de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

„Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.”

(G Cosbuc – Decebal catre popor)

Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: „Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

„Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011