Comunismul a creat acel odios sistem al securitatii în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român.Modalitatile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestari, anchete, torturi, condamnari, continuând cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si încheind cu presiunile facute asupra întregului aparat de stat, economic si administrativ. Au fost întemnitati, ucisi în închisori si lagare de munca sute de mii de detinuti politici, oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale si profesionale, printre care foarte multi intelectuali, asa-zisa „crema a intelectualitatii românesti”.
Au avut loc persecutii religioase, manifestate prin lichidarea fizica sau aruncarea în temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, închiderea sau darâmarea lacasurilor de cult, precum si propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii.
Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist fata de intelectuali: „Trebuie sa luam intelectualitatea s-o educam, s-o ajutam sa-si revizuiasca cunostintele, pozitiile, s-o transformam cu încetul, cu rabdare. Iar cei care nu dovedesc atasament fata de noua societate, sa fie aspru pedepsiti.” „Cine sunt cu manifestari dusmanoase trebuie adusi pe ring, boxati bine, facuti knock out si eliminati”.
Nicolae Ceausescu nu uita sa sublinieze în repetatele sale discursuri, ca intelectualii, studentii, functionarii erau „paturi ce traiesc din munca celorlalti”.
Revolutia Româna din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de strada si demonstratii care au dus la sfârsitul regimului comunist din tara noastra si la caderea lui Nicolae Ceausescu. România a fost singura tara din blocul estic care a trecut la democratie printr-o revolutieviolenta, în care conducatorii comunisti au fost executati. Tinerii din toate orasele tarii au iesit pe atunci în strada si au strigat „Libertate!”. Au fost mii de raniti si morti. Dupa revolutie, tinerii ramasi în viata pastrau speranta în sufletele lor. Abia iesiti din matca universitatilor, îsi cautau un drum drept, dar care era greu de gasit. În 1990 si 1991 au fost sase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din Bucuresti fiind cea mai sângeroasa si mai brutala, când fortele de ordine, sustinute de mineri, au intervenit folosind violenta împotriva protestatarilor din Piata Universitatii si a populatiei civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se pareau minerilor a fi intelectuali (dupa fizic sau îmbracaminte), au fost batuti în plina strada, unii amenintati chiar cu moartea. Mineriadele au facut ca tinerii sa-si vada umbrit viitorul si pe multi, aceste mineriade i-au „alungat” din tara. Înca o data, prin plecarea tinerilor, tara a pierdut din fortele sale si s-a facut loc parvenitilor de tot felul sa acceada la putere si sa ocupe functii în conducerea institutiilor. Putinii intelectuali ramasi au început sa se loveasca între ei, instigati de forte „malefice”. Si la aceasta data ne gasim în aceeasi situatie, intelectualii sunt centrifugati spre marginea societatii si provocati a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste tarii – pseudo – intelectuali -, acestia manifestând o atitudine nonsalanta, lipsa de bun simt si decenta, folosind un vocabular vulgar, în numele libertatii de exprimare. În spatiul politic s-a întronat ura si razbunarea, mai nou otevizarea tulbura mintile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringolada, amenintând ordinea pentru care mai lupta unii politicieni bine intentionati.
Faptic, în spitale medicii sunt batuti de catre pacienti, în scoli profesorii sunt batuti de elevi, în biserici se intra cu ranga, despre preoti, biserica si credinta se scriu articole defaimatoare; unii intelectuali sunt criticati, „scuipati”, din nou auzindu-se neroada lozinca de dupa revolutie: „Noi muncim, un gândim!”, lozinca preluata din comunism si fluturata în timpul mineriadelor! Cum adica? Orice munca include o gândire; nu poti executa o munca fara sa gândesti, fara sa-ti folosesti mintea. Doar nu suntem nici roboti si nici slugi ai instinctelor! Si, de asemenea, orice om care gândeste, poate trece la actiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândeste si munceste.Cu cât se gândeste mai mult la ceva, cu atât mai puternica este emotia si creste probabilitatea ca gândul sa se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fara a ne pune gândirea la contributie, cum vom reusi sa tinem pasul concurentei de la nivel european si international în toate domeniile? Cine va executa activitati de inovare si în ce mod? Intelectualii, prin chiar definitia termenului, sunt cei interesati de tot ce se poate adauga cunoasterii lor, abordeaza problemele totdeauna din perspective noi. În Dictionarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca „Persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza în domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.”.
Constantin Noica demonstreaza în „Jurnalul de idei”, ca „a gândi înseamna a spune ca asta nu e asta, iar actul de a spune ca asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, da gândirea si astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizica” explica cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândeste un lucru înseamna ca are un continut de constiinta; dar a gândi un lucru, nu înseamna ca el este si cunoscut: „Eu pot sa gândesc un lucru fara sa-l cunosc. A cunoaste un lucru înseamna ceva mai mult, înseamna întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în acelasi timp înseamna a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie sa-i aplic cele doua operatiuni fundamentale carteziene: claritatea si distinctia.” Ca o concluzie, nu trebuie facuta confuzia între a gândi si a cunoaste, dar pentru ca ceva sa fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.
Prostimea, mahalagii (fiindca, Doamne, societatea este pestrita!), ies în fata si ponegresc si defaimeaza personalitatile culturale ale tarii, tot în numele asa zisei democratii. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare ca se repeta greseala din comunism, se încearca distrugerea intelectualitatii românesti! Si pe atunci ca si acum, intelectualii, au fost si sunt considerati „dusmani ai poporului”. Vrem sa ne întoarcem în vremurile „de trista amintire” si sa înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregatire si nivel ridicat de constiinta, cu oameni fara pregatire speciala si cultura? Eu una cred, (sigur ca parerea mea prea putin conteaza, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevarul, acum îl poti spune, dar nu intereseaza pe nimeni!), ca oamenii de valoare ar trebui cautati, gasiti si respectati. Lor trebuie sa li se acorde încrederea maxima, fiindca nu degeaba au învatat ani de zile în scoli (cei care au facut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism si daruire în viata, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat sa aduca picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli si scapându-i de moarte, instruindu-le copiii în scoli, scotând frumosul în evidenta prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine sa cerem mai mult decât de la acesti oameni instruiti, daruiti umanitatii nu pentru a-si realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trairi sufletesti? Sunt convinsa ca atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu daruire, responsabili pentru ceea ce se întâmpla în tara – pentru ca esti cu atât mai responsabil cu cât întelegi mai mult – se va putea realiza progresul.
Un teolog, doctor în stiinte, semna un articol despre intelectuali si fara a da o denumire termenului de intelectual, arata ce întelege el prin denumirea de intelectual, începând sa-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident ca la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenta negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe sa-l faca), intelectualii sunt niste inutilitati costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au facut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, daca e vorba sa-l definim dupa studii si diplome, nu? Într-adevar, nu întotdeauna diplomele certifica intelectualul!
Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii din Bucuresti, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dadea exemple de definitii ale intelectualului, din care am retinut: În Dictionarul Enciclopedic „Cartea româneasca” din 1931, I.A. Candrea defineste intelectualul ca „persoana care si-a cultivat mintea si se serveste numai de inteligenta spre a judeca lucrurile”; dictionarele frantuzesti definesc intelectualul ca „individ care se apleaca asupra activitatilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregatire institutionala, în practica vazându-se ca fiind o persoana implicata în viata culturala si politica”; dictionarele din engleza definesc intelectualul ca „o persoana cu un intelect dezvoltat”. Mai precizeaza ca în perioada comunista definitiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în varianta pur administrativa intelectualitatea fiind o patura sociala iar intelectualul o persoana care a urmat studii superioare”. Adevarat, noi stim cum se obtineau diplomele de studii superioare în perioada comunista si cea post-comunista, când un absolvent de facultate nu stia uneori sa faca o cerere, nu stia sa scrie, sau sa se exprime corect româneste. Aceasta nu era si nici nu poate fi cu adevarat o intelectualitate, ci „un produs pe banda rulanta”, cum bine spunea cineva.
Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate si intelectualitate” precizeaza ca a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diploma, o profesiune sau o specialitate, ci înseamna, înprimul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveste esentialul, a ceea ce se întâmpla înjurul sau, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea si frigul ne va ucide, si nici frica sau lasitatea, ci prostia…” maispune dumneaei. Si Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenesti: „Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers nu sunt asa de sigur.”
În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Stiu ca termenii trebuie sa includa cultura, stiinta de carte, rafinament, generozitate, noblete înnascuta, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândesti la oameni cu astfel de calitati, ti se pare si mai monstruoasa ura lumii românesti împotriva intelectualilor si… filozofilor, o ura cu atât mai accentuata cu cât acestia sunt din ce în ce mai putini”. O definitie frumoasa si un adevar trist!
Adevaratul intelectual trebuie sa fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare si bine definite, în baza carora actioneaza, constient fiind de raspunderea pe care o are pentru viitorul tarii. Unii sunt de parere ca despre un om nu se poate spune ca este intelectual în timpul vietii lui, ci doar când si-a asumat datoria si misiunea de intelectual pâna la capat, deoarece timpurile în derularea lor au aratat, spre regretul nostru, ca unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neasteptate, care au mers de la acomodarea „calduta”, pâna la pactizarea totala cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea ca în viata trebuie sa stii când poti sa faci fata unor situatii si când este mai bine sa nu te implici. De aici se poate deduce motivatia tacerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicarii a însemnat prudenta, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lasitate; prudenta care însemna adevaratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.
În prezent, societatea trebuie sa le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindca nu cred ca avem timp sa asteptam o viata! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calitatilor mai sus enumerate, cu energia si dragostea lor de tara, si tinând cont de întelepciunea oamenilor mai în vârsta, pot salva România.
Si nu orice fel de intelectual, ci intelectualul crestin care este prin excelenta un om pentru altii, intelectul sau fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divina a celui îndragostit de cunoastere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizareaarmoniei în jurul sau.
Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor crestin-ortodox, tânar teolog fiind, simtise ca secolul XX se îndeparta de Evanghelie, ca asa-zisii „oameni de cultura” nu mai voiau sa auda de „viata intelectuala bisericeasca”. În 1913, Crainic afirma ca un intelectual crestin „nu trebuie sa scape niciodata prilejul de a pune fata în fata lucrurile cele vechi ale credintei cu cele noi ale civilizatiei, de a privi prin prisma religiunii toata complexitatea acestei civilizatii si de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele si introducând în viata moderna curentul viu si înviorator al credintei si moralei”.
Dumitru Staniloae (1903-1993) observase si el ca intelectualitatea româna s-a îndepartat de credinta poporului: „Trebuie sa sfârsim cu aceasta, trebuie sa avem o alta intelectualitate. Trebuie sa ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.
Ne aflam într-o perioada grea pentru tara si rolul, în primul rând al intelectualilor, este sa-si concentreze toate fortele pentru iesirea cu bine din aceasta perioada, sa se angajeze în politica, sa dea dovada de demnitate, de viziune clara, fiindca asa cum spunea, dupa câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecarui om înseamna politica. Extrapolând, putem spune ca destinul fiecarui popor înseamna politica… buna sau gresita!
Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina
George Danciu
Revista ARMONIA - Saltmin Media 