IOAN MICLAU “GEPIANUL” – “APRECIERI DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ…”

ioan_miclauAPRECIERI DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ:

“ONIRISM ȘI PROFETISM” + “CUM APARE POEZIA”

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire – în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă, frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură. Continue reading “IOAN MICLAU “GEPIANUL” – “APRECIERI DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ…””

Cineva scrie …

Boris MarianCineva scrie istoria literaturii,

Cineva scrie pentru istorie,

Cineva nu scrie nimic,

Cămila ne poartă frumos armonia,

Dar mare-i pustiul și grea e mânia,

În leu se preface, distruge în cale

Muzee, palate și locuri natale,

Apare copilul, el pacea aduce

Cu jocul și focul ce-n ochi îi străluce,

Astfel a grăit Zarathustra-n vechime,

Ce cauți pe meleaguri abstracte, străine? Continue reading “Cineva scrie …”

AFURISME

Boris MarianBORIS MARIAN

.
Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în subconștient, acesta este talentul
Lecție de modestie – ce importanță are dacă Homer sau Shakespeare au existat sau nu?
Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de unde mila pentru om?
Ați privit ochii unui copil bătut?
Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar și panaceu.
Nu lăudați soarele, el există și fără noi.
Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.
Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat.
Adevărul este iubire.
Iubirile nu mor, se transformă.
Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată. Continue reading “AFURISME”

Dezvaluiri inedite…

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

Poetul si Muza

Lânga tine e tot lunea spre seara,

Început de saptamâna si lumina

nu s-a mai curbat,

Îmi pui creionul în mâna si vina

sa fac sex cu tine când primaverile s-au terminat.

În acest anotimp e o pierdere de dorinta,

amestec orb de cuvinte, doar pâna joi,

de îmbratisari înverzite peste inspiratie

pâna la terminarea poemului, apoi

continuam cu o adânca respiratie

si ramân mai sarac de cât tine

si mai lipit de pagina alba!

Ah! Si cât am mai dorit sa mai vii,

Dar primavara nu mai vine

Si astfel am rezistat presiunii

verbului din ultimul vers.

 

Am dorit sa-l sterg dar nu m-ai lasat

Doreai sa locuim în acesta, univers

pentru un fel de a usura uitarea,

Si nu mai stiu daca esti lânga mine

si împreuna sa serbam plecarea.

Timpul se adunase tot într-un caer,

Când am vrut sa te strâng în brate

m-am trezit cu trupul tau de aer.

 

Al.Florin TENE

 

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

…Poet profund, prozator dur, analitic si amar, dramaturg de idei si existentialist, eseist problematizant si introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj si sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forta de convingere!) – cronicar (al lumii si al sinelui) pe blogul sau…

…Toate aceste însiruiri si enunturi sunt prea conventionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreaga viata sa, sa fie total neconventionala/rebela, dar a esuat în a fi …teribil de profunda…! Si, când devii profund, lumea de azi te ocoleste, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu stiu cum se face, ca nici nu i se acorda, în literatura româna, decât premii… – dar nu si NORMALITATEA LOCULUI SAU! DE FRUNTE, EVIDENT!

Doina Rusti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind sa-l faca, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

Dupa opinia mea (care, poate, intra în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – daca a scris Poemul animal (crepuscular). Si l-a scris, fara posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmodernistii sunt niste impotenti spiritual. Prin însasi definirea data lor de Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ei/postmodernistii neaga (si se si falesc cu aceasta!) potenta demiurgica a Poetului. Cum sta, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru ca motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibitionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamna, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINTEI: „Vrând sa scapam de napasta constiintei, ne vom întoarce lânga ANIMALE, lânga plante si lucruri si la acea stupiditate primordiala, din care nu ne-a mai ramas, din vina istoriei, nici macar amintirea”. Si, totusi, Cioran, ca si LIS, nu dispera defel, ci reinventeaza si primordialitatea, si amintirea!

…Majoritatea poetilor (sa le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creatia Lui Dumnezeu – si ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispa, dimineata, printre ierburile-n roua… – si, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUTENIA… – CÂRTESTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integranta din Viata – tot asa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integranta din sinele sau: este modul sau, stoician, de a inventa/reinventa Viata/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om si Poet, precum parola „monetara” (cu chip de om pe ea!) data lui Charon: acea parola este izotopica semantic cu sarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelasi lucru, dupa cum ne învata Miorita: Esti/Existi, în masura în care constientizezi Maretia Si Pretutindenarul Cosmic al Nefiintei. Acel celebru si (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – înseamna, de fapt: „Învatati, oameni, ca existati infinit mai pretutindenar si teribil de convingator – murind, adica, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENTIALA <<EU-TU>>!

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

Cosuletul plin cu biscuiti, „uitat în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa, spalat, îmbracat pe/jumatate (…) când corbul îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul. Scapat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observati plasamentul „cosuletului plin cu biscuiti”: în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa”. Hrana mortului, asigurata de o intendenta transcendenta, sau hrana pentru viata noastra, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poarta dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenta, familiara tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasarea Focului Vietii (valabil, azi, doar la valahi si la druizii Irlandei!), „îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul”. Ouale. Romburile-Oua: Brâncusi si Coloana Infinitului succesivitatii Viata-Moarte – ca la o tombola a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ti place, ca tot Patronul Cosmic decide ce-ti lasa…la tine acasa!” Poate totul, poate nimic. Iata ca Dumnezeu, si nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un pacat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat si înfulecat-învatat, de Om – „din zbor” de Corb!

…Trebuie sa înveti Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrata, precum apa la inundatii, pâna în cele mai umile colturi ale lumii – pe care le transfigureaza în Templele Lui. Marelui Anonim. Citesti Lumea Lui Dumnezeu – doar daca îti curg zece rânduri de sudori intelectuale. Daca nu, ramâi Orb-în-Bezna (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabetii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin rastignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Pasarii Focului care da sens Mortii si Mortului – este Camera Mortii – adica, Pregatirea Ritualica a Trecerii prin Oglinzi. Învatatura Poetica este nu doar o scoala oarecare – ci (distilând si filtrând esentele Fiintei de Duh!) – ALCHIMIA. STIINTA REGALA. Sa înveti ca nimic nu se arata ochiului asa cum este, ci te pacaleste si te linguseste cu ceea ce TU vrei sa fie…cu Nestiinta Lucrului în sine, adica! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” da, un „cosulet” (plin de biscuitii Mortii care hraneste Viata!) este Uterul Cosmic. Pentru a naste „certitudini”, în dreapta si-n stânga: în Viata si-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOASTERE. Bezna Închisorii Vietii Netraite Regal, adica Viata cu Coroana de Taine Cosmice a Mortii.

…”Baba intelectuala” este Fata de Mister a Bibliotecii Lui DumnezeuCreatorul CARTII! – vezi poemul Binecuvântare sa primesti.

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiintei Metafizice si al celei Fizice – tot continuând Poetul sa bombaneasca, pe firava carare dintre Viata si Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfatisarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – marturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domina o încordare, în carte: sa nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieste, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoastere/CEA MAI ÎNALTA STIINTA – este cel mai bun pretext de a cunoaste dedesubturile miraculoase ale Vietii Totale! Viata Totala începe cu perceptia Mortii – dar se condamna orice neglijenta a Verbului si Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

Îsi cerceteaza mâinile, vârfurile degetelor i se par subtiri: „stai linistita, nu e decât un exercitiu de pregatire (…) neglijenta, învaluita în ceata si nouri. Ca e o adevarata / magie la mijloc. Atâta / stie, ca <<a fost scufundata>>: dar/unde? În raport cu masa de pornire în rotatie”…

…Atâta bataie de cap ne dau lucrurile învatate inutil, ca pseudo-stiinte trufase, gaunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVARATA STIINTA, cea înca Intuita, înca posibil de învatat, prin Scoala Sublima a Mortii!

-…Îti înfrânezi simtul intern, ti-e mila: „pe masa, busuioc si un vas cu/ apa,/pentru sfintit: în chioscul verde, în deriva, plina de mister, tu,/ surghiunita…//Surghiunita de propria / ta dorinta, cu tulburari de metabolism, pe malul râului care/arata drumul spre botez…Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMA, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioscul VERDE al Învierii, tu, care toata viata n-ai auzit decât despre „metabolism”, esti „surghiunit/-a” fata de „malul râului care/arata drumul spre botezul” Mântuirii, al Trecerii în Suprema (Con)Stiinta…

La început este nectarul, iar la sfârsit este ca otrava: „ O lumânare aprinsa. Fara nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat ca titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dubleaza în transcendent, ceea ce continutul poemului da marturie ca s-a pierdut în contingent!), ca o „Scara a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdata, sufocati de inutilitatile „învatului prost” al lumii acesteia, noi omitem si nu stim a traduce: NECTARUL va fi fost bautura zeilor – dar omul trebuie sa înceapa cu învatul „OTRAVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol si realitate a SUPREMEI STIINTE, cea care transcende „lumânarea aprinsa”, din obiect lipsit de prost învatatele senzatii terestro-vitale – în JERTFA DE LUMINA – iar initiatul/initiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSA. „Firicelul de fum”- Cale si Orientare a Caii, transcensa în SCARA-PUNTE MISTICA, spre cele ale Vesnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, dupa o istorie de neînvatare a Lumii – devin tot mai greu de marturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Rascolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrala a Misiunii sale…- vegheaza, de pururi spre pururi, la Întelegere, la Traducerea celor Infinit Saracite Rational, Împrastiate – în Adevaruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzatoare, Fierbinti precum Duhul Sfinteniei Lumii Ascunse în Taina Mortii …Vegheaza, dinspre pururi spre pururi, la Portile Supremei Stiinte, RESINTETIZATOARE ANDROGINICA A FIINTEI: „Cum pot sa va spun, sa întelegeti? Cu mintea împrastiata”…

…Da, Masa este ridicata de la pamânt (într-o teribila levitatie angelica!), de trei ori (de trei ori se da peste cap Fat Frumos, pentru a se elibera de Forma, pentru a scapa de întepenirea în formele înselatoare! – Sfânta Treime este indicatia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cânta vesnica pomenire…!

…Trebuie sa ne „dezbracam de putere”, pentru a capata Puterea Cerului Albastru. Trebuie sa „topaim”, daca vrem sa recapitulam, cu folos, Zborul spre Noi Însine! Trebuie sa ne situam între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, daca vrem sa ne Înaltam din mormântul propriilor prejudecati ale unei vieti prost traite, împrastiat, anapoda si inutil, DESEMANTIZAT traita! CÂNTARETUL DE O CLIPA este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITATII ORFICE! Trebuie sa trecem prin Zapezile lui Noiembrie (NOUA=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire si Natura a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie sa trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai buna de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUA, cel care, prin Nunta, ne abandoneaza, obosit ca orice Vâslas în VesnicieTRANSCENDERII!

…Da, doar asa ajungem la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizatii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om si al pamântului , pacurar” – …ca solii mioritici, PACURAR însemnând, aici: CALAUZA CEA BUNA, SPRE CELE VESNICE/ESENTIALE!

În vremea când faceam primii pasi pe lumea cealalta… – ”Taranii /vorbesc între ei, sa se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata. Unde/fiecare ar fi vrut sa desfaca lucrurile/facute.//Toba de acuzare, lumina a lor din interior, bate/în surdina”.

Taranii, ca si Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru ca „toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata” – dar, de încercat sa-si împlineasca „misia”, încearca…încearca sa desfaca lucrurile bramburite de istorie, pentru a scapa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intima-SACRA, a lucrurilor si lumii, re-integrând-o în ritmul „bataii în surdina” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – marturii).

…Exista MANUALUL HRISTIC al re-integrarii în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Stravechi…atât de incredibil si…”ne-modern de bun”! – …o carte a STRAFUNDULUI DE PESTERA BETHLEHEMICA, ANISTORICA, a Lumii:

A satura pe cei flamânzi;

A da de baut celor însetati;

A primi în casa pe cei straini;

A îngriji pe cei bolnavi;

A îngropa pe cei morti…(cf. Faptele).

…Câti mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câti nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câti, deci, au înselat vigilenta Paznicilor Laicei si Sinucigasei Orbiri? Putini. Doar POETII AUTENTICI, nicidecum postmodernistii, care nu se pot ajuta nici pe ei însisi (ei sunt morti, înainte de a sti ca-s morti – dar n-au sansa de a trai vreodata: „Fiecaruia, dupa credinta sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 si Zeul-Orfeu de la Portile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minuscula HALTA (plina de o tenebroasa si cetoasa, pentru cei cu ochii bolnavi si neîncercati de Otrava Adevarului! – TEHNICA SACRA!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Crestina, a Sinei Cosmice!

…E usor de citit si de înteles LIS? Tot atât de usor…cât sunt si Tainele (gâfâite de novici…) ale Creatiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obtinuta” de cuplul protoparintilor Pacatului!): 1-Creatia Înaltarii Sublime si 2-(De)Creatia Caderii Penibile, în Istorie – si, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adica, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori doua…dupa „moda” si „gust”! – mai curând decât dupa ardenta CREDINTA!, în aceasta lume profana si profanata, clipa de clipa, de rasuflarile noastre, cele puturoase de pacat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, dupa aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul carându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Taranii si Poetii mai sunt, cât de cât, alfabetizati, adica mai stiu (infim, fata de Maretia si complexitatea ei semantico-demiurgica, mereu sporinda !) – CARTEA!!!

***

Duminica dimineata eu cautam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat si proaspat premiat (dupa câte stiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Româneasca, 2010. Stiam ca mi-l daruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când si cum… – …si tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauza (pentru ca nu se face sa vorbesti despre cartile cuiva, aparute cu 10 ani în urma – si sa nu zici, macar doua vorbe, desprea cea de pe care înca nu s-a uscat bine cerneala tiparnitei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl stiu de o viata, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeasi dupa-amiaza!

Si, citind cartea, am înteles de ce n-o gaseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund crestina (zalmoxian-crestina, mioritic-crestina!) dintre toate cartile scrise de LIS! Deci, diavolul, constiincios, cum îl stim… – pusese coada peste ea!

…Înca din titlu (Pe prag) , ne situam între lumi, cu fata spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spatiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL si nu DEAL-VALE? Pentru ca e firesc ca omul, întâi, sa îndure suferintele tuturor iluziilor si înselarilor si tradarilor, în Valea Lumii Simturilor CINCI, spre a-si merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii…! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL –  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRADINA PARADISIACA!!!

Lumea prezenta în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizata, dar nu irecuperabila, nu fara Nadejdea Mistica: este o lume care face eforturi colosale sa-si re-aminteasca de sacralitate, este un Mort care transpira incredibil, de efortul de a-si aminti cum e sa fii Viu!

…Întâi, deci: „Bati la portile celor cinci” (p. 9): „azi te simti bine, îti esti exterior, esti fericit, /parca nu esti tu”. Da, simturile nu pot sa-ti ofere harta sinelui tau de Duh – iar fericirea este una falsa, dez-identitara: „parca nu esti tu”.

Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca si a fi viu, de fapt: cine pleaca din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologica!

Ai premonitia mortii?/esti întrebat. Esti lasat/ sa intri. În acelasi timp, când tu /intri, pe aceeasi poarta, CEL CE TE IUBESTE IESE”. Moartea este Suprema si cea mai crâncena iluzie. O accepti, CEL CE NU TE IUBESTE – te pacaleste: se preface ca-ti da drumul, iarasi, între simturi. NU: CEL CE TE IUBESTE nu-i acolo, ci…dincolo de ceea ce tu ai învatat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeste iese” – pentru a-ti sugera sa te lasi calauzit dincolo de orice porti.

…Altfel, ramânem sub semnul „mastii” si al „oalei de pamânt”: „plina cu apa, carbuni aprinsi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o masca noua, verde: carbuni sfârâind în apa,/sfarâmându-se…” – O sopârla, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFARÂMAREA”…Constiinta îmbatrânirii este izotopica semantic cu „sfarâmarea” – iar Vinul si Troia ramân doar mituri teoretice, dionnu si crezute – în anistoria divina, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, iesit din timp, dar nu si izbavit din masuratorile si cântaririle celui ce în nimic nu crede, ci îsi pastreaza morfo-reptilianismul/sopârlismul ludico-derizoriu, întru „caderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis – …nu izbavit de rarire-saracire-impurificare-scufundare în borborosul materiei – ci doar SIMBOL, nu si REALITATE METAFIZICA, lipsit de Tarie a împlinirii desavârsite a hierogamiei: „stii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corabii încarcate cu vin/spre tabara grecilor/din fata Troiei asediate (n.mea: Fiinta asediata de iluzii)…”Tarm al/vârstei a doua, rarit azi, plin de vin vechi, îngrosat/si murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbatati un pic, vârâm/mâna într-o gaura si tragem de coada/sopârla anului/2012, lunga de circa un metru” – O sopârla, p. 10.

…Navala istoriei nu distruge doar identitatea, ci si originile, sansele refacerii/re-împuternicirii identitatii – umileste, pur si simplu, Faptura, se joaca, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credintei) si cu dimensiunile ei: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu pe aici? Mama si/tata au murit, altii nu stiu, daca-i întreb,/chiar daca-mi sunt rude (…) Ar trebui sa-mi cer în/fiecare zi iertare fiindca încurc lumea? Sa cer /scuze fiindca deranjez cu prezenta /mea si atrag antipatii, enervez. (…) Izolarea/mea a crescut pâna pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a labartat urât (…) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuita cu gratii si cu starea de exil al fiintei/fiintarii, redusa la „DÂRE” – …în loc ca ritmul horei sa fecundeze cosmosul, el…”prinde muste”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placa ce mimeaza ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcaie, dând impresia unor batai de toba venite/dintr-un alt secol (…) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

…Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiintarii, frica sinelui de sine…sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiati de Raza Revelatiei se transfigureaza în derizoriul „oficial” al… „fatatului catelei”: „iar vizitatorii au fost anuntati/oficial ca a fatat cateaua” – p. 13. Dar daca „fatatul catelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdata, nu e cazul… – …pentru ca, sinele este înstrainat/însingurat (te porti ca strainul acela din mine” – p. 16; „apasatoare singuratate” – p. 17)), iar pe pereti, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru vaduvie si amnezie cosmico-antigenetica (…pâna si Poetul constata demonismul singuratatii, al iluziei si al inutilitatii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Initiatic si, deci, si a Cuvântului: „Am lasat scris ca trebuie /sa fiu cautat în alta parte, pus la încercare, în caz/ ca uit de mine – si? Nimanui nu-i pasa” – p. 15). Pâna si Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei fata de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradari de ordin nervos./ Femeia neagra, nemângâiata, îi pudreaza fata/palida: începe supliciul/plumbului topit în urechi, sa vada daca e mort./Poate e viu” – p. 14

…Începe cautarea, sistematica, a sinelui – înafara nu e: „Poate ca lumina/dinafara nu ajunge sa-mi arate adevarul!” – atunci, înauntru – unde, totusi, persista ambiguitatea fiintiala si axiologica: „Dar lumina /dinlauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicaieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe sa se reveleze ca fiind Starea de Fiintare – Înfiintatoare de Dincolo de aparentele si de datele materiale false, vizibile, ale Fiintei – …un fel de Ana a lui Manole, care cladeste verticala, prin functia ei cosmogenetica, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de unda din univers” – p- 17.

VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plamâni”, adica din zona exorcizatoare de ne-viata – spre zona Calauzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viata al Fluierelor Mioritice, Cai de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îsi scoate capul Vale-Deal/din plamâni – este gata sa scape de cel/viclean” – p. 18. Din infernul concentrationar mascat, al „cuiburilor de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se da în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-gasirii Androginice, de la Cina cea de Taina : „Da în lacrimi: ce e cu tine? Îsi/ învârte inelul din fildes pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

…Exista, fireste, riscul neîntelegerii celorlalti, fata de Re-sacralizarea Eului – si, deci, Cel Care se Re-Gaseste întru Androginica Îmbratisare este numit, de catre cei fara nume si fara soarta – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizantului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – banuite de …”paduchio-geneza”: „bolnavi scapati în strada, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din gradina de piersici/a spitalului de nebuni (…) trecatorii/ indignati, se smulg din îmbratisare unul câte unul,/bolnavii le transmit paduchele//verde al piersicului//(…) un/bolnav sare din masina, zbiara fara întrerupere,/fura o pusca si/trimite la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus pentru o clipa” – Astia-s nebuni, draga – p. 23.

…Trebuie sa-ti asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBAVIRII, invocata tot prin incantatia VALE-DEAL: „turla aia care iradiaza printre pomi, înverzita, pe/luna plina, îmi /provoaca noaptea cosmaruri erotice (…) dorinta /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde sa te iau” – trimitând, parca, la Miron si Frumoasa fara Corp… – cf. În noptile cu luna plina, p. 32.

…Mesajele, pentru Cautatorul Înversunat al Cararii si Puntii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea doua veverite”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Fauririi, în lupta cu 11, cifra SFIDARII-NEÎMPACARII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)… – si Capul-Calauza trebuie sa nunteasca, hierogamic, cu Plamânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza iesirea definitiva de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Vesnic, a temporalitatii – si intrarea în „Starea de AMETIRE”-DELIR SACRU! – …trebuie ca Omul sa re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Sarpelui Care-si Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa si Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemultumit/si neîmpacat, ba capul, ba plamânul (…) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (…) Si se reia totul în mine, pe banda rulanta (n. mea: imaginea Sarpelui Ouroboros, „în clar”!), ametitor: îmi /taie calea doua veverite…” – p. 34.

VALE-DEAL devine, deci, dupa ce CAPUL-RATIUNE, transfigurat în GOLGOTA/MUNTELE CAPATÂNII („batut în cap, l-a/ descântat cu o raza de lumina materiala”) – cedeaza locul Plamânului-Suflet – Începutul si Sfârsitul, ca „STREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit – …si devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a SASEA, Dumnezeu Cel Care Creeaza dupa un „Gând Ascuns”: „(…)ca el, unul, sigur e facut de Dumnezeu/din lut si pleava si balega, dupa un/gând ascuns” – p. 57.

BATRÂNII CULEGATORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingatori ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, catarati,/câte o privire plina de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Astia-s nebuni, draga – „trimitea la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipa, ci pentru Eternitatea Reidentificarii cu Duhul UMANO-COSMIC!

…De ce este nevoie, neaparat si legic, si logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Raspunsl nu-l dadea, ci-l sugera, întru Mistica Taina a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Pastor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adica, dupa cum explica si gnosticul Vasile Lovinescu – întâi sa cobori pâna la Capatul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, sa ai dreptul de a nazui spre Capatul Cel mai de Sus al Axei Creatiei Dumnezeiesti!

…Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: “Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagaa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita: “Cu o mare bucurie!” …”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost: “Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!
…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! …De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si evidente (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

LIVIU IOAN STOICIU dovedeste, pe lânga faptul ca este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor si cursurile studentilor ar trebui sa scrie, transcriind poemele cel putin ale ultimilor zece ani de povara si binecuvântare a scrisului stoician!) – si ca este un autentic POET RELIGIOS. Sau, macar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNESTI!!!

…Poezia Religioasa este singura care va ramâne, peste veac, pentru ca numai RUGACIUNEA E SCARA SPRE CERUL MÂNTUIRII – …iar nu toate lemnele din ograzi!

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011 prof. dr. Adrian Botez

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU

Ion MURGEANU prezinta:

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU LA 70 DE ANI

Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

                                                                Ion MURGEANU

***

Cezar Ivanescu: DE PROFUNDIS

! Acum, fiindca frigul face bulboane
Si fiindca eu sunt bolnav si ma tem,
Ca salbaticul am sa-mi fac leul meu pe pestera,
Iar voi sa spuneti: îl vina în fiecare zi!!

Acum, fiindca sunt sincer si mâlos,
Va rog sa nu va uitati în ochii mei
Prin care lacrimile gauresc pupilele
Si deci nu plâng: nici râsul meu

Care va chinuie, va sluteste, feriti-va de râsul meu
Într-însul mama e tot alba! Si inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfarâma

Într-una din partile balantei si va ramâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasa din lac. O, candoarea
Capului din inima, cu brate!!

Lasati-mi numai lapte si mâncare
Pâna ma scol mâini de dimineata
Caci acum îsi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputintei!!

Si socotiti-ma un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile,
Si socotiti-ma-un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindca am chiar saptezeci de ani
Cu cei lasati de mama,
Îngaduiti-mi deruta suportabila
Si bucurati-va de înteleptii tineri!

***

 

Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE

 

S-a nascut la 6 august 1941, într-o ilustra familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, ruda cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iasi. Redactor la revista „Luceafarul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Cretan, Mircea Soncuteanu, Florentina Visan, Delia Duna, Tiberiu Daioni, Ioana Balan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Draganescu, Petrut Pârvescu, Marian Constandache.

Marin Preda: “O adevarata voce de mare poet“


Cezar Ivanescu si-a facut debutul poetic în revista “Flacara Iasului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat si în teatru, cu piesa “Mica drama”, jucata la Teatrul „Al. Davila“ din Pitesti, montata „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldatii” de George Astalos (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de exceptie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proza se va debuta cu carti de valoarea Rodului lui Cezar Ivanescu, vom putea vorbi nu de o evolutie, ci de o adevarata revolutie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului national de poezie „Mihai Eminescu“, Iasi, 1968, editia întîi.


Din 1968, îl gasim profesor de limba si literatura româna în Ardeal si Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor si la revista Arges din Pitesti. În 1971 începe spectacolele de muzica si poezie, cu propria-i orchestra numita „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetica de mai tîrziu intitulata “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivanescu în redactia editurii Cartea Româneasca. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodata am auzit o voce obsedata de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime si forta de expresie… Cititorul poate fi socat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urma câstigat si emotionat. O adevarata voce de mare poet“. Insolitul personalitatii sale este izbitor prin aceste manifestari. Cezar Ivanescu reînvia printr-o formula moderna, sincretismul baladesc medieval al poeziei si muzicii.

Fiara cea Apocalipsa


A creat muzica si a cântat propriile versuri, dar si poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu si George Bacovia. I se tipareste la Editura Minerva antologia de poezie româneasca sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeti de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefateaza celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Calatorie la capatul noptii”, în traducerea sotiei sale Maria Ivanescu, talmacire careia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Traduce din franceza, împreuna cu Maria Ivanescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Paltinis, Constantin Noica îi împartaseste gândurile despre “La Baaad” si “Muzeon”, ca si despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul sa transcrie de mâna, pe volumele daruite cu dedicatie, versurile cenzurate. Noica îi multumeste pentru urmatoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pamântul sterp fara noroc,/ cadavrul mi-l îngrop si mi-l dezgrop,/ gropar al vietii mele fara viata/ traita-n scârba, în dezgust si greata,/ platit cu Timpul care ma omoara/ dator vândut celui ce ma plateste/ din groaza mea nu pot iesi afara/ cum Soarele arzînd se osândeste!” Constantin Noica apreciaza strofa ca fiind extraordinara, identificând, în lirica poetului, „o experienta grava“, cu o profunda intuire a sacrului. În anul centenarului mortii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivanescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui sau Maestru în absol
ut“ (1989), dar cartea este respinsa de conducerea editurii Cartea Româneasca. La 10 decembrie 1989, cu sase zile înainte de evenimentele de la Timisoara, poetul se “razbuna” public, printr-un spectacol de muzica si poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recita premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsa” si despre marginalizarea poporului român. Continua seria de traduceri din Mircea Eliade, împreuna cu sotia sa Maria Ivanescu. Apare, la Editura Stiintifica, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise si mistere” si “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului


Cezar Ivanescu a facut greva foamei în anii ’60, ca student la Iasi, al Facultatii de Filologie, în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate si exclus din Cenaclul Facultatii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste si antisistem). A mai facut greva foamei în 1983, în redactia revistei Luceafarul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregatea sa-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A facut din nou, timp de sapte zile, greva foamei în 1986, ca reactie la interzicerea, de catre autoritatile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul mortii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critica la Spitalul de Urgenta Floresca din Bucuresti. A facut greva foamei si în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul ca Mircea Dinescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfacut contractul de munca de la revista “Luceafarul” în mod ilegal, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presa dupa revolutie.
La 14 iunie 1990 este victima a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice si psihice suferite, îsi revine greu dupa o lunga boala. Continua sa lucreze, semnând, împreuna cu Maria Ivanescu, traducerea din limba franceza, Blaise Pascal, (“Cugetari”), text integral, 1998, Editura Aion. Sustine spectacolul de muzica si poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril ?armure si „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD si prima caseta cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.


Cu câteva zile înainte de sfârsitul neasteptat si pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 si pâna la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru presedintia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în fata criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viata, refuzat în moarte


Petru Cretia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivanescu”, afirma: „De aceea vom zice, astazi si mereu, ca ne aflam în timpul bun si sfânt si vechi cât noi al poeziei românesti. Si ca ne mai aflam spre bucuria si cinstea noastra, alaturi de unul dintre cei mai puri si mai sfâsietori reprezentanti ai poeziei românesti, Cezar Ivanescu, Poeta Magnus. Si îl vom mai numi biruitor, pentru ca, prin lungul sir din veacuri al poetilor români, câtiva cu nume sfinte noua, altii, multi, pe veci fara nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme si obida, prin însângerarile si tina istoriei.

Am biruit, ca putini altii, înfrângând tot ceea ce ne tagaduia”.

Cezar Ivanescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatura, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la initiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei si editorul poetului în limba albaneza), lui Cezar Ivanescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.

A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operatii banale. Moartea sa este învaluita în mister, dar mai ales în suspiciunea ca poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grabit moartea sa ramâne, pâna la elucidarea circumstantelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fara sa aduca nicio proba, ca marele poet ar fi fost colaborator al Securitatii. Era singura calomnie la care Cezar Ivanescu nu s-a asteptat. Nu credea nici macar ca i-ar trece cuiva prin minte sa-l acuze de o asemenea culpa aberanta, în contradictie absoluta cu toata existenta sa. Suferinta produsa de aceasta lovitura a dus la prabusirea sa fizica.

Personalitate deplina a culturii române, anticomunist convins si scriitor total – si total antisistem, Cezar Ivanescu a murit ca un martir, hulit în viata si refuzat în moarte. I s-a refuzat si dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste institutii, sa-l gazduiasca, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul sau, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

Miron Manega

http://www.certitudinea.ro

Menuete in posete

TERORI
ma pazeste noaptea – cu
briciul deschis – sclipind sumbru
ucigas: lânga fiecare clipa
înghetata – care trece peste beregata
mea – a plasat un asasin – rânjind livid – de
meserie

traiesc printre lame
surde sclipiri – scurte precum trasnetul din
zare: amenintari forfotind – clocotind
sobolani fluorescenti în mansarda

mi-e frica sa-mi clintesc – fie si-un singur
gând – de teama sa nu-i vad – în
clipa urmatoare – capul cazut – însângerat – la
picioare
***

 

DIATA CEA MICA, DUPA FRATELE MESTER FRANÇOIS VILLON
las mostenire cioclilor care
ma vor purta spre mormânt – o
bere – de mult de mine
bauta: i-am uitat ambalajul – i-am urinat
din belsug – curajul – putin înainte de
a-mi da sufletul lui Aghiuta – sub
masa – la piciorul cel schiop – al
scaunului din stânga
tronului si din dreapta
labirintului

…groparului – nu-i mai las
nimic: deja
când ne-am încaierat în crâsma lui Hristu
Desteptu’ – i-am
scuipat direct în
gura – guma mea
bisericeasca – mestecata vreun ceas – crâncen si cu
nadejde – si – fraierul – a si
înghitit-o – ca
pestele momeala: sa-i fie
de bine – si de-o
satioasa lipeala…interna
teribil de
terna!

…celor care ma plâng
mustacind ipocrit si ma
scârbos – bârfesc de
pârâie varul de pe pereti – le
indic locul unde am tras
ultimul vânt: sa stea – extatic – si
sa-l – …nu… – nu sa-l „deguste” – odorizant: nu
ci – pe rând – sa se frece la
ceafa cu parfumurile vintrelor mele
sfinte – prin scyllocharibdele din
sfinctere – si sa se astepte la miluirile mele
postume: viitoare furtuni flatulative – cu
tunete si trasnete – furtuni de care – de
pe lumea cealalta – voi avea grija ca ei sa
nu duca lipsa

…muierilor pe care le-am iubit si
mi-au aratat – chiraitor – târtita – eu nu le raspund cu
aceeasi masura: menuete în posete
flutur pe sub nasul visatoarei lor
pofte – dar – fireste
menuetele de noapte le cânt eu – iar
posetele de zi – pentru Cântec – sa si le procure de la cei spre
care si-au întors – tradatoare de luni
floarea-soarelui!

…celor care nu m-au plâns – desi mi-au taiat
marunt-maruntel ceapa – la
praznic – amintindu-si – cu
ceafa întoarsa – ca n-am fost chiar
canibal – le las drept mostenire – chioraiala de-o
viata a matelor mele preasfintite de Sfântul Duh al
foamei – a matelor mele aghezmuite de
licoarea vesnicei – zglobiei tinere fericiri – întru
fundul Bisericii din Sticle – precum si
timpul pe care i l-am refuzat
tatei – atunci când mi-a spus asa: „acum – pe
loc – sa-mi spui ce vrei sa faci în
viata: faci ca mine – sau
deloc!” – si
deloc a fost…Amin!

…altceva – decât
praful de pe toba (rezervat familiei mele de
bravi tobosari – din fata în
tata) – sincer
N-AM!

…valea! – la
munca! – la
oase!

…pomana de
Clopote Sfinte – trase de limba
fricii de moarte – s-a ispravit!
***

DON JUAN NU EXISTA
un om cu adevarat puternic – n-are
principii – ci el
le creeaza

don Juan esti tu – femeie
în orice ordine te asezi – si-n
oricâte ipostaze extatice te
contempli

don Juan nu exista – decât pentru
amazoanele – incendiatoare de vise:
alearga – contopit cu
umbra lor – în galopul
oniric al câmpiilor – muntilor
sinuciderii…

nimeni nu cheama pe nimeni – spre
revelatie si împartasire – atunci când – meticulos – desface
componentele clipei – în
explozia nucleara a
eternitatii
***

MENUETE ÎN POSETE
…Fat-Frumos o
ajuta pe Ileana
Senzitiva sa-si duca
bagajele – mai exact – el
i le cara – în timp ce
ea se spreiaza cu
Oriflay – iar dupa ce el a
asudat – de-i curg siroi – pe piept spre
calcâie – pâna si
trasaturile fetei – ea – proaspata ca o
roza-nrourata– îsi deschide poseta: nu sa-i dea
bacsis – ci sa
danseze – ambii – ba chiar
amândoi: menuete în
posete…
…motanul încaltat se
descalta – ca sa-i încapa mai multa
smântâna – de la
banca nationala – iar
scufita rosie are agenda
încarcata de nume grele – pe care
exemplar – le-a
deservit – cu
panerul – la domiciliu…
…si uite asa – basmele sunt
cinate târziu – apoi aruncate – în
cosul de gunoi cu
pedala – în care te debarasezi de
tot ce – gretos – s-a
sleit…: ecologia
agresiva – a
modernitatii
***

EU, VILLON
nu mai am în suflet plâns, nici ura
pentru nobilul tau boi, de târâtura…
sunt un biet Poet, scuipând cuvinte:
sânge de-aureole mi-a tot curs, din minte!

vagabond – vesnic cutitul încruntat:
am furat – ucis – dar, mult mai mult: visat!
…santuri si paduri m-au gazduit, curat:
n-am avut, sa mor, macar un pat…

pe deasupra de printese-am flatulat
pe deasupra gloatei flamânzite am zburat –
colier de streang m-a împopotonat!

n-am putut s-ofer decât rânjet de greata:
am schimbat inima florilor din piata
cu un vers – mustind de sânge si de viata!
***

Adrian Botez

 

Convorbire cu Adi CRISTI

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI  EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

 

 

 

 

[pullquote]

Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

 

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

 

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric:  si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

 

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia  din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa  redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar  si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

 

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

 

Miroase-a flori de tei…

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011