Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu