Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume

Trebuie sa spun, de la inceput, ca pot numara pe degete oamenii despre care am scris, fie si numai contextual. Si asta nu din rautate, nu din egoism,  nu din egocentrism  si nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, stiinta contemporana, si, mai ales, filosofia (in termenii kantieni, tot stiinta!) despre om. Vreau sau nu, chiar si cand trec pe ulita satului si o vad pe baba Floarea, femeia care, in urma cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda dupa mine ca sa nu rup crengile ciresului in care dadeam buzna de cum i se parguiau fructele, ma plec, imi scot palaria, salut respectuos, apoi, ametit, la prima vedere, de un fel de gol in timp, ma intreb: cine e ea?,  cine sunt eu?,   ce este lumea?  Cum nu pot indruga mai nimic, ma tot  framant daca celelalte intrebari puse de Kant: „ce pot sa stiu”, „ce pot sa sper?”, „ce pot sa fac?”, isi mai au rostul, cata vreme nu pot raspunde nici macar la prima ,,ce este omul?” Dumneavoastra, citind aceste randuri, o sa ziceti: „speculatie!”. De data asta, n-am sa va contrazic, desi, de aci, din a bate apa in piua (a se intelege a pisa cuvantul, intr-o vesnica  intoarcerea a fetelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului in patru, din contradictii, s-a mai limpezit  omenirea la cap (daca s-o fi limpezit?!), dar nici n-am sa va las (macar pe cei apropiati, pe cei ce ne cunoastem), fara sa intreb:  cine esti tu? cine sunt eu? (despre mine puteti spune cate-n luna si-n stele tot am sa ma bucur!), dar mai ales, cine este Ion Maldarescu? Eee?! E altceva!  Intrebare cu subiect si predicat. Vedeti, nici macar eu nu ma mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gica!) si las gandurile sa curga. Mda! Hai, ziceti! Aud!  ,,Pai, ca o fi, ca o patii…” „…si el ca ca si noi, ceilalti”, „…domnule, mare profesor! Carturar de vita veche!” ,, ma nene, asculta-ma pe mine: artist, nu gluma!” Altul: „…dumneata l-ai cunoscut?”  Personal, adica, fata in fata, nu! – ii raspund cu sfiala.  „Pacat! Dar mai ai vreme, altfel…”
Altfel? – m-am intrebat si m-am rusinat peste masura. – Altfel umblu si eu, ca multi altii, prin lume, fara sa vad Oamenii!  In graba, imi propun o intalnire, insa pana atunci, rasfoiesc reviste, carti, privesc in trecut, rascolesc prezentul,  caut cumva si-n viitorul nostru si, culmea, abia acolo il descopar ca intreg. Da!  Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume! Si nu e putin, ascultati-ma pe mine!

La multi ani, Maestre!
Nicolae Balasa

ROMANI GENIALI

Putem observa cu stupoare cum chiar unii romani afirma despre locuitorii acestei tari ca ar fi doar niste “barbari” inca de pe vremea dacilor, care n-ar fi stiut nici macar sa scrie (cum prezinta in unele articole “Academia Catavencu”) si ca romanii sunt si acum „codasii Europei”! Astfel de afirmatii pot fi semne de incultura crasa sau, de cele mai multe ori, de rea-vointa, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziaristi care nu urmaresc altceva decat banii care vin din Vest sau de la Est.

Si pentru ca autorii celui mai popular dictionar occidental – Larousse – nu vorbesc deloc de romani ca natiune importanta pentru dezvoltarea civilizatiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marca originari din Romania, sau personalitati mondiale de prima marime care apartin acestui neam, dar care din pacate nu sunt cunoscuti, deoarece se pare ca mass-media romaneasca este mult mai preocupata de cazuri stupide care nu au nici o valoare umana si nationala.

Rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile “Delta” au fost inventate la Sibiu inca din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amanuntele necesare si cu o fireasca uimire ca “istoria oficiala” a “reusit” sa-l neglijeze… Racheta spatiala cu trei etaje de carburant solid (“model Cape Kennedy”) a fost inventata in 1529 si trimisa in spatiu cu succes in 1555, in prezenta a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, seful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550- 1570).

Aceasta informatie si urmatoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, in 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista inventiilor mentionate in manuscris contine: racheta cu doua etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de racheta (1529), casuta zburatoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avand forma literei delta (1555)… “Casuta zburatoare”, propulsata in aer de racheta, nu era nimic altceva decat anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti incepand cu
anii 50!… In lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Romanul din Alba Iulia.

Radioactivitatea artificiala a fost descoperita de o savanta de la Facultatea de Stiinte Bucuresti, si insusita apoi de Marie Curie si intrebuintata pentru distrugere. Cerand un grad superior la facultate, savanta romanca ii scria regelui Carol al II-lea: “Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carui fruct s-a bucurat d-na Joliot-Curie, recomandata de insusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… ) Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot-Curie, de care, zic dumnealor, au
nevoie.” Vesnicile “plecaciuni” fata de cei de afara, bogati, deci destepti si merituosi! Nedreptatita savanta infiintase din proprie initiativa Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Stiinte Bucuresti…

1827 – Petrache Poenaru (secretarul lui Tudor Vladimirescu) – este inventatorul stiloului (tocul rezervor).
1858 – Bucuresti – primul iluminat cu petrol al unui oras din lume si prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Vasescu – construieste automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu – obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie.
1885 Victor Babes – realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu – construieste prima ambarcatiune cu reactie.
1887 C. I. Istrate – Friedelina si franceinele.
1895 D. Hurmuzescu – descopera electroscopul.
1899 C.I. Istrate – o noua clasa de coloranti.
1900 Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric si gaz.
1904 Emil Racovita – biospeologia
1905 Augustin Maior – telefonia multipla
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (in fapt, primul avion din istorie). 1906 A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci.
1908 Lazar Edeleanu – prima rafinare in lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu – Karpen – “pila Karpen”, care functioneaza inca, neintrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie – Aurel Vlaicu – lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumarescu – masina de taiat sulf.
1910 Stefan Procopiu – efectul circular al discontinuitatilor de magnetism.
1910 Gh.. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
1910 Henri Coanda reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino – „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913-1916 Ioan Cantacuzino – vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu – actiunea hipertensiva a digitalei
1918 Gogu Constantinescu – intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea.
1920 Emil Racovita – pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume)
1920 ing. Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pamant – Luna, folosite la pregatirea programelor “Apollo” (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Luna (ca un fenomen de sincronicitate Apollo a fost unul dintre Gemenii Divini)
1921 Aurel Persu – automobilul fara diferential, cu motor in spate (de forma „picaturii de apa”)
1921 Nicolae Paulescu – descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent,  Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting si J..R.J. McLeod pentru aceasta descoperire…
1921, decembrie Stefan Procopiu – Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii)
1922 C.Levaditi si Sazevac – bismutul ca agent terapeutic impotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia – generatorul de abur cu ardere in camera inchisa si cu vaporizare instantanee
1930 Elie Carafoli – avionul cu aripa joasa
1933 Henri Coanda – aerodina lenticulara (farfuria zburatoare)
1938 Henri Coanda – efectul Coanda
1938 Henri Coanda – discul volant.
1952 Ana Aslan – gerovital H3

O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburatoare testate de americani in 1961, dar, desi americanii au fost creditati ca autori ai inventiei, adevaratul inventator este Justin Capra care, in 1958 a proiectat, realizat si zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost imbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru supravegherea zonelor forestiere…

Un crater de pe luna poarta numele lui… Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul roman a demonstrat ca axa mare a elipsei pe care se deplaseaza Pamantul in jurul soarelui este de o marime variabila, creand premisele de baza ale astrofizicii moderne. Mai putem semnala existenta unor personalitati, adevaratele „varfuri de talie universala” aparute dintre minoritatile din Romania, in toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „parintele navigatiei spatiale” si, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, seful programului rachetelor americane “Saturn”.

O alta idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca de astazi este ca, deloc mandri cu originea lor, unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mandrie nationala tin doar de domeniul trecutului, ca Romania de astazi ar fi… o “tara bolnava”, fara civilizatie, fara personalitati marcante, ea fiind mereu „codasa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite sa-i tina pe romani „la locul lor” (si departandu-i de traditia si sufletul neamului romanesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, vom oferi si o serie de realizari ale geniului romanesc ale ultimilor ani:

Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele, a realizat un CD-ROM (din sticla) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decat a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocata intreaga Biblioteca a Academiei Romane, iar informatiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! In noiembrie 1999, inventia sa a fost premiata cu medalia de aur la Salonul Mondial al Inventiilor “Bruxelles Europa”, iar autorul doreste cu orice pret producerea de serie in Romania. Dar forurile din Romania intarzie la nesfarsit formalitatile…

Constantin Pascu a realizat in anul 2000, in premiera mondiala, un aparat care purifica aerul in spatiile de locuit: distruge bacteriile din aer, retine praful si fumul de tigara, atmosfera devenind „ca in salina sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!…

Petrica Ionescu este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli (afirmatie facuta de George Astalos, in ian.2001)

Romania a castigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi drept cel mai inteligent joc de carti) pe Internet, in 16.11.2000 (107-75 cu SUA in finala).

Hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. “Distractia” (conform declaratiei lor, ei nu fura informatii, ci doar doresc sa isi dovedeasca… valoarea) celor „5 magnifici de la Rasarit” a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucuresti… Printre site-urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001), Romania s-a clasat pe locul I in privinta numarului de premii obtinute si pe locul II (dupa Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate cele 62 de inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!

Delegatia romana s-a mai intors de la Geneva si cu 4 premii speciale din partea delegatiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionut Moraru – inventia “Biomer”), Medalia expozitiei si Diploma salonului pentru contributia exceptionala in promovarea inventiilor. Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universitatii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasa si in Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Sefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. In plus, medicul roman a primit si
medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numita si in conducerea acestei unitati.

Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan si director al institutului cu acelasi nume, a avut o serie de pacienti celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F. Kennedy, Charles de Gaulle, presedintii Suharto si Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), printul Agacan (cu sotia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.

La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie 2001), elevii romani au obtinut o medalie de aur, doua de argint si trei de bronz. Ei sunt din Galati, Arad, Valcea si Constanta. Participarea la olimpiade internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galati) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale si Balcaniada… Fireste, el a fost “racolat” imediat de americani, optand pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

Stefan Cosmin Buca, Maria Popa si Mihai Ivanescu au fost nominalizati, in vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalti participa la programe in colaborare cu NASA.

Nicu Mincu din comuna Ivesti (Galati) vindeca diverse boli cu leacuri si ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru ca, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tineretii…

Romania este pe primele locuri in lume la… exportul de inteligenta. De exemplu, la “Microsoft”, a doua limba vorbita este romana, iar la NASA multi dintre specialistii de prim rang sunt tot romani…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite sali de gimnastica din SUA (Manhattan – New York). Emigrat in 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clientii sai numarandu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, s.a. Celebrele casete video-lectii de fitness produse de Cindy Crawford incepand din 1992 au fost realizate impreuna cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreste sa infiinteze in Romania primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie fizica in fitness pentru adulti…

Nicolae Balasa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteste mental mai rapid decat calculatorul (inmultiri, impartiri, ecuatii de gradul II, radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente somer…

Ion Scripcaru, strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu gaseste de 4 ani, 15.000 USD pentru a-si realiza inventia epocala (pana la proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa functioneze pe baza gravitatiei, fiind in fapt “instalatie mecanica amplificatoare de putere, capabila sa transforme forta statica gravitationala in lucru mecanic”. „S-ar inchide toate centralele nucleare”, spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci)a refuzat sa-i breveteze
inventia in lipsa unei machete functionale, doar pe baza schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat cu indiferenta (1997), iar sponsorii nu se inghesuie (ca si statul) sa-i asigure cei 15.000 USD necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a acestei inventii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc in 4 iulie 1997, in laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme “Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceausescu, Sandu Popescu a reusit „performanta” de a fi somer in Romania…

Matematicianul Paul Pistea, impreuna cu Vasile Postolica, au unificat teoriile relativitatii si cuanticii – fapt cautat de fizicieni, inclusiv Einstein, de vreo 100 de ani incoace). A publicat faptul (printre altele) la al V-lea Congres al Matematicienilor Romani (Pitesti, 2003), http://stiinte.ub.ro/images/stories/documente/revista/18/pistea.pdf si a ramas cu publicatul!  Nu este bagat in seama… Trimite repetat articolul catre diversi cosmologi si nimic… Nu poate face faptul cunoscut in media!?

Ioan Davidoni (52 de ani), un banatean sarac material dar bogat in idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul in care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din Tomesti (Timis), pentru care a realizat, in cativa ani, 45 de inventii si inovatii, el a fost disponibilizat cand a indraznit sa-si ceara drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adica… de 4 ori greutatea sa in aur!) si apoi a fost reangajat ca muncitor… “din mila”! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat doua inventii de exceptie: un recuperator
de pelicula de titei si pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima inventie valoreaza miliarde de dolari in Vest, a doua a inregistrat-o inutil la OSIM, pentru ca atat chinezii cat si americanii i-au furat si folosit inventia cu un profit imens. De exemplu, in SUA s-au vandut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… In acest timp, statul roman ignora in continuare o inventie,
intr-adevar de miliarde…

Anonim nascut la 14.11.1902, in Campina este redescoperitorul tratamentului cu lumina. Prietenul sau, Albert Einstein l-a avertizat: „Esti un visator. Cine crezi ca o sa-ti permita sa distrugi intreaga industrie farmaceutica si sa revolutionezi medicina?” Mai tarziu, Elena Ceausescu i-a propus, prin intermediari, sa-i cedeze inventia… Pana la urma, avea sa ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atatea alte inventii romanesti “pierdute” in strainatate…

In 1991, Carol Przybilla a inregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici pana acum. Intre timp, principii incluse in tehnologia aparatului au fost utilizate in realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicatii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii deosebite: turbina cu combustie interna (1958, vanduta de statul roman firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit inchis (1959), motor eliptic, fara biela (vanduta Japoniei si folosita in celebrele motociclete japoneze), arma defensiva antitanc (anii ’90).

Justin Capra este un inventator celebru al Romaniei, din pacate mereu tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) de autoritatile statului, conditii in care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur si simplu furate de americani… In 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburator, un aparat individual de zbor. Dupa 7 ani in care “semidoctii savanti” l-au tratat cu dispret pentru ca era doar tehnician si nu inginer, in 1963, americanii Wendell Moore, Cecil
Martin si Robert Cunings au preluat inventia din Romania si au lansat-o in fabricatia de
serie… In 1958, Justin Capra a realizat prima varianta a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pamant la… Ambasada SUA din Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata in 1962 de Wendell Moore (“specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru ca ar fi dorit sa fuga din tara cu aparatul sau… Justin Capra mai este si realizatorul celui mai mic autoturism din lume, “Soleta”, care consuma… 0,5l/100 km si al unei motorete unica in lume ce functioneaza cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o incarcare)

Mihai Rusetel a inventat motorul cu apa! „Cazul Rusetel”, este elocvent pentru geniul romanesc dar si pentru „talentul” cu care ne risipim fortele si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM in 1980 si a fost brevetat in … ianuarie 2001. Pana atunci, Securitatea l-a sicanat pentru refuzul de a cesiona inventia statului, iar in februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea inventiei… Motorul sau se bazeaza, ca principiu de functionare, pe “cazanul Traian Vuia”, inventie folosita inca la locomotivele Diesel-electrice pentru incalzirea vagoanelor. Poate fi utilizat in domeniul transporturilor terestre si navale, in locul turbinelor din termocentrale, si chiar a centralelor termoelectrice. In lume, mai exista doua brevete in domeniu (Japonia si SUA), dar acestea nu depasesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitand combustibil solid sau lichid. “Motorul Rusetel” foloseste drept combustibil doar apa, si are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maxima) pot fi imbunatatite la realizarea prototipului: un motor cu
apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaste acest proiect chiar din 1980, a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat, incantat: „Reusita ar fi un miracol, si cred ca in asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super-Nobel”.

Beach Books: ‘Out of the Transylvania Night,’ by Aura Imbarus

By Annie Lubinsky

Having emigrated from Romania to the United States to live life to the fullest, Aura Imbarus returned to her native home and family roots when she wrote her memoir, “Out of the Transylvania Night.”

Imbarus, who will be visiting Pages and Barnes & Noble bookstores in Manhattan Beach this week, had originally intended to write a book about the Los Angeles dating scene, but then she received news that her mother had liver cancer and had only months to live.

“I told my publisher, ‘I know I’m under contract, but I can’t deliver the book,’” Imbarus said.

The publisher, who was interested in creating a boutique company that produced memoirs, asked Imbarus to write a few pages describing her last week in Romania.

“How about the last five minutes?” Imbarus quipped at the time.
“I had so many emotions about whether I should leave or not,” she told The Beach Reporter. “I saw my mom’s face and my dad’s face, and my mom was crying, saying ‘Please don’t leave me here.’ She was shaking. Then the plane takes off and I’m sobbing. I relived my childhood in reverse, seeing my parents and grandparents. It was a bubble of time where my whole life passed by.”

“Out of the Transylvania Night” tells the story of the life Imbarus led in Romania and the one she created for herself in the United States. Throughout her life, Imbarus has maintained a powerful connection with her family and a deep understanding of how living in Romania affected her family’s history and her own potential.

“My family was a family of adventurers,” she said. “They owned a carriage business, transporting goods to and from Athens, Transylvania and Vienna. Our family was doing well and had its own coat of arms. We were the fourth family in Transylvania, and my dad grew up with money.”

That ended in 1947, when the communists took away the Imbarus family’s property and carriage business.

“We went from high to poor — we had so much, and they took it away,” Imbarus said.

The communist regime in Romania came to an end on Dec. 21, 1989, when the revolution started. Imbarus knew something had changed profoundly when, during a family shopping excursion, bullets whizzed by her head.

“The president and his wife were shot on national television on December 24,” Imbarus said. “Everyone knew about it, except us in Romania, until we saw the taping of the shooting the day after. We didn’t know if it was the president or one of his five stand-ins.
“The new regime promised transparency, but it never happened. From 1989 to 1996, I was waiting for full transparency.”

Imbarus continued, “I told my parents I wanted the revolution to happen to live a fulfilled life in Romania, but it didn’t happen. It was the wrong system, and no matter how I worked, I could not change it. You want to work, be paid, and enjoy the rewards of a nicely designed life. I felt cheated by the first government, and the second one I felt was not transparent, so I decided I would leave.”

As soon as she arrived in Los Angeles in 1997 with her husband, Michael, Imbarus knew she had come to the place she was meant to live.

“As I child, I’d had a vision of myself living in a place near a coastline with palm trees,” she said. “When I was 14 years old, my aunt passed away and I was told I would get her house. ‘I don’t need her house,’ I said. ‘I am not going to grow old here.’”

Emphasizing her proficiency in foreign languages, Imbarus was soon hired at a hotel. She continued the work on her Ph.D. that she had begun in Romania, and she took classes to earn teaching credentials that would allow her to work as a teacher, a career she loved.

Within seven years, Imbarus and her husband were living the American dream, making good money, buying expensive cars and a beautiful home in Los Angeles.

Imbarus then experienced a series of setbacks. In 2007, her house was broken into, and the heirloom jewelry that had been in her family for generations was stolen. Imbarus and her husband also filed for divorce in 2007. Then in 2008, they lost all of their investments and ending up owing thousands of dollars.

“My marriage ended, my family heirlooms were stolen, and I was broke,” Imbarus said. “It happened so fast. It felt like I was back in 1997, I had to start all over.”

Soon she was dating and writing about her experiences meeting new people — until the news of her mother’s illness sent Imbarus in a new direction.

“The publisher asked me to write about 12 peaks in my life,” Imbarus said. “At that point, I knew my mother had only months to live. I wanted her to read the book, and so I knew it was a race with her time.”

Nine months later, Imbarus gave the story to her mother.

“Before she died, she read the final manuscript and knew that I had signed the contract to have it published,” Imbarus said. Her mother died on the last day of 2008, and the book was published in September of last year.

Imbarus will publish a book on teenagers in the fall of 2011, after 12 years of teaching.

“But there will never be another book like this one. You can only have one memoir,” she said. “Another book will never be of the importance that this one was.”

Meet the author

Pages bookstore will host a reception for Aura Imbarus on Thursday, Feb. 3, at 7 p.m., where she will sign copies of “Out of the Transylvania Night.” Pages is located at 904 Manhattan Ave. in Manhattan Beach. For more information, call (310) 318-0900 or visit http://www.pagesabookstore.com.

On Saturday, Feb. 19, Imbarus will visit the Manhattan Beach Barnes & Noble at 12 p.m. The bookstore is located at 1800 Rosecrans Ave., Bldg. B. For more information, call (310) 725-7025 or visit http://store-locator.barnesandnoble.com/store/2986.

For more information on Imbarus and “Out of the Transylvania Night,” visit http://www.auraimbarus.com.

Local authors can send information about their books to Annie Lubinsky at annie.beachreporter@gmail.comThis e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it

THE BEACH REPORTER

http://www.tbrnews.com

Realismul tragi-comic si „Cobai in Tara Dezamagirilor” de Paul Polidor

Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu

Vernisaj la Galeria de Arta a Bibliotecii Bucovinei

CONSILIUL  JUDETEAN  SUCEAVA

BIBLIOTECA BUCOVINEI

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMaNIA – FILIALA  IASI

LIBRARIILE  ALEXANDRIA

Cu binecuvantarea i.P.S. PIMEN, Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

Organizeaza

EXPOZITIE – INSTALATIE  DE  ICOANE

EIKON – SYMBOLON – EIDOLON

TERAPIE  VIZUALA

De Parintele

EMILIAN  A. GAVRILEAN

Prezinta:

Criticul VALENTIN  CIUCA,

Preot profesor IOAN  IRIMIA,

Psiholog CATRINA  COTOARA

Moderator: scriitoarea ANGELA  FURTUNA

Vernisajul va avea loc joi, 9 decembrie, ora 13, la Galeria de Arta a Bibliotecii Bucovinei

***

Pictorul de icoane isi incepe intotdeauna lucrarea cu o rugaciune: „Tu, Doamne, Dumnezeule, Stapane a toate, lumineaza si indreapta sufletul, inima si mintea robului Tau; calauzeste-mi mainile ca sa pot infatisa cum se cuvine si in mod desavarsit chipul Tau, al Sfintei Tale Maici si pe cele ale tuturor sfintilor pentru slava, bucuria si infrumusetarea Sfintei Tale Biserici”.

O expozitie de icoane crestine ortodoxe este o treapta unica a revelatiei: omul devine ceea ce contempla, asadar se preschimba el insusi in lumina de dincolo, care tasneste din icoana.

Felul in care aceasta lumina datatoare de pace, intelepciune si iubire lucreaza asupra sufletului omenesc este analizat, inca de la inceputurile vietii spirituale si respectiv ale medicinii, nu numai de catre teologi si semioticieni, ci si de catre medicii sau psihologii terapeuti.

Parintele Emilian A. Gavrilean pledeaza nu numai pentru Arta Icoanei ci si pentru Terapia vizuala, prin schimbul de priviri dintre om si Dumnezeu. Autorul avertizeaza, precum altadata Ava Visarion, unul din Parintii Bisericii de la inceputurilor secolului al V-lea, ca iluminarea omului, adica indumnezeira (theôsis), este legata deopotriva de fizica vederii precum si de spiritualitatea vederii.

Expozitia Eikon, Symbolon, Eidolon deschide o noua paradigma a raportarii omului la lumina revelatiei („un intuneric care-ti ia ochii“); pe de alta parte, viziunea autorului – originala, subtila, propunand un exercitiu de salvare a omului prin indumnezeirea vizual – autohipnotica – inchide un arc peste timp, ducand mai departe conceptul marelui Sfant Grigore Palamas (+ 1359), dupa care a participa la energiile dumnezeiesti inseamna a deveni tu insuti, intr-un anume fel, lumina.

Relatia terapeutica dintre privirea omului si privirea divina, relatie care se stabileste in cadrul contactului dintre om si icoana, are valente multiple: Emilian A. Gavrilean pledeaza pentru imbunatatirea calitatii omului contemporan prin optimizarea modului sau de a vedea lumea, dincolo de ochii trupesti, si cu ajutorul ochilor mintii si ai sufletului (Angela FURTUNa)
Despre EMILIAN  A. GAVRILEAN:
Nascut la 19 august 1975, intr-o familie renumita pentru carturarii si artistii prof. univ. Dr. Dimitrie Gavrilean, Nicolae Gavrilean (pictor bisericesc) si George Gavrilean; inca din liceu, autorul participa la pictarea unor biserici si isi face ucenicia alaturi de acesti maestri care il introduc in tainele mestesugului. Mai departe, urmand Colegiul National „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Sectia Pictura, autorul se formeaza si la scoala regretatului maestru Ioan-Carp Fluierici si a doamnei Camelia Rusu.

Intre 1994-1998,  urmeaza cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Iasi, sectia Pastorala, obtinand Licenta in Teologie Morala cu tema ,,Relatia dintre suflet si trup in Teologia Morala’’, sub indrumarea preotului profesor Dr.Gheorghe Popa. Actualmente doctorand al Universitatii de Arta ,,George Enescu”- Iasi, sectia Arte Vizuale.

Cateva realizari, notabile deja, ii recomanda cariera artistica pentru o evolutie in registrul excelentei:

Expozitii personale de icoana in tara:

2004 – Sala ,,Tisa’’a hotelului Best Western Bucovina – Gura – Humorului;

2008 – Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina – Gura -Humorului;

Expozitii personale de icoana in strainatate:

2004 – Ambasada Romana din Polonia – Varsovia;

2004 –Casa de Cultura – Pi?a,Polonia;

2004 – Centrul Cultural Pravoslavnic – Bia?ystok,Polonia.

Lucrari de arta religioasa  decorativa si murala:

2002 – Catapeteasma Bisericii ,,Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil’’, tempera pe lemn,Tolva(Moara) – Suceava;

2006-Catapeteasma Bisericii ,,Pogorarea Sfantului Duh’’, acrylice pe lemn, Vama-Suceava

2007 – Catapeteasma Capelei Militare ,,Sf.Gheorghe si stefan cel Mare si Sfant’’,tempera pe lemn-Botosani;                                                                                                              2007-Capela ,,Sf.M.Mc.Dimitrie’’, al secco ,Capu – Codrului – Suceava;

2009-Catapeteasma Bisericii ,,Sf.Ilie’’, acrilyce pe lemn, Botosana – Suceava;

Lucrari intrate in uzul liturgic al unor Biserici:

Icoane Praznicare pentru:

2002 – Biserica ,,Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil’’, Tolva (Moara) – Suceava;

2003 – Biserica ,,Sf.Apostoli Petru si Pavel’’din cartierul Boureni – Gura-Humorului;

2005 – Biserica ,,Pogorarea Sf.Duh’’, Vama – Suceava;

2006 – Biserica ,,Sfanta Treime’’, Talpa(Candesti) – Botosani;

2007 – Biserica ,,Nasterea Maicii Domnului’’, Mironu – Suceava;

2008 – Biserica ,,Sf.Apostoli Petru si Pavel’’, Berchisesti – Suceava;

2008 – Biserica ,,Sf.Nicolae’’, Spitalul vechi – Suceava;

2009 – Biserica ,,Sf.Nicolae’’, Colacu (Fundu-Moldovei) – Suceava.

Prapuri si Cruci de procesiune pentru:

2001 – Schitul ,,Sf.Treime’’, Pojorata-Suceava; 2007 – Biserica ,,Sf.Ilie’’, Dragoiesti-Suceava; 2008 – Biserica ,,Sf.Parascheva’’, Solonet (Todiresti)-Suceava; 2008 – Biserica ,,Sf.Ilie’’, Botosana-Suceava; 2009 – Biserica ,,Sf.Pantelimon’’, Capu-Codrului-Suceava; 2009 – Biserica ,,Sf.Dumitru’’, Ciprian-Porumbescu-Suceava;

Lucrari in colectii particulare

In tara: Bucuresti, Iasi, Constanta, Botosani, Suceava, Gura-Humorului.

In strainatate: SUA, Canada, Franta, Anglia, Germania, Spania, Italia, Grecia, Polonia.

Angela Furtuna

Biblioteca Bucovinei

Scriitoare, publicista, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

Specialist in Marketing Cultural si PR

Master in Comunicare si PR, Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate

Le journaliste Octavian Curpas

Par Vavila Popovici

Né au mois d`août en 1972 à Oradea en Roumanie, Octavian Curpas est arrivé en Amérique en mars 1997. Il y a travaillé pendant trois ans comme rédacteur en chef d’un journal roumain. Pour commencer, il a choisi la Californie, où il a vécu pendant huit ans, et après il s`est établi dans la ville Surprise en Arizona aux États-Unis. La même année, il s’y est marié avec Roxana.
Par la force puissante de leur travail, les deux époux ont ouvert une affaire dans le domaine de l`immobilier qu`ils continuent à présent. Le19 mai 2009, ils ont reçu le plus beau cadeau de la part de Dieu, leur premier enfant, Janice, un nom choisi par les parents pour sa signification particulière: «Dieu miséricordieux.”
Ecrivain et journaliste, ayant des études supérieures en journalisme, affaires internationales et juridiques, Octavian Curpas est aujourd’hui un nom important des médias. Il écrit avec une grâce particulière et beaucoup de dévouement à plusieurs publications américaines et roumaines; il est rédacteur en chef des publications „Gândacul de Colorado” et  „Phoenix Magazine”. J’ai toujours souhaité que le  journaliste soit un admirateur des lettres, des gens; qu`il ait un caractère agréable, qu`il aime de tout coeur son métier, qu`il soit muni d`une certe vocation et du talent, avec un vif esprit d’observation et de justice et, pas dernièrement,  profondément sensible  à tout ce qui l`entoure.

J’ai toujours cru et je le crois encore, que le journaliste ne doit pas se laisser trompé par les apparences, qu`il  doit garder son discernement dans tout ce qu’il voit, entend ou écrit ; qu`il doit être honnête avec lui-même et avec les autres, sans arrogance, mais plein de dignité, amical, ayant le sens de l`humour, pas rancunier. Il doit avoir le courage, l’audace et l’amour de Dieu. Il doit pouvoir écrire un article bref tout en transmettant un maximum d`informations dans un minimum de mots . Très exigent avec lui-même, mais bien intéressé de rechercher ces qualités dans son âme, au-délà des apparences illusoires.
Nous avons bien trouvé toutes ces qualités chez Octavian Curpas. C`est un journaliste de grand souffle. Nous avons pu constater maints fois , nous le voyons dans d’innombrables interviews, dialogues où il fait preuve et  usage des  qualités que nous venons de mentionner.Il sait avec aisance mettre en évidence des gens spéciaux qui méritent d’être mieux connus. En ce qui concerne la critique littéraire, il est capable de distinguer un bon livre d’un mauvais livre; il peut découvrir certains écrivains introvertis et inconnus, mais auteurs d`un  œuvre littéraire précieux qui mérite l`attention du grand public. Dans ses chroniques littéraires il est capable d`identifier les idées directrices, de mettre en évidence les éléments importants, originaux, les valeurs des oeuvres littéraires approfondis par une réflexion rafinée que lui permet  de trouver des titres très inspirés.
Contrairement à certaines opinions superficielles, Curpas Octavian préfère faire une brève monographie du livre, mettre en lumière les beautés cachées de la création, tout en leur donnant de la brilliance, selon les considérations de Cioran : “Lorsque vous écrivez un livre, vous ne savez jamais quel sort aurait-il. Un livre oublié ou un livre sans écho peut toujours revenir à la vie.”
Vue que la littérature est l’art du mot par lequel les écrivains donnent l’expression artistique de l`imagination, des sentiments, des phénomènes sociaux, la critique littéraire est elle aussi un art et celui qui veut l`exercer  est plus qu`un écrivain, tel Octavian Curpas, un vrai maître artisan des mots, toujours assoiffé de culture.
Je suis convaincu que tous les journalistes du quotidien „Gandacul de Colorado” ont commené leur vie et leur carrière avec enthousiasme, optimisme et de hauts idéaux.
Des années vont passe, mais  nos journalistes seront plus jeunes et plus beaux, parce qu’ils ont cette mystérieuse lumière sur les visages.
Pour finir, j`avoue que nous vivons une grande satisfaction professionnelle et nous sommes fiers d’être votre collègues, car Le Seigneur nous bénisse, IL nous donne la santé et la volonté de pouvoir profiter de tout ce que nous avons accompli ensemble!

ACADEMICIANUL IOAN HAULICA, OMAGIAT LA EL ACASA, IN COMUNA IESEANA IPATELE

– reportaj nonconformist – Era un ceas de toamna insorita, calda si curata, de parca s-au schimbat anotimpurile, cand ne-am imbarcat in masina colonelului in rezerva Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, in frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei iesene. O facuseram din spatele redactiei cotidianului Evenimentul, dupa ce facuseram o mica sedinta pe picior de plecare chiar in sediul Institutului de Cercetari Medicale si Social-Umane care poarta numele regretatului academician Ioan D. Haulica. Cu acest prilej am cunoscut-o si pe gratioasa sa fiica, conf. univ. dr. Daniela Boisteanu, care insa a preferat drumul spre locurile natale in masina presedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era insotit de vicepresedintele Universitatii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fatu, alaturi de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei si academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de doua decenii a reprezentat Romania la Oficiul International al Viei si Vinului, cu sediul la Paris, astazi in varsta de 84 de ani. Cele doua echipaje doreau sa-si omagieze Magistrul acasa la el. Ursitoarele vestede ale toameni insa apar pe negandite si ne tes in minte planuri noi sau vechi, dilemele curand din belsugul multiplelor posibilitati. Sporovaim pe drum despre toate celea, dar fara sa vrem ’’admirand’’ hartoapele prin care serpuiau masinile, dam dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de varsta, care remarca ca traim in trei Romanii paralele: una situata in Evul Mediu, alta in secolul al XIX-lea si ultima in secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam in prima, desi soseaua duce spre Manastirea Hadambu, care pe 8 septembrie a implinit 350 de ani de istorie si spiritualitate, prilej cu care a scos un volum exceptional comemorativ, tiparit cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Mai fusesm aici cu ai mei, familie de tarani gospodari din Comarna si ramasesem mut in fata modernismului care salasuieste in cetatea amplasata intr-un cadru natural de vis. Smerenia crestina ne-a facut si atunci si acum sa nu trimitem ganduri sincere catre mai marii judetului moldav care parca au uitat de existenta locurilor. Curand ne-a dat gand de binete primarul Costica Postarnac, presedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri si-a zdrobit, pur si simplu, ceilalti trei candidati, obtinand un 78,96 % dintre voturile consatenilor, urmatorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam sa aflam, nu cu oarecare uimire, ca edilul sef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine si am discutat pret de mai multe ore cu satenii din Ipatele, ne-am convins ca povestea a fost facila si bazata doar pe fapte, nu pe vorbe.
                                                               *
Mi s-a vorbit mereu in ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Haulica, un fiu al satului iesean Ipatele, despre care spunea mereu ca-i datoreaza educatia de baza si atitudinea fata de munca. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune ca imi pare nu numai o persoana draga, ci un prieten adevarat. Se nascuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumarel, de toamna senina si bogata, fiind primul copil a unei familii de razasi, Dumitru si Marita, oameni aprigi si mandrii, cu credinta in Dumnezeu si dragoste de carte. Atestati de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, razasii nu si-au parasit niciodata pamanturile, chiar daca de nevoie si-a stramutat vatra satului, si-au construit si reconstruit biserica, si-au ridicat prin contributia tuturor primul local al scolii. Legatura intre ei si Dumnezeu este una aparte. Insusi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, marturie fiind, inca din secolul al XII-lea, cronica slavona de la manastirea Ipate. In toate vecaurile, de altfel, au trait calugari si preoti purtand acest nume – Ipate. Crestini ortodocsi, au stiut sa-si respecte stramosii, datinile, traditiile si nu au aderat nicicand la alta religie. Alaturi de biserica, stiinta de carte a constituit o preocupare in viata acestor locuitori, nu foarte bogati. Inca din secolul al XIX-lea si-au trimis copii la scoala, pentru a deveni preoti sau invatatori. Din 1870 avem prima foaie matricola a preotului Gheorghe Mogos, absolvent al Seminarului de la Husi. Din acelasi an functioneaza prima scoala de patru ani la care si-a inceput drumul in viata invatatorul Ioan Haulica. Absoolvent al Scolii Normale de la Iasi, el va construi primul local al scolii si impreuna cu fetele sale, vreme de 40 de ani va pastori generatii de invatacei. Unii dintre ei au ajuns invatatori, ceferisti, avocati, ofiteri. Printre acestia s-a aflat si Nicu Haulica.
Academicianul de mai tarziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor si intelepciunea cartilor in tinda bisericii Sf. Nerculai, sub obladuirea preotului Ion Leustean si a presviterei Elena Leustean, invatatoare, popositi de putina vreme in sat de pe taramuri vasluiene, parintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasa din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte si cu evlavie intru cele sfinte, invatacelul a fost atras de timpuriu de cele duhovnicesti, cantand alaturi de dascali la strana si grijind de randuiala in Sfanta Biserica, fapt pentru care, mai tarziu, parintele paroh a staruit pe langa tatal sau sa-si dea baiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iasi. Primul om insa care i-a marcat drumul in viata este socotita a fi fost Ortansa Haulica, invatatoarea lui, care ’’certandu-se groaznic’’ cu Mitrita Haulica, a reusit sa-l convinga pe acesta sa-si lase copilul sa se faca preot. Tot ea l-a insotit la Iasi pentru a sustine examenul de admitere. Pentru ca i-a nesocotit cuvantul, atunci, in Iasi, pe strada Uzinei ’’a primit o palma pe care si-o amintea cu nostalgie si recunostinta si la 85 de ani’’. A reusit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar stiinta l-a atras mai mult decat haina preoteasca. La sfarsitul verii, dupa cosit si secerat, mergea la Iasi pentru a sustine examenele de diferenta la Colegiul National de unde a obtinut si diploma de bacalaureat, in 1943. Divinitatea l-a ajutat din nou si tatal sau accepta sa urmeze cursurile unei facultati, cea de Agronomie, sperand sa acopere dealurile satului natal cu vii si livezi. Pleaca la Iasi pentru a se inscrie, dar fiind anii razboiului, circulatia trenurilor era perturbata. Invelit in suba de ceferist a unui consatean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iasi. Trenul mergea spre frontul de est, coboara in gara Nicolina si rateaza cu o ora inscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consatean ceferist si o ora intarziere au hotarat destinul celui care avea sa devina membru al Academiei Romane. El n-a uitat nicicand cum in dricul verii, la seceris, neveste si fete laolalta, culcau graul, manunchi dupa manunchi, pe miriste si se inganau in cant cu glasul ciocarliei ce-si inalta ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile si cu invataturile sale, tanarul cercetator a purtat in suflet si in gand dragostea de casa parinteasca si de satul natal, dupa cum spunea in cuvantul sau, deosebit de cald, invatatorul Sava Petrovici Constantin.  
Fiul de taran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treapta a stiintelor medicale, valoarea sa fiind apreciata de comunitatea stiintifica medicala si nu numai, romaneasca si straina. Astfel, numeroase societati stiintifice medicale si academii din Romania si de peste hotare s-au simtit onorate sa-l desemneze ca membru. In 1949 a absolvit Facultatea de Medicina, fiind repartizat in calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie si Fiziologie din cadrul I.M.F. Iasi. Intre 1953 si 1964 a lucrat cercetator in cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferentiar la Institutul de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane din Bucuresti, unde a lucrat cercetator stiintific timp de 12 ani si sef de sector, dupa cum isi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepresedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni Iasi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizarile sale profesionale. Asta desi urmase stagii de specializare in SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania si Franta. In 1963 ajunsese doctor in stiinte medicale, revenind prin concurs conferentiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iasi, iar cinci ani mai tarziu isi adauga la cartea de vizita titlul de doctor docent. In anul universitar 1969-1970, il gasim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societatii Internationale de Studiu al Creierului, al Societatii Europene de Chirurgie Experimentala, al Societatii Europene de Studiu a Pinealei, al Federatiei Mondiale a Oamenilor de Stijinta, al Societatii Internationale de Stiinte Fiziologice, al Fedearatiei Europene de Fiziologie, al Societatii Neurostiinte, al Societatii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societatii de Medici si Naturalisti din Iasi si ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spatiul tipografic pus la dispozitie. Timp de patru ani, intre 199-1994, a condus Societatea Medicilor si Naturistilor din Iasi, apoi a fost membru fondator, vicepresedinte si apoi presedinte de onoare al Societatii Romane de Stiinte Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai incolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Romane, paralel cu membru al Academiei de Stiinte Medicale, la ultima fiind o buna bucata de vreme vicepresedinte. Onorat in 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Ovidius din 2003, pe care seful catedrei de Genetica din cadrul Facultatii de Medicina iesene il refuzase din modestie in urma cu doi ani. Si cei de la UMF Targu Mures sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler in 2002, are cercetari prezentate in aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate si studii, dar elaborase si doua tratate de Fiziologie umana la distanta de un deceniu, in 1989 si 1999. Trei dintre cele sapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Romane: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 si Transmiterea sinaptica-1999. Dupa ce a obtinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut in nefiinta prea devreme, la 13 mai anul acesta, lasand in urma tristete in randul studentilor, colaboratorilor cu care a lucrat. A plecat intr-o zi senina de mai, cu campul inverzit si ciresii troieniti de floare, salasluind acolo sus, in ceata sfintilor si veghind din inlaturi la bucuriile si neimplinirile romanilor. De aceea se doreste ca in fiecare an, in data de 29 octombrie, cand este ziua sa de nastere, sa fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreste initierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-si doreste sa urmeze o facultate din cadrul Universitatii Apollonia, bursa finantata din fondurile proprii ale administratiei locale. De mentionat si ca, cel considerat cel mai bun fiziolog din tara, a fost in ultimii ani de viata profesor consultant la Universitatea de Medicina si Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
Profesoara Georgeta Boaca, directoarea scolii comunale, tinea sa sublineze ajutorul pe care Ioan D. Haulica l-a dat consateanului Mircea Ciubotaru, la aparitia monografiei comunei, cel care mentiona ca ’’intoarcerea la obarsie este componenta a unei filozofii a vietii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generatiile actuale sau viitoare, dar si de intreaga comunitate, de aceea poate nu exista bucurie mai mare decat atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Sa vad ce voi putea realiza, pentru ca fiecare clipa ne atinge si ultima ne doboara’’  scolii cu clasele I-VIII din Ipatele, in fata careia se va ridica curand si un bust al academicianului. Ioan D. Haulica are peste 50 de ani de activitate stiintifica fructuoasa, de rezonanta mondiala, sute de participari la congrese si sesiuni stiintifice cu rapoarte, comunicari, postere sau mese rotunde. A adus contributii originale la fiziologia si farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenala (creier, hipofiza, epifiza, cord, vase si glob ocular al mamiferelor), identificarea si rolul fibrelor nervoase purinergice din maduva, trunchiul cerebral si hipotalamus, rolul modulator al endoteliului si oxidului nitric in reactivitatea vasculara, rolul epiteliului traheo-bronsic in reglarea bronhomotricitatii, rolul pinealei in reactii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
Cele trei valente ale locuitorilor din Ipatele s-au impletit in personalitatea lui Nicu Haulica. Recunostea senin, de cate ori avea ocazia, obarsia, aici unde ’’isi incarca bateriile’’. Educatia primita in familie si faptul ca nu a uitat niciodata de unde a plecat l-au ajutat sa urmeze drumul drept in viata. Revenea cu placere de fiecare data cand programul incarcat i-o permitea si participa din interior la toate evenimentele familiei si ale comunitatii. De cate ori a fost nevoie a intervenit in favoarea sau pentru ca satul sau natal sa-si continue existenta: mai intai in 1968 la prietenul sau, Virgil Trofin, cand Ipatele a ramas comuna si in 1990 cand a redevenit comuna. Este ctitor al noii biserici, avand un rol hotarator la terminarea lucrarilor si la sfintirea acesteia. Profesor pentru intreaga lume, pentru consatenii sai a ramas, mereu, doctorul Nicu Haulica, cel care ii alina pe patul de suferinta, intervenind pentru ei ori de cate ori a fost nevoie. Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenti sau sesiunile unor congrese mondiale de medicina ii tremura vocea atunci cand trebuia sa vorbeasca in fata consatenilor. Pentru cei din mijlocul carora a plecat, a ramas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’badie’’, stia sa-i asculte, avea timp si rabdare pentru a le afla pasurile. Intrebat in vara anului 2009 care-i sunt titlurile stiintifice a raspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goala, legata de coada unui caine’’ si a intins firesc, modest, o carte de vizita pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Romane. ’’Asta conteaza mai putin, e mai important sufletul omului’’ a adaugat. Dupa cum s-a relevat mereu, pret de peste cinci ore, pana tarziu in seara, la manifestarile la care am fost invitat la Ipatele, radacinile si sufletul dumnealui au fost si vor ramane intotdeauna, ancorate in pamantul in care si-a inmormantat stramosii.
In cuvantul de deschidere si de evocare a personalitatii academicianului Ioan Haulica, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costica Postarnac, inginer de profesie, n-a uitat sa aminteasca faptul ca vorbeste despre un om de o rara modestie, provenit dintr-un loc bogat in istorii, care au fost odinioara, sunt si vor fi in tinuturile de aici, de pe Vilna si Stavnic, din Tara de Jos a Moldovei. De aproape si de departe, pe oriunde l-au purtat cararile vietii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat si pentru oamenii dintre care s-a ridicat, intinzandu-le totdeauna o mana de ajutor, dandu-le un sfat ori intervenind pentru tamaduirea suferintelor lor trupesti sau sufletesti. Te intampina totdeauana cu bunatate si blandete, cu fruntea luminoasa si chipul inflorit de un suras tainic, aidoma unui satean batran si intelept, gata oricand sa-ti aline durerea si tristetea. Multi dintre fii satului ii datoreaza reusita, mai ales ca toti l-au avut ca model si si-au dorit sa-l urmeze. ’’Motiv, asa cum spunea primarul Postarnac, pentru care cu totii avem obligatia sa-i multumim si acum, chiar daca am facut-o si cand era in viata’’. Sa nu uitam ca Ioan Haulica a fost initiatorul constructiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, initiator si sustinator a aparitiei in anul 2000 a Monografiei comunei, scoasa de profesorul Mircea Ciubotariu, initiatorul si finantatorul constructiei Monumentului Eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale din curtea bisericii noi, indrumatorul copiilor satului in accesarea diferitelor forme de invatamant. Deosebit de tonica a fost si interventia altui participant la manifestare, vicepresedintele Consiliului Judetean Iasi, tanarul si charismaticul pesedist Constantin Adascalitei.
                                                              *
La acest ceas omagial, fandurile celor prezenbti, s-au mai indreptat cu intreaga gratitudine spre parintele Ion I. Leustean, care vreme de 55 de ani a pastorit duhovniceste intreaga obste a crestinilor ortodocsi din Ipatele. Nascut la 5 februarie 1910 in comuna vasluiana Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Husi, pe care l-a absolvit printre cei merituosi, fiind hirotonit in 1933 si repartizat in parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost inconjurat cu dragoste si devotament de sateni, inclusiv in momentele sale de restriste, ca acela din 1947, cand a fost arestat si dus la Vaslui. Un grup de enoriasi, condus de Dumitru Haciu, riscand represiuni din partea autoritatilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledand pentru nevinovatia preotului lor. Implicarea preotului in viata satului o dovedeste intreaga sa activitate desfasurata in cadrul Cercurilor Pastorale, a serbarilor si manifestarilor culturale care aveau loc in comuna, implicarea sfintei sale in fondarea Cooperativei de Consum si a Bancii Populare din Iaptele, careia i-a fost presedinte pana la desfiintare. Meritul insa care-i marcheaza intreaga sa activitate profesionala, este determinat de faptul ca in timpul pastoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept. Trecerea la cele vesnice a preotului Ion Leustean s-a petrecut in urma cu doua de ani, la 13 iunie 1989, sfinta sa dorindu-si ca ramasitele pamantesti sa ramana in satul si intre oamenii pe care i-a iubit atat de mult, si carora le-a daruit neconditionat intreaga sa viata. Preuteasa Elena Leustean s-a nascut la 12 ianuarie 1910 intr-o familie de tarani din comuna vasluiana Zapodeni, a urmat scoala primara in satul natal, apoi a fost eleva a Scolii Normale din Bacau, pe care a absolvit-o in 1934, fiind numita invatatoare in comuna Ipatele, mai intai in satul Slobozia, iar din 1945 la scoala primara din satul de centru. Timp de 18 ani, cat a slujit la catedra, a facut dovada unei temeinice pregatiri profesionale, muncind cu daruire si abnegatie, pregatind pentru lume si viata un numar impresionant de copii, S-a stins din viata, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor carora le-a pus pentru prima data condeiul in mana. Vasile Postarnac s-a nascut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor  Grigore si Marita, casatorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca sa fie inmormantat in 1988. Dupa cursul primar facut in satul Slobozia, urmeaza cursurile Scolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale scolii de 10 ani din comuna Scheia. Si-a inceput activitatea in administratia publica locala inca din perioada anilor 1970, ocupand functia de primar pana in 1984, un an mai tarziu fiind viceprimar, pentru ca, pana la pensionarea din 1987, sa indeplineasca atributiile de agent agricol. In timpul cand a fost primul gospodar al comunei s-au pus caramizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judetean Scanteia-Ipatele, a fost electrificata o mare parte a satului, au fost construite si renovate scoli si gradinite in satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a nascut la 3 iulie 1940 in orasul vasluian Negresti, fiu al agricultorilor Gheorghe si Maria, casatorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. Dupa cursurile primar si general urmate la Scoala  din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iasi, lucrand in invatamant pana in 1970, an in care este promovat secretar al comunei, functie indeplinita pret de trei decenii, perioada in care s-a dedicat solutionarii problemelor si sprijinirii concetatenilor in rezolvarea acestora. La manifestarile de la Ipatele, se spune ca scurta prezentare nu este pe masura activitatii desfasurate de el. Celor patru mentionati in acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la fata locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, intrunit in sedinta ordinara din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetatean de Onoare. Tot post-mortem, a primit acelasi tilu academicianul si savantul de renume mondial, Ioan D. Haulica. Cu titluri de Cetateni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensati Ana Haulica, sotia academicianului, conferentiar Daniela Boisteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, presedintele Universitatii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, directorul Institutului de Cercetari ’’Ioan Haulica’’ Iasi, PS Calinic Botosaneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, Staretul Protosinghel Nicodim Gheorghita, de la Manastirea Hadambu, Preotul Protopop Vili Dorosinca.  Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bacu, Cuza-Voda, Alexesti, din cele 940 de gospodarii ale comunei Ipatele, si-au onorat nu numai celebrii inaintasi, ci si invitatii de marca avuti. 
                                                          *
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pilda, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat in urma cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o pastreaza in suflet, ca si Iasiul deopotriva, a inceput prin a spune asistentei ca singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros ca participa la aceasta zi a recunoasterii si recunostiintei, de mare semnificatie nu numai pentru Iasi, cat pentru intreg rotundul romanesc, de aceea inscrie data cu majuscule in traseul vietii sale. A tinut sa salute prezenta condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat sa multumeasca Parintelui Protoiereu care a facut legatura intre Pamant si Cer. Cuvinte aparte a avut si pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten si care cauta bine sa faca bine, de neuitata fiind prezenta acestuia la Bucuresti la patul de suferinta al academicianului Ioan Haulica. Universitatea Agronomica ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a pastorit-o ani buni, se lauda si cu actualul primar Costica Postarnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilica, actualul edil al ipatenilor fiind cel care transpune cu claritate in viata cuvintele cunostiinta si constiinta. Sigur, n-au fost uitati toti cei care au plecat din lumea cu dor in lumea fara dor, cel mai pomenit fiind academicianul Haulica, bunul sau prieten, care avea un manunchi de calitati, de aceea a indemnat asistenta ’’sa faceti ceva pentru a ramane’’. La fel de inflacarate au fost cuvintele colaboratorului sau de peste doua decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat sa le reaminteasca ca formau un grup de cercetatori inainte de Revolutie care veneau la 7,30 in institut si ieseau la 22,00 cu toate restrictiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a parut si motto-ul afisat in biroul celui comemorat astazi, ’’Sa nu incerci sa te opresti si sa-ti tii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea si poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Ma odihnesc de munca prin munca’’. Si Napoleon avea o maxima apropiata, anume ’’Vorbeste putin, dar adevarat’’. Plin de emotie a fost ceea ce s-a petrecut intr-o buna zi, cand academicianului Ioan Haulica, o batrana, drept multumire, i-a sarutat mana. Pentru omul cetatii, cel foarte primitor, nerefuzand pe nimeni, era incununarea unei vietii, inceputa cu o perioada lunga cand se odihnea in podul universitatii. Mai apoi savantul si cercetatorul numarul 1 al romanilor in materie de Fiziologie, respectandu-si principiile, in pofida oprelistilor politice ale vremii, a avut curajul sa-l invite la un Simpozion International la Iasi chiar pe celebrul George Palade, care era in dizgratia autoritatilor, mai ales dupa ce ginerele lui Malaxa plecase in America. De notat si angajamentul realizarii unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Haulica, cuprinzand studiile sale in domeniile eticii si sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma sa apara sub egida Institutului care-i poarta numele din cadrul Universitatii ’’Apollonia’’. Nu intamplator am lasat la urma cuvantul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestarilor de la Ipatele, dar si sprijinitorul aparitiei cu cativa ani in urma a monografiei comunei.
Multumind preacucernicilor parinti asistenti, vorbitorul si-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu in Academie, intitulat ’’Elogiu satului romanesc’’, facand un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat in centrul sau de un patrulater aparte: biserica langa scoala, scoala langa Caminul Cultural, Caminul Cultural langa Primarie. De aceea astazi sunt comemorati, poate, un primar si un secretar, un preot si sotia acestuia, invatatoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor institutii in spatiu nu a fost intamplatoare. S-a vorbit din nou de valoarea stiintifica si didactica a activitatii Profesorului Haulica, forta sa de exemplu, valentele OMULUI, personaj si atunci si acum de o delicatete aparte, plus un anume simt taranesc, de o frumusete aparte. Interesant este ca nu a facut cursuri cu academicianul, acesta predand la o facultate paralela cu aceea urmata de presedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Stiintific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale intelepte erau si o serie de proverbe de genul ’’Boul se leaga de coarne si omul de limba’’ sau ’’Sacul gol nu sta in picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumusetea slujbei tinute in comemorarea academicianului, cat si interventiile deosebit de inspirate, in timpul acesteia ale unui pusti cu ochii stralucitori, pe nume Tudor Papa, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
                                                          *
Chiar daca Romania ne trateaza astazi ca o mama vitreaga, asemenea momente, precum cele intamplate intr-o zi de toamna tarzie la Ipatele, pe meleagurile iesene, dovedeste ca nu suntem numai o tara furata zi de zi, chiar daca multi dintre noi s-au simtit minoritari in aceasta istorie. Comemorarea academicianului Ioan Haulica si al celorlalti la care am asistat, intr-o lume normala, cu subiect si predicat, dovedeste ca pamantul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar daca traim vremuri in care mugurii putrezesc pe ramuri, inca de cand apar. Asta pentru ca acum se iese din scena la nevreme. O cultura care isi permite sa ignore valorile adevarate e o cultura minora si iremediabil provinciala. De aceea, din coltul de pagina care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de batalie precum cei invocati in acest reportaj neconventional, vom lupta impotriva balcanismului romanesc, care militeaza impotriva spiritualitatii rurale a Romaniei. Semneaza, pentru toate relatate, un jurnalist din tara celor ce nu cuvanta, care se numeste
                                                           Pompiliu COMSA

Fostul director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: "Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost"

Autor: Alex SAVITESCU
“It ain’t over until the lady sings. “Puneti dvs., anglofilii, atributul potrivit doamnei. Caci doamna solista de la Opera vrea sa devina personaj principal al intilnirii dintre publicul iesean si Ioan Holender, dindu-se de ceasul mortii si al institutiei pe care o reprezinta. “Va vaitati, dar nu faceti nimic!” , tuna vocea baritonala a lui Ioan Holender.

Stop-cadru: auditoriu numeros si curios, venit sa-l asculte pe unul dintre romanii care se asaza, ca o virgula intre subiect si predicat, intre fatalism si “hai sa schimbam ceva! “. O alta doamna, pictata de data asta de Balasa, pare sa scape din miini toata galaxia iubirii din “Aula Magna” a Universitatii iesene. Iar el, Holender, pare sa stie cum s-o aduca la loc, dar, pur si simplu, asta nu e treaba lui. Doamna?

Cartea dvs. de memorii se numeste Nu am terminat inca. Sint oameni de 20 de ani, care nu ar face niciodata promisiuni atit de raspicate. Unde va gasiti energia?

Afirmatia nu am nascut-o eu. “Ich bin noch nicht fertig” este o afirmatie pe care editura a gasit-o intr-o opera. Si asta este Capriccio de Strauss, in care directorul de teatru spune, la un moment dat, aceasta propozitiune: “Inca nu sint gata! “. Ar fi un titlu pe care il consider just pentru tot ce fac eu acuma.

Ar fi o traducere mai corecta.

Da, ar fi si o desemnare mai corecta, chiar si mai corecta decit in limba germana, a tot ceea ce fac acum. Si poate v-as si sfatui sa vorbim mai mult despre ce fac acum, in loc sa vorbim despre tot ce am facut. Aicea, toata lumea ma priveste ca “directorul Operei din Viena”. Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost, iar indeletnicirile de acum nu sint mai putin importante.

Nu sinteti mai putin decit ati fost, tocmai de aceea va propun sa vorbim despre omul Holender. Ati facut acum citiva ani o declaratie care poate parea paradoxala: anii de studentie de la Politehnica v-au ajutat in cariera dvs. in domeniul artei. Cum vine asta?

Este o analiza obiectiva si, fiind constient de teroarea si de frica, si de toate cele rele care au fost, totusi trebuie sa vad si lucrurile bune de atunci din invatamint si din arta, si din cultura. Sub presiune, da! Dar nisele, partile in care puteai sa te exprimi au fost si ele prezente si am stiut sa profit de ele. Nu ma consider un criptocomunist, daca spun ca am invatat, in Romania, foarte mult in acea vreme, la Politehnica, unde am avut profesori exceptionali. Si nu toti cei care au avut succese si au facut o cariera profesionala pina in 1989 trebuie pusi acum la perete. Si nu trebuie considerati acum criminali si dusmani si scosi din toate posturile. Si asta pentru ca n-au fost disidenti. Oamenii nu s-au nascut pentru a fi eroi. Oamenii traiesc pentru a supravietui si nu poti sa-i condamni ca au continuat profesiunea si ca s-au acomodat situatiei. Aici, nu sint de acord sa cauti ce a facut unul inainte de 1989. Sa-l condamni daca a facut, intr-adevar, din proprie initiativa lucruri pe care nu trebuia sa le faca. Atunci, oamenii astia sint criminali si sint de o moralitate care astazi ii scoate din circulatie. Dar asta este vinatoarea, asta este continuata de 20 de ani si unii o vor continua: cu asta nu ajungem mai departe.

Cum ati ajuns sa fiti autorul acelei revolte din facultate, din cauza careia ati fost apoi exmatriculat din sistemul universitar, pus cu fata la zid, acuzat de colaborationism?

Eu nu vreau sa ma fac mai important si sa ma fac erou, ceea ce nu am fost. Imi amintesc perfect de ziua aia din octombrie, cind mergeam la un colocviu de teoria mecanicii, cu un lector de care mi-a fost frica, care era si un om de partid. “Nu se tine colocviul, este o sedinta!” , mi s-a spus. Eu am fugit in general de aceste sedinte, dar atunci eram foarte bucuros ca se intimpla asa ceva. Am intrat in sala mare a Politehnicii si, imediat cum am intrat, am simtit atmosfera, nestiind de dinainte ce e acolo – sedinta o pregatisera, din motive politice, studentii din anul al V-lea. A fost nu o rascoala, dar un protest. Si s-au spus lucruri acolo. Si nu stiu ce m-a apucat ca sa vorbesc, fara sa ma gindesc. Dar, stind sub dictatura si sub presiune, se deschide un mic ventil si tisneste dorinta instinctiva a oamenilor de a se pronunta si de a spune lucruri interzise. Si am spus primele cuvinte: “Daca aici sintem acum in aceasta atmosfera incarcata, in aceasta atmosfera pre-revolutionara…”. E!

“Pre-revolutionara” – ala a fost cuvintul care v-a atras nenorocirea.

Exact! Eu ii inteleg pe cei care m-au pedepsit pentru ca, intr-adevar, daca nu dai imediat cu ciomagul in ei, treaba asta devine din ce in ce mai mare. Asta nu am stiut eu atunci, ca era pe timpul revolutiei din Ungaria, si frica celor de la putere a fost ca revolta asta studenteasca va lua alte forme, apropiate de cele din Ungaria. Si dupa aia au venit represaliile normale, daca ti-ai deschis gura intr-un sistem de dictatura. Daca as fi gindit si as fi stiut ce urmari vin, nu stiu ce as fi vorbit, daca as fi vorbit.

Cum au trecut parintii dvs. peste toti acei ani? O matusa, victima a Pogromului, un bunic de-al dvs., disparut dupa ce fusese trimis la Canal, dvs., exmatriculat din facultate…

Foarte greu. Eu totdeauna am avut “origine nesanatoasa”: pina in ‘45, am avut “origine nesanatoasa”, iar dupa aceea, iarasi, “origine nesanatoasa”, pentru ca nu fusesera muncitori.

Ci proprietari ai unei fabrici de otet si marmelada.

Da, nu o fabrica mare, si nici nu au fost bogati, dar au fost burghezi. Dar am ajuns student, pentru ca un an de zile am lucrat pe tramvaie. S-a si scris la Viena povestea asta, ca “a condus tramvaie in Romania si acum conduce Opera noastra”. Da! Asa e. Am condus si tramvaie in Romania, dar nu ca vatman am devenit directorul Operei din Viena.

In ce ani ati condus tramvaie?

Intre 1952 si 1953. Dar nu am fost vatman in circulatie, ci in vagoanele de reparatie. Dar, in filmul ala pe care l-am facut la Timisoara si care a si fost premiat la Bucuresti (premiul APTR – 1999, n.r.), Holi, am condus din nou tramvaiul. Cei care au facut filmul au avut iscusinta sa ma roage sa reconduc tramvaiul. Si tot ce am spus, tot ce am vorbit a fost filmat in timp ce am condus. O chestie frumoasa.

Ati ajuns apoi antrenor de tenis in frac, intr-un frac al tatalui, ciuntit si adaptat. Cum de i-ati luat fracul?

Ha, ha, ha! Pai, ce sa mai faca el cu fracul pe vremea aia? Nimic, ca era imbracaminte de dusman de clasa! Am zis ca tai fracul ala si imi fac pantaloni scurti din el. Astea sint simboluri, totusi: “Ia uite unde a ajuns baiatul lui Holender si nepotul lui Donhelm!”. Donhelm, bunicul meu, a fost o figura de om instarit, vindea stofe. “Uite unde a ajuns familia asta, baiatul asta stropeste terenul de tenis in frac!”

Spuneati mai demult ca plecarea spre Viena a fost marcata de plins: tatal dvs. plingea de bucurie, dvs. de necaz. De necaz, dupa toate pe care le-ati patimit aici?

Da, pentru ca m-am simtit rupt de limba mea, rupt complet. Am plecat de nevoie, si nu de voie. Stiam ca plec ca un om ratat, la 24 de ani, un om care nu stie nimic, care nu e nimic, care nu a invatat nimic. “Ce fac eu cu 24 de ani, in lumea capitalista? ” Bine, si propaganda asta isi facuse efectul. Si am ramas la Viena. La 24 de ani, Viena mi-a displacut profund: pe strada erau curve, prostituate, decadere, Coca-Cola, eu sarac, ei bogati, si am continat sa fac pe omul de stinga.

Si cit v-a tinut?

Mult! Mult! Mult! Stii, devii fericit, te impaci cu viata, cind esti respectat, oriunde ai trai, daca primesti o anumita consideratie pentru ceea ce faci. Eu am primit multa consideratie, pentru ca am stiut lucruri pe care ei nu le stiau. De exemplu, literatura rusa: eu am cunoscut-o pentru ca, de nevoie, am invatat-o. Apoi, operele rusesti: eu le-am stiut, aia nu! Stanislavski, regiile rusesti… Si, stii, intotdeauna exista un interes si o curiozitate a unei parti pentru o alta parte pe care ei n-o cunosc: Brecht, Capitalul de Marx – eu le-am cunoscut. Ei, si asa am inceput acolo. Asa am fost atras de teatru. Dar nu am putut sa traiesc din asta, si atunci mi s-a spus: “Eee, daca ai avea voce!” … Si am zis: “Pai, eu am cintat la Timisoara si am luat si lectii de canto”. Am facut aceasta incercare (admiterea la Conservator, n.r.), si, cind mi-au dat bursa, mi-am zis eu, educat in spirit comunist: “Daca imi dau bani capitalistii astia, inseamna ca e ceva aici!”.

La Viena v-ati luat viata de la capat. Cind v-ati indragostit de opera?

Absolut, la Timisoara, la Opera si la Teatrul de Stat, prin ansambluri, prin repertoriile facute, prin artistii care au fost. Sotii Moruzan, Dinu Gherasim, Gheorghe Leahu – toti au fost zeii mei, asa cum astazi ii admir pe Domingo si pe Pavarotti. “Pavarotti”-i mei au fost cintaretii din Opera din Timisoara. De aia stiu ce rau e cind aceste teatre si opere – ca tot sintem la Iasi – nu fac spectacole, pentru ca pierzi publicul, pierzi o generatie care se dezobisnuieste de a se duce la opera. Si ei vor sa se duca intr-o cladire care e inchisa de ani de zile. Asta e o crima! E o crima fata de tineretul care creste in orasul asta si nimeni nu se sinchiseste, si pe nimeni nu deranjeaza. Nici un ministru al Culturii din Romania nu este deranjat ca, de ani de zile, cladirea Teatrului National din Iasi e inchisa. Acest fatalism este ingrozitor!

De care dintre marii artisti pe care i-ati adus la Viena va simtiti cel mai aproape?

Chestiunile private si apropierile mele nu sint asa de importante. Eu am fost prieten foarte apropiat, intr-adevar, de Ludovic Spiess, care a murit acum citiva ani si care a fost directorul Operei din Bucuresti. Simpatii am avut pentru multi si am adus aproape trei generatii la Viena, in activitatea mea de agent teatral, de la cei care nu mai cinta – Dan Iordachescu, David Ohanesian, pina la Ileana Cotrubas. Ea cred ca e cea mai importanta artista din istoria Romaniei, incomparabila cu altele, cu divinele dive ale mediatizarilor in Romania. Aceasta fata, cu o calitate absolut iesita din comun, a facut o cariera scurta, dar, de cele mai multe ori, exceptionala. Si au fost si altii, care n-au avut posibilitatea sa iasa pina atunci, daca nu ar fi fost conditiile politice de asa natura.

Va intreb, dupa 19 ani de condus un simbol al Austriei: munca de director al Staatsoper presupune si calitati de politician?

Acum trebuie sa va intreb eu ceva: ce intelegeti prin politician?

Capacitatea de a sublima si opiniile stingii, si ale dreptei, si ale tuturor celor care vor sa transforme o institutie de asemenea anvergura in propriul lor capital electoral.

Postul de director al Operei din Viena este asa de periculos si asa de periclitat, si asa de expus criticii pozitive sau negative, incit, daca acolo lucrurile merg cit de cit bine si politicienii nu au probleme din cauza asta, atunci ei te lasa sa-ti faci treaba. Cred ca de asta mi s-a si prelungit mandatul de patru ori: “Sint lucrurile in ordine acolo? Hai sa-l lasam pe Holender sa-si faca treaba, ca lucrurile acolo sint in ordine, si economic, si artistic! Si de ce sa ne incurcam cu altii, ni-i simpatic, e roman, simpatizeaza foarte mult si Austria, ne critica si pe noi, a adus o serie intreaga de lucruri care nu ne convin, ne tot reaminteste perioada ‘38-’45, pe care noi ne facem ca nici nu a existat, pentru ca noi am fost invadati de nemti”… Si eu le-am zis-o, ca nu au fost invadati, ci au facut-o de buna-voie…

Si nu v-au iubit pentru marturisirea asta…

Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: “Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera! “… “Slava Domnului ca asta nu se mai baga! ” Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in “The Times” si “New York Herald Tribune”. Deci notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: “De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii! “. Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala “Gustav Mahler”.

Asta inseamna ca austriecii nu sint sinceri cu istoria lor, nici “la bine”, nici “la rau”? Sint tentati sa-si duca valorile in purgatoriu, la fel cum ati constatat si dvs. ca fac romanii, iesenii, cu cladirile istorice?

Sintem rude indepartate… E ceva!

Ce sfaturi le-ati da managerilor de institutii culturale din Romania?

Daca ei nu sint patrunsi si daca nu conduc aceste institutii cu dragoste si iubire, si respect fata de artisti… Succesele mele le-au facut altii, dar eu am ales artistii! Daca aveti colaboratorii pe care trebuie sa-i aveti si daca ai cunostinte profesionale suficiente, important este ce joci si cu cine joci. Asta intereseaza, asta conteaza, asta e tot! Daca stii ce repertoriu sa alegi si cu cine, si daca lucrurile acestea sint interesante, daca stirnesc curiozitate, e suficient. Nu trebuie sa stii de ce iti place, dar trebuie sa pleci impresionat. Te duci si spui: “Prietene, ma, ai vazut spectacolul?”. “Nu, dar eu stii ca la Opera nu ma…” “Ma, da’ asta tre’ s-o vezi!”

Sa creezi reflexe si legaturi in rindul publicului.

Asta e important! Nu-i spunem propaganda, ci “propaganda din gura-n gura”. Asta e cel mai important! Dar, vedeti, la noi au disparut criticii, n-au un ecou, asta e cel mai trist lucru: mai bine sa fluieri artistul, decit sa nu se intimple nimic. Iar la noi nu prea se intimpla nimic.

Astazi, realizati o emisiune de radio si sinteti in continuare implicat in proiecte prin toate colturile lumii. Exista vreun vis neimplinit al baiatului blond de la Timisoara?

Pe asta v-o zic in premiera: din decembrie, sint angajat la un post de televiziune, pentru doua magazine de cultura pe care le fac din tara, dar si din strainatate. Si incep la Milano, cu spectacolul de deschidere de la Scala. Am posibilitatea sa talmacesc ceea ce fac altii: asta inseamna ca nu sint gata! Asta inseamna ca sint ascultat, pentru ca, altfel, dumneata nici n-ai vorbi acuma cu mine.

——–

REPERE:

» Nascut pe 18 iulie 1935, la Timisoara

» Cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena: 1 aprilie 1992 – 30 august 2010

» Consilier al Metropolitan Opera din New York, presedinte si director artistic al Festivalului “George Enescu” de la Bucuresti

» Premii si distinctii: Ordinul Artelor si Literelor din Franta (1999), Medalia de onoare in aur a orasului Viena (2010), Cetatean de onoare al oraselor Cluj si Timisoara, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti, Sofia), Marea medalie de aur pentru merite a Republicii Austria (2002), Medalia de aur “Franz Schalk” a Orchestrei Filarmonice din Viena

» Carti publicate: Ioan Holender. Viata directorului Operei de Stat din Viena. Autobiografie (2001), Inca nu sint gata! (2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro

SCRIITOAREA MIHAELA CRISTESCU PREMIATA DE SOCIETATEA LITERARA «NEW WRITERS’ GROUP» DIN SYDNEY

Sambata, 8 octombrie 2010, la „Connect Studios” din Paramatta – al doilea centru comercial al orasului Sydney –  in prezenta unui public numeros, a avut loc decernarea „Premiilor pentru literatura 2010” a „New Writers’ Group”. Premiul trei a fost acordat scriitoarei de origine romana Mihaela Cristescu pentru lucrari scrise in limba engleza.

New Writers’ Group este o societatea literara de prestigiu din Sydney, care are ca scop promovarea literaturii australiene contemporane. Majoritatea membrilor sunt consacrati domeniul scrisului si au publicat lucrari in diferite reviste literare, pagini de internet sau carti.

Revista „ZineWest” – organizatorul evenimentului

Pentru concurs au fost selectionate 30 de lucrari. Membrii juriului a fost compus din personalitati literare proeminente ale „New Writers Group” (www.nwg-inc.com). Premiile au fost inmanate de Fiona Wright, editor al revistei  „Heat” si al publicatiilor „Giramondo Books” si de Sue Crowford, editor al revistei „ZineWest” (organizatorul principal al evenimentului). Toate lucrarile selectionate pentru concurs au fost publicate intr-un volum avand titlul „ZineWest 10 – Proza, memorii, poezie si arta”.

Au fost prezenti la eveniment diferite personalitati australiene, scriitori, artisti plastici, graficieni, jurnalisti, politicieni, cercetatori in domneniul literar si lingvistic de la University of Western Australia si iubitori de literatura. In cuvantul de deschidere, doamna Julie Owens, membra a Parlametului Federal al Australiei, a subliniat importanta evenimentului, valoarea lucrarilor selectionate si a autorilor premiati.

Proaspat stabilita in Australia, Mihaela Cristescu s-a alaturat acestui grup de scriitori talentati reusind sa se faca remarcata inca de la primele scrieri si castigand aprecierile acestora. Datorita calitatilor sale de organizator si coordonator literar a fost alesa recent ca secretar al „New Writers’ Group”.

Cateva date

Mihaela Cristescu, profesor, scriitor, poet, traducator. Nascuta la Bucuresti in 9 ianuarie 1970. A inceput sa scrie si sa publice inca din primele clase de liceu. Prima revista: „Cocostarcul Vesel”. Din dorinta tatalui ei a urmat Politehnica, dar fiind atrasa de literatura a facut in continuare Facultatea de Limbi si Literaturi Straine de la Universitatea „Spiru Haret”. In 2006 si-a luat masteratul cu o teza care scoate in evidenta anumite aspecte ale Analizei Discursului Politic in mod comparativ, pentru lideri politici din Romania si Statele Unite ale Americii. Devenind cadru didactic, functioneaza pentru doi ani ca profesor la Liceul „Sfantul Pantelimon”, apoi la Academia de Studii Economice din Bucuresti. A fost traducator autorizat de Ministerul Justitiei din Romania. In anul 2005 publica volumul de poezie intitulat ”Noduri”. Paraseste Romania, in urma cu un an (21 august 2009) stabilindu-se la Sydney, in Australia. Ajunsa la Antipozi, incearca sa se integreze in viata literara a acestui oras in special cu scrieri in limba engleza, devenind membra a NWG (New Writers Group). A participat la concursul organizat de aceasta societate cu serie de sapte poezii scurte intitulate Sacred (Sacred cuprinde titlurile: In Illo Tempore, Cipher, Hierophany, Ab Initio, Axis Mundi, Conjugal, Imago Mundi – concepte folosite de Mircea Eliade in lucrarile sale).

George ROCA
14 octombrie 2010
Sydney

Going to Theater – The American Way

Going to Theater – The American Way
By Ioana Moldovan

The University of Southern California (USC) in Los Angeles
You’d think that going to see a play is the same everywhere in this wild world. Wrong! Every society has its way of staging things, has its own rituals around the event itself and if you are a theater critic, not only the performance is the show you must pay attention to, but it’s everything that goes around it as well. Every piece of theater is actually a fair piece of the society that it was conceived in and for.

For an Eastern European, the Mark Tape Forum in Los Angeles seams a building that just has been opened. So much creativity goes in the building and in the space around it that it seams the work of a contemporary and not at all a product of the ‘60s. It’s hard to believe that the American society, while breaking down taboos on sexism and racism, kept on building in such a way that 40 years later it still looks hip! And if from outside the theater looks so advanced, the performance hall is the grand matrix one is so accustomed with: the Greek amphitheater.
The foyer started to buzz with people around 7 in the evening, just one hour before the curtains were supposed to rise up. Sorry! For the light to go down – that is! The bar just left to the entrance was a sort of a mix alter, one for capitalism and business – another way to make an extra dollar, but I can also see the relevance of it in a foyer, as a modern worship place for Dionysus, the ancient Greek God of wine, the one whose crazy celebrations brought the art of tragedy to people.

I’ve passed the invitation the curly god was waving me into. I wanted to feel it all and let myself dazzled by the talent of the playwright, the director, the actors, the stage designer, the light designer… They all were the drug I wanted to taste. I wanted their wit and profoundness to play with my mind! I am a theater junkie and there for I am the perfect spectator to have in the audience. I pay attention to people’s conversation around me and if I get details I know that are not right, I enter the conversation explaining about everything, giving secret details on theater and its masonry. I am a performer of a kind, I think. I am the one that gives away for free points of view and little stories that make up the Gnostic theater history. Each audience, at each performance, everywhere in the world, has one of such every time. I like to think I am that one every time I step in a theater hall.

The Glass Menagerie is a play I’ve never dared to see. I feel it’s about my life and I am Tom and Laura, one each of a time. It’s a play about how the hardships can consume even ties that can’t really be broken, as the family ones. But then, if you look in a Darwinist view, a family will still survive, by name at least, if the toughest gets away from the pack that consumes him. And this is what Tom was doing – I thought.

I was curious how this all American story is told by Americans for Americans. I was ready to plunge in the complete darkness, only to emerge on the other side, with the characters. Just when I was taking that last breath of reality, ready for a 3 hours ride to where it happens, I bumped my head on the green EXIT sign. There is no pitch dark in an American theater! The stairs are all lit, as well as exit doors. One feels as in the airplane, flying in a protected and highly controlled way. The last thing you hear is a nice voice asking you to locate the nearest exit door. And they are not being polite in case you dislike the play and decide to go home before it ends.

“We do not perform unless the exit signs are switched off”, a character shouted in my mind, a distant play I’ve seen many times in Bucharest / Romania, in a basement. This is what Mr. Bruscon, in Histrionics by Austrian playwright Thomas Bernhard says at one point in the play. And he was right to ask for that, just as I wanted to shout that too. Or at least to whisper it to someone’s ear.

The new production of The Glass Menagerie at Mark Tape Forum in Los Angeles, directed by Gordon Edelstein was a new approach to otherwise a classic American piece, a one of a kind family drama, a memory play that seams to haunt the collective memory of the New World’s people. I would have never dared to link humor to Tennessee Williams. Even the witty lines stir only a grimace, never a laugh. But the audience laughed during this performance. And it wasn’t the Southern accent that made worlds run as long trains through one’s ears. There was a twist in each character that made them provoke laughter. The measure was the same in each, so as a whole the play went on harmoniously, without conflicting. It was as if the director took the chess pieces and the board, kept them in same positions but moved the whole ensemble from the shade and cold to nice spring light. Gordon Edelstein took the play from a lock-in status and delivered it again, as an open to interpretation text. Debates may stat here. Philosophy is ready to claim The Glass Menagerie’s domain but what really counts is the body language of the audience. They were surprised; they reacted and played along; they laughed and applauded. More than a few stud up to congratulate the bowing actors: Patch Darragh (as Tom), Judith Ivey (as Amanda), Keira Keeley (as Laura) and Ben McKenzie (as Jim).

The stage design envisioned a humble habitation, with pieces of furniture gathered only for the purpose of their function and no other attribute. The bed, the table, the chairs, the desk were entirely poorest version that were ever made by the early 20th century. The bleak atmosphere was there but characters seemed to live in another dimension, not really wanting to acknowledge their true lives.

I’ve watched dazzled the staged flooding with Judith Ivey’s Amanda: a powerful acting and a deep connection with the character, a natural flow of all that was her’s in the literature of the character through this three dimensional human being that seamed to rule over an entity so fragile delimited, on paper, by the author himself.

When it was time to blow the candle and wake up to reality, the audience started to wave as in a slow waking up: heads, face-muscles, hands. When the claps started to sound, the magic was dissolving rapidly.

It was surprisingly how little the audience was applauding, only enough for a bow for each actor. Probably each member of the audience is too much aware of the gratitude they’ve already shown by using their credit cards to enter there in the first place. And then, in America, more than in any other place,”time is money” and “tomorrow is another day”.

So the audience left in a hurry, as midnight was getting near. Don’t think all were about to turn into pumpkins.

Probably only me…

Impressions of Romania from a land far far away

Years ago, when I was beginning my adventure to Romania, I never knew what it was like over there. Much of my research I did while I was in Malaysia. Looking at the wild frontier, the old building structures caught my eyes and heart and then it also hit me that the country suffered the downfall of ‘communism’ and it was towards the road to recovery. One thing only was running in my mind that my wife comes from that country. I was curious about the people, food and culture and I know that I will not be able to find Romanian food here in Malaysia nor even find a trace of Romania here in Malaysia, probably they were not easy to identify, Romanian communities quite non-existent. After I spend a long time in Romania, I made it like my second home though initially when I arrived there life was different. It was like I went through a time machine and came to another land that is way beyond what I saw over the Internet. With images that caught me it was hard for me to blend in that society when I was like the first stranger and in this city called Oradea which lies on the West part of Romania closer to the Hungary border people at that time don’t take to foreigners too lightly and to walk with a Romanian girl was like robbing of their heritage ‘why does a colored guy takes our girl’?

What ran in their minds, people were staring at me and giving me the eye that made me very uncomfortable, but I did not care though at times they do get me on my nerves. I had made a choice to stay there because of my wife and also to learn about the Romanian history and culture in any great depth. I found myself wanting to find out more about my wife’s culture, looking for her roots and her identity as a Romanian. The story of the immigrant is always deeply emotional and melancholic. I left my country where I was born living all what was left of me in Malaysia, for different reasons and chose to live among Romanians. But no matter where we go, and no matter for how long we stay away from our home country we carry our identity with us, we become very fond of small objects and memories that remind us of home. For each of us there is always only one home. It is where our heart is, and not necessarily where we live. But to me, Romania is a mixture of feelings – good and bad, memories of a world I have found nowhere else, it’s the little diamonds of Romania that makes me treasure it. My wife is from Maramures and how happy she was coming from that little town that holds a lot of good memories. When we were there together, she showed me her home, the school she studied, where she did all her growing to teenage hood. I was going through a kaleidoscope of images she painted to me when we were communicating with each other before my trip to Romania. I recollect my childhood days when I used to live in a beautiful country side called Malacca where my brother was born. Chances like this was given to me because my dad works with the police force and whenever my dad gets posted from town to town it was our opportunity to taste the towns we lived in. So when I was growing a short while in Malacca, which is situated in the south of Malaysia, after school I used to run to an open field and sit under palm trees and watch the sheep, cows, goats, gazing in a open field and farmers plough their rice fields. Just watching nature and its wonders, feeling the warm sun on your skin is such a feeling as the day slips through your fingers. Time has so much to offer when you enjoy these beautiful moments. This was missing home and I am sure my wife has her golden moments in her home town running around, mingling with friends, and going to the market in Maramures was a nice sight I saw and the other was the butcher house just next to the market great walls. The monasteries and antique buildings have so much history to it. Walking up the hill in the mid summer and watching the mountain tops and endless hills I feel that I could communicate with GOD, as he is so close by. Walking about through small villages and towns I used to see shepherds sell cheese, and sweet honey from the market place brought in by villagers. I am pretty sure that my wife has her collection of traditional objects that belong to the national customs, painted glass, handmade traditional blouses and skirts, ceramics. I carry memories with me and they fill my Malaysian small universe in Romania. Romania has amazing historical small towns and cities that carry the international culture and customs acquired over past centuries from different foreign occupations. It is hard to remain a stranger once you get to Romania as everyone is so friendly and willing to feed you and to introduce you to the people and customs of the area where you find warmth and caring. Far away from the winding roads there are small villages, traditional ones. Maramures is a region that is very rich in tradition where old people carry on the region’s pride and customs. When they celebrate they wear national costume. In winter they rejoice in the traditional songs. One can see small children wrapped in colored clothes, sheepskins, as is the custom, young girls with red cheeks who are very fond of the colorful scarves that cover their heads. The people of Maramures are warm and friendly. I remember as me and my wife were walking through the market and through lanes breathtaking scenes and greenery beautiful mountain tops and antique buildings. It was when I approached a beautiful painting gallery and saw beautiful crafted paintings that hung on walls. There was this lady sitting on a chair and let her fingers run through cloth skins mastering her craft when I greeted her and asked her to explain me about the paintings. Instantly we became friends and she invited us for an evening barbeque they planned. I took up the offer and we were warmly greeted by her husband who is a painter and two lovely teenage children a son and a daughter and later part of the day to my surprise they told me check out from the place we were renting and to move in with them. I felt so warm and very welcome from a very beautiful family who in the end became my family. One morning they took us to Morgosa, a beautiful mountain retreat where there is a huge open lake and a beautiful ski place, where you can lose yourself in the great wonders of pure nature. It was breathless and I relived my wife’s growing years in her hometown and how she explained to me in detail how she used to go into those cable with her winter clothes and skiing equipment and glide down the snowy tops. What a lovely feeling though I have not skied in my life! I can imagine the feeling my wife went through. It was a memorable moment we spent with this wonderful family, something I will treasure with all my heart. Romania will still hold a memory in my heart and someday I hope that I will be able to make a home in this wonderful land.
By Joshua Raj
Kuala Lampur, Malaysia

Pictorul Romeo Niram a fost decorat de Garda Reales Tercios din Spania

Comunicat de Presa – Defeses Fine Arts Madrid

În data de 17 octombrie, reprezentantii garzii Reales Tercios au organizat cea de a IX-a Editie a „Reuniunii Oficiale Regele Juan Carlos I”. La evenimentul care se desfasoara anual într-un cadru solemn, au participat membrii institutiei din toate zonele Spaniei.
Artistul Romeo Niram a fost prezent la eveniment în calitate de invitat de onoare. În cadrul festivitatii, artistul a fost decorat de generalul Manuel Fuentes Cabrera, presedintele garzii Reales Tercios.
„Romeo Niram a primit decoratie pentru merite deosebite. Am dorit sa îi acordam artistului aceasta distinctie pentru tabloul realizat pentru Printii de Asturias si pentru sprijinul altruist pe care ni l-a oferit”, a declarat generalul Manuel Fuentes Cabrera.
Romeo Niram este singurul strain din garda Reales Tercios si unicul membru care a fost decorat la numai sase luni dupa ce a fost admis în institutie.
La eveniment, a fost prezent Capitanul General Onorific al garzii Reales Tercios, Leandro Alfonso Luis de Bourbon Ruiz, unchiul regelui Juan Carlos I al Spaniei. Capitanul general l-a felicitat personal pe artistul român pentru tabloul realizat si pentru întreaga sa cariera. „Am aflat despre activitatea lui Romeo Niram si mi-a facut placere sa îl întâlnesc. Este primul român pe care l-am cunoscut”, a declarat Leandro Alfonso Luis de Bourbon Ruiz.
La sfârsitul saptamânii trecute, printii de Asturias au trimis o scrisoare garzii Reales Tercios, în care i-au transmis artistului Romeo Niram multumiri pentru tabloul oferit si si-au manifestat dorinta de a-l întâlni, în cadrul unei reuniuni private. La aceasta reuniune, vor participa generalul Manuel Fuentes Cabrera si locotenent-colonelul Miguel Angel Galán Segovia. La sfârsitul ceremoniei de decernare a premiilor si decoratiilor, presedintele garzii Reales Tercios a citit publicului scrisoarea trimisa de printi artistului.
„Este o onoare pentru garda Reales Tercios faptul ca printii ne-au anuntat oficial despre primirea tabloului realizat de Romeo Niram si au multumit si în scris pictorului. Peste 15 artisti din institutia noastra, pictori si sculptori, au dorit de-a lungul anilor sa ofere mostenitorilor tronului opere de arta, dar din nefericire, Casa Regala i-a refuzat”, a declarat locotenent-colonelul Miguel Angel Galán Segovia. Acesta este de parere ca tabloul lui Romeo Niram a fost acceptat deoarece artistul a facut o conexiune originala între operele lui Leonardo da Vinci, Dali si Brâncusi. „Operele din colectia regala pot fi admirate de vizitatori. Se gasesc opere de El Greco, Rubens, Caravaggio, Velázquez, Goya si foarte putine de arta contemporana. Este o mare responsabilitate primirea unei opere noi într-o colectie ce va reprezenta Casa Regala si peste generatii.”

Video: Romeo Niram in Garda Regala:

Video: Romeo Niram in atelier si Portretul Printilor de Asturias

Mai multe fotografii de rezolutie mare:
http://revistaniramart.wordpress.com/2009/10/19/pictorul-romeo-niram-a-fost-decorat-de-garda-reales-tercios-din-spania/

BISERICA EVANGHELICA ROMANA “SPERANTA” DIN CHARLEROI – BELGIA – IN SARBATOARE

belgiaAu venit cu totii cu bucurie, cu cantec, cu multumire si lauda sfanta ; si fac asa in fiecare duminica seara, ca fratii romani din Charleroi s-au constituit de multi ani intr-o adunare crestina in scopul inchinarii, a partasiei fratesti si a cunoasterii lui Isus Hristos si tainelor Imparatiei Lui. In acelasi lacas de inchinare de pe Rue Beau Mont nr. 216, cod 6030 proprietate a Bisericii Evanghelice Belgiene, unde cei aproximativ 50 de membri si apartinatori se inchina de fiecare data ne-am intalnit si in dupamasa zilei de 22 nov 2009 pentru a celebra una din cele mai mari si frumoase serbari crestine de peste an : SARBATOAREA MULTUMIRII – SERBAREA ROADELOR.

Ghirlande de fructe frumos parguite si purtatoare de arome ceresti au impodobit altarul pentru inchinare, iar rugaciunea, cantarea si marturia Evangheliei au imbalsamat si inaltat inimile tuturor celor prezenti. Invitatilor speciali cu acest prilej de mare bucurie : Constantin Barbu, de loc din Prelipca-Suceava, care activeaza pe plan national in cadrul Misiunii crestine ALEGE VIATA si Mihai Daniel, tanar pastor penticostal din Satu Mare li s-au adaugat si cativa oaspeti din Biserica Romana ELIM Bruxelles, intre ei fratele Stefan Coman aducand o graitoare marturie despre modul in care Israelul dupa trup praznuieste si astazi : se bucura, se inchina si canta Domnului cu prilejul acestei sarbatori, dar si despre modul cum Sfantul lui Israel lucreaza in viata si in familia lui. Fratele Dragos Croitoru – diacon in Biserica Romana ELIM Bxl, in calitate de organizator al acestui eveniment si responsabil al adunarii din Charleroi formata din crestini dupa Evanghelie, baptisti si penticostali ne-a indemnat pe toti participantii sa ne exprimam liber si deplin bucuria, marturia, cantarea. Principalele mesaje au fost despre « Siguranta Mantuirii » rostit de fr Barbu C. si despre « Ce sa-I aducem lui Dumnezeu ? », gandul fratelui Daniel M. In timpul serviciului divin – si faptul a devenit obisnuinta – s-a oficiat si actul binecuvantarii a doi copii. La noi dupa sase saptamani de la naste-re conform unei randuieli din Vechiul Testament, Cartea Numeri 6. 22, nou nascutii sunt prezentati la casa de rugaciune si slujitorii bisericesti rostesc o binecuvantare si fac o rugaciune pentru ei, pentru parintii lor, pentru binecuvantarea intregii familii. Botezul, actul ce se savarseste in imprejurari similare in bisericile traditionale, la noi se administreaza numai persoanelor mature in baza propriei solicitari si a marturiei personale. Exista si cazuri – si cel petrecut aici a fost unul – in care din motive intemeiate copiii sunt ’’adusi la binecuvantare’’ pe cand au deja cativa anisori. Sa le dea harul Sau si sa-i ocroteasca toata viata lor si mantuire pentru vecie. Dar acest ’’act de cult’’ a decurs repede si intr-o atmosfera plina de evlavie dupa care a continuat cantarea, inchinarea, predicarea. Mai varstnici sau mai tineri, parinti si copii, oaspeti sau localnici, am avut cu totii clipe binecuvantate de bucurie, de partasie, de inaltare sufleteasca.

A rasunat cantarea sfanta, ne-am exprimat recunostinta catre Cel care ne da hrana si imbracaminte si adapost si ne pazeste si ocroteste in toate caile si umblarile noastre, Domnul si Mantuitorul nostru care ne iubeste si ne cheama mereu la o curata si pasnica vietuire, la o sfanta pregatire pentru Imparatia care va sa vie. La incheierea serviciului divin, a timpului de inchinare sfanta, in sala alaturata ne asteptau bunatati rare pregatite neaos romaneste de harnice gospodine din cele mai binecuvantate roade ale pamantului. Aceste agape numite de inaintasii nostri ’mese de dragoste’ sunt excelente prilejuri de a aprofunda vechile prietenii, de a lega altele noi, de a afla vesti de la dragii nostri din departari si nu in ultimul rand de a relua si poate exemplifica proaspatul mesaj al Evangheliei, de fapt punctul de interes central al sfintelor slujbe religioase in toate bisericile evanghelice-protestante-neoprotestante. Fara pretentia de a fi in stare sa reproducem fidel conversatiile din timpul savurarii bucatelor maiestru pregatite va prezentam cu totul fugitiv si doua-trei schimburi de ‘perle’ la care am tras cu urechea : – Voi aveti aici in sanctuar o fidela si distinsa cruce… Ce rol are ea la inchinare ? – Simbolul arhicunoscut si deplin acceptat al crestinismului… a venit raspunsul prompt, limpede, binevoitor. In ce priveste inchinarea niciuna din cele trei confesiuni care ne unim in rugaciune si “adoration” nu a-vem dubii, ne inchinam Parintelui ceresc in DUH si in ADEVAR. (Evanghelia dupa Ioan 4. 23-24) -Si acest principiu este valabil si pentru fratii evanghelici belgieni cei care sunt proprietarii locasului de inchinare si care decid in ce priveste amenajarea sanctuarului, tarnosirea altarului… a mai adaugat o voce cu accent de sarmale aburinde(!). Sau alt exemplu: – La niste gospodari si familii bine indestulati cum sunteti voi, pe langa aceste bunatati si acesti struguri ’nazdravani’, sau din ei, se scoate si se serveste si licoarea bine cunoscuta, ce aici bine vedem ca lipseste… Mi-am luat indrazeala de a continua acest dialog, deloc «ghiurghiliu»: – S-ar putea ca nu toate confesiunile evanghelice parte a acestei adunari sa fie atat de restrictive cu ’’licoarea bahica’’ precum noi penticostalii, care nu bem vin nici alte bauturi tari in nici o imprejurare, dar fara indoiala ca niciunul din membrii acestei adunari crestine, ale carei regulamente le cunosc si nici din Biserica ELIM Bxl care incurajea-za si ajuta lucrarea sfanta de aici, nu practica si nu tolereaza imbuibarea cu mancare si mai ales cu bautura, adica : ospetiile idolatre, chefurile, betiile. A se vedea in acest sens Cuvantul Domnului din Deut. 29 ; 19 ’’Nimeni dupa ce a auzitt cuvintele acestui legamant incheiat cu juramant sa nu se laude in inima lui : ‘Voi avea pace chiar daca as urma dupa pornirile inimii mele si chiar daca as adauga betia la sete !’’ Apoi ma intorc iarasi spre noul meu prieten Barbul C, moldovean sfatos, caruia ii fac urmatoarea observatie putin cam ‘arde-l’-eneasca(!) : – Sa fie oare o caracteristica a confesiunii dumneavoastra sau o perceptie putin gresita a mea, rezerva prietenilor nostri comuni Petrica U si Cornel H in comunicare si partasie frateasca ? – Nu, nu-i stiu deloc retinuti in dialoguri cu fratii, indiferent de nuanta confesionala si chiar o sa le transmit alaturi de sincerele dv. urari de sanatate, pace si har, o sa le transmit si aceasta observatie… – Iar eu va multumesc la modul serios si astept raspunsul dumnealor pe pagina mea de netlog, ca-i stiu bine, is oameni cu multa carte : http://ro.netlog.com/groups/finici- Fratii de la Elim, unde oricare dintre romanii imprastiati prin lume pot afla vesti despre noi, ne pot cunoaste crezul, lupta, izbanzile. Acelasi lucru si pe : www.bruxellesmission.org si pe www.elim-bruxelles.org si www.elim-bruxelles.be. In plus pe aceste doua ultime site-uri puteti urmari in direct transmisia serviciilor divine in fiecare duminica si apoi selectiuni inregistrate. ……………………………………….

Iata, scumpi si stimati prieteni, un episod fericit din trairea si inchinarea noastra in tara atat de primitoare pentru fratii romani – Belgia – tara plina de roadele neinchipuit de imbelsugate ale toamnei pentru care mereu multumim Domnului nostru bun si iubitor si-L rugam : Asculta, Doamne, rugaciunile ce in aceasta sfanta zi de praznic s-au adus pe altarul Tau… Doamne, mantuieste poporul belgian si pe toti romanii care vremelnic ne-am gasit adapost pe aceste meleaguri primitoare… BINECUVANTEAZA DOAMNE BELGIA, BINECUVANTEAZA ROMANIA… SI PE TOTI CEI CARE IN ORICARE ALT LOC CHEAMA NUMELE TAU !

– Ganduri exprimate de Camelia F., Lenuta D., Oana A., Mariana D., Tabita D., Veronica A., Emilia C… Adunate laolalta de Zaharia Bonte, reporterul de serviciu.