15 NOIEMBRIE 1987

Viorel VINTILA

Va spune ceva data de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simpla data în calendar, pentru altii o pagina importanta în manualul de istorie, un moment de referinta pentru posteritate, un act de curaj nebun în fata unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat si luminita de la capatul tunelului (democratiei) era într-o eclipsa totala. Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminica, în care plebea mioritica era chemata sa-si dea votul unicului candidat comunist, o mascarada regizata, o simpla formalitate si un gest civic lipsit de importanta, jocurile politice fiind deja facute, câstigatorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila sa legifereze candidatul la rangul de cetatean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Ca de obicei în acea perioada se lucra sase, chiar sapte zile pe saptamâna, chipurile, sa realizam planul, în timp ce salariile erau macelarite si taiate cu pâna la 40%… ducând la disperare si totala deznadejde pe cei 25 de mii de angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Rosu Brasov. Cutitul ajunsese la os si pe la colturi tot mai multi îsi manifestau oprobriul si scârba fata de conducerea comunista în frunte cu al sau dictator, Ceausescu. În acea zi de duminica, inevitabilul s-a produs si mamaliga a explodat.

Ca participant activ la Revolta Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, va voi prezenta evenimentele din acea zi, asa cum le-am perceput si simtit eu la vremea respectiva:

Eram un tânar care d-abia terminase armata si eram angajat al sectiei 410 (Scularie) si ca toti ceilalti angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturasul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie ma uitam la „lichidare” si aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lânga mizeria, frigul si cozile interminabile pentru o bucata de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei sapte dimineata, am ajuns la locul de munca si trecând prin fata sectiei 440 (Matrite) am vazut adunati si foarte nervosi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturasii” cu salariul ciuntit, exprimându-si nemultumirea si indignarea prin decibeli puternici care se puteau face auziti pâna la poarta uzinei. Ceea ce nu stiam era ca revolta mocnea înca din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca si îsi manifesta nemultumirea; în dimineata zilei de 15 noiembrie, scânteia avea sa explodeze si sa culmineze cu marsul catre Comitetul Judetean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineata, ies si eu împreuna cu mai multi colegi în fata sectiei si ne îndreptam spre cei de la sectia 440, unde venise un director economic, care încerca sa calmeze spiritele, însa, muncitorii erau deja la saturare si nu mai vroiau sa auda limbajul de lemn cu promisiuni goale si explicatii marxist-leniniste si au început sa-l îmbrânceasca pe director si unul dintre muncitori chiar îi daduse una peste bot… Deja ne adunaseram câteva sute de muncitori si înca mai ieseau si din alte sectii… s-a format o multime care intra din sectie în sectie cu mesajul: „Veniti cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alaturat muncitorilor care dupa ce si-a îngrosat rândurile au decis sa se îndrepte spre „Palat” (administratia uzinei)… acolo, muncitorii revoltati au spart mai toate geamurile cladirii… Multimea revoltata si nervoasa se întreba ce are putea face pentru ca mesajul lor sa poate fi receptionat…cineva a strigat: „Haideti la Comitetul Judetean!”… idee care a fost imediat împartasita de cei prezenti, astfel încât coloana protestatarilor a decis sa paraseasca uzina, moment în care câtiva dintre muncitori au luat cu ei si câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odata ajunsi în fata spitalului judetean s-a cântat „Desteapta-te române!”, ceea ce a descatusat oamenii de refularea si tribulatiile care îi macinau de peste 20 de ani… si ca din senin a urmat: „Jos Ceausescu!”. Mii de oameni, printre care elevi si studenti, aveau în sfârsit curajul sa protesteze si sa se alature coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a facut ca protestul, initial social, sa devina unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii nostri” sau „Vrem caldura si mâncare” pâna la: „Jos comunismul!” si „Jos Ceausescu!”, o idee politica care nu a stat la baza declansarii acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea sa cred ce se întâmpla atunci, ma frecam la ochi si la urechi si eram total siderat… sa strigi „Jos Ceausescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revolta în Valea Jiului, dar cred ca manifestatia din 1987 a fost mai ampla si a avut un rasunet si un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. Dupa estimarile de atunci, se pare ca au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziati de frigul din casa, de lipsa de mâncare si de taierile salariale, au îndraznit sa se ia la trânta cu sistemul comunist si sa-l puna la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunsi în fata Comitetului Judetean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o data pe an) cu telefoane… si într-un final cineva a aruncat si portretul lui Nicolae Ceausescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câtiva dintre colegii mei l-au luat la tinta cu oua, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parca fusesera izbaviti de o tiranie care nu se mai termina…. tabloul a fost rupt în bucati si a fost incendiat în uralele multimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care sa încerce sa organizeze multimea si, eventual, sa initializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judetean de Partid, în care sa fie prezentate nemultumirile muncitorilor. Pur si simplu a fost o revolta spontana, declansata pe neasteptate, în urma taierilor de salariu care nu pareau sa mai aiba sfârsit. Nimeni nu stia ce deznodamânt va avea aceasta revolta, probabil adrenalina de moment ne blocase simtul realitatii si frica disparuse total. Realitatea avea însa sa fie alta… dupa vreo doua ore de devastare a Primariei în uralele celor de pe gazonul din fata Primariei… militia si scutierii îsi fac aparitia si se desfasoara… fiecare fuge cum poate… fortele de represiune intervin brutal si pun capat revoltei. Am revenit seara sa vad ce se mai întâmpla… totul era încercuit si se lucra de zor la repararea geamurilor sparte si la curatirea spatiului verde din fata Primariei. A doua zi dimineata, totul arata ca nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era însa, situatia în uzina, unde aveau loc sedinte extraordinare de UTC si de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera actiunea manifestantilor si se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestati atunci, au fost anchetati, batuti si torturati groaznic în beciurile militiei si securitatii din cauza carora unii s-au ales cu boli degenerative. Dupa fiecare sedinta de acest gen, mai disparea câte unul dintre noi, fiind luat si anchetat, iar apoi chiar deportat în afara judetului. Am avut colegi de munca, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat si deportat în alt judet… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Presedintele Asociatiei 15 noiembrie, a fost si el arestat, anchetat si batut de securisti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar daca ne lega o prietenie deosebita, niciodata nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile militiei, aceste momente marcându-i toata viata si de aceea îi era greu sa-si reaminteasca si sa povesteasca prin ce a trecut… mi-a spus însa ca a fost batut rau, dar nu a vrut sa intre în amanunte.

Dupa ce initial se anuntase pedeapsa capitala pentru muncitorii arestati, sub presiunea opiniei publice mondiale, comunistii au revenit asupra hotarârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori si schimbând locurile de munca ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate si anchetate în sediile Militiei si Securitatii din Brasov si Bucuresti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportati s-au reîntors la începutul anului 1990 si au fost reangajati la vechiul lor de munca si fiecaruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu stiu daca acum mai sta careva dintre ei acolo, multi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la aceasta data se organizeaza Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Rosu” (Roman SA) si Comitetul Judetean de Partid (actuala Prefectura), parcurs de masa de manifestanti anticomunisti în noiembrie 1987. Câti îsi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, si-au riscat efectiv viata si au dat dovada de un curaj nebun, iesind pe strazi si scandând lozinci împotriva lui Ceausescu? Sa nu-i uitam pe cei 61 de muncitori deportati si pe cei 300 de arestati si anchetati care au fost supusi terorii si chinurilor din beciurile Militiei si Securitatii.

Eu, unul, ca brasovean si ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita aceasta zi istorica si prin acest articol vreau sa îmi exprim respectul si aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportati (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) si pentru cei 300 de arestati si anchetati care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Rosu” a fost bomba cu efect întârziat care avea sa explodeze doi ani mai târziu, când Revolutia din decembrie 1989 avea sa-l detroneze pe dictatorul Ceausescu si sa dea sperante unei vieti mai bune, care, din pacate, pentru multi nu s-a adeverit.

Sa nu uitam momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsa si pusa la respect de catre 15 mii de oameni curajosi, care au îndraznit sa-l înfrunte pe dictator si sa arunce cu oua în tabloul lui Ceausescu atârnat pe frontispiciul cladirii Comitetului Judetean si sa strige:Jos Ceausescu!”.

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

15 noiembrie 2011

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.