15 NOIEMBRIE 1987

Viorel VINTILA

Va spune ceva data de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simpla data în calendar, pentru altii o pagina importanta în manualul de istorie, un moment de referinta pentru posteritate, un act de curaj nebun în fata unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat si luminita de la capatul tunelului (democratiei) era într-o eclipsa totala. Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminica, în care plebea mioritica era chemata sa-si dea votul unicului candidat comunist, o mascarada regizata, o simpla formalitate si un gest civic lipsit de importanta, jocurile politice fiind deja facute, câstigatorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila sa legifereze candidatul la rangul de cetatean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Ca de obicei în acea perioada se lucra sase, chiar sapte zile pe saptamâna, chipurile, sa realizam planul, în timp ce salariile erau macelarite si taiate cu pâna la 40%… ducând la disperare si totala deznadejde pe cei 25 de mii de angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Rosu Brasov. Cutitul ajunsese la os si pe la colturi tot mai multi îsi manifestau oprobriul si scârba fata de conducerea comunista în frunte cu al sau dictator, Ceausescu. În acea zi de duminica, inevitabilul s-a produs si mamaliga a explodat.

Ca participant activ la Revolta Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, va voi prezenta evenimentele din acea zi, asa cum le-am perceput si simtit eu la vremea respectiva:

Eram un tânar care d-abia terminase armata si eram angajat al sectiei 410 (Scularie) si ca toti ceilalti angajati ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturasul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie ma uitam la „lichidare” si aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lânga mizeria, frigul si cozile interminabile pentru o bucata de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei sapte dimineata, am ajuns la locul de munca si trecând prin fata sectiei 440 (Matrite) am vazut adunati si foarte nervosi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturasii” cu salariul ciuntit, exprimându-si nemultumirea si indignarea prin decibeli puternici care se puteau face auziti pâna la poarta uzinei. Ceea ce nu stiam era ca revolta mocnea înca din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca si îsi manifesta nemultumirea; în dimineata zilei de 15 noiembrie, scânteia avea sa explodeze si sa culmineze cu marsul catre Comitetul Judetean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineata, ies si eu împreuna cu mai multi colegi în fata sectiei si ne îndreptam spre cei de la sectia 440, unde venise un director economic, care încerca sa calmeze spiritele, însa, muncitorii erau deja la saturare si nu mai vroiau sa auda limbajul de lemn cu promisiuni goale si explicatii marxist-leniniste si au început sa-l îmbrânceasca pe director si unul dintre muncitori chiar îi daduse una peste bot… Deja ne adunaseram câteva sute de muncitori si înca mai ieseau si din alte sectii… s-a format o multime care intra din sectie în sectie cu mesajul: „Veniti cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alaturat muncitorilor care dupa ce si-a îngrosat rândurile au decis sa se îndrepte spre „Palat” (administratia uzinei)… acolo, muncitorii revoltati au spart mai toate geamurile cladirii… Multimea revoltata si nervoasa se întreba ce are putea face pentru ca mesajul lor sa poate fi receptionat…cineva a strigat: „Haideti la Comitetul Judetean!”… idee care a fost imediat împartasita de cei prezenti, astfel încât coloana protestatarilor a decis sa paraseasca uzina, moment în care câtiva dintre muncitori au luat cu ei si câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odata ajunsi în fata spitalului judetean s-a cântat „Desteapta-te române!”, ceea ce a descatusat oamenii de refularea si tribulatiile care îi macinau de peste 20 de ani… si ca din senin a urmat: „Jos Ceausescu!”. Mii de oameni, printre care elevi si studenti, aveau în sfârsit curajul sa protesteze si sa se alature coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a facut ca protestul, initial social, sa devina unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii nostri” sau „Vrem caldura si mâncare” pâna la: „Jos comunismul!” si „Jos Ceausescu!”, o idee politica care nu a stat la baza declansarii acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea sa cred ce se întâmpla atunci, ma frecam la ochi si la urechi si eram total siderat… sa strigi „Jos Ceausescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revolta în Valea Jiului, dar cred ca manifestatia din 1987 a fost mai ampla si a avut un rasunet si un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. Dupa estimarile de atunci, se pare ca au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziati de frigul din casa, de lipsa de mâncare si de taierile salariale, au îndraznit sa se ia la trânta cu sistemul comunist si sa-l puna la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunsi în fata Comitetului Judetean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o data pe an) cu telefoane… si într-un final cineva a aruncat si portretul lui Nicolae Ceausescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câtiva dintre colegii mei l-au luat la tinta cu oua, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parca fusesera izbaviti de o tiranie care nu se mai termina…. tabloul a fost rupt în bucati si a fost incendiat în uralele multimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care sa încerce sa organizeze multimea si, eventual, sa initializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judetean de Partid, în care sa fie prezentate nemultumirile muncitorilor. Pur si simplu a fost o revolta spontana, declansata pe neasteptate, în urma taierilor de salariu care nu pareau sa mai aiba sfârsit. Nimeni nu stia ce deznodamânt va avea aceasta revolta, probabil adrenalina de moment ne blocase simtul realitatii si frica disparuse total. Realitatea avea însa sa fie alta… dupa vreo doua ore de devastare a Primariei în uralele celor de pe gazonul din fata Primariei… militia si scutierii îsi fac aparitia si se desfasoara… fiecare fuge cum poate… fortele de represiune intervin brutal si pun capat revoltei. Am revenit seara sa vad ce se mai întâmpla… totul era încercuit si se lucra de zor la repararea geamurilor sparte si la curatirea spatiului verde din fata Primariei. A doua zi dimineata, totul arata ca nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era însa, situatia în uzina, unde aveau loc sedinte extraordinare de UTC si de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera actiunea manifestantilor si se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestati atunci, au fost anchetati, batuti si torturati groaznic în beciurile militiei si securitatii din cauza carora unii s-au ales cu boli degenerative. Dupa fiecare sedinta de acest gen, mai disparea câte unul dintre noi, fiind luat si anchetat, iar apoi chiar deportat în afara judetului. Am avut colegi de munca, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat si deportat în alt judet… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Presedintele Asociatiei 15 noiembrie, a fost si el arestat, anchetat si batut de securisti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar daca ne lega o prietenie deosebita, niciodata nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile militiei, aceste momente marcându-i toata viata si de aceea îi era greu sa-si reaminteasca si sa povesteasca prin ce a trecut… mi-a spus însa ca a fost batut rau, dar nu a vrut sa intre în amanunte.

Dupa ce initial se anuntase pedeapsa capitala pentru muncitorii arestati, sub presiunea opiniei publice mondiale, comunistii au revenit asupra hotarârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori si schimbând locurile de munca ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate si anchetate în sediile Militiei si Securitatii din Brasov si Bucuresti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportati s-au reîntors la începutul anului 1990 si au fost reangajati la vechiul lor de munca si fiecaruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu stiu daca acum mai sta careva dintre ei acolo, multi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la aceasta data se organizeaza Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Rosu” (Roman SA) si Comitetul Judetean de Partid (actuala Prefectura), parcurs de masa de manifestanti anticomunisti în noiembrie 1987. Câti îsi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, si-au riscat efectiv viata si au dat dovada de un curaj nebun, iesind pe strazi si scandând lozinci împotriva lui Ceausescu? Sa nu-i uitam pe cei 61 de muncitori deportati si pe cei 300 de arestati si anchetati care au fost supusi terorii si chinurilor din beciurile Militiei si Securitatii.

Eu, unul, ca brasovean si ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita aceasta zi istorica si prin acest articol vreau sa îmi exprim respectul si aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportati (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) si pentru cei 300 de arestati si anchetati care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Rosu” a fost bomba cu efect întârziat care avea sa explodeze doi ani mai târziu, când Revolutia din decembrie 1989 avea sa-l detroneze pe dictatorul Ceausescu si sa dea sperante unei vieti mai bune, care, din pacate, pentru multi nu s-a adeverit.

Sa nu uitam momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsa si pusa la respect de catre 15 mii de oameni curajosi, care au îndraznit sa-l înfrunte pe dictator si sa arunce cu oua în tabloul lui Ceausescu atârnat pe frontispiciul cladirii Comitetului Judetean si sa strige:Jos Ceausescu!”.

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

15 noiembrie 2011

VIOREL VINTILA– ROMÂNAS LA SAN FRANCISCO

Al Florin TENE

 

Cartea de eseuri, comentarii si interviuri, intitulata sugestiv „Românas la San Francisco”“, aparuta la editura ANAMAROL, Bucuresti, 2011, semnata de Viorel Vintila, proaspat membru al Ligii Scriitorilor, ne reveleaza un scriitor dotat cu simtul observatiei, al ironiei, autoironiei fine si dornic de cunoastere.

Înca din „Cuvânt înainte” autorul ne introduce în tainele sale privind activitatea sa jurnalistica, în modul de a fi patruns în lumea revistelor virtuale cu ajutorul generosului scriitor George Roca, de asemenea, membru al Ligii Scriitorilor Români.

Cartea structurata în capitolele: „De prin State…adunate”, „Interviuri”, „Diana si tati”, „Atitudini” si „Gânduri, opinii, reflectii” se constituie într-un corpus unitar compus dintr-un evantai de secvente ce oglindesc atât opiniile autorului fata de unele evenimente, întâmplari, dar si discutii cu anumite personalitati artistice cuprinse în interviuri ce scot în evidenta plastic si sugestiv personalitatea celui abordat. Remarcam opiniile pertinente, chiar obiective, despre etimologia unor cuvinte, si la obiect fata de unele caractere, obiceiuri de la noi, dar si din State.

Cartea contureaza modele si întâmplari, inclusiv raportul autorului cu lumea cu care a tangentiat, – afirma solutii, implicându-si cititorul într-un act de lectura instructiv si informativ. Miezul acestui volum fiind receptarea societatii omenesti, cu întregul evantai de reverberatii asupra lumii cu mentalitatile, obiceiurile si evenimentele ei. Autorul are suficienta înzestrare pentru speculatia si analiza unor termene si comportamente, cum ar fi: fita si mai ales când explica semnificatia cocalarului ce a devenit un modus vivendi si la care „destul de multi aspira”.

Interesant si bine documentat este în foiletonul despre originea tiganilor, exemplificând cu ceea ce spunea John Samson care „gaseste originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând dupa cercetarea idiomului ca stramosi apropiati ai limbii romani (tiganeasca) limbile singhaleza, marathi, sindhi, Punjabi, dardica si pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de bastinasi)”.

Revenind la primul capitol al carti pot spune ca autorul este un prozator înzestrat, având calitatile unuia care practica cu talent schita literara, aici intrând întâmplarile povestite cu o fina ironie de la hotel sau mall. Chiar si atunci când critica, Viorel Vintila este un melancolic, fiinta lui fiind o himera îmbracata în zale, un duh ironic care mânuieste din umbra condeiul bine ascutit.

Amintirile povestite fetitei sale Diana, sunt de un romantism rascolitor, având capacitatea de a prinde în fraze cursive miscarea interioara a întâmplarilor, dinamica eului copilului de atunci, perspectiva imaginarului, universul sensibil al copilariei. Practic textele pun în oglinda copilaria lui Tati si al Dianei.

Chiar interviurile cu artisti renumiti cum ar fi Florian Pitis, Gheorghe Ghiorghiu, Gabriel Dorobantu, Mihai Constantinescu, fetele de la Bambi ( Raluca si Denisa), Trupa Autentic, Ileana Sipoteanu, cântareata si sotia compozitorului Dumitru Lupu sunt, practic, secvente ale unei istorii ale Artelor Românesti din diaspora.

Capitolul intitulat „Gânduri, opinii, reflectii” cuprinde si disertatii ce vibreaza pe un diapazon al cunoasterii, facând aluzie la personalitatile Fanus Neagu, Adrian Paunescu si Dobrin vis-à-vis de presa din România, inclusiv analize si investigatii despre Facebook, noul drog virtual, noua limba româna-englezeasca-mesengerista, criza, perlele de la bac, Vali si Dragobete, superstitii, obiceiuri, toate formând un întreg al opiniilor unui talent genuin dublat de un observator vigil.

Cartea lui Viorel Vintila îmi aduce aminte de a ce scris Nietzsche în „Nasterea tragediei”: „Astfel, acest abis de uitare desparte lumea realitatii cotidiene de cea dionisiaca. Îndata ce acea realitate cotidiana reapare în constiinta, ea provoaca dezgust: rolul acestor stari sufletesti este un sentiment ascetic care neaga vointa Sub acest unghi, omul dionisiac prezinta oarecare asemanare cu Hamlet: amândoi au aruncat odata o privire cuprinzatoare în esenta lucrurilor; au ajuns la cunoastere si le este scârba de actiune; caci actiunea lor nu poate schimba întru nimic esenta vesnica a lucrurilor; li se pare ridicol sau uimitor sa li se ceara ca lumea, care a iesit din tâtâni, sa fie pusa la locul ei. Cunoasterea ucide actiunea”. La care adaug aprecierea ca… vad în Viorel Vintila un viitor prozator de succes.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

15 august 2011

ADRIAN PAUNESCU 68 !

Viorel VINTILA

 

Azi, 20 iulie, poetul Adrian Paunescu ar fi împlinit 68 de ani. S-a nascut în Basarabia, la Balti, în anul 1943. Adrian Paunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 si fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani, dar si ca organizator al acestui fenomen de masa, de proportii epice din anii ’70-’80 – Cenaclul Flacara.

 Adrian Paunescu este creditat, printre altele, cu sintagmele „generatie în blugi” si „muzica tânara”, pentru a-îi desemna pe tinerii care dadeau buluc pe stadioanele tarii în perioada 1973-1985, cât a durat Cenaclul Flacara.

 Eu, unul, ca participant activ la acele manifestatii epice de pe stadioane, nu am fost un fan al omului Adrian Paunescu care, daca e sa fim corecti si sinceri pâna la capat, a fost un sicofant al epocii Ceausescu, fiind recunoscut pentru osanalele si odele pe care i le cânta „marelui cârmaci”. Este însa de apreciat pozitia sa fata de perioada comunista, fiind unul dintre putinii care nu a renegat complet ideologia socialista. Macar, omul a fost vertical pâna la capat si asta pot aprecia… dar nu înseamna ca sunt de acord cu pozitia sa ideologica.

 Pentru mine ramâne de referinta fenomenul „Cenaclul Flacara”, fenomen care a lasat o amprenta virtuala în timp si spatiu pentru multi din generatia mea. În rândurile urmatoare voi încerca o scurta sinopsa a fenomenului creat de Paunescu-Cenaclul Flacara.

 Pentru cei mai tineri, care pe atunci poate nici nu erau nascuti, dar si pentru cei trecuti de 35 de ani, care sunt sigur ca au fost participanti activi la aceste fenomene de masa, am sa fac o scurta radiografie a ceea ce a fost Cenaclul Flacara în acele vremuri.

 Odiseea Cenaclului Flacara a început în 1973 si s-a sfârsit în anul 1985, perioada în care au avut loc 1.615 spectacole de muzica si poezie. Cenaclul Flacara a fost un fenomen cultural si social de proportii epice la care au participat milioane de românasi care dadeau buzna pe stadioane sau se adunau în sali de spectacol precum sardelele, pentru a savura si respira un moment de libertate – care la acea vreme era muzica folk- dar si sa se defuleze emotional de frustrarile si interdictiile acelor vremuri. Ne calcam pur si simplu pe picioare si cântam si urlam ca niste posedati la auzul unor piese ca „Si totusi exista iubirea”, „Pustoaica”, „Doar o cana cu vin” sau „Caciula”, ca sa enumar doar câteva care îmi vin acum în minte. Era o atmosfera efervescenta, pur si simplu scria pe tine fericire, te bucurai ca un copil mic si participai activ agitându-te din mâini si din picioare sau aprinzând lumânari… dansai pe ritmurile melodiilor care te patrundeau pâna-n maduva oaselor si care te faceau sa uiti de mizeriile acelor vremuri. În acele timpuri aceste evenimente erau o rara-avis si reprezentau ceva unic pentru românasul tinut în întuneric de regimul dictatorial de atunci.

 Aceste manifestari erau organizate la initiativa UTC-ului de atunci sub obladuirea poetului Adrian Paunescu, care a compus multe din piesele de succes de atunci, a faurit destine si a lansat vedete de renume ca: Mircea Vintila, Doru Stanculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanitchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittis, Anda Calugareanu, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Stefan Hrusca si înca multi altii.

Totul s-a terminat brusc în anul 1985, când pe stadionul din Ploiesti, în urma unei busculade care s-a soldat cu noua morti, s-a luat decizia de a nu se mai organiza astfel de spectacole. Dupa 12 ani de descatusare emotionala si sute de spectacole, Cenaclul Flacara, care atinesese cote alarmante de popularitate, precum si persoana poetului Adrian Paunescu, care avea la picioare si la propriu si la figurat milioane de români, devenisera o amenintare la securitatea nationala a lui Ceausescu, astfel încât acest incident a pus capac Cenaclului Flacara.

 S-a încercat o revigorare a Cenaclului Flacara în august 2010 la festivitatea „Zilele Orasului Navodari”, când Paunescu sustinut de unii membrii ai Cenaclului, au facut primii pasi spre reaprinderea acestei flacari a Cenaclului Flacara care apusese acum peste 25 de ani.

 Paunescu nu mai exista, Cenaclul Flacara însa traieste din amintiri si multe din piesele de succes din acele vremuri se mai cânta de vreo 6 ani cu ocazia festivalului „Folk You” care reuneste artisti din vechea garda, dar si nume noi care, din fericire, continua sa duca mai departe stindardul muzicii folk. Eu, unul, nu sunt chiar un big fan al muzicii folk, dar ascult cu placere anumite piese care mi-au ramas întiparite pe cerebel, din perioada de aur a Cenaclului Flacara. Pacat însa ca românasul din ziua de azi are urechea muzicala înclinata mai mult spre manele „salamesti”, „gutesti” sau „copil-minunesti” si ignora muzica folk sau muzica usoara cu adevarat româneasca. Dar vorba „dacului”… „de gustibus non disputandum”! Yahoo!!!

 Adrian Paunescu s-a reîntâlnit, anul trecut când a trecut în nefiinta, în ceruri cu multi dintre cei carora le-a schimbat viata, printre care, Tatiana Stepa, Gil Ionita, Gil Dobrica, Ion Hagiu, Ovidiu Haidu, Florian Pittis (împreuna cu care eu am avut placerea sa comentez la TV un superbowl de fotbal american), Anda Calugareanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici… care prin plecarea lor au lasat mult regret în sufletele noastre! Putem zice cu tristete ca se reface în ceruri Cenaclul Flacara! Acolo ei însa sunt nemuritori. Din pacate ne îngropam adevaratii artisti si îi înlocuim cu saltimbanci si „vedete” de carton. Apa trece, pietrele ramân… Cenaclul Flacara nu mai este, dar spiritul ramâne si muzica folk continua sa existe si sa atraga noi fani. Adrian Paunescu va ramâne un nume de referinta în poezia româneasca si numele sau va fi ascociat forever cu ceea ce a fost – Cenaclul Flacara!

 România

20 iulie 2011

BACUL NU MAI E PENTRU… PLUTASI !

Viorel VINTILA

 

 Nu mai poti sa butonezi telecomanda, în zilele de azi, fara sa te izbesti de tragi-comedia bacului de anul acesta. Rezultatele au fost cele mai slabe de când s-a inventat bacul, mai mult de 60% au dat-o în bara si nu îsi vor putea pune în rama diploma de bac… cel putin pâna la toamna. Saracii picati” au tunat si fulgerat ca au fost stresati de camerele de luat vederi, care le-au luat mintile si au fost atât de timorati, încât multi au ramas muti si penita le-a înghetat pe hârtie. O banala camera de supraveghere a facut dreptate. Multi dintre picati” au zis:Pai, am crezut ca se poate copia si nu am mai învatat”. Ei, uite ca de data asta nu s-a mai putut frauda bacul. Acum daca înveti, treci bacul, daca nu înveti, plângi în barba si îi ceri demisia lui Funeriu cu sloganul M…, Funeriu”!

 Nici Funeriu asta nu e un discipol de-al lui George Pruteanu, din moment ce crede ca substantivul coleg” este de genul neutru si ne spune  ca elevii încep clasa întâia” dar, macar ca manager a venit cu un sistem anti-fraudare (camerele de supraveghere) care s-a dovedit eficient si care a demonstrat ca avem o generatie care pune botul mai degraba la etnobotanice, decât sa puna mâna pe carte.

Nu zic ca avem o generatie tânara de prostovani (desi avem destui), dar multora putin le pasa de scoala. Caci doar au multe exemple” de urmat. Sunt multi semidocti care au reusit în viata sa adune un ban gramada si fara a avea o educatie pe masura. Ai carte, ai parte” e deja depasit” – „Ai tupeu, ai parte” sau Ai pile, ai parte” ar fi mai potrivit. De ce tot cautam atâtea explicatii, solutii sau tapi ispasitori? De ce dam vina pe profi slabi pregatiti sau dezinteresati?

 Mai bine sa fim realisti, sa judecam la rece si sa ne dam jos ochelarii de cal. Astfel vom putea vedea ca multi elevi din generatia de azi (mai mult de jumatate) sunt total dezinteresati de scoala si trateaza bacul ca pe un un mizilic care cred li se cuvine. Cei care au crezut pâna deunazi ca bacul era o ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri” s-au înselat amarnic. Ei au crezut ca acest bac îi va duce din liceu catre facultate (prin frauda) fara se se scufunde si fara sa se înece la mal.

  Pai, mai copii, bacul nu mai e doar o pluta pentru plutasi” doritori de diploma de bac. Bacul ar trebui sa fie un mijloc elevat” de transport în viata, la care au acces cei silitori si cu neuroni capabli, în timp ce celor cu fite în cap, celor care trateaza scoala ca pe un club sau la fara frecventa, le ramâne ca mijoc de locomotie prin viata – pluta!  

Viorel VINTILA

http://www.brasovultau.ro

San Francisco – Brasov

6 iulie 2011

ROMÂNUL EMIGRANT

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine
… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista
! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011

PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

de Viorel VINTILA

 

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George RocaExercitii de dictie

[/pullquote]

 

 

 

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…!    Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

 

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal  Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele  bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011

 

DOAMNA CU COASA

de Viorel VINTILA

În cultura populara româneasca, moartea e  gândita ca o femeie – cea cu coasa;  sau, mai modern, Doamna cu Coasa.

Doamna cu Coasa este cea mai punctuala si parolista femeie, care nu a lipsit si nu va lipsi de la nicio întâlnire cu niciunul dintre noi. Ei nu-i poti trage chinta (o cacealma! sic! n.r.) ca unei femei obisnuite pentru ca Doamna cu Coasa are totdeauna o mâna câstigatoare… chinta royala.

 

Doamna cu Coasa se vinde cel mai bine si daca nu ar fi existat, mass-media ar fi fost mult mai saraca si ar fi trebuit sa inventeze ceva care sa se vânda la fel de bine. Fuga bezmetica dupa grobian si dupa evenimente care au ca eroina moartea este un laitmotiv care ne marcheaza existenta noastra efemera.

 

De unde fascinatia asta morbida dupa acest personaj? Mass-media alearga înaintea ei si o pune pe un piedestal virtual, o preaslavesc si fac din dânsa un star de prim rang care monopolizeaza Tv-urile, Internetul si presa scrisa. S-a ajuns pâna acolo încât se transmit în direct înmormântari la ora de prime time….moartea se vinde si se va vinde cel mai bine.

 

Un mare scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Bine ar fi sa fie asa, însa unii nu sunt lasati nici sa moara singuri. Un ultim exemplu este cel al lui Fanus Neagu, recent disparut dintre noi, care a fost haituit si hartuit chiar si pe patul de moarte, de catre ziaristi penibili în cautare de senzational cu iz macabru…

 

Marele scriitor Fanus Neagu i-a pus în raftul lor pe acesti saltimbanci ai mass-media, care butonati fiind de la spate de catre sefii lor sa aduca senzationalul si macabrul în prim plan, nu-l lasau sa moara în liniste. El le-a spus doar atât: Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire.

 


http://www.brasovultau.ro

24 mai 2011

 

INTERVIU CU ILEANA SIPOTEANU

de Viorel VINTILA

 

Ileana Sipoteanu este o artista împlinita, atât pe plan profesional cât si familial. Daca v-ati întrebat vreodata care este formula fericiri în viata sau care este formula matematica care are ca rezultat fericirea, Ileana Sipoteanu a gasit se pare formula magica…

 

Formula de succes a fericirii este: 25+20+15… adica, 25 de ani de cariera artistica si de succes, plus 20 de ani de casnicie alaturi de cunoscutul compozitor Dumitru Lupu în urma caruia a rezultat cel mai frumos si important produs al unei iubiri frumoase si adevarate – Dumitrana, acum în varsta de 15 ani.

 

Muzica Ilenei Sipoteanu, unde cuvântul iubire este omniprezent în mai toate melodiile ei, uneste suflete, stârneste nostalgii si da speranta celor care-si cauta dragostea si iubirea… vocea calda si sensibila a artistei se regaseste în slagare de succes ca „Ce mult te-am iubit”, „Cine mi-a luat iubirea”, „Iubeste-ma asa cum te iubesc”, „Ma voi gândi la tine”, sau „Ai venit prea tarziu”… ca sa amintesc doar câteva din melodiile de succes care au marcat cariera muzicala a Ilenei Sipoteanu.

 

Cariera artistei cuprinde peste 100 de cântece înregistrate dar si prezenta în câteva filme românesti ca „Singuri de revelion” (2005), „Mulineta Rosie” (2005), „Pestele Verde” (2006), „Trupa de show” (2008), „Dramaticus” (2009) si „CRIZA SRL – Iubire Elena” (2010, regia Geo Saizecu), Ileana fiind si absolventa a Facultatii de teatru „HIPERION” (1992-1996).

 

Recent, am avut placerea sa stau de vorba cu Ileana Sipoteanu, deoarece eram curios sa vad ce mai face o artista din vechea generatie, a carei muzica, este în opinia mea, nemuritoare, muzica care în ziua de azi, din pacate, se promoveaza mult mai greu în comparatie cu muzica din noua generatie. Cred ca ar trebui sa existe un singur criteriu care sa faca diferenta, si anume: muzica buna si muzica proasta!

 

Viorel Vintila: Am sa trec peste orice introducere protocolara si am sa te  întreb direct, ce face si cum se simte Ileana Sipoteanu?

 

Ileana Sipoteanu: Faptul ca sunt alaturi de familia mea si ma aflu pe malul Marii Negre, ma face sa ma simt foarte bine. Odata cu venirea verii ne putem bucura de razele soarelui, de apa marii, a carei culoare se schimba de la o zi la alta, de nisipul fin pe care multi il calca pur si simplu în picioare, unii facând jogging, altii plimbându-se agale, dar si de muzica pe care o auzim la agapele din apropierea Marii Negre.

 

Viorel Vintila: Ileana, când ai debutat pe scena muzicii românesti si cu ce melodie?

 

Ileana Sipoteanu: Am debutat în anul 1986 pe scena festivalului de la Mamaia, la sectiunea interpretare, cu doua melodii în prima auditie: „Nu sunt vorbe câteodata” si „Când amintirile le retraiesti”, muzica Dumitru Lupu si Vasile V. Vasilache. În anul 1987 am participat la Mamaia cu melodia „Ce mult te-am iubit”, muzica Dumitru Lupu, versuri Mala Barbulescu, una dintre cele mai frumoase melodii de atunci care, dupa parerea multora, ar fi meritat trofeul, trofeu care însa nu s-a acordat în acel an, pe motiv ca erau prea multe melodii bune, asa ca ne-au oferit titlul de laureat.

 

Viorel Vintila: Fata ta, Dumitrana, care acum are 15 ani, îti calca pe urmele tale? Crezi ca va urma o cariera muzicala?

 

Ileana Sipoteanu: Dumitrana cânta de la 3 ani, a facut pian si chitara de la 6 ani si a petrecut ore în sir alaturi de tatal ei în studio si eram siguri ca va urma si ea o cariera muzicala, dar din pacate în ultima vreme nu mai este atât de implicata. Mie îmi pare rau pentru ca are o voce buna si cânta curat si frumos. Pâna la urma, Dumnezeu ne va arata calea cea buna si sper sa faca ceea ce-i place cu adevarat.

 

Viorel Vintila: Cum ti se pare noua generatie, în comparatie cu generatia ta? De ce foarte multi din generatia ta s-au pierdut, sau mai bine zis au fost abandonati de casele de productie si de posturile TV si de radio? De ce în strainatate cântareti de vârsta a doua si a treia rezista si înca umplu salile de spectacol cu muzica lor, pe când la noi sunt uitati undeva într-un raft prafuit de timp?

 

Ileana Sipoteanu: Fiecare generatie care paseste pe drumul muzicii, al teatrului si dansului, gândeste ca este o generatie de aur si îi priveste pe predecesorii lor cu o condescendenta regeasca. Unii au o rautate viscerala împotriva unora care chiar nu au gresit cu nimic fata de ei si exista un sentiment de animozitate pe care nu-l pot explica. La radiouri multi si-au construit cariera pe o imagine falsa, de scandal si cu tot felul de invidii. Eu nu am invidiat niciodata pe nimeni, stiind ca Dumnezeu m-a înzestrat cu tot ce-i trebuie unui artist normal, dar care nu si-a putut construi cariera asa cum si-ar fi dorit, liber, fara a depinde de altii pentru a promova o piesa sau lansa un CD. Am avut noroc ca sunt o interpreta care a lansat piese frumoase si melodioase cu un mesaj care a mers direct la inimile oamenilor si am colaborat cu textieri si compozitori de exceptie. Nu ma simt abandonata decât de catre cei care care nu ma difuzeaza pe mine ,probabil pentru ca nu ma plac, dar este pacat ca nu se tine cont si de gusturile publicului larg. Casele de productie vor „marfa” care sa se vânda la secunda, pe când eu si cei din generatia mea nu avem aceasta „marfa”, ci doar muzica de calitate. Când lumea ma întreaba de ce nu mai apar la TV sau la radio, îmi este greu sa le dau un raspuns. În strainatate, mass-media este cea care le ofera artistilor dragoste si apreciere, plus sunt platiti pentru asta si sunt iubiti de public.

 

Viorel Vintila: Sunteti o familie fericita care rezista de peste 20 de ani. Cum reusiti si care este secretul?

 

Ileana Sipoteanu: Nu cred ca exista o reteta speciala sau un secret anume al unei familii unite care sa reziste în timp. Într-o casnicie nimic nu este perfect, asta sa fie clar, dar daca stii sa lasi de la tine, fara a fi ipocrit, daca stii sa echilibrezi lucurile, dar fara a le complica, daca te gândesti mai mult la copii decât la tine, dar fara a exagera, atunci se poate parcurge firul vietii si sa ai o familie armonioasa fara probleme. Noi, eu si Dumitru, împlinim anul asta 25 de ani de când ne-am cunoscut si în acelasi timp 25 de ani de cariera pentru mine.

 

Viorel Vintila: Spune-mi te rog ceva despre Ileana Sipoteanu care nu este stiut de marea majoritate a publicului românesc…

 

Ileana Sipoteanu: Îmi place sa calatoresc, sa vizitez locuri deosebite, îmi place sa-mi cumpar tot felul de suveniruri, îmi plac copiii, florile animalele si oamenii. Îmi place sa merg la ski si sa pescuiesc, pasiuni pe care le mosteneste si fiica mea, Dumitrana. Îmi place mult sa dansez si sa gatesc si ca mai toata lumea din ziua de azi, îmi place sa interactionez si sa socializez pe Facebook.

 

Viorel Vintila: Ce planuri de viitor ai? Ce proiecte muzicale sau de teatru ai si ce ti-ai dori cel mai mult în viata ta sa se întâmple?

 

Ileana Sipoteanu: Nu îmi place sa vorbesc despre planuri de viitor, la mine pur si simplu se întâmpla… atunci când avem idei si timp le punem pe hârtie. Mi-as dori sa avem cu totii o viata mai frumoasa, sa ne implicam cât mai mult în educatia copiilor nostri si sa avem întelepciunea de a ierta (nu de a uita) pe cei care ne-au facut rau.

 

Viorel Vintila: Multumesc mult pentru acest interviu si iti doresc multa fericire si succese atât pe plan familial cât si profesional. Ai vreun mesaj de final pentru iubitorii de muzica în general si pentru fanii tai în special?

 

Ileana Sipoteanu: Multumesc la fel! Iubitorilor de muzica le doresc sa aiba puterea de a selecta si a trece prin filtrul gândirii tot ce este frumos si adevarat în arta, iar fanilor mei le doresc ca existenta lor sa se converteasca în „Refrene de iubire”titlul unui CD de-al meu.

 

18 mai 2011

România


INOCENTA – FUSE SI SE DUSE…

Inocenta este primul cuvânt care-ti trece prin minte când te uiti în ochii unui copil. Puritate, inocenta,  sinceritate, iubire si dragoste neconditionata sunt trasaturile de baza ce caracterizeaza un copil. De ce când ne maturizam ajungem sa înlocuim iubirea cu ura, inocenta cu parsivitatea, sinceritatea cu minciuna sau dragostea cu gelozia. De ce nu putem fi si la maturitate inocenti, iubitori, sinceri si empatici?

De ce ajungem sa fim, unii dintre noi,  monstri cu chip uman? De ce ne transformam pe parcursul câtorva ani din suflete pure si frumoase în suflete nepasatore, pline de ura, gelozie si invidie?

Sunt oare aceste „calitati” genetic impregnate la nastere – care sunt în stare latenta pe perioada copilariei si se trezesc la realitate când devenim adolescenti si maturi? Sau se dezvolta pe parcus? Poate acest „evil” chiar exista si îsi intra în drepturi la început de adolescenta si ataca precum o carie sufletul uman..  Sa fie banul radacina acestui „evil”?

Cautând un raspuns, m-am oprit asupra „Genezei 3” si am descoperit o explicatie plauzibila… probabil cei cu teoria Darwin nu vor fi de acord, dar nu putem ajunge toti la unison, fiecare vede lucrurile prin prisma lui si fiecare are convingerile lui.

Probabil inocenta s-a pierdut în momentul în care Adam si Eva si-au dat seama ca erau goi… dupa ce au picat la testul Celui de Sus, când sarpele parsiv si insidios a convins-o pe Eva sa muste din marul pacatos care le-a deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi si au cusut loalalta frunze de smochin din care si-au facut sorturi. Ochii li s-au deschis într-adevar, exact asa cum le spusese sarpele (Satana), numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel.

Pierderea inocentei, pacatul lor si noile lor raporturi cu Dumnezeu si unul cu altul sunt exprimate prin tema constientizarii goliciunii. Întelegem deci ca ei nu constientizasera pâna atunci, în inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gândisera la lucrul acesta. Acum nu numai ca se gândeau la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza… INOCENTA a disparut din acel moment…

Does it make sense? Asadar,  noi suntem inocenti, nu suntem vinovati cu nimic… sumtem niste victime, niste urmasi ai unei situatii nefericite, a unei decizii gresite, a unei curiozitati tragice din care se pare ca nu mai exista iesire. Eva e de vina si, of course, sarpele… Asa o fi? O întrebare retorica….

Viorel VINTILA
San Francisco
Saptamâna Mare 2011

A FI SAU A NU FI RROM

Se tot agita unii sa se revina la numele de tigan, titulatura care ar înlocui actuala denumire oficiala de rrom acordata etniei tiganesti. Cica, s-ar confunda românul cu rromul si apelându-se din nou la traditionala denumire de tigan, România ar scapa de aceasta stigma pentru totdeauna. Eu unul sunt neutru la toata aceasta tevatura vis-à-vis de tigania aceasta si îmi permit sa fiu putin cârcotas si sa va prezint niste statistici care s-ar putea sa va îngrijoreze putin.

Mi-e indiferent daca tiganusului nostru, venit din India medievala via Imperiul Otoman, i se zice rom(rrom) sau tiganus, deoarece indiferent de eticheta, fie ea de rom (rrom) sau de tiganus, mentalitatea lui va ramâne neschimbata iar perceptia occidentului vis-à-vis de România tot aceeasi va ramâne. Nu am sa intru în detalii tehnice amanuntite în încercarea de a fi pro sau contra termenului de „rrom” pentru ca pererile sunt împartite si adevarul probabil e undeva la mijloc… totusi am sa va prezint câteva amanunte interesante.

Unii sustin ca „rrom” este un cuvânt vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenentei etnice a rromilor. Cica vine de la imigrantii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat si au realizat casatorii mixte în Persia, formându-se ca popor acolo si pornind apoi spre Europa.

„John Sampson gaseste originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând dupa cercetarea idiomului ca stramosi apropiati ai limbii romani (tiganeasca), limbile singhaleza, marathi, sindhi, punjabi, dardica si pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de bastinasi). De asemenea graiul romilor contine amprente exacte ale limbii sanscrite, fiind identificate peste 500 de cuvinte a caror origine indica poate fi usor de recunoscut. Conform dovezilor lingvistice, proto-romii au trait în zona centrala a Indiei.

A existat o migratie initiala catre nord-vestul subcontinentului indian, urmata de migratia în afara Indiei.[19]” Altii sutin ca Etimologia cuvântului nu este clara: „o teorie spune ca numele de „tigani” („zingari”, „tsigans”, „Zigeuner”, „cigani”, „cikani” în alte limbi) provine din grecescul „athinganoi”, (tradus: „a nu se atinge”), numele unei secte din Bizant care practica izolationismul, cu care tiganii (rromii) au fost confundati [16]; o alta teorie spune ca numele vine de la cuvântul persan „ciganch” („lautar”„dansator”), de la cuvântul persan asinkan („fierarie”) sau de la un cuvânt cuman care ar însemna „sarac, lipsit de mijloace” [17] (sursa wikipedia).

Eu însa vreau altceva sa subliniez. Conform unor studii de specialiate, viitorul românasului si implicit al României nu arata prea pe roze. În anul 2050 se estimeaza ca populatia României va ajunge în jur de 15 milioane, în prezent fiind în jur de 21 de milioane de capete. ?i acum „cireasa de pe tort”… conform statisticilor o românca da nastere în medie la 1.3 copii, în timp ce o tigancusa produce în medie 3.1 copii. Asadar, exista o sumbra dar reala posibilitate ca rromul sa-si merite denumirea de rrom, deoarece ar putea deveni majoritar daca se continua acest trend în care natalitatea tiganilor depaseste de trei ori pe cea a românilor. Precum în Franta locuiesc francezi, în Spania sunt spanioli, în Italia sunt italieni, în Germania sunt germani, asa si în România sunt romi (rromi)… în concluzie romul se afla în tara lui si nu vad de ce am schimba denumirea cu cea de tigani… pentru ca daca am face-o, în 50 de ani România ar fi trebui sa se numeasca Tigania (si spun asta fara nicio tenta de rasisim, ci ca o posibilitate data de statistici), deoarece va fi locuita în mare parte de tigani… asa ca las ca-i bine ca se numesc romi, astfel ne pastram si noi identitatea nationala si numele de ROMÂNIA!! C-asa-i în România! O tiganeala care nu se mai termina…

Viorel VINTILA
http://vioryny.blogspot.com/
California, SUA