Cand Usa Nu Se Deschide …

Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca  in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu

Realismul tragi-comic si „Cobai in Tara Dezamagirilor” de Paul Polidor

Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu

Give for the Holidays!

In a classy, upscale environment in BH at the Celebrity Vault gallery, where art was the liaison and the promoter of Help a Life Foundation, a supportive crowd generously donated for a more than complex project of housing and educating orphan girls in Ethiopia. 100% of the proceeds went for bettering the life of the unfortunate ones, who need and rely on this one-in-a-lifetime opportunity to change their life around.

Among the honorees were Ambassador Taye Selassie; actor Said Faraj, Editor-in-chief and founder of Beverly Hills Times Magazine – Suzanne Takowsky; Editor-in-chief and founders of Bel-Air Magazine – Melanie and Rick Amor; humanitarian and Celebrity Society Magazine’s spokesperson – Tracy Saunders, Curtis Williams, Editor-in-chief of Melrose Heights Magazine, Giacomino Drago from Il Pastaio, Mauro from Mauro’s Cafe at Fred Segal’s, Aura Imbarus, author of the Pulitzer Prize nominated memoir “Out of the Transylvania Night,”  and many more spent the evening entertained by a touch of Africa.

The Ethiopian Dance Troupe along with the West African Drummers brought Africa to
Beverly Hills.  The pulsating drum beats had a crowd of Beverly Hillers trying to get into a packed Celebrity Vault gallery.  KCRW DJ Daylight and Ethiopian DJ Son Zoo kept the theme of Africa going until midnight as the beautiful Help a Life volunteers called “Blue Angels” wearing sequined transparent tops mingled with the crowd.

With the help of our sponsors from Mastro’s Steakhouse and Cristophe Salon in Beverly Hills to the Mondrain Hotel Agua Spa, this red carpet holiday soiree was made possible, and the life of these orphans’ girls will be tailored in better and brighter shades forever.

Aura Imbarus, PhD
Los Angeles, California

Trei Verbe in Dezechilibru

Ma refer la verbele a dori (dorinta), a sti (stiinta, cunostinta), si a putea (puterea).
Ideal ar fi sa dorim ceea ce stim (ca este bun, drept, profitabil) si ceea ce putem si realiza (nu numai dori). Experienta ne arata deficitari, fie la una din actiunile de mai sus, fie la una din combinatiile posibile intre ele.
Desi va suna ca generalizare, ori nejustificata simplificare, am putea spune despre copii ca ei doresc, dar fara a sti (ce, cum, de ce, cand) si fara a putea realiza ce-si doresc (fiind astfel dependenti de parinti, care discern in locul lor si procura obiectele dorintelor lor). Lipsindu-le ”stiinta”, ar fi o colosala anomalie ca ei sa poata obtine lucrurile dorite.
Adultii, in schimb, stiu ce doresc si au si puterea sa implineasca. Orice eroare insa, cat de mica, strecurata in dorinta, ori ”stiinta” (cunostinta) lor, ii poate conduce la primejdii, excese si esecuri (tocmai fiindca au puterea sa-si implieasca dorinta). Oare nu se comit in vremea varstei adulte cele mai numeroase si regretabile erori?
La batranete, oamenii doresc (probabil) mai putin, stiu (ce, de ce, cand si cum), dar puterea de a obtine lucrurile dorite le scapa printre degete. Ei devin o sursa de ”stiinta” pentru altii, acumulata atat din experienta vietii, cat si din procesul de instructie. Daca aceasta cunostinta a lor este sondata si valorificata de copii (nepoti) si adulti, este o alta chestiune.
Numitorul comun al celor trei varste ramane dorinta, in timp ce stiinta si puterea reprezinta cele doua variabile care intra in combinatie, in functie de varsta, trasatura forte a copiilor fiind dorinta, a adultilor puterea si a batranilor stiinta.
Gelu Arcadie Murariu,
Oregon City, Oregon

Targ de afaceri al romanilor din zona Boston/ New England

Asociatia Romanilor din New England (AR-NE) ii invita pe toti romanii din New England si pe toti cei care vor sa se bucure de o adevarata atmosfera romaneasca la TARGUL ROMANILOR DIN NEW ENGLAND, sambata 4 Decembrie 2010 intre orele 4-8PM la International Ballet Academy of Norwell din 34 Accord Park Drive, Norwell MA. Targul Romanilor va reuni cat mai multi membrii ai comunitatii romanesti din zona Bostonului si cat mai multe dintre “Prezentele Romanesti din New England”: organizatii non-profit romano-americane, firme in care sunt implicati romani, precum si profesionisti, romani care ofera servicii legale, financiare, medicale, etc. Sunt incluse in program prezentari generale ale activitatilor initiate de romani, iar participantii vor putea sa isi prezinte si prin standuri individuale activitatile, serviciile si proiectele de viitor. Organizatiile care nu vor putea participa vor putea trimite materiale promotionale care vor fi puse la dispozitia vizitatorilor la un stand comun destinat acestui scop. Targul se va impleti cu activitati de divertisment : tombola, muzica romaneasca, aperitive traditionale romanesti preparate de A Taste of Europe (www.ATasteOfEurope.us) si de voluntari AR-NE.

Asociatia Romanilor din New England cunoscuta anterior sub numele de BRP(Boston Romanian Professionals) activeaza in zona Bostonului si a fost incorporata legal pe 12 octombrie 2010.Dintre cei mai activi membrii ai AR-NE ii mentionam pe Razvan Mirica, liderul organizatiei,Valentin Neacsu, secretar, Lilliana Onita Lenco, trezorier, Marcel Filimon si Camil Toma , web design .Alexandru Lefter , Cultura si altii precum Andra Ivan, Theodor Moisidis si Serban Georgescu.

Organizatia are ca scop formarea de legaturi stranse intre romanii din zona New England-ului actionand ca o interfata profesionala , sociala si culturala .Aceasta organizatie s-a dovedit a fi foarte activa in timpul scurs de la infiintarea ei , dovada fiind actiunile relizate deja fie pe plan profesional (4 seminarii organizate), cultural (recenta reusita a serii de muzica si poezie”La Gura Focului” , cat si social -filantropic: picnic in parcul “Arboretum “din Boston, vizionarea Cupei Mondiale de Fotbal, pe de-o parte si pe de-alta parte implicarea a doi membri ai organizatiei in ajutorul de dinantea si dupa operatia fetitei Andreea Nemethi din Carei prin infiintarea si coordonarea sitului www.andeeainboston.org .

Familiile sunt incurajate sa-si aduca copiii, care vor petrece o seara de neuitat in spatiul dedicat lor. Ei vor viziona un film in limba romana, se vor juca cu alti copii romani, iar la plecare vor gasi in ghetute si o surpriza de la Mos Nicolae. Evenimentul este gazduit cu amabilitate de International Ballet Academy of Norwell , MA, SUA. Intrarea vizitatorilor si a organizatiilor participante va fi libera, fiind acceptate donatii catre AR-NE. Pentru mai multe informatii sau pentru a va oferi sprijinul, va rugam sa urmariti detaliile anuntate pe website-ul organizatiei la www.AR-NE.org.
Sebastian RUS

…S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FACLIE A NEAMULUI ROMANESC…

-In memoriam GABRIEL STANESCU –
…Duminica, 21 noiembrie 2010, la Bucuresti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o faclie a Neamului Romanesc: GABRIEL  STANESCU – om de vasta si rafinata cultura, scriitor, editor, publicist de marca, manager extrem de energic si, in primul rand, om de mare curaj si cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – intru crestinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, intr-una, cu o lume impotriva strambatatii careia lupta inca din tinerete (cu nadejdea ca, daca nu el, macar generatiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbavirii, prin re-indumnezeire, a Neamului Romanesc si a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frant…Dintr-odata, fulgerator, ca pe stejarii  multiseculari!
…Nu avea decat 59 de ani. Se nascuse la Bucuresti, in 1951. Era Licentiat al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti, 1977. Doctor in filosofie, in 2002, cu teza: Particularitati etno-culturale ale romanilor americani. Contributii la studiul comparativ al etnosului romanesc. A debutat la revista iesana Cronica, in 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. In 1983, a fondat, alaturi de ?tefan Damian si Sergiu Stefanescu, cenaclul Universitas , sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare si demnitate romaneasca, Origini (revista cu un continut hotarat de dreapta – un continut elevat, atat ideatic, cat si estetic) – dar si al revistei Caietele Internationale de Poezie!!! – …si director al unei prestigioase edituri (cu rasunet nu doar romanesc, nu doar american, ci international: Criterion Publishing.

…Dupa 1990, Gabriel Stanescu a emigrat in SUA, revenind in Romania dupa mai multi ani de exil. A condus si o revista romano-americana de cultura: Romanian Roots. Prin aceasta revista si prin tot ce-a facut, din punct de vedere cultural, in SUA, GABRIEL STANESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN SI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMANESTI, AL VALORILOR TRADITIONALE SI DE DUH ROMANESTI, DECAT  AMBASADORII NUMITI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/BUCURESTI…si infinit mai luminos, sincer si util Neamului nostru, decat “sefi /responsabili” (IRESPONSABILI!)…aculturali, tradatori de neam, cum este “seful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl presedinte al Romaniei, Traian Basescu…!!!)… – tradator “patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al “expozitiilor cu cantec” (…cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz si cu “erectiile necontrolate” ale, cica, Neamului Romanesc!!!…cea din SUA, fireste… )  – si, apoi, cea de la Bochum/Germania: “Omagiu lui Iuda”…!!! Ca Neamul care a fost “intai crestin, si apoi roman”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei crestinati de Intaiul Chemat, Apostolul Andrei…  – da, noi… noi lui Iuda ne inchinam, iar nu Luminii Lumii-HRISTOS!!! Si ne mai miram de bataia Lui Dumnezeu…
…Practic, GABRIEL STANESCU “facea naveta”, de cateva ori pe an,  intre Romania (unde avea familia…si toate dorurile Duhului!)  – si S.U.A., unde-si implinea, cu o constiinciozitate martirica, misiunea culturala, intru recunoasterea DEPLIN DESLUSITA a Vocii Neamului Cultural Romanesc, in simfonia vocilor Corului  Neamurilor de Duh ale Pamantului!
…Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la diverse edituri: Exercitii de aparare pasiva, Ed. Albatros, 1984; Impotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfarsitul care incepe, Ed. Panteon; 1996;; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colectia Poeti optzecisti, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinti, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2008.
Cartile lui Gabriel Stanescu,  publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasa?, 2001; Pentru o definitie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranta numita Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Tutea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (editie bilingva), 2009; Jurnal in cautarea poeziei; Mircea Eliade, in constiinta contemporanilor sai din exil; Aventura culturii romanesti in America, 2010…
… Destul de recent, prin 2007, a aparut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMANESTI DIN AMERICA (lucrare excelenta, calitativ! – si exprimand un viguros punct de vedere al culturii poetice romanesti, ajunse pe  taramul “modelului democratiei mondiale” – SUA…) : „Timpul – Rana Sangeranda. Poeti romani in Lumea Noua”, volum aparut la Editura „Criterion Publishing”…Antologatorii volumului: Stefan Stoenescu si Gabriel Stanescu.
…L-am cunoscut, intai, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar si oratorul crestin Constantin Em. Bucescu, alaturi de care a tinut, prin toata tara, dar si in strainatate, pentru romanii (cu lacrimi in ochi…) din diaspora cea necajita…, sute de conferinte fierbinti si inspirate, inchinate acelei miraculoase miscari de renastere nationala si, deci, ortodoxista, a tineretului roman interbelic – Miscarea Legionara, cunoscuta si sub numele (incriptand zori ai unei noi etape de evolutie spirituala a planetei Terra si, implicit, a Romaniei) de Legiunea Sfantului Arhanghel Mihail.
…Apoi, l-am  cunoscut si direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (si, vazandu-mi cele cateva carti publicate, mi-a si propus nu doar sa colaborez  la revista lui draga, cu care se mandrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic si  boreal de stravechi – Origini – ci s-a oferit sa-mi publice si o carte…mai greu publicabila, de vreo editura, in aceste vremi de dictatura anti-national/globalista,  drapata gretos sub faldurii…“democratiei liberale”!)  – …apoi, ne-am re-intalnit pe Internet, de sute de ori (pana chiar acum doua saptamani!)…si, in cele din urma, la Targul de Carte din Bucuresti/Bookfest, de acum 2 ani (…printre alti scriitori, imi lansa si mie o carte  scoasa de editura sa, la standul sau relativ mic, dar extrem de bine pus in valoare si  de frecventat, in cele 5 zile de expunere, de catre sute si mii de impatimiti ai cartii-care-nu-minte!).
…Anul acesta, omul de rafinata cultura Gabriel Stanescu mi-a acordat, prin fundatia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistica… Ii raman profund recunoscator…in eternitate!
…Era un om extrem de deschis, fara fasoane si  cu o mobilitate intelectuala absolut remarcabila: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vanator al Vazduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. In acelasi timp, insa, era extrem de meticulos, chiar acribios, cand era vorba de scoaterea unei carti: daca nu iesea cum era el convins ca e frumos si e bine – intorcea cartea si pe corectorii si pe tehnoredactorii ei, fie si  de zece de ori intr-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morala sau estetica!!!
…Dumnezeu sa-ti odihneasca sufletul tau generos, harnic intru ale Cerului si atat de luminos, GABRIEL STANESCU! Fie ca insasi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate  Editorului Ceresc”!) Cartii Noii Creatii Dumnezeiesti/a Noului Ierusalim ioanic, de dupa Sfarsitul lumii ticalosite de acum –  sa-ti fie incredintata tie… – tie, smerit scriitor si editor al cartilor despre si pentru Credinta si Omenie, aici, pe Pamant – si la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea  NU in “formatul” actual…ci …”IN FORMATUL EI CEL DINTAI SI DESAVARSIT,  PARADISIAC”!!!

prof. dr. Adrian Botez

ROMANI CU CARE NE MANDRIM

DE VORBA CU O MARE CAMPIOANA – TEODORA UNGUREANU-CEPOI

By Simona Botezan, Washington D.C.

Pe 13 noiembrie 2010, in familia antrenorilor Teodora si Sorin Cepoi va fi o mare sarbatoare. Teodora Ungureanu-Cepoi, una dintre printesele gimnasticii romanesti, isi aniverseaza ziua de nastere. Eleva celebrului cuplu de antrenori Béla si Márta Károlyi, Teodora face parte din elita gimnasticii mondiale, cu o carte de vizita impresionanta. In 1975, a castigat locul al doilea la individual compus si medalia de bronz cu echipa, la jocurile preolimpice, ca preambul pentru cele trei medalii olimpice din 1976, de la Montreal, si medalia de aur, cu echipa, in Japonia si la Londra. A ocupat locul al patrulea la individual la Campionatele Europene din 1977, a castigat medalia de argint a Campionatului Mondial de la Strasbourg in 1978, apoi a castigat titlul Mondial Universitar, trei medalii de aur si doua de bronz, la Campionatele Mondiale Universitare din Mexic, in 1978.
Este casatorita de 29 de ani cu Sorin Cepoi, de asemenea gimnast de performanta si antrenor cu un palmares foarte bogat. Sorin Cepoi a fost component al Lotului Masculin de Gimnastica al Romaniei la Campionatele Mondiale de la Varna (1974); component al Lotului National la Campionatele Europene de la Berna (1975), Vilnius (1977) si Roma (1979); component al Lotului Olimpic al Romaniei Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) si Moscova (1980); a participat la Campionatele Mondiale Universitare de la Sofia (1977) si din Mexic (1979) unde a castigat medalia de bronz, cu echipa. Este castigator al locului al cincilea la individual la Cupa Americii (1978) si component al lotului Romaniei la Campionatele Mondiale de la Strasbourg din acelasi an (1978) si la Moscova, in 1980.
De mai bine de treizeci de ani, viata familiei Cepoi este dedicata trup si suflet gimnasticii. La ceas aniversar, cred ca este momentul potrivit pentru a trece in revista cateva dintre performantele de exceptie ale sotilor Cepoi.

Ce reprezinta pentru dumneavoastra gimnastica si de ce ati inceput sa practicati acest sport?
Gimnastica reprezinta, pentru mine, dragoste si pasiune, iar frumusetea acestui sport m-a atras de la o varsta frageda si mi-a implinit multe vise.

Va mai amintiti ce ati simtit cand ati castigat primul concurs important? Ce este in sufletul unui sportiv in momentele in care se afla pe podium si asculta imnul tarii sale?
Primul concurs pe care l-am castigat la individual a fost Champions All, in anul 1976, la Londra. Acolo m-am simtit mandra sa fiu roman si sa aud imnul intonat numai pentru mine.

Cum arata, in urma cu 30 de ani, o zi din viata dumneavoastra de sportivi si cum arata astazi o zi din viata cuplului de antrenori Teodora si Sorin Cepoi?
Este o foarte mare diferenta intre ce-a fost si ce este. Atunci, nu aveam decat grija de a ne antrena pentru a fi cei mai buni. Azi… in afara de programul de antrenament, pe care trebuie sa-l facem competitiv, pentru ca avem concurenta, mai trebuie sa multumim (in primul rand!) si parintii, pentru ca ei sunt cei care platesc. Apoi, mai sunt si antrenorii care lucreaza din greu ca sa ne mentinem programul la nivelul cel mai inalt si bineinteles studentii, care trebuie motivati sa ramana in program.

Spuneti-ne cateva cuvinte despre fiica dumneavoastra, Adriana, si despre nepotica Amélie. Copilaria Adrianei a fost marcata de celebritatea parintilor, de faptul ca dumneavoastra erati modelele unei intregi generatii? Adriana a cochetat cu gimnastica? Va urmeaza in cariera, sau a ales in viata un alt drum?
Adriana a crescut, si in Franta si in SUA, in sala de gimnastica, dar nu s-a implicat serios in activitatea sportiva. Inclinatia ei a fost spre moda si muzica. A terminat facultatea FIT din New York City, cu diploma in comert si reclame comerciale. A lucrat trei ani in Republica Dominicana, la unul din resorturile de vacanta, dupa care a revenit in New York si lucreaza ca manager la un centru comercial din Manhattan. Anul trecut s-a casatorit si acum sapte luni a nascut o fetita absolut adorabila, Amélie Khatrine.

Ati locuit, o perioada, la Grenoble si ati obtinut rezultate bune cu sportivele din Franta. Ce motive v-au determinat sa va mutati peste ocean si sa o luati de la inceput, in SUA? Care au fost primele impresii despre Lumea Noua?
In vara anilor ‘91 si ‘92 am fost invitati de catre fostul antrenor al lui Sorin, Gheorghiu Costache, care locuieste in New York din anul 1980, la un camp de gimnastica, in calitate de antrenori. Acolo metodele noastre de antrenament au fost remarcate de catre o patroana de club, care ne-a propus un contract pe doi ani, la clubul sau, „Gym Cats” din New York. Nu stiu ce ne-a determinat sa plecam. Cred ca destinul. Financiar, o duceam bine in Franta, dar am simtit nevoia unei schimbari. Am revenit, atunci, in Franta si am vorbit cu presedintele clubului despre intentia noastra de a petrece doi ani in SUA. Am facut aranjamente pentru inlocuirea noastra cu un fost coleg, care lucra la un alt club din Franta. „Tranzactia” s-a derulat usor, dar cu multe lacrimi din partea tuturor. Inainte de plecarea noastra, clubul si comitetul sportiv Rhon-Alpes au organizat o festivitate de adio, iar primarul orasului Grenoble ne-a inmanat cheia orasului, pentru merite deosebite.

Este adevarat ca antrenorii va alintau cu numele „Aschiuta”, cand erati in echipa? Cum a pornit povestea? Spuneti-ne o intamplare haioasa cu colega dumneavoastra, Nadia Comaneci.
Antrenorii clubului care m-a lansat, CSM Resita, ma numeau „Aschiuta” pentru ca eram slaba si ma comparau cu o aschie. Ajungand la Onesti, nu stiau multi de porecla mea, asa ca ma strigau Dorina. Cu Nadia am avut multe aventuri, sa le spun asa. Una dintre ele, despre care am vorbit multi ani, a fost cand intr-o sambata dupa-amiaza, eu si Nadia am fost invitate acasa la una din colegele noastre. Parintii colegei nu erau acasa si am hotarat sa facem un „party”. Am invitat alte colege si trei baieti din bloc. Dupa o ora de zbenguit si dansat, auzim soneria. Cand ne uitam pe vizor, panica! Béla era la usa, strigand disperat ca, daca nu deschidem, cheama „Militia”. (Béla fusese instiintat prin telefon de una dintre colegele noastre, care nu fusese invitata la petrecere). Noi, de frica, i-am ascuns pe baieti in debara, dar am uitat sa le ascundem si pantofii, care erau aliniati langa debara. Ii deschidem, noi, usa lui Béla, care intra in casa ca fulgerul si ne intreaba: Ce se intampla aici? Noi am raspuns ca ne facem temele si nimic altceva. Béla da sa iasa pe usa, dar, cand vede cele trei perechi de pantofi, deschide debaraua si da peste cei trei baieti. Nu va inchipuiti ce fata a facut la vederea lor! Dupa ce i-a dat afara, s-a intors la noi si ne-a spus sa ne pregatim de antrenament. Ne-a dus la sala si am facut doua ore de pregatire fizica. Asa s-a terminat o dupa-amiaza libera mult asteptata intr-o dupa-amiaza de munca asidua.

Se spune ca, in trecut, antrenamentele de la Onesti si de la Deva erau foarte dure si ca gimnastele faceau multe sacrificii pentru fiecare medalie. Este un mit ca gimnastii isi sacrifica anii copilariei pentru sport, sau exista si o farama de adevar, in aceasta? Ce ar trebui sa stie parintii care isi indruma copiii spre gimnastica? Dar copiii care decid sa faca gimnastica de performanta?
Si atunci, si acum, o gimnasta de performanta care vrea sa atinga perfectiunea trebuie sa se antreneze multe ore pe zi, sa se dedice sportului muncind din greu si sa sacrifice multe pentru succes. Atunci erai obligat sa le faci, altfel ti se imputau. Acum este mai rezonabil, exista un dialog deschis intre antrenori si parinti, intre antrenori si sportivi si nu te obliga nimeni sa faci aceste sacrificii. Parintii si copiii care tind spre performanta trebuie sa stie ca oricat de talentati ar fi, nu vor reusi fara munca si sacrificii. Nimeni nu a ajuns usor in top.

Spuneti-ne despre activitatea dumneavoastra de la Dynamic Gym. Cat de mult s-au schimbat mijloacele si metodele de antrenament pe care le folositi dumneavoastra acum, fata de cele ale antrenorilor dumneavoastra din Romania?
Atunci, in Romania, sportivii erau selectionati, iar antrenorii erau presati de rezultate. Pentru aceasta, se mai aplica si metoda sfanta – bataia, cel putin la fete. Deviza noastra la Dynamic Gym este de a dezvolta minti ascutite si corpuri sanatoase. Cautam sa convingem studentii nostri cat de importanta este participarea in activitatea fizica generala pentru a avea o viata sanatoasa. Acordam aceeasi atentie si celor care participa in programul recreational, si celor care aleg performanta. Sunt sigura ca acum se aplica aceleasi metode si in Romania.

Exista un moment din cariera dumneavoastra care vi s-a lipit de suflet intr-un mod special, o intamplare deosebita sau o persoana care v-a marcat cariera, viata?
Acestea au fost multe – si placute, si neplacute. Sa va spun una placuta. In anul 1987, cand am preluat conducerea clubului din Grenoble, aveam o eleva, Chloe, care venea dupa o fractura la glezna stanga si pe care noi am remarcat-o ca avand un potential exceptional. Tatal ei vroia s-o retraga de la gimnastica. Inainte de a pleca din Grenoble, ei locuind la Avignon, oras situat la 100 de kilometri de Grenoble, i-am vorbit despre talentul fetei si despre sansa ei de a deveni o gimnasta de mare performanta. I-am spus ca fiica lui ar putea sa participe la Olimpiada de la Barcelona. Ne-am oferit s-o gazduim pe Chloe la noi acasa si l-am rugat sa o lase sa mai incerce o luna, cu noi, ca antrenori. Tatal a fost de acord. In vara anului1992, dupa terminarea campionatului national si a selectiei pentru echipa Olimpica, unde Chloe termina pe locul 1 la individual, barna si paralele, tatal ei a coborat din tribuna si ne-a spus: „Tineti minte, acum patru ani, cand mi-ati spus ca fiica mea, Chloe, ar putea participa la Olimpiada? Eu n-am uitat! Credeam ca ma incantati cu vorbe, numai ca sa o mai las la gimnastica, dar pentru ce ati facut pentru ea, jos palaria!”

Ati pastrat legatura cu colegii dumneavoastra de la lotul national, cu Federatia, cu gimnastii sau antrenorii din Romania? Colaborati cu ei? Dar cu colegii dumneavoastra care s-au stabilit in SUA?
Am tinut si tinem legatura cu multi dintre colegii din tara si cu cei care lucreaza prin alte tari europene. In fiecare vara primim vizite de la multi dintre ei, iar cu cei care locuiesc aici, in SUA, ne vedem foarte des, la competitii. De asemenea am ajutat financiar si material mai multe cluburi din Romania si din Franta.

Ce parere aveti despre prestatia Anei Porgras si a echipei Romaniei, in general, la concursul recent de la Rotterdam? Ce credeti ca ar trebui sa faca un sportiv pentru a atinge performantele dumneavoastra in gimnastica si pentru ca gimnastica romaneasca sa straluceasca din nou, pe prima treapta a podiumului, asa cum am fost obisnuiti?
Ana a progresat mult, de anul trecut, cand am vazut-o ultima oara. Sper ca aceasta medalie s-o incurajeze si s-o motiveze, la fel si pe celelalte membre ale echipei, pentru Olimpiada de la Londra, din 2012. Multe dintre gimnastele romance au depasit cu mult performantele mele. Generatia mea a scris istoria, ele o continua.

Ce parere aveti despre revenirea cuplului de antrenori Belu – Bitang la Lotul National al Romanei? Credeti ca echipa Romaniei poate avea sperante legate de Olimpiada?
Asa… ca sa glumesc, asta inseamna pentru fetele din echipa ca pauza s-a terminat! Cei din cuplul B&B sunt tehnicieni de exceptie si dispun de metodele necesare pentru a aduce echipa Romaniei din nou in fruntea gimnasticii mondiale.

Ce parere aveti despre noile norme de notare in gimnastica si despre arbitraj, in general. V-a tentat vreodata sa deveniti arbitru? V-ati simtit vreodata furata de arbitraj, la concursurile la care ati participat?
Dupa Olimpiada de la Athena din 2004, unde s-au ivit numeroase erori in arbitraj, FIG a venit cu noul sistem de punctare, care, dupa parerea mea, este bine gandit, sau cel putin arata bine pe hartie, dar a iscat multe nemultumiri in randurile antrenorilor si mai ales ale audientei, care crede in continuare ca sistemul de punctaj perfect 10.00 era mai bun. Eu insami detin un brevet international de arbitraj, pe care nu l-am reinnoit in ultimii ani, din cauza ca, petrecand atatea ore la clubul pe care-l conduc, nu-mi ramane timp si pentru arbitraj.

Ce proiecte aveti? Aveti in vedere si Olimpiada din 2012?
In acest moment, avem in echipa nationala a Statelor Unite o gimnasta foarte talentata si cu mari sanse sa participe la Olimpiada de la Londra. Ea se numeste Sabrina Vega si anul viitor va fi, pentru ea, primul an de seniorat. Acum suntem in pregatirea primei mari confruntari, Campionatul Mondial de anul viitor, de la Tokyo. Dupa aceea mai vedem, o luam pas cu pas, important este s-o mentinem sanatoasa.

Permiteti-mi sa va urez succes si un calduros „La multi Ani!”, cu ocazia zilei de nastere, din partea colegilor mei de redactie si a cititorilor nostri de pe intreaga planeta, carora (de-a lungul timpului) le-ati adus de atatea ori zambetul pe buze. Va multumesc, in numele milioanelor de romani care va admira si va iubesc, pentru momentele de fericire pe care le-ati daruit cu atata generozitate si pentru contributia adusa la construirea imaginii Romaniei in lume, mai valoroasa decat orice demers al departamentelor de stat sau al ambasadelor. Va pretuim si va respectam, va dorim sanatate, fericire, putere de munca si succes in tot ceea ce intreprindeti. La multi Ani fericiti sa traiti!
La randul meu, tin sa va multumesc dumneavoastra, tuturor celor cu care colaborati si, mai ales, sa multumesc din suflet cititorilor care nu m-au uitat.
Sa auzim numai de bine!

Espacio Niram, paradis intercultural

Madridul – metropola in care amurgul trezeste parca la viata toata suflarea. In centru, strazile sunt animate de forfota trecatorilor de toate varstele. De pe terasele localurilor razbat voci vesele, in felurite limbi, exprimand tumultul vietii de noapte in care se desfasoara evenimente uluitoare. Intrand  pe strada Independencia Nº2, pe partea stanga te intampina cu o caldura un lacas amenajat cu bun gust, al carui aranjament de interior, realizat cu maiestrie, te introduce intr-o lume mirifica ce te poarta prin labirintul artei. Atmosfera placuta si privirile calde ale unor oameni sinceri si deschisi la suflet te invaluie ca intr-un nor de magie care te determina sa te lepezi de cele lumesti si sa te alaturi, neconditionat, unui taram parca desprins dintr-o lume lipsita de pacat, animata numai de intelepciune si frumos.
Asa mi-as permite sa descriu, cu putine cuvinte, activitatea acestor oameni fara odihna care, prin eforturi, uneori depasind cu mult limitele fizice dar si financiare ale conditiei umane, reusesc cu prisosinta sa duca pe simezele cunoasterii cultura de pe intregul mapamond.
De o modestie si sinceritate dezarmante, fondatorul si sufletul acestei miscari culturale, artistul Romeo Niram te cucereste de la prima vedere. Hotarat si inzestrat cu un simt dezvoltat al cunoasterii, bun organizator al unor evenimente de un rafinament aparte, a atras alaturi de el o serie de oameni de cultura de origine romana, spaniola, dar si de alte nationalitati. Devotamentul sau pentru promovarea culturii universale si realizarile deosebite pe care le-a obtinut l-au propulsat in randul elitei culturii spaniole, fiind astfel primul cetatean strain care a fost invitat sa faca parte din Garda Regala a Spaniei (Reales Tercios), cu gradul de locotenent. Pentru aceasta prodigioasa activitate, in 2009, artistul a primit decoratia pentru merite deosebite, fiindu-i inmanata de generalul Jose Manuel Fuentes Cabrera, presedintele garzii Reales Tercios. In acest an, cu ocazia ceremoniei anuale de decernare a „Premiilor Reales Tercios“, Romeo Niram a primt distinctia „Premiul pentru Merite Deosebite“, pentru bogata activitate de promovare a artei si culturii universale, pe care artistul plastic roman o desfasoara in Spania, fiind invitat si un alt artist plastic roman, Tudor Serbanescu. Ceremonia s-a desfa?urat in prezen?a Altetei Sale Regale Leandro Alfonso Luis de Borbón Ruiz, unchiul Regelui Spaniei, Juan Carlos I de Borbón.
Inconjurat de o multime de oameni consacrati fenomenului artistic cum ar fi: Tudor Serbanescu, fondator al Centrului Pro-Art, Fabianni Belemuscki, director la Revista Niram Art, Bogdan Ater, sculptor si fotograf, aduc in lumina unui public numeros dar in acelasi timp si select, adevarate perle ale culturi universale. Febra acestei miscari a atras astfel si o serie de personalitati din lumea culturii spaniole care in prezent sunt angrenate in acest proces extraordinar de promovare culturala: Miguel Angel Galan Segovia- directorul Edituri Niram Art; Antonio Calderon de Jesus, fondator al Galeriei Artejescal, Hector Martinez Sanz, scriitor si director al Revistei culturale Madrid en Marco, Ignacio Pajon Leyra, dramaturg, director al Edituri Antigona, Tales Jaloretto, jurnalist cultural si actor s.a.
Pornind de la premisa promovarii culturii romanesti in metropola spaniola, artistul plastic roman Romeo Niram pune bazele unui puternic curent artistic prin care sa atraga publicul tanar spre arta contemporana. In decursul celor cativa ani de activitate arealul cultural s-a extins atragand la sanul sau valori incontestabile ale culturii romanesti dar si valori culturale apartinand Spaniei, Portugaliei, Moldovei, Israelului si altor natii care s-au bucurat in aceeasi masura de atentia si daruirea acestei oaze de cultura, al carui oxigen s-a raspandit cu un iures nebun in randul publicului madrilen.  
Numeroase expozitii realizate in Galeria de Arta Nicole Blanco, din incinta Cafenelei literare Espacio Niram, fondata de doua mari personalitati ale culturii: Prof. Dr. Dan Caragea si Dr. Begona Fernandez Cabalerio, au promovat o serie de artisti contemporani: pictori, graficieni, fotografi.
Pragul acestui lacas de cultura a fost trecut de o serie de personalitati ca: Laurentiu Damian, Matei Visniec, Cristian Mungiu, Doina Levintza, Ioan Es. Pop, Dan Caragea, Simion Doru Cristea, Stefan Mitroi, Varujan Vosganian, George Roca, Ionela Flood – a caror opera culturala cuprinde de la arta la muzica si literatura, la  film si teatru.
De asemenea au fost promovati tineri artisti si poeti romani: Cristina Vlasin, Maria Chirila, Ioan Dan Tolgy, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Claudiu Komartin, Ana Maria Popa, Constantin Popa, Constantin T. Ciubotaru, Marin Trasca.
Viata efervescenta, spiritualitatea ce salasluieste in sufletele acestor „ingeri” neobositi, robi pe altarul artei,  creeaza in acest spatiu pamantean situat in inima Madridului o adevarata „oaza spirituala” in care, daca patrunzi fie si o singura data, spiritul ti se descatuseaza alaturandu-se unui ideal ce tinde spre Univers asemenea coloanei brancusiene.  

George Smarandache,
Noiembrie, 2010

„Anul Romaniei” la Kennesaw State University

Interviu cu prof. Darina Lepadatu si prof. Ana-Maria Croicu, Kennesaw State University

realizat de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Romania, cu tot ce are ea mai bun, mai frumos, si mai divers, reprezinta tematica principala a sirului de evenimente academice si culturale ce se vor desfasura pe parcursul anului universitar 2010-2011 in cadrul Universitatii de Stat din Kennesaw, Georgia, sub genericul „Year of Romania”. Evenimentele sunt menite sa capteze interesul tuturor celor care si-au pastrat identitatea romaneasca, de la conferinte si prelegeri academice, pana la evenimente culturale, expozitii de arta sau spectacolele de muzica si dans ale artistilor romani. Meritul principal in organizarea acestor manifestari cultural/academice care promoveaza Romania apartine unui inimos grup de profesori romani care isi desfasoara activitatea la Kennesaw State University, si pe care ii felicit inca o data pentru eforturile depuse in in acest scop. Multumesc doamnelor profesoare Darina Lepadatu si Ana-Maria Croicu care au raspuns cu multa amabilitate invitatiei mele de a ne relata mai multe despre acest important eveniment.

Mara Circiu: Cum s-a nascut proiectul „Year of Romania”? Cine sunt cei implicati in acest proiect?

Darina Lepadatu: Kennesaw State University, plasata in nord-vestul Atlantei, este a doua universitate, ca marime, in Georgia si este supranumita universitatea internationala a Georgiei, datorita vitalitatii programelor ei internationale. In fiecare an, KSU alege cate o tara, care este analizata dintr-o multitudine de perspective, in asa fel incat studentii sa aiba o perspectiva globala bogata si sa nu adopte stereotipuri culturale despre diferite popoare (de exemplu ca Romania este tara lui Dracula). Suntem deosebit de incantati ca anul academic 2010-2011 este dedicat Romaniei. Programul include conferinte saptamanale pe teme academice (cultura si civilizatie, istorie, literatura, societate, politica, economie), precum si expozitii de arta, spectacole de dans, demonstratii sportive si chiar degustare de mancare romaneasca. Acest proiect este rezultatul unei munci de echipa, care-i include pe Dan Paracka, director de programe internationale, precum si pe profesorii romani de la KSU: Darina Lepadatu (sociologie), Ana-Maria Croicu (matematica), Anda Gadidov (matematica), Daniela Tapu (chimie) si Eliza Guvir Markley (managementul conflictului international). Anul Romaniei este foarte important pentru KSU si datorita colaborarii de succes dintre programul de Executive MBA de la KSU si ASEBUSS in Bucuresti.

Mara Circiu: Privind retrospectiv, cum au fost primite de catre studenti si marele public evenimentele de acest gen ale altor tari? De ce sunt importante astfel de evenimente?

Darina Lepadatu: Viziunea universitatii noastre este de a-i educa si pregati pe studentii nostri sa faca fata unei lumi angajate pe drumul globalizarii. Dorim ca ei sa dezvolte competente multiculturale pe care sa le poata folosi la locul de munca (daca lucreaza pentru companii multinationale), in societate si chiar si in viata personala. Succesul acestor evenimente culturale depinde foarte mult de creativitatea si energia organizatorilor. Cu riscul de a ne lauda singuri, pot spune ca niciunul dintre programele anterioare (Kenia, Coreea de Sud, Turcia) nu a avut succesul Anului Romaniei. Asta se datoreaza, poate, si mandriei noastre nationale. Noi, profesorii romani, am fost foarte activi in a promova o imagine foarte pozitiva a Romaniei, care sa trezeasca interesul studentilor si al colegilor nostri americani. De exemplu, deschiderea oficiala a Anului Romaniei, in data de 13 octombrie 2010, un eveniment extraordinar organizat de prof. Ana-Maria Croicu, a avut o audienta foarte mare, evenimentul inregistrand o prezenta de aproape 400 de persoane care s-au delectat privind dansuri romanesti din toate zonele tarii, demonstratii de gimnastica si degustare de mancare traditionala romaneasca. In fiecare zi ma intalnesc cu studenti si profesori, in campus, care imi amintesc cat de bune sunt sarmalele romanesti!

Mara Circiu: Programul divers al „Year of Romania” include conferinte, prelegeri, spectacole, precum si numeroase accente legate de minoritatile existente in Romania. Care au fost criteriile de selectie in elaborarea programului?

Darina Lepadatu: In primul rand, trebuie sa marturisesc ca alcatuirea programului a fost destul de dificila, pentru ca niciodata nu se va putea ajunge la un consens in alegerea a ceea ce este reprezentativ pentru o cultura. De exemplu, ce consideram reprezentativ pentru muzica americana? Muzica country, jazz sau pop? Si noi, ca organizatori, am fost in acelasi impas, din moment ce cultura romaneasca nu este reprezentata numai de Constantin Brancusi, Gheorghe Zamfir si Mihai Eminescu. Am adoptat un procedeu foarte democratic, prin care am incercat ca aproape fiecare disciplina academica sa fie reprezentata si apoi ne-am consultat cu fiecare facultate in parte, sa vedem cum se pot potrivi in curriculum aceste conferinte sau prezentari, pentru a fi folositoare studentilor.

Mara Circiu: Primul eveniment artistic a debutat prin spectacolul oferit de formatia Mahala Rai Banda (MRB). Am avut placerea de a fi fost acolo si am putut observa in direct entuziasmul celor prezenti… Care au fost impresiile exprimate de studentii KSU?

Darina Lepadatu: Intr-adevar, KSU a fost prima gazda a formatiei Mahala Rai Banda, in primul lor tur in SUA. Muzica tiganeasca are o reputatie destul de proasta in Romania, dar MRB este o formatie de elita de muzica pop balcanica, o formatie distinsa cu nenumarate premii internationale. Spre surprinderea mea, specialistii americani de muzica de la KSU erau foarte bine informati despre aceasta formatie putin cunoscuta in Romania, dar foarte bine apreciata peste hotare. Spectacolul a avut un succes urias; muzica electrizanta a ridicat, practic, spectatorii in picioare, care au si dansat cu foc si pasiune. Conform afirmatiei directiunii teatrului in care a avut loc concertul, acest lucru nu s-a mai intamplat vreodata in istoria respectivei institutii. Studentii pareau absolut fascinati de muzica. Toti colegii si studentii au fost foarte placut surprinsi de calitatea muzicii si de intreaga experienta oferita de MRB. Cei mai entuziasti s-au inscris deja in excursia de studii pe care o organizez impreuna cu colega mea, Anda Gadidov, vara viitoare, in Romania. Altii mi-au scris emailuri entuziaste, de genul: „I love everything Romanian!!!” Trebuie sa le multumim inca o data celor din formatia Mahala Rai Banda, pentru ca au lasat o impresie de neuitat despre Romania.

Mara Circiu: In ce mod ati dori sa se defineasca perceptia despre Romania in urma programului „Year of Romania”?

Darina Lepadatu: Asta este o intrebare foarte grea. Viziunea noastra a fost sa cream o imagine mult mai complexa a Romaniei decat cea de tara lui Dracula, a copiilor strazii si a cainilor vagabonzi. In acelasi timp, experienta americana ne-a invatat ca trebuie sa prezentam si o imagine foarte realista a Romaniei, nu una cosmetizata gen „eterna si fascinanta Romanie”. Progresul american se bazeaza si pe analiza lucida a lucrurilor care merg si care nu merg intr-o societate. De aceea, programul Anul Romaniei acopera si succesele noastre in domeniul gimnasticii, dar si problemele prin care trec anumite minoritati in tara noastra, si crimele comunismului sau ale holocaustului romanesc, dar si perioada de crestere economica din ultimii 20 de ani, creativitatea intelectualilor romani care au ajuns mari inventatori sau castigatori ai premiului Nobel, ca si complexitatea evolutiei sistemului politic romanesc. Nu in ultimul rand, consideratiile de natura financiara au fost la fel de importante in planificarea prelegerilor din Anul Romaniei. In situatia in care ne-am putut baza numai pe fondurile oferite de KSU, a trebuit sa ne limitam la invitati din SUA si Canada. Programul reflecta contributiile unora dintre cei mai activi si cunoscuti intelectuali romani care predau la universitati nord-americane, dar si ale catorva academicieni romani din tara, care au proiecte de colaborare cu KSU.

Mara Circiu: Un cuvant de incheiere si o invitatie adresata cititorilor…

Darina Lepadatu: La deschiderea oficiala a Anului Romaniei, fostul ambasador SUA la Bucuresti, James Rosapepe, in prezent senator de Maryland, a folosit urmatoarele cuvinte: „Acesta este nu numai Anul Romaniei, ci si Anul lui Kennesaw State University”. Domnul Rosapepe dorea, prin aceasta, sa aplaude o universitate care acorda atata importanta intelegerii multiculturale si educarii studentilor intru aprecierea culturilor mai putin cunoscute de catre americani. Eu si colegele mele suntem absolut incantate ca lucram pentru o asemenea universitate progresista si pentru ca reusim sa ne simtim aici ca acasa, nu numai cand avem Anul Romaniei.
In incheiere, in numele colegilor si studentilor nostri si al intregii universitati, vrem sa multumim sincer in primul rand Institutului de Initiative Globale al KSU, pentru sponsorizarea Anului Romaniei, Ambasadei Romaniei din Washington DC, domnului Darius Gazinschi, consul onorific al Romaniei in Atlanta, Institutului Cultural Roman din New York si comunitatii romanesti din zona Atlantei, care ne-au acordat tot sprijinul ca organizarea acestui eveniment sa fie la inaltime.

Ana-Maria Croicu: Am fost profund impresionata de spiritul mobilizator al romanilor ce locuiesc in zona Metro Atlanta, care ne-au sprijinit in actiunea noastra si multe dintre elementele de logistica ale acestui eveniment au fost rezolvate datorita faptului ca romanii au reusit sa dea „mana cu mana” si sa arate „Ca-n aste mani mai curge un sange de roman”. Multumirile noastre se indreapta acum spre toti cei ce au fost prezenti si si-au adus aportul, intr-o forma sau alta, la reusita acestui eveniment: membrii ansamblurilor de dansuri populare „Transilvania”, „Mostenitorii”, „Calusarii”, „Traditii romanesti”, preotul paroh Chesarie Bertea de la Biserica Ortodoxa „Sfintii Constantin si Elena” din Lilburn, Georgia, domnul Valentin Serban (pentru traditionale si gustoasele mancaruri romanesti), solistei de muzica populara Mariana Balan, doamnei Daniela Silivas-Harper, campioana olimpica la gimnastica, tinerei gimnaste Denisa Gligor-Silion, doamnei Geta Stanescu (pentru decorurile minunate), romancelor saritoare care au donat tavi intregi de prajituri romanesti „de casa”. Impreuna, am demonstrat ca natia romana nu se dezminte si ca romanul „la nevoie se cunoaste”!

Mara Circiu: Draga Darina si Ana-Maria, va multumim pentru acest frumos eveniment si ne mandrim cu voi. Impreuna, am adus o particica din Romania in atentia celor in mijlocul carora traim, si am reusit din nou sa punem Romania nu doar pe harta, ci si in inima si suflet!

Fostul director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: "Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost"

Autor: Alex SAVITESCU
“It ain’t over until the lady sings. “Puneti dvs., anglofilii, atributul potrivit doamnei. Caci doamna solista de la Opera vrea sa devina personaj principal al intilnirii dintre publicul iesean si Ioan Holender, dindu-se de ceasul mortii si al institutiei pe care o reprezinta. “Va vaitati, dar nu faceti nimic!” , tuna vocea baritonala a lui Ioan Holender.

Stop-cadru: auditoriu numeros si curios, venit sa-l asculte pe unul dintre romanii care se asaza, ca o virgula intre subiect si predicat, intre fatalism si “hai sa schimbam ceva! “. O alta doamna, pictata de data asta de Balasa, pare sa scape din miini toata galaxia iubirii din “Aula Magna” a Universitatii iesene. Iar el, Holender, pare sa stie cum s-o aduca la loc, dar, pur si simplu, asta nu e treaba lui. Doamna?

Cartea dvs. de memorii se numeste Nu am terminat inca. Sint oameni de 20 de ani, care nu ar face niciodata promisiuni atit de raspicate. Unde va gasiti energia?

Afirmatia nu am nascut-o eu. “Ich bin noch nicht fertig” este o afirmatie pe care editura a gasit-o intr-o opera. Si asta este Capriccio de Strauss, in care directorul de teatru spune, la un moment dat, aceasta propozitiune: “Inca nu sint gata! “. Ar fi un titlu pe care il consider just pentru tot ce fac eu acuma.

Ar fi o traducere mai corecta.

Da, ar fi si o desemnare mai corecta, chiar si mai corecta decit in limba germana, a tot ceea ce fac acum. Si poate v-as si sfatui sa vorbim mai mult despre ce fac acum, in loc sa vorbim despre tot ce am facut. Aicea, toata lumea ma priveste ca “directorul Operei din Viena”. Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost, iar indeletnicirile de acum nu sint mai putin importante.

Nu sinteti mai putin decit ati fost, tocmai de aceea va propun sa vorbim despre omul Holender. Ati facut acum citiva ani o declaratie care poate parea paradoxala: anii de studentie de la Politehnica v-au ajutat in cariera dvs. in domeniul artei. Cum vine asta?

Este o analiza obiectiva si, fiind constient de teroarea si de frica, si de toate cele rele care au fost, totusi trebuie sa vad si lucrurile bune de atunci din invatamint si din arta, si din cultura. Sub presiune, da! Dar nisele, partile in care puteai sa te exprimi au fost si ele prezente si am stiut sa profit de ele. Nu ma consider un criptocomunist, daca spun ca am invatat, in Romania, foarte mult in acea vreme, la Politehnica, unde am avut profesori exceptionali. Si nu toti cei care au avut succese si au facut o cariera profesionala pina in 1989 trebuie pusi acum la perete. Si nu trebuie considerati acum criminali si dusmani si scosi din toate posturile. Si asta pentru ca n-au fost disidenti. Oamenii nu s-au nascut pentru a fi eroi. Oamenii traiesc pentru a supravietui si nu poti sa-i condamni ca au continuat profesiunea si ca s-au acomodat situatiei. Aici, nu sint de acord sa cauti ce a facut unul inainte de 1989. Sa-l condamni daca a facut, intr-adevar, din proprie initiativa lucruri pe care nu trebuia sa le faca. Atunci, oamenii astia sint criminali si sint de o moralitate care astazi ii scoate din circulatie. Dar asta este vinatoarea, asta este continuata de 20 de ani si unii o vor continua: cu asta nu ajungem mai departe.

Cum ati ajuns sa fiti autorul acelei revolte din facultate, din cauza careia ati fost apoi exmatriculat din sistemul universitar, pus cu fata la zid, acuzat de colaborationism?

Eu nu vreau sa ma fac mai important si sa ma fac erou, ceea ce nu am fost. Imi amintesc perfect de ziua aia din octombrie, cind mergeam la un colocviu de teoria mecanicii, cu un lector de care mi-a fost frica, care era si un om de partid. “Nu se tine colocviul, este o sedinta!” , mi s-a spus. Eu am fugit in general de aceste sedinte, dar atunci eram foarte bucuros ca se intimpla asa ceva. Am intrat in sala mare a Politehnicii si, imediat cum am intrat, am simtit atmosfera, nestiind de dinainte ce e acolo – sedinta o pregatisera, din motive politice, studentii din anul al V-lea. A fost nu o rascoala, dar un protest. Si s-au spus lucruri acolo. Si nu stiu ce m-a apucat ca sa vorbesc, fara sa ma gindesc. Dar, stind sub dictatura si sub presiune, se deschide un mic ventil si tisneste dorinta instinctiva a oamenilor de a se pronunta si de a spune lucruri interzise. Si am spus primele cuvinte: “Daca aici sintem acum in aceasta atmosfera incarcata, in aceasta atmosfera pre-revolutionara…”. E!

“Pre-revolutionara” – ala a fost cuvintul care v-a atras nenorocirea.

Exact! Eu ii inteleg pe cei care m-au pedepsit pentru ca, intr-adevar, daca nu dai imediat cu ciomagul in ei, treaba asta devine din ce in ce mai mare. Asta nu am stiut eu atunci, ca era pe timpul revolutiei din Ungaria, si frica celor de la putere a fost ca revolta asta studenteasca va lua alte forme, apropiate de cele din Ungaria. Si dupa aia au venit represaliile normale, daca ti-ai deschis gura intr-un sistem de dictatura. Daca as fi gindit si as fi stiut ce urmari vin, nu stiu ce as fi vorbit, daca as fi vorbit.

Cum au trecut parintii dvs. peste toti acei ani? O matusa, victima a Pogromului, un bunic de-al dvs., disparut dupa ce fusese trimis la Canal, dvs., exmatriculat din facultate…

Foarte greu. Eu totdeauna am avut “origine nesanatoasa”: pina in ‘45, am avut “origine nesanatoasa”, iar dupa aceea, iarasi, “origine nesanatoasa”, pentru ca nu fusesera muncitori.

Ci proprietari ai unei fabrici de otet si marmelada.

Da, nu o fabrica mare, si nici nu au fost bogati, dar au fost burghezi. Dar am ajuns student, pentru ca un an de zile am lucrat pe tramvaie. S-a si scris la Viena povestea asta, ca “a condus tramvaie in Romania si acum conduce Opera noastra”. Da! Asa e. Am condus si tramvaie in Romania, dar nu ca vatman am devenit directorul Operei din Viena.

In ce ani ati condus tramvaie?

Intre 1952 si 1953. Dar nu am fost vatman in circulatie, ci in vagoanele de reparatie. Dar, in filmul ala pe care l-am facut la Timisoara si care a si fost premiat la Bucuresti (premiul APTR – 1999, n.r.), Holi, am condus din nou tramvaiul. Cei care au facut filmul au avut iscusinta sa ma roage sa reconduc tramvaiul. Si tot ce am spus, tot ce am vorbit a fost filmat in timp ce am condus. O chestie frumoasa.

Ati ajuns apoi antrenor de tenis in frac, intr-un frac al tatalui, ciuntit si adaptat. Cum de i-ati luat fracul?

Ha, ha, ha! Pai, ce sa mai faca el cu fracul pe vremea aia? Nimic, ca era imbracaminte de dusman de clasa! Am zis ca tai fracul ala si imi fac pantaloni scurti din el. Astea sint simboluri, totusi: “Ia uite unde a ajuns baiatul lui Holender si nepotul lui Donhelm!”. Donhelm, bunicul meu, a fost o figura de om instarit, vindea stofe. “Uite unde a ajuns familia asta, baiatul asta stropeste terenul de tenis in frac!”

Spuneati mai demult ca plecarea spre Viena a fost marcata de plins: tatal dvs. plingea de bucurie, dvs. de necaz. De necaz, dupa toate pe care le-ati patimit aici?

Da, pentru ca m-am simtit rupt de limba mea, rupt complet. Am plecat de nevoie, si nu de voie. Stiam ca plec ca un om ratat, la 24 de ani, un om care nu stie nimic, care nu e nimic, care nu a invatat nimic. “Ce fac eu cu 24 de ani, in lumea capitalista? ” Bine, si propaganda asta isi facuse efectul. Si am ramas la Viena. La 24 de ani, Viena mi-a displacut profund: pe strada erau curve, prostituate, decadere, Coca-Cola, eu sarac, ei bogati, si am continat sa fac pe omul de stinga.

Si cit v-a tinut?

Mult! Mult! Mult! Stii, devii fericit, te impaci cu viata, cind esti respectat, oriunde ai trai, daca primesti o anumita consideratie pentru ceea ce faci. Eu am primit multa consideratie, pentru ca am stiut lucruri pe care ei nu le stiau. De exemplu, literatura rusa: eu am cunoscut-o pentru ca, de nevoie, am invatat-o. Apoi, operele rusesti: eu le-am stiut, aia nu! Stanislavski, regiile rusesti… Si, stii, intotdeauna exista un interes si o curiozitate a unei parti pentru o alta parte pe care ei n-o cunosc: Brecht, Capitalul de Marx – eu le-am cunoscut. Ei, si asa am inceput acolo. Asa am fost atras de teatru. Dar nu am putut sa traiesc din asta, si atunci mi s-a spus: “Eee, daca ai avea voce!” … Si am zis: “Pai, eu am cintat la Timisoara si am luat si lectii de canto”. Am facut aceasta incercare (admiterea la Conservator, n.r.), si, cind mi-au dat bursa, mi-am zis eu, educat in spirit comunist: “Daca imi dau bani capitalistii astia, inseamna ca e ceva aici!”.

La Viena v-ati luat viata de la capat. Cind v-ati indragostit de opera?

Absolut, la Timisoara, la Opera si la Teatrul de Stat, prin ansambluri, prin repertoriile facute, prin artistii care au fost. Sotii Moruzan, Dinu Gherasim, Gheorghe Leahu – toti au fost zeii mei, asa cum astazi ii admir pe Domingo si pe Pavarotti. “Pavarotti”-i mei au fost cintaretii din Opera din Timisoara. De aia stiu ce rau e cind aceste teatre si opere – ca tot sintem la Iasi – nu fac spectacole, pentru ca pierzi publicul, pierzi o generatie care se dezobisnuieste de a se duce la opera. Si ei vor sa se duca intr-o cladire care e inchisa de ani de zile. Asta e o crima! E o crima fata de tineretul care creste in orasul asta si nimeni nu se sinchiseste, si pe nimeni nu deranjeaza. Nici un ministru al Culturii din Romania nu este deranjat ca, de ani de zile, cladirea Teatrului National din Iasi e inchisa. Acest fatalism este ingrozitor!

De care dintre marii artisti pe care i-ati adus la Viena va simtiti cel mai aproape?

Chestiunile private si apropierile mele nu sint asa de importante. Eu am fost prieten foarte apropiat, intr-adevar, de Ludovic Spiess, care a murit acum citiva ani si care a fost directorul Operei din Bucuresti. Simpatii am avut pentru multi si am adus aproape trei generatii la Viena, in activitatea mea de agent teatral, de la cei care nu mai cinta – Dan Iordachescu, David Ohanesian, pina la Ileana Cotrubas. Ea cred ca e cea mai importanta artista din istoria Romaniei, incomparabila cu altele, cu divinele dive ale mediatizarilor in Romania. Aceasta fata, cu o calitate absolut iesita din comun, a facut o cariera scurta, dar, de cele mai multe ori, exceptionala. Si au fost si altii, care n-au avut posibilitatea sa iasa pina atunci, daca nu ar fi fost conditiile politice de asa natura.

Va intreb, dupa 19 ani de condus un simbol al Austriei: munca de director al Staatsoper presupune si calitati de politician?

Acum trebuie sa va intreb eu ceva: ce intelegeti prin politician?

Capacitatea de a sublima si opiniile stingii, si ale dreptei, si ale tuturor celor care vor sa transforme o institutie de asemenea anvergura in propriul lor capital electoral.

Postul de director al Operei din Viena este asa de periculos si asa de periclitat, si asa de expus criticii pozitive sau negative, incit, daca acolo lucrurile merg cit de cit bine si politicienii nu au probleme din cauza asta, atunci ei te lasa sa-ti faci treaba. Cred ca de asta mi s-a si prelungit mandatul de patru ori: “Sint lucrurile in ordine acolo? Hai sa-l lasam pe Holender sa-si faca treaba, ca lucrurile acolo sint in ordine, si economic, si artistic! Si de ce sa ne incurcam cu altii, ni-i simpatic, e roman, simpatizeaza foarte mult si Austria, ne critica si pe noi, a adus o serie intreaga de lucruri care nu ne convin, ne tot reaminteste perioada ‘38-’45, pe care noi ne facem ca nici nu a existat, pentru ca noi am fost invadati de nemti”… Si eu le-am zis-o, ca nu au fost invadati, ci au facut-o de buna-voie…

Si nu v-au iubit pentru marturisirea asta…

Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: “Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera! “… “Slava Domnului ca asta nu se mai baga! ” Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in “The Times” si “New York Herald Tribune”. Deci notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: “De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii! “. Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala “Gustav Mahler”.

Asta inseamna ca austriecii nu sint sinceri cu istoria lor, nici “la bine”, nici “la rau”? Sint tentati sa-si duca valorile in purgatoriu, la fel cum ati constatat si dvs. ca fac romanii, iesenii, cu cladirile istorice?

Sintem rude indepartate… E ceva!

Ce sfaturi le-ati da managerilor de institutii culturale din Romania?

Daca ei nu sint patrunsi si daca nu conduc aceste institutii cu dragoste si iubire, si respect fata de artisti… Succesele mele le-au facut altii, dar eu am ales artistii! Daca aveti colaboratorii pe care trebuie sa-i aveti si daca ai cunostinte profesionale suficiente, important este ce joci si cu cine joci. Asta intereseaza, asta conteaza, asta e tot! Daca stii ce repertoriu sa alegi si cu cine, si daca lucrurile acestea sint interesante, daca stirnesc curiozitate, e suficient. Nu trebuie sa stii de ce iti place, dar trebuie sa pleci impresionat. Te duci si spui: “Prietene, ma, ai vazut spectacolul?”. “Nu, dar eu stii ca la Opera nu ma…” “Ma, da’ asta tre’ s-o vezi!”

Sa creezi reflexe si legaturi in rindul publicului.

Asta e important! Nu-i spunem propaganda, ci “propaganda din gura-n gura”. Asta e cel mai important! Dar, vedeti, la noi au disparut criticii, n-au un ecou, asta e cel mai trist lucru: mai bine sa fluieri artistul, decit sa nu se intimple nimic. Iar la noi nu prea se intimpla nimic.

Astazi, realizati o emisiune de radio si sinteti in continuare implicat in proiecte prin toate colturile lumii. Exista vreun vis neimplinit al baiatului blond de la Timisoara?

Pe asta v-o zic in premiera: din decembrie, sint angajat la un post de televiziune, pentru doua magazine de cultura pe care le fac din tara, dar si din strainatate. Si incep la Milano, cu spectacolul de deschidere de la Scala. Am posibilitatea sa talmacesc ceea ce fac altii: asta inseamna ca nu sint gata! Asta inseamna ca sint ascultat, pentru ca, altfel, dumneata nici n-ai vorbi acuma cu mine.

——–

REPERE:

» Nascut pe 18 iulie 1935, la Timisoara

» Cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena: 1 aprilie 1992 – 30 august 2010

» Consilier al Metropolitan Opera din New York, presedinte si director artistic al Festivalului “George Enescu” de la Bucuresti

» Premii si distinctii: Ordinul Artelor si Literelor din Franta (1999), Medalia de onoare in aur a orasului Viena (2010), Cetatean de onoare al oraselor Cluj si Timisoara, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti, Sofia), Marea medalie de aur pentru merite a Republicii Austria (2002), Medalia de aur “Franz Schalk” a Orchestrei Filarmonice din Viena

» Carti publicate: Ioan Holender. Viata directorului Operei de Stat din Viena. Autobiografie (2001), Inca nu sint gata! (2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro

Intalnire virtuala cu jurnalistul George Roca

Pulsul Diasporei Romanesti de la Sydney la Madrid

“…singurul lucru  care se putea face, era cultura. Eu insumi, Cioran si multi altii, am ales deci sa lucram, fiecare dupa vocatia sa. Si asta nu inseamna ca eram rupti de tara, dimpotriva, dar era singura cale prin care puteam ajuta.” Mircea Eliade – L´Epreuve du Labyrinthe, entretiens avec Cl. H. Rocquet – Belford, 1978, Paris (Incercarea Labirintului,  pag. 34)

 
Espacio Niram din Madrid lanseaza o serie de video-conferinte menite sa reuneasca intelectuali romani din toate partile globului, pentru a-si impartasi experiente, a schimbe idei si a ajuta la consolidarea sentimentului de identitate romaneasca prin cultura.

 
Centrul Pro-Arte Madrid in colaborare cu Editura Niram Art si scriitorul Hector Martinez Sanz organizeaza “Intalnirea virtuala cu George Roca, autorul cartii De vorba cu stelele”, care prezinta personalitati romanesti din lumea artelor, literaturii, muzicii, raspandite in intreaga lume.

Evenimentul se va desfasura vineri, 5 noiembrie a.c., incepand cu ora 23.00 (ora Spaniei), in Espacio Niram din Madrid.

La intalnirea virtuala cu autorul vor fi prezenti intelectuali romani si spanioli: Bogdan Ater (artist plastic), Fabianni Belemuski (directorul Revistei Niram Art), Antonio Calderon de Jesus (fundatorul Galeriei Artejescal), Alexandru Dica (presedintele RoMadrid Cultural Club), locotenent colonel Garda Reales Tercios, Miguel Angel Galan Segovia (directorul Editurii Niram Art), Ovia Herbert (poet), Hector Martinez Sanz (scriitor, filosof, directorul Revistei Madrid en Marco), Kasandra Kalmann Nasaudean (jurnalista Radio Diaspora Online din Statele Unite), Romeo Niram (artist plastic), Geanina Ionela Palade (avocata), Ariadna Petri (fundatoare Cercul Poetic Reflexos), Tudor Serbanescu (fundator Centrul Pro-Arte), Marin Trasca (jurnalist), Andrei Zamora (fotograf). Invitata speciala a serii va fi Carmen Sandulescu (jurnalist Radio Romania International).

 
Participantii la evenimentul din Madrid vor intra in dialog cu George Roca, jurnalist si scriitor stabilit in Sydney, prin videoconferinta. “George Roca este poet si ziarist. A scris, a editat, si figureaza in conducerea mai multor reviste si ziare. Iar toate aceste publicatii care sunt la activul sau, la un loc, ajung la cca. 20. Este o carte de vizita concludenta, mai ales ca, intotdeauna, George Roca a militat pentru aceleasi idealuri democratice, de dragoste fata de oameni, de normalitate si intelegere, de frumos si curatenie sufleteasca”, declara jurnalistul Roni Caciularu, din Israel.

 
Organizatorii initiaza astfel o serie de evenimente culturale si artistice, prin care isi propun sa stabileasca legaturi si sa uneasca intelectualii romani din Diaspora si Romania. “Intalnirea cu George Roca, autorul cartii De vorba cu stelele, constituie primul eveniment dintr-un proiect amplu, pe care ni l-am propus la jumatatea acestui an. Intentia noastra este sa reunim intelectualii romani din Diaspora si Romania, oferindu-le posibilitatea de a desfasura impreuna evenimente culturale si artistice, precum si proiecte care au ca scop integrarea artei si culturii romane in alte tari ale lumii”,  a declarat Miguel Angel Galan Segovia, directorul Editurii Niram Art.

In inchisoare din dragoste de Christos si de semeni

Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii în SUA

de CLAUDIU PADUREAN

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la crestinismul lutheran, a luptat deopotriva contra fascismului si comunismului. El a stat dupa gratii atât in România, cât si in SUA. La scurta vreme dupa arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.

Unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din viata pastorului lutheran Richard Wurmbrand este cel al detentiei sale americane. Este vorba despre o arestare scurta, pentru ca eroul, originar din România a „bruiat” o demonstratie procomunista din Philadelphia. Insa tocmai arestarea sa l-a adus, dintr-o data, in lumina reflectoarelor. Astfel, Richard Wurmbrand, care trecuse prin purgatoriul temnitelor bolsevice, a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuti luptatori impotriva comunismului, iar cartile sale, in care dezvaluia adevarata fata a „orânduirii socialiste” au devenit volume cumparate de zeci si sute de mii de oameni din Occident, care incepeau sa intrezareasca adevarata fata a Terorii Rosii.

Calea Apostolului Paul

Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevarate saga a secolului XX. Nascut intr-o familie evreiasca, in tinerete, el a aderat la miscarea comunista. In timp, insa, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucuresti, religia crestina, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi impotriva fascismului si a salvat numerosi tineri evrei de la deportare. Apoi, a inceput lupta impotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temnita. In cele din urma, eliberat din inchisoare, el a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizatie care ii sustine pe crestinii persecutati de pe toata planeta.

Richard Wurmbrand a avut satisfactia sa vada prabusirea celor doua regimuri dictatoriale, fascismul si comunismul. Pastorul lutheran a murit in anul 2001. Inca din timpul vietii, el fusese supranumit „Apostolul de dupa cortina de fier”, iar cei care l-au cunoscut au facut o paralela intre viata Apostolului Paul, care a devenit din persecutor al crestinilor un martir, si cea a lui Richard Wurmbrand, care a devenit din adept al comunismului una dintre victimele care au suferit in temnita, unde fusese aruncat de bolsevici pentru credinta sa. Potrivit site-ului CristiaNet.fr, Richard Wurmbrand a patimit si in tara libertatii, Statele Unite ale Americii, unde a indraznit sa ridice glasul celor care luau, in timpul Razboiului din Vietnam, apararea comunismului.

Dupa gratii, in SUA

Intâmplarea s-a petrecut in anul 1966, in orasul american Philadelphia. Aici era organizata o mare adunare populara de sustinere a Vietnamului. Numerosi americani cereau retragerea trupelor SUA din Asia de Sud-Est, unde ele luptau impotriva comunismului. In piata unde erau stânsa o multime impresionanta, a fost inaltata o tribuna, de la care diferite personalitati luau cuvântul pentru a denunta razboiul. Printre cei care vorbeau se numara un pastor prezbiterian. Dintr-o data, un om zvelt, carunt, a luat microfonul si le-a spus celor prezenti: „Voi nu stiti nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiti de partea victimelor si nu de cea a tortionarilor!”. Barbatul cu pricina era Richard Wurmbrand.

Dar ce inseamna doctor in comunism?“, a intrebat pastorul prezbiterian care vorbise inainte. „Iata dovezile mele!”, a raspuns Richard Wurmbrand, care si-a ridicat camasa si le-a aratat manifestantilor urmele torturilor suferite in beciurile Securitatii. Politia a intervenit si Richard Wurmbrand a fost arestat pentru tulbu­rarea ordinii publice. Insa tocmai acest eveniment, intens mediatizat, l-a dus pe pastorul lutheran in fata unei comisii a Senatului american, unde a depus marturie despre grozaviile din spatele Cortinei de Fier. Marturia sa a fost publicata intr-o brosura, care a devenit, timp de trei ani, cea mai bine vânduta publicatie dintre toate documentele Guvernului american. Apoi, Richard Wurmbrand a devenit unul dintre cei mai cunoscuti clerici din Statele Unite ale Americii. El a fondat organizatia „Vocea Martirilor”, care ia apararea crestinilor persecutati din toata lumea.

Vocea martirilor

Richard Wurmbrand si-a asumat, in SUA, rolul de a fi o voce a martirilor care nu puteau sa vorbeasca ei insisi lumii libere. Clericul lutheran s-a nascut in anul 1909 la Bucuresti. In tinerete, a aderat la miscarea comunista, iar intre 1927 si 1929 a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova. Pentru activitatea comunista, a fost inchis la Doftana. Insa s-a convertit la crestinism si a renuntat la ideologia bolsevica. Urmarit, impreuna cu sotia sa, Sabina, de autoritatile fasciste românesti, el a gasit resursele sa ii ajute pe zeci de evrei. Dupa anul 1945, Richard Wurmbrand a intrat in conflict cu autoritatile comuniste. In perioadele 1948 – 1956 si 1959 – 1964, a fost arestat de catre comunisti. In anul 1965, emigreaza din tara. In SUA, fondeaza organizatia Vocea Martirilor. Dupa anul 1989, s-a intors in România si a depus flori pe mormintele tortionarilor sai.

Prezentarea volumului bilingv al scriitoarei Rodica Elena Lupu la Espacio Niram din Madrid

Sambata, 30 Octombrie 2010, la orele 21.30, va avea loc in Espacio Niram din Madrid, prezentarea cartii “Cat mai e vreme” de Rodica Elena Lupu. Evenimentul va cuprinde o discutie cu cititorii si o sesiune de semnare de autografe.

Rodica Elena Lupu a publicat peste 30 de volume de proza si poezie, precum si eseuri si povestiri in reviste din Romania si din strainatate. De asemenea, este membru de onoare al unor asociatii interculturale din Nürnberg si Quebec si membru al Academiei de Stiinte, Literatura si Arte din Oradea.

 Evenimentul va fi transmis in direct de Radio Diaspora International din Statele Unite si este organizat de de Kasandra Kalmann-Nasaudean, redactor Radio Diaspora.

Este cel de al doilea eveniment transmis in direct din Espacio Niram de Radio Diaspora International, care a celebrat astfel  aniversarea primului an de viata al Spatiului  cultural si artistic Niram, infiintat de artistul plastic roman stabilit in Spania, Romeo Niram.

La intalnirea culturala de sambata se asteapta participarea a numerosi jurnalisti si scriitori spanioli si romani, volumul “Cat mai e vreme”  fiind o editie bilingva, romana-spaniola.

http://eventosespacioniram.espacioniram.com/2010/10/presentacion-del-libro-de-rodica-elena-lupu/

http://defesesfinearts.com/2010/10/presentacion-del-libro-rodica-lupu/