EDUCATOAREA

GradinitaA fost anunţat că a murit. A fost dusă imediat la capela cimitirului. În urma ei s-a eliberat un pat în sala aceea în care zăceau o duzină de legume: femei şi bărbaţi, acum fără sex, care erau hrăniţi precum copiii, şi care produceau în azil deranj, cheltuieli, şi urină. Acolo mirosea atât de uman, cum numai leşurile care rămâneau în urma războaielor, părăsite pe câmpiile albe pictate cu ciori, mai miroseau, putrezite pe jumătate şi mâncate începând de la globul alb, ocular.

A ajuns la cimitir dimineaţa. Femeia se odihnea de două zile în cel mai ieftin sicriu de brad. Părea că doarme. Părea că toate mirosurile au spălat-o, şi a rămas învelită în somnul cald al veşniciei, fericită, odihnită, şi legănată. Era acum un copil cu faţa de ceară, bucuroasă că învăţase, după o viaţă de educatoare, să moară. Continue reading “EDUCATOAREA”

AMPRENTE ÎNCRUSTATE ÎN CĂRĂMIDĂ ROŞIE

Octavian LUPU - AMPRENTE INCRUSTATE IN CARAMIDA ROSIE1Merg grăbit spre locul de muncă. Fără să privesc în dreapta sau stânga, mă strecor printre ceilalţi călători mereu cu atenţia încordată către ceasul pe care îl port pe mâna mea cea stângă. Nu pot să îmi permit luxul de a întârzia la locul de muncă şi de aceea încerc să recuperez minutele preţioase pe care le-am pierdut în aşteptarea unei garnituri de metrou mereu amânate din raţiuni necunoscute.

Dar mintea nu pare să se poată fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fără să vreau, gânduri din trecut şi proiecţii din viitor se revarsă asupra mea, chiar dacă nu le acord atenţie. Chiar în această clipă trec pe lângă mai mulţi muncitori care repară drumul. Un miros dens de motorină îmi atrage atenţia. Continue reading “AMPRENTE ÎNCRUSTATE ÎN CĂRĂMIDĂ ROŞIE”

Melcul Cel Anonim şi Discreţia Înţelepciunii

Octavian LUPU - Melcul Cel Anonim si Discretia IntelepciuniiÎntr-o zi de toamnă am avut ocazia să disting în iarba de pe marginea drumului o creatură cu totul neobişnuită. De la depărtare părea să fie doar o bucată de lemn aruncată neglijent. Dacă te apropiai, deja detaliile deveneau tot mai pronunţate prin contururi ce semănau cu striaţiile conului de brad. Dacă, în sfârşit, ajungeai la cea mai mică distanţă, îţi era clar că aveai în faţă suprafaţa lucioasă de un galben-maroniu al unui obiect cu totul neinteresant. Dar dacă aveai răbdare, puteai să observi mişcarea molatică a unor coarne de melc ce explorau mediul din imediata vecinătate.

M-am aplecat cu atenţie să identific natura acestei vietăţi neobişnuite, fiindcă din sumarele mele cunoştinţe de zoologie, nu ştiam de existenţa vreunui melc fără cochilie. De fapt, renunţând la renumita „casă dusă în spinare”, acest gen de melc a ajuns să folosească cu măiestrie tehnica veche a camuflării. Continue reading “Melcul Cel Anonim şi Discreţia Înţelepciunii”

Brașov. Flash-mob: „Nu văd, nu aud, nu vorbesc despre…”

article_359488_1Peste 250 de persoane din România au participat duminică, 28 iulie 2013, între orele 12.00 – 14.00, la flash-mob-ul organizat de APAH-RO – Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Hepatice din România, în București, la Plaza România, Brașov – Centrul Civic, Câmpia Turzii – Parcul Central, pentru a susţine cauza pacienţilor cu afecţiuni hepatice de pretutindeni, cu ocazia Zilei Mondiale de Luptă împotriva Hepatitei.

APAH-RO – prin filialele zonale, împreună cu partenerii şi colaboratorii săi – au desfăşurat un eveniment inedit, ce va contribui la încercarea de a doborî recordul din Guinness Book înregistrat anul trecut Continue reading “Brașov. Flash-mob: „Nu văd, nu aud, nu vorbesc despre…””

Summitul global de conducere Romania 2012

  Costuri reduse la înscriere  –

  pâna la 15 octombrie 2012

      

Summitul global de conducere exista pentru a transforma liderii crestini de pe tot cuprinsul lumii printr-o infuzie de viziune  –  de dezvoltare a deprinderilor si inspiratie, de dragul bisericii locale.

.

Primul eveniment va începe peste câteva saptamâni.   Mai sunt câteva zile pâna la 15 octombrie, când beneficiati de costuri reduse.

Nu ratati ocazia de a va înregistra chiar acum, împreuna cu echipele, pentru participarea la acest eveniment exploziv, de 2 zile, în care conducerea  dv. va fi provocata si dezvoltata.

Pentru detalii suplimentare, informatii despre vorbitori, costuri etc., va rugam sa accesati:

 

http://www.glsromania.ro

Echipa de organizare a Summitului global de conducere România:

Carpenului 7, Bl.A17A, ap.6, Brasov, 500256, ROMANIA

To unsubscribe or change subscriber options visit:

http://www.aweber.com/z/r/?jAxMLJzMHLSsDIzMzJysDLRGtIxsDMys7MxM

 

Interviu cu Iosif Belea, directorul unei clinici crestine din Brasov

Octavian Curpas

(Interviu din 14 Februarie 2009 – Phoenix Mission, Arizona)


Pro Vita a salvat viata a numerosi bebelusi”

Al saptelea din cei doisprezece copii (sase fete si sase baieti) ai unei familii de crestini evanghelici, Iosif Belea a vazut lumina zilei pe 30 aprilie 1971, în Hateg, judetul Hunedoara. Mama i-a fost cel mai bun profesor si tot ea i-a deschis înca din copilarie gustul pentru stiinta si informatie. Iosif, care a studiat teologia la Bucuresti, psihologia la Cluj si comunicare si relatii publice la Brasov, este în prezent, directorul clinicii Pro Vita din acest oras. Înfiintata în anul 2000, Pro Vita ofera sub garantia confidentialitatii, ajutor specializat adolescentelor gravide si persoanelor dezavantajate social, împletind asistenta medicala cu consilierea într-o abordare crestina. Daca faci parte din categoria viitoarelor mame fara perspectiva, Pro Vita te ajuta sa lupti pentru tine si pentru copilul tau, te învata sa ai încredere în oameni si îti recomanda pacea si linistea sufleteasca pâna si în cele mai dificile situatii.

Cum ai luat decizia de a urma Facultatea de Psihologie si de ce te-ai orientat spre acest domeniu?

– Cu toate ca prima mea vocatie este teologia, de altfel, am si fost timp de trei ani, asistent universitar la Universitatea Biblica din Bucuresti, a doua dimensiune vocationala ramâne în cazul meu, psihologia, care se doreste a fi componenta pragmatica a teologiei, în societatea contemporana. M-am orientat sau mai corect spus, am fost asistat si orientat de Dumnezeu spre aceste domenii, care se pliaza perfect pe textura mea launtrica.

Cum ai descrie, în câteva cuvinte, anii de studentie?

– Anii studentiei reprezinta o perioada de referinta pentru mine. As putea sa afirm ca din perspectiva umana, viata mea a cunoscut doua etape – înainte si dupa facultate, desigur, pâna în 2001 când m-am casatorit. Tot ce s-a întâmplat dupa acest eveniment, tine deja, de o a treia faza.

Cu ce gânduri ai absolvit facultatea si ce planuri aveai, ca proaspat licentiat?

– Ca proaspat licentiat mi-am dorit sa fiu totalmente la dispozitia lui Dumnezeu si sa fac doar voia Lui.

Care a fost traiectoria ta de dupa absolvire pâna în momentul când ai devenit directorul clinicii Pro Vita?

– Dumnezeu m-a ajutat sa înteleg în ce directie dorea sa ma îndrept, iar faptul ca am acceptat sa coordonez Clinica Pro Vita reprezinta o schimbare de paradigma, deoarece în perioada studiilor teologice nu m-am gândit la asa ceva. Împreuna cu sotia, medic specialist de medicina interna, am deschis înca o organizatie, PROLIFE INTERNATIONAL, pe care as defini-o ca pe o noua componenta a aceleiasi viziuni.

Cine a avut ideea unei astfel de clinici?

– Am colaborat mai întâi cu o alta fundatie din Brasov, dupa care am stabilit contactul cu Clinica Pro Vita din Cluj, prin urmare, Pro Vita Brasov s-a constituit ca una dintre filialele acesteia, celelalte doua aflându-se la Bucuresti si Târgoviste.

– Ce ne poti spune despre facilitatile pe care le oferiti (furnizori, pacienti, cabinete, etc.)?

– La ora actuala, ProVita ofera medicamente, servicii si consultatii medicale generale si de urologie, ajutor material, dar si consiliere. Furnizorii nostri sunt alte fundatii caritabile din judetul Brasov, persoane fizice, organizatii particulare sau oricine doreste sa faca donatii.

Cine poate sa faca parte din personalul ProVita? Exista si voluntari care îsi ofera serviciile aici?

– Orice persoana specializata are toate sansele sa intre în echipa noastra. Desigur ca lucram si cu voluntari, mai ales atunci când vine vorba de publicitate, traduceri sau diverse actiuni în scoli. De asemenea, as dori sa mentionez ca staff-ul ProVita ia parte la conferintele Pro Life.

Cât costa serviciile ProVita?

– Nu toate serviciile oferite de Pro Vita costa, de exemplu, consilierea si testul de sarcina sunt la liber. Pentru consultatiile medicale generale si de urologie, pacientii trebuie sa scoata din buzunar 25 de lei. De gratuitate beneficiaza doar cei din staff, voluntarii si rudele de gradul I ale acestora, iar ajutor material primesc în mod special, persoanele nevoiase.

Care sunt criteriile în functie de care se stabilesc tarifele?

– Tarifele sunt stabilite sub nivelul preturilor practicate de celelalte cabinete medicale, tocmai pentru a asigura un grad de accesibilitate cât mai mare al pacientilor.

Cum va promovati?

– Facem publicitate stradala, folosind fluturasi si panouri publicitare.

Aproximativ câte persoane trec anual, pragul clinicii, ce vârsta au si din ce categorii sociale fac parte?

– În 2008, ne-au vizitat în jur de opt sute de persoane, în marea lor majoritate din paturi sociale sarace sau de mijloc, începând cu adolescente de 15 – 16 ani pâna la batrâni de 75 – 80 de ani.

Ce ajutor specializat le oferiti celor care apeleaza la sprijinul ProVita ?

– Pacientii nostri beneficiaza de ajutor specializat, dupa caz, având la dispozitie un psiholog, un medic internist si un urolog.

Poti sa ne enumeri si sa ne descrii pe scurt, câteva din cele mai importante cursuri, programe, proiecte, etc. desfasurate în 2008?

– “?coala mamei” se adreseaza mamicilor care sunt invitate sa participe la discutii pe diferite teme medicale, psihologice sau nutritioniste, despre cresterea copiilor ori afectiunile specifice vârstei. De asemenea, în liceele din judetul Brasov, s-a desfasurat si continua sa se desfasoare un alt proiect, prin care se urmareste promovarea unor valori educationale privind bolile cu transmitere sexuala, sarcina si avortul. Cu ocazia Craciunului, copiii nevoiasi si batrânii din judetul Brasov s-au bucurat de cadouri, prin “Maranatha”.

Ce rezultate s-au obtinut în toti acesti ani de când functioneaza ProVita?

– ProVita a salvat viata a numerosi bebelusi, a ajutat moral si financiar persoane în nevoie si nu în ultimul rând, a oferit o Evanghelie si a vorbit despre mântuire celor aflati departe de Hristos.

Ce urmeaza în 2009 la ProVita?

– În 2009, dorim sa continuam ce am început în 2008 si totodata, sa demaram un proiect de pregatire pentru nastere, prin care sa oferim suport si informatii medicale, psihologice si fizice viitoarelor mamici. De asemenea, ne propunem sa implicam mai multi voluntari în activitatile noastre.

ProVita asigura asistenta doar pe termen scurt sau exista si programe de durata ?

– Pro Vita asigura asistenta atât pe termn scurt cât si pe termen lung, însa totul depinde de deschiderea pacientilor.

Care sunt componentele esentiale ce asigura succesul unei astfel de clinici?

– La Pro Vita, oamenii si educatia continua reprezinta ingredientele de baza în asigurarea succesului. Nimic nu este mai important asadar, decât sa îti formezi un colectiv dedicat lucrarii, gata oricând de sacrificiu, dar si dispus sa investeasca în pacienti si în resurse si care sa împartaseasca aceleasi valori crestine si sa doreasca sa se specializeze si sa îsi împrospateze cunostintele.

Ati mai avut si esecuri? Cât de multumiti sunt pacientii de ceea ce gasesc aici?

– N-as putea vorbi de esecuri, însa fara îndoiala ca este loc de mai bine. În general, pacientii se declara mai mult decât multumiti.

Cum arata o zi obisnuita pentru tine?

– Sa spunem ca destul de încarcata, desi ma lupt sa scap de rutina, de rugina si de ruina.

Te-ai confruntat cu provocari de cand esti director la ProVita?

– Aproape fiecare zi aduce cu sine o serie de provocari, însa printre cele mai dificile se numara resursele.

Ce satisfactii ai avut?

– Multiple, mai ales atunci când vezi ca Dumnezeu mai salveaza prin tine înca o viata.

Ce anume îsi doresc cei din staff de la tine?

– Cred ca în special sa le fiu un exemplu în orice domeniu.

Este solicitanta munca într-o asemenea clinica, impune si sacrificii?

– Dostoievski spunea ca de Dumnezeu trebuie sa te apropii în stare de jertfa, iar eu subscriu acestei afirmatii.

Este ProVita o clinica crestina?

– Desigur, tot ceea ce oferim aici are o tenta crestina, mai ales în ceea ce priveste consilierea sau testele de sarcina.

– Cum împletiti asistenta medicala cu elementul religios?

– Pacientii au acces la brosuri si reviste cu teme crestine, pe care le pot studia, în functie de optiune, în sala de asteptare sau acasa.

Ai vazut minuni de când lucrezi aici?

– Viata poate fi traita clipa de clipa ca o minune sau ca o normalitate. Personal, am ales prima varianta.

În ce masura a rezistat ProVita prin credinta?

– Noi am fost învatati de Dumnezeu sa traim numai prin credinta.

Din experienta de pâna acum, în calitate de director al acestei clinici, ce recomandari le-ai face celor care au deschis deja sau intentioneaza sa deschida o astfel de clinica?

– Sa se roage si sa actioneze crezând în Dumnezeu.

Rezumând, ce etape a parcurs pâna în prezent ProVita si ce a mai ramas de facut ?

– Nu cred ca gresesc daca afirm ca Pro Vita s-a nascut, a murit si a reînviat. În prezent, ne dorim o explozie de potential, care va fi posibila doar în masura în care si altii vor spune « da , vreau sa fiu parte integranta din aceasta minune divina numita Pro Vita ».

Care au fost impresiile cu care ai plecat din AZ?

– Exceptionale, pacat ca nu am stat acolo decât doua zile, pe care oricum, le-am dedicat slujirii în biserica.

– Ai în plan un parteneriat ProVita cu o clinica din AZ sau din State?

– Din nefericire, deocamdata nu se pune problema de asa ceva, pentru simplul fapt ca înca nu am întâlnit oamenii potriviti, dar cred ca la timpul hotarât, Domnul mi-i va scoate în cale si parteneriatul de care vorbeati va deveni posibil.

Ce altceva ai dori sa le mai impartasesti cititorilor nostri?

– Îi rog sa îsi aminteasca de faptul ca în 1989, imediat dupa Revolutie, România a trecut dintr-un ghetou comunist într-o jungla de libertinaj si haos. Astfel, dupa o anestezie morala ce a durat nici mai mult nici mai putin de cincizeci de ani, reflexele de normalitate ale demnitatii românului tind sa tina de domeniul arheologiei morale. În acest context, noi, crestinii, suntem chemati nu numai sa dam o lupta permanenta împotriva acelor realitati care încearca sa mutileze chipul lui Dumnezeu în om, dar sa si promovam valorile eterne ale Împaratiei Sale.

Nu trebuie sa ne sperie criza mondiala, ci acum mai mult ca oricând, sa ne cristalizam convingeri biblice sanatoase, sa ne încredem din toata inima în Domnul si sa nu uitam ca El este proslavit în noi daca noi ne gasim placerea în El.

15 NOIEMBRIE 1987

Viorel VINTILA

Va spune ceva data de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simpla data în calendar, pentru altii o pagina importanta în manualul de istorie, un moment de referinta pentru posteritate, un act de curaj nebun în fata unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat si luminita de la capatul tunelului (democratiei) era într-o eclipsa totala. Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminica, în care plebea mioritica era chemata sa-si dea votul unicului candidat comunist, o mascarada regizata, o simpla formalitate si un gest civic lipsit de importanta, jocurile politice fiind deja facute, câstigatorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila sa legifereze candidatul la rangul de cetatean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Ca de obicei în acea perioada se lucra sase, chiar sapte zile pe saptamâna, chipurile, sa realizam planul, în timp ce salariile erau macelarite si taiate cu pâna la 40%… ducând la disperare si totala deznadejde pe cei 25 de mii de angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Rosu Brasov. Cutitul ajunsese la os si pe la colturi tot mai multi îsi manifestau oprobriul si scârba fata de conducerea comunista în frunte cu al sau dictator, Ceausescu. În acea zi de duminica, inevitabilul s-a produs si mamaliga a explodat.

Ca participant activ la Revolta Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, va voi prezenta evenimentele din acea zi, asa cum le-am perceput si simtit eu la vremea respectiva:

Eram un tânar care d-abia terminase armata si eram angajat al sectiei 410 (Scularie) si ca toti ceilalti angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturasul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie ma uitam la „lichidare” si aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lânga mizeria, frigul si cozile interminabile pentru o bucata de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei sapte dimineata, am ajuns la locul de munca si trecând prin fata sectiei 440 (Matrite) am vazut adunati si foarte nervosi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturasii” cu salariul ciuntit, exprimându-si nemultumirea si indignarea prin decibeli puternici care se puteau face auziti pâna la poarta uzinei. Ceea ce nu stiam era ca revolta mocnea înca din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca si îsi manifesta nemultumirea; în dimineata zilei de 15 noiembrie, scânteia avea sa explodeze si sa culmineze cu marsul catre Comitetul Judetean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineata, ies si eu împreuna cu mai multi colegi în fata sectiei si ne îndreptam spre cei de la sectia 440, unde venise un director economic, care încerca sa calmeze spiritele, însa, muncitorii erau deja la saturare si nu mai vroiau sa auda limbajul de lemn cu promisiuni goale si explicatii marxist-leniniste si au început sa-l îmbrânceasca pe director si unul dintre muncitori chiar îi daduse una peste bot… Deja ne adunaseram câteva sute de muncitori si înca mai ieseau si din alte sectii… s-a format o multime care intra din sectie în sectie cu mesajul: „Veniti cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alaturat muncitorilor care dupa ce si-a îngrosat rândurile au decis sa se îndrepte spre „Palat” (administratia uzinei)… acolo, muncitorii revoltati au spart mai toate geamurile cladirii… Multimea revoltata si nervoasa se întreba ce are putea face pentru ca mesajul lor sa poate fi receptionat…cineva a strigat: „Haideti la Comitetul Judetean!”… idee care a fost imediat împartasita de cei prezenti, astfel încât coloana protestatarilor a decis sa paraseasca uzina, moment în care câtiva dintre muncitori au luat cu ei si câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odata ajunsi în fata spitalului judetean s-a cântat „Desteapta-te române!”, ceea ce a descatusat oamenii de refularea si tribulatiile care îi macinau de peste 20 de ani… si ca din senin a urmat: „Jos Ceausescu!”. Mii de oameni, printre care elevi si studenti, aveau în sfârsit curajul sa protesteze si sa se alature coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a facut ca protestul, initial social, sa devina unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii nostri” sau „Vrem caldura si mâncare” pâna la: „Jos comunismul!” si „Jos Ceausescu!”, o idee politica care nu a stat la baza declansarii acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea sa cred ce se întâmpla atunci, ma frecam la ochi si la urechi si eram total siderat… sa strigi „Jos Ceausescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revolta în Valea Jiului, dar cred ca manifestatia din 1987 a fost mai ampla si a avut un rasunet si un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. Dupa estimarile de atunci, se pare ca au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziati de frigul din casa, de lipsa de mâncare si de taierile salariale, au îndraznit sa se ia la trânta cu sistemul comunist si sa-l puna la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunsi în fata Comitetului Judetean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o data pe an) cu telefoane… si într-un final cineva a aruncat si portretul lui Nicolae Ceausescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câtiva dintre colegii mei l-au luat la tinta cu oua, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parca fusesera izbaviti de o tiranie care nu se mai termina…. tabloul a fost rupt în bucati si a fost incendiat în uralele multimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care sa încerce sa organizeze multimea si, eventual, sa initializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judetean de Partid, în care sa fie prezentate nemultumirile muncitorilor. Pur si simplu a fost o revolta spontana, declansata pe neasteptate, în urma taierilor de salariu care nu pareau sa mai aiba sfârsit. Nimeni nu stia ce deznodamânt va avea aceasta revolta, probabil adrenalina de moment ne blocase simtul realitatii si frica disparuse total. Realitatea avea însa sa fie alta… dupa vreo doua ore de devastare a Primariei în uralele celor de pe gazonul din fata Primariei… militia si scutierii îsi fac aparitia si se desfasoara… fiecare fuge cum poate… fortele de represiune intervin brutal si pun capat revoltei. Am revenit seara sa vad ce se mai întâmpla… totul era încercuit si se lucra de zor la repararea geamurilor sparte si la curatirea spatiului verde din fata Primariei. A doua zi dimineata, totul arata ca nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era însa, situatia în uzina, unde aveau loc sedinte extraordinare de UTC si de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera actiunea manifestantilor si se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestati atunci, au fost anchetati, batuti si torturati groaznic în beciurile militiei si securitatii din cauza carora unii s-au ales cu boli degenerative. Dupa fiecare sedinta de acest gen, mai disparea câte unul dintre noi, fiind luat si anchetat, iar apoi chiar deportat în afara judetului. Am avut colegi de munca, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat si deportat în alt judet… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Presedintele Asociatiei 15 noiembrie, a fost si el arestat, anchetat si batut de securisti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar daca ne lega o prietenie deosebita, niciodata nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile militiei, aceste momente marcându-i toata viata si de aceea îi era greu sa-si reaminteasca si sa povesteasca prin ce a trecut… mi-a spus însa ca a fost batut rau, dar nu a vrut sa intre în amanunte.

Dupa ce initial se anuntase pedeapsa capitala pentru muncitorii arestati, sub presiunea opiniei publice mondiale, comunistii au revenit asupra hotarârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori si schimbând locurile de munca ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate si anchetate în sediile Militiei si Securitatii din Brasov si Bucuresti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportati s-au reîntors la începutul anului 1990 si au fost reangajati la vechiul lor de munca si fiecaruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu stiu daca acum mai sta careva dintre ei acolo, multi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la aceasta data se organizeaza Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Rosu” (Roman SA) si Comitetul Judetean de Partid (actuala Prefectura), parcurs de masa de manifestanti anticomunisti în noiembrie 1987. Câti îsi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, si-au riscat efectiv viata si au dat dovada de un curaj nebun, iesind pe strazi si scandând lozinci împotriva lui Ceausescu? Sa nu-i uitam pe cei 61 de muncitori deportati si pe cei 300 de arestati si anchetati care au fost supusi terorii si chinurilor din beciurile Militiei si Securitatii.

Eu, unul, ca brasovean si ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita aceasta zi istorica si prin acest articol vreau sa îmi exprim respectul si aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportati (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) si pentru cei 300 de arestati si anchetati care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Rosu” a fost bomba cu efect întârziat care avea sa explodeze doi ani mai târziu, când Revolutia din decembrie 1989 avea sa-l detroneze pe dictatorul Ceausescu si sa dea sperante unei vieti mai bune, care, din pacate, pentru multi nu s-a adeverit.

Sa nu uitam momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsa si pusa la respect de catre 15 mii de oameni curajosi, care au îndraznit sa-l înfrunte pe dictator si sa arunce cu oua în tabloul lui Ceausescu atârnat pe frontispiciul cladirii Comitetului Judetean si sa strige:Jos Ceausescu!”.

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

15 noiembrie 2011

Atelierul coral Brasov!

Fundatia Jubilate, împreuna cu Biserica Baptista nr.1 din Brasov

Are bucuria sa va invite la Atelierul coralÎn mijlocul laudelor” în 11-13 noiembrie 2011, la Biserica Baptista nr.1, str. Dealul Melcilor nr.3, Brasov.

Invitam frati si surori doritori sa cânte laude Domnului pentru trei zile de închinare în contextul repetitiilor de cor vineri si sâmbata. La sfârsitul acestor repetitii, corul reunit va sluji într-un serviciu de închinare, duminica seara ora 18.00 la Biserica Baptista nr.1 din Brasov.

Orarul  este urmatorul:

Vineri, 11 noiembrie, orele 18:00-20:30

Sâmbata, 12 noiembrie, orele 9-13:00 si 14:00-17.00

Duminica, 13 noiembrie

Orele 16:45 – repetitie, 18:00 – serviciul de închinare la Biserica Baptista nr.1 din Brasov.

Ne rugam ca Domnul sa aduca înnoire si curatire în slujirea noastra si în bisericile în care slujiim.

Ne rugam ca lucrarea corala în biserici sa fie întarita de Dumnezeu prin acest eveniment.

Ne rugam ca acel serviciu de duminica sa fie închinare în duh si în adevar.

Ne rugam ca Domnul sa fie glorificat prin partasia noastra unii cu altii.

Pentru mai multe informatii si pentru înscriere

Va rugam sa luati legatura cu fr. Pastor Corin Mihaila tel. 0751.246.815 sau cu Fundatia Jubilate tel. 0359.402.375, e-mail: office@jubilate.ro

PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

ADAM PUSLOJIC: „AVEM SANSA SA DEVENIM NEMURITORI!”

Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011

BACUL NU MAI E PENTRU… PLUTASI !

Viorel VINTILA

 

 Nu mai poti sa butonezi telecomanda, în zilele de azi, fara sa te izbesti de tragi-comedia bacului de anul acesta. Rezultatele au fost cele mai slabe de când s-a inventat bacul, mai mult de 60% au dat-o în bara si nu îsi vor putea pune în rama diploma de bac… cel putin pâna la toamna. Saracii picati” au tunat si fulgerat ca au fost stresati de camerele de luat vederi, care le-au luat mintile si au fost atât de timorati, încât multi au ramas muti si penita le-a înghetat pe hârtie. O banala camera de supraveghere a facut dreptate. Multi dintre picati” au zis:Pai, am crezut ca se poate copia si nu am mai învatat”. Ei, uite ca de data asta nu s-a mai putut frauda bacul. Acum daca înveti, treci bacul, daca nu înveti, plângi în barba si îi ceri demisia lui Funeriu cu sloganul M…, Funeriu”!

 Nici Funeriu asta nu e un discipol de-al lui George Pruteanu, din moment ce crede ca substantivul coleg” este de genul neutru si ne spune  ca elevii încep clasa întâia” dar, macar ca manager a venit cu un sistem anti-fraudare (camerele de supraveghere) care s-a dovedit eficient si care a demonstrat ca avem o generatie care pune botul mai degraba la etnobotanice, decât sa puna mâna pe carte.

Nu zic ca avem o generatie tânara de prostovani (desi avem destui), dar multora putin le pasa de scoala. Caci doar au multe exemple” de urmat. Sunt multi semidocti care au reusit în viata sa adune un ban gramada si fara a avea o educatie pe masura. Ai carte, ai parte” e deja depasit” – „Ai tupeu, ai parte” sau Ai pile, ai parte” ar fi mai potrivit. De ce tot cautam atâtea explicatii, solutii sau tapi ispasitori? De ce dam vina pe profi slabi pregatiti sau dezinteresati?

 Mai bine sa fim realisti, sa judecam la rece si sa ne dam jos ochelarii de cal. Astfel vom putea vedea ca multi elevi din generatia de azi (mai mult de jumatate) sunt total dezinteresati de scoala si trateaza bacul ca pe un un mizilic care cred li se cuvine. Cei care au crezut pâna deunazi ca bacul era o ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri” s-au înselat amarnic. Ei au crezut ca acest bac îi va duce din liceu catre facultate (prin frauda) fara se se scufunde si fara sa se înece la mal.

  Pai, mai copii, bacul nu mai e doar o pluta pentru plutasi” doritori de diploma de bac. Bacul ar trebui sa fie un mijloc elevat” de transport în viata, la care au acces cei silitori si cu neuroni capabli, în timp ce celor cu fite în cap, celor care trateaza scoala ca pe un club sau la fara frecventa, le ramâne ca mijoc de locomotie prin viata – pluta!  

Viorel VINTILA

http://www.brasovultau.ro

San Francisco – Brasov

6 iulie 2011

EMINESCU ÎN ETERNITATE

de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.

(G Cosbuc – Decebal catre popor)


Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011

 

PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

de Viorel VINTILA

 

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George RocaExercitii de dictie

[/pullquote]

 

 

 

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…!    Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

 

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal  Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele  bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011