare?
Bianca MARCOVICI: Descopar ca suntem înca competitivi, suntem „o mostenire lirica puternica”, asa cum se vede clar în presa româneasca din Israel si în cea din România. Unii dintre noi au reusit sa fie publicati în România, cartile noastre au fost recenzate în revistele literare din România si din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv si Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignorati când e vorba de ce am vazut si auzit la stirile culturale de la TVR CULTURAL legate de „Salonul de carte” de la Bucuresti care se desfasoara zilele acestea. Ungaria e invitata ca membra de onoare anul acesta, Spania a fost invitata anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretentia sa fiu invitata. Poate ar trebui sa ma reculeg. Viitorul nostru literar sta în limba ebraica. Lucrul asta l-am simtit în cartea mea de poezie „Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingva, ebraico-româna, carte receptata deja în presa israeliana.
Dar cum te lauzi tu cu expozitiile?
Eduard MATTES: Da, cu expozitiile mele ma laud într-adevar! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidatii la „Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul sa-l merit si sa-l primesc iar anul acesta urmeaza sa expun fotografie la Bucuresti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului “Patria”. De asemeni, dupa succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru „Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iasi, anul acesta vreau sa proiectez iarasi o cupa sau o placheta pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tata, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.
Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, ma bucur ca am gasit timpul necesar sa mai sporovaim putin si despre noi, în aceste vremuri tensionate si sumbre, mai ales ca ne stim de-o viata iar anii ne poarta pe-ale lor valuri învolburate si nu ne dam seama de fuga lor!
Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES
Haifa, Israel
iunie 2011
————————————————
Bianca MARCOVICI, nascuta Grimberg, la 22 iunie 1952, Iasi. Poeta israeliana de limba româna, violonista si inginera de profesie. A absolvit „Universitatea populara” de 5 ani si Liceul de muzica „Octav Bancila“, din Iasi, sectia vioara. De asemenea ea este absolventa a „Facultatii de Constructii Civile si Industriale” a Institutului Politehnic din Iasi (1976). În 1991 a emigrat în Israel împreuna cu toata familia. În perioada 1984-1987 a fost membra a Orchestrei Comunitatilor evreiesti din Bucuresti si Iasi, efectuând turnee în Israel, Elve?ia si Statele Unite ale Americii. Intre 1990 – 1991 a lucrat timp de un an ca redactor pentru carti tehnice la Editura „Omnia” din Iasi. În acceasi perioada a fost vicepresedinta Asociatiei de prietenie România-Israel-filiala Iasi, alaturi de violonistul Bujor Prelipceanu, care îndeplinea func?ia de pre?edinte. Lucreaza în prezent ca inginera la “Societatea de Electricitate” din Haifa, în Israel.
Activitatea literara
Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru, în Revista “Cronica”, Iasi, 1981 si în acelasi an în Revista „Convorbiri literare”. Ea a fost activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991, de asemenea a participat la începutul activitatii ei literare la Cenaclul: „În numele poetului” condus de poetul Cezar Ivanescu (un grupaj de poezii i-a aparut atunci în revista „Luceafarul”). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 199. Din anul 1991 a devenit ?i membra a Societa?ii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delega?ia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune si lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. În anul 2001 a fost aleasa în Conducerea Asocia?iei scriitorilor israelieni de limba româna, dar a fost nevoita sa se retraga dupa 8 luni din motive personale. Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andrei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.
***
Eduard MATTES, arhitect, grafician, caricaturist, sculptor. Nascut în România, stabilit în Israel; Fiul renumitului antrenor de box Iosif Mattes din Iasi.
Iata cum ni-l descrie criticul de arta dr. Dorel Schor: „… Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… În Israel, printre altele, a initiat si organizat prima expozitie româneasca de grup, precum si, în relatie de parteneriat, prima expozitie de caricatura israeliana în România…”
———————————————————-
de Andrei OISTEANU
Cum comemoram un scriitor clasic?
Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?
[pullquote]
Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?
[/pullquote]
(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?
Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.
Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.
Ionesco diagnosticat de Cioran
Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.
Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.
Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”
Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.
Uitarea de sine
De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.
Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.
Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.
„Fericit nu eram decât beat”
Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.
Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.
Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).
Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.
„Injectii sa dea la cap spaimei”
Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.
Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.
„Nevoia de euforizante”
Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.
Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.
De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.
Picto-psiho-terapie
Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.
În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.
——————————————————————–
Nota:
Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.
Andrei OISTEANU
Bucuresti
Recenzie de Drd. Stelian Gombos
A treia forta – România profunda. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti, 2008, 367 pagini
[pullquote]Motto: “ Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit sa fim lasati sa crestem organic, dinlauntrul nostru. Cred ca schema de baza, arhetipal-seminala, a fiintei noastre se gasea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lasat de izbeliste, la mijloc de drum, între preistorie si electronica. Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, dupa legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri cautând petrol si otel si negasind decât cimitire de folclor si limba.” Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal[/pullquote]
Am încheiat, în urma cu câteva ceasuri, si cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, doua suflete mari si doua caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandata cu multa sinceritate si responsabilitate de catre catre Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Marturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, as lasa sa treaca de la câteva zile la saptamâni, care sa lase ebulitia lecturii sa decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adica la rosu. Voi mai face, marturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cartile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lasat mai mare. Poarta însa cu el o încarcatura de Prezent care provoaca cititorul la o reflectie fatisa, fara jumatati de masura. Un Prezent agresiv ca o îndragostita care vrea sa stie: „Ma iubesti?” si careia nu-i poti raspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja în fata acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastra redactat în România, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodata de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca aceasta din urma observatie sa nu-mi fie judecata prea dur, neputând spune, la urma urmei, ca citesc toate lucrarile care se publica pe la noi, nici macar pe toate care merita acest efort. Este o impolitete fata de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decât sa fiu nerecunoscator celor ce ne vin din trecut. Observatia asemanarii dintre cele doua volume nu este, cred, lipsita de importanta, si o voi relua în partea finala a recenziei, acolo unde voi încerca sa schitez câteva anticipari ale impactului pe care îl va avea A treia forta: România profunda.
Asadar, iata, în rastimpuri, în orice cultura apar carti care dinamiteaza ideile considerate pâna atunci a fi de neconstestat. Carti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creeaza un climat nou. Nu cred ca gresesc când afirm ca A treia forta: România profunda, cartea scrisa “de patru mâini si doua capete” – de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnata de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de catre Silviu Man, va masura cu precizie cât de permeabili am ramas la idei cu adevarat noi, cât de ancorati suntem în realitatea zilelor noastre si, mai cu seama, adevaratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediata de nici o instanta politica ori slogan publicitar.
A treia forta: România profunda nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintatoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul ca ei stiu sa ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilata dupa tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, în cel mai viu si mai asumat mod cu putinta, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresiva a omului de omenie, despre cresterea deficitului de România în România si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin marturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon marturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.
Ce înseamna a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamna a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamna însa a jongla cu termeni prestabiliti – a gândi exista numai în afara locurilor comune si ale prejudecatilor vremii. Noi ne-am obisnuit sa credem ca vremurile noastre ne daruiesc libertatea, ceea ce n-a facut nici Evul Mediu (pentru ca “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru ca „vai, monarhist”), nici perioada interbelica (pentru ca, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, dupa 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearca sa si-l explice, ni se pare ca ne-am trezit, un pic buimaciti, în cea mai buna dintre lumile posibile. Libertatea noastra cea noua s-a nascut prin “spargerea prejudecatilor” lumii celei vechi… Ce uitam însa, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este ca în locul vechilor prejudecati, timpurile moderne ne-au facut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identitati, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. În loc sa gândim singuri, ne-am învatat sa cântarim lumea în termeni vagi si smulsi de realitate, sa ne raportam existenta nu la oameni, ci la institutii, si sa etichetam definitiv adevarurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forta: România profunda – acela ca demonstreaza, cu argument limpede si maximum de blândete, ca si lumea în care traim sufera de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastra despre “capitalism” este indisolubil legata de aceea a unor banci si corporatii uriase, care ruleaza în circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, închipui un asa-zis capitalism la scara umana. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizarii cu orice pret a profitului (elemente fara de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemâna ar fi sa afirmam ca exemplul este lipsit de relevanta, fiindca aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum si aici, “în cea mai buna dintre lumile posibile”… Daca am aduce însa aceasta obiectie, am uita, în mod nepermis, ca circuitul lumii nu este liniar si ca o crestere cantitativa nu înseamna neaparat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune ca se afla în progres” –Giovanni Sartori).
Într-un stil imbatabil, cu floreta luciditatii învelita într-o teaca stilistica de mare rafinament, Mircea Platon ridica masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentam zilnic: – iluzia dezvoltarii României prin rapt: “România îsi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie taraneasca prospera si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai ramas de aparat? Micul întreprinzator);
– iluzia democratiei imaculate: “Dupa cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are înca de dat un raspuns la întrebarea daca democratia e posibila în lipsa existentei unei clase de tarani, de fermieri, de yeomen, de razesi, a caror independenta economica si virtuti rustice de autosuficienta, spirit de întreprindere, stocism, si prudenta au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si pâna în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai ramas de aparat? Satul);
– iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni sa fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeste de alta credinta, dar nu accept sa fiu “tradus”, sa fiu redefinit, reeducat, sa fiu fortat sa devin altceva sau sa renunt la parti din credinta mea sau din practica ei liturgica. Darul lui Dumnezeu e sa ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu sa ne iubim pentru ca suntem la fel. Pentru ca trebuie sa-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fara sa fii legionar si fara sa fii de stânga);
– iluzia învecinarii dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se opereaza desprinderea de Miscarea Legionara sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca raspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârsitor al statului în viata economica sau spirituala, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importanta fiind acum restaurarea libertatii omului dupa deceniile de manipulare comunista si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinara a realitatii care cere instrumente mult mai nuantate de întelegere si actiune decât determinismul conspirationist” (idem);
– iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o “biserica interioara”. Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si câteva gâturi de tarie.” (Ce-a mai ramas de aparat? “Ortodoxia babelor”);
A nu se întelege ca omul timpurilor noastre – fie ca locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjuratoare si realitatea simulata, nascuta din prejudecatile despre care vorbeam mai sus. Omul poate înca intui raul, dar numai în manifestarile lui cele mai vizibile – ale nepasarii civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând sa caute cauzele prime ale raului ce-l înconjoara, el – constata Ovidiu Hurduzeu – sfârseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasa. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, în miopia noastra, credem ca de îndata ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea sa ne numim “civilizati”, uitând ca civilizatia nu înseamna neaparat omenie. Nu vad, de exemplu, daca ar putea fi preferabila limba dezinfectata, de cauciuc, a corporatistilor, înjuraturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocania semenilor sai (dar nu si pe a lui însasi). În mintea sa toate ar trebui sa functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elvetie româneasca. Nici sclavii fericiti ai Americii nu vad mai departe de vârful nasului: îl înjura pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continua fiecare sa mearga la birou într-un SUV de cinci tone. Se arata vag îngrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea ca fabricile se închid, tara se dezindustrializeaza iar viitorul se muta în China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secatuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistica imprimata fiecarei activitati umane însotita de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, actioneaza prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu sa le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea paguboasa)
Odata ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu întemeiaza o doctrina sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Ofera un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfatisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambigua a unor minti înfierbântate care vor sa încerce înca un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului sau. Nu partizani, nu adepti, nu purtatori de insigne si drapele, ci oameni – fara majuscule, oameni în carne, oase si suflet… Oameni care nu traiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubileaza la gândul ca au sa-si îngroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu ca “a te realiza” nu înseamna a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face întelesi. Care nu fac binele doar pentru ca asa se recomanda la televizor în fiecare sâmbata seara si care stiu ca, orice ar spune cercetatorii americani, copiii pot creste cu hrana catodica pe baza de desene animate sângeroase si filme cu împuscaturi. Oameni normali.
În cele din urma, este bine sa ne întrebam, dupa ce lectura ia sfârsit: si acum? Ei bine, fara sa-mi arog daruri profetice, voi risca sa dau niste raspunsuri, jumatate în serios, jumatate raspunzând unei provocari agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, ca A treia forta: România profunda, aminteste tulburator de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit aceasta din urma lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domolisera. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec juganit, nimic din violenta razvratitului nu mai aparea în persoana lui publica. În Discernamântul modernizarii aveam ulterior sa asist la echilibristica puerila a celui care jinduieste sa pastreze varza (discernamântul traditional) fara sa loveasca, în numele Tatalui, capra (modernitatea). Dupa varii alte luari de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lamurit: omul se golise de substanta, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndraznesc sa spun ca, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul îi va asalta si pe ei cu tentatia confiscarii.
În mediile României epidermice, cred ca nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citita, eventual adulata pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitarii. Toata lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cartile nu schimba lumea. Atunci când par s-o faca, schimbarea e antrenata deja, cartile doar o înregistreaza après coup, si o cristalizeaza. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid sa ne întrebam daca ceva mai poate fi schimbat, iar daca da, în ce fel, în bine sau în rau? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioada de violenta, de ratacire si de ignoranta aproape totala. Ar fi o trufie sa identificam timpurile noastre cu cea mai neagra perioada din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate sa îndepartam aprioric aceasta supozitie. În ambele cazuri însa, repet, cartile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernamânt.
Este drept sa ne întrebam, în cele din urma, ce va reprezenta aceasta carte pentru România profunda. Iarasi, sunt nevoit sa zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsa de cangrena modernitatii, lucrurile vor continua sa curga pe fagasul lor si fara acest text, la fel cum o carte buna despre ecologie nu influenteaza cu nimic natura, care stie sa-si vada de ale ei si fara concursul specialistilor. Acolo unde România profunda se retrage în fata kitsch-ului, a manelizarii si a mârlanizarii, lucrurile vor merge în rau, dupa cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va gasi niste confirmari ale intuitiilor sale adânci, iar revolta lui va capata, poate, substanta si sens.
Dar sa ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodina care a invadat pâna la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia forta: România profunda trebuie sa para de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fata de constiinta proprie, este cartea care capata deplin sens daca esti convins ca, pâna la urma, totul este doar între tine si Dumnezeu, e sfidarea perfecta care trebuie adresata postmodernitatii pentru a demonstra ca esti, în pofida tuturor lanturilor cu care te-a zavorât, un om liber. A treia forta… Este orice, dar numai o întreprindere rentabila nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt într-un moment de gratie. Au scris o carte onesta. Celor carora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur ca nu este asa, în vremurile noastre în care minciuna si înselatoria par simple conventii adoptate în vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei în „elitele” globalizate si dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însa, pe prag, cu aceasta critica a lumii moderne. Pot face cale întoarsa, cedând sistemului care va încerca „sa-i recupereze”, juganindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi pacat. Pot ramâne linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar pâna la sfârsitul vietii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, dupa ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de pacat. Sau îsi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie sa-si doreasca, nici mai mult, nici mai putin decât sfintenia. Povara acestei carti, integrala, este cea a autorilor, si în egala masura a celor care o vor trai si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, dupa ce-l vor fi înteles…
Drept urmare, acum la sfârsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia forta… se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovodiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie sa admit, cu imensa parere de rau, ca vor avea impresia ca se afla în fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi însa de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru ca multi dintre noi traim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede ca este împins la un exercitiu livresc fara rost, experienta sa reducându-se la unul din multele orase „europene” tipice ale României, în care abunda „posibilitatile” dar în care oamenii interactioneaza vag, epidermic, fara sa-si împartaseasca nimic, în care se comunica, dar nu se intra în comuniune.
Cu alte cuvinte, ma veti acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxala, de admirator fara rezerve, sceptic în ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, va asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastra este, dupa cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lasata în urma Zeului, dupa plecarea lui. Ca lucrurile sa revina în matca, este nevoie ca Zeul sa se întoarca, nici mai mult, nici mai putin. Pâna atunci, carti ca A treia forta: România profunda ne sistematizeaza dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si în acest conditii sunt sigur ca veti fi de acord cu mine…
Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi sustine cu toata convingerea si responsabilitatea, ca Forta a treia este cea mai coerenta pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebarii cu înversunare iresponsabila. România normala aparata de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Românie pasunista adormita suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasa, ci o Românie ordonata, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joaca al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practica autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionista angajata la negru în circul politic. O Românie alcatuita din oameni, nu din functii: “Daca sistemul economic actual, îti ofera o prostituata, personalismul îti propune o nevasta dragastoasa; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul masinii, o friptura într-o gradina de vara, la un pahar de vorba; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vânzatorul îti spune pe nume; în loc de o filozofie abstracta, un om întreg care-ti vorbeste; în loc de revolutii, utopii si experimente, nascute din haos si plictiseala, evenimente desfasurate în rânduiala.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea înca întreba un sceptic. Pentru început, raspunsul ar fi: sa nu uitam ca, dupa cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care sufera”. Sa încercam, cu alte cuvinte, sa vedem cât mai departe, atât în afara, cât si pe dinauntrul nostru. Si sa nu ne pierdem speranta, uitând ca zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic masluite…
SPIRITUL ARTEI
de Dr. DOREL SCHOR
O EXPOZITIE INTERNATIONALA
Cam o data pe an, Zina Bercovici reuseste o incredibila performanta. Fara sa renunte la statutul de pictorita, intra in rolul dificil de curator si producator, mobilizeaza artisti plastici cunoscuti din mai multe tari si ii prezinta marelui public intr-o expozitie internationala de prestigiu. Anul trecut evenimentul a avut loc in Tel Aviv-Yaffo, anul acesta gazda a fost galleria Pall Mall din centrul Londrei.
Expozitia, intitulata “Spirit of Art” (Spiritul Artei), impresioneaza in primul rind prin afisul ei. Ea aduna lucrarile a peste 40 de artisti plastici contemporani din 13 tari, oferind publicului nu mai putin de 60 de picturi si 21 de sculpturi.
Ca intr-un caleidoscop al frumusetii, galeria permite un fructuos dialog al artelor vizuale, respectind angajamentul sugerat in titlu, de a reflecta spiritual artei. Sint usor de sesizat, in acest secol al globalizarii, cum se pastreaza totusi traditiile si influentele specifice tarilor de origine ale participantilor, mostenirea culturala… Diversificare ce nu deranjeaza interferentelor, comunicarii, creativitatii.
Am spune chiar ca dimpotriva, multiplele stiluri si conceptii personale, tehnicile si materialele diverse utilizate imbogatesc nu numai imaginea de ansamblu a acestei expozitii, ci ofera si intelegerea fenomenului artistic contemporan pe plan international. In numerosul grup de artisti veniti din Norvegia, Canada, Germania, Elvetia, Australia, Franta, Italia, Statele Unite, Cipru, Olanda, Bulgaria si Marea Britanie se distinge participarea israelienilor, care acopera o treime din total.
Prezentarea unui asemenea fenomen cultural in spatiul tipografic pe care il am la dispozitie, abia daca imi permite mentionarea nominala a israelienilor, lucru pe care il fac cu un dublu regret. Primul este posibilitatea de a selecta numai cinci ilustratii.
Al doilea este absenta artistilor plastici din Romania, in speranta ca in viitoarele editii, curatoarea (care este o buna vorbitoare pe romaneste) va redescoperii fenomenul artistic din tara natala. Participa, asadar, Baruch Elron , Zina Bercovici, Batya Bombigher, Maureen Fain, Vera Gelert, Idith Makover, Solomon Leviev, Einat Maor, Yeruham Mezan, Ruthy Segal, Bruno Pascal, Edy Snir, Lyat Polotsky si Barbara Robinsohn.
Expozitia a dovedit din nou puterea de atractie a acestui limbaj international pe care il constituie artele vizuale care, ca si muzica, nu cunoaste granite si nici oprelisti atunci cind oamenii doresc sa traiasca si in “Spiritul Artei” .
Revista ARMONIA - Saltmin Media 