Despre Premiul Nobel la români

mircea-cartarescu_1-465x390Dar și  despre Morala creștinului român

A nu ști Biblia, în speță Vechiul Testament și Noul Testament, pentru un european este un fapt de incultură îngrozitoare.

Gabriel Liiceanuu

Vă mai amintiți de gafa și incultura crasă a  senatorului român Dan Șova,  aceea prin care nega existența pogromului din iunie 1941 de la Iași? Continue reading “Despre Premiul Nobel la români”

Iubire și Respect, pentru Simona!

620532-simona-halep-trofeu1Te iubim Simona !

 

Simona Halep a ajuns astăzi într-o mare finală a tenisului mondial.  Am urmarit-o și ne-am bucurat de fiecare meci câștigat de ea, cu dăruire, modestie și pasiune.

.     Azi lumea întreagă știe că finalista de la Roland Garros este românca SIMONA HALEP   o  tânără serioasă, frumoasă, elegantă, discretă, talentată.

Indiferent de rezultatul final, tu ești câștigul nostru. Te iubim și te respectăm, Simona. Continue reading “Iubire și Respect, pentru Simona!”

Întunecând întunerecul

Coloana infinituluiAdevărul te poate elibera, pe când minciuna, niciodată

Este o vorbă: românul s-a născut poet. Fiindcă mulți o cunosc, nu puțini sunt și cei care o și cred, dar asta nu înseamnă că este  și adevărată.

Cert este că  un poet înțelege mai bine pe un alt poet.   Cine trudește  la plăsmuirea versurilor poate să se și refere cu mai mare acuratețe  la faptul că ele  transmit un mesaj, un fior spiritual, o muzică și un univers al lor, idei și judecăți,  dar  adevărul este si că adesea se  fabulează si se exagerează,  cu fapte și legende, iar scrisul lor nu e nicidecum ceva tabu cum vor unii să creadă.

La fel, un credincios, îl va intelege mult mai bine  pe un alt credincios din tagma lui.

Daca ajungi  să te încrezi în Eminescu, Eliade, Cioran sau Ionescu, vei avea un cult pentru ei și operele lor. Puțin altfel va fi dacă însă vei merge după Petre Țuțea, Ioan Alexandru, Octavian Paler, Dan Puric Continue reading “Întunecând întunerecul”

Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacientilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul sa paraseasca România dupa instaurarea comunismului si sa se remarce într-o societate libera, în care scara valorilor era respectata. Medic chirurg de exceptie, cu înca doua specializari în palmares – cardiologie si radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiti medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.
   Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu exista ca tu sa nu-i bati pe toti! Ai picior iute, de caprioara” – îi spunea Stoicoiu, tânarul medic de-atunci, fost fotbalist de performanta de odinioara, cu care nea Mitica se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg si, în acelasi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicina clujeana, în putinul timp liber ce-l avea la dispozitie, Traian Stoicoiu se relaxa facând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competitii si doar o singura data iesise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici sa i se fi tras, oare, lui nea Mitica agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competitia cu viata de refugiat, de-abia atunci începeau…
    Desi aveau preocupari diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una speciala. Astazi, la mai bine de 12 ani de la trecerea la cele vesnice a lui Traian Stoicoiu, nea Mitica ma pofteste la ora aducerilor aminte si îmi povesteste despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.
      Chirurg la Cluj, pribeag în Occident
    Traian Stoicoiu s-a nascut la Caracal, judetul Romanati la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul sau fusese judecator la Tribunalul judetului Romanati, iar parintii, cadre didactice.
    La zece zile de la nasterea lui Traian, Matei si Maria Stoicoiu, parintii sai, pleaca din Caracal, fiind repartizati la scoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se nastea Tudor Vladimirescu. Astazi localitatea îi poarta numele. De la Vladimir, tânara familie de dascali se muta însa din nou, stabilindu-se la Copacioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, se refugiaza în Moldova, de unde revin la Copacioasa, în 1918.
    Trei baieti si doua fete adusesera bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian si Virgil (care, rând pe rând, vor parasi România, urmându-si destinele spre lumea libera) si fetele, Zoe si Iuliana.
    Nea Mitica îi cunoaste pe Traian si pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu si cu Traian Nitescu – doi cunoscuti si prieteni ai sai. Nicolae si sotia lui, Marioara, îi sunt, o perioada, oaspeti în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele sau, venise în vizita, fiind foarte ocupat si implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai usoara, îl roaga pe Mitica Sinu sa se ocupe de ei si îi duce la Long Beach, unde locuia vechiul sau prieten. Dupa cum am aratat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta ramâne mai mult timp pe pamântul american, dar spre sfârsitul vietii se întoarce în România.
    Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitica îl întâlneste la Paris, dar nu-l cunoaste prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase ca era pasionat de politica.
    Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicina în 1935 si începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultatii, ca asistent universitar. Tânarul cadru universitar, care fusese si fotbalist de performanta, independent si sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbura peste lanul sau de vise, apartine unei generatii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…
    Clujul acelor vremuri tulburi nu facea nota discordanta fata de alte centre universitare din tara, devenite teatre de desfasurare a actiunilor miscarii legionare si rezistentei anticomuniste. Cei mai înversunati dintre studenti si intelectuali aderau la doctrina legionara, altii, simpatizau doar, fara a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comunistii au început vânatoarea, si, fara exceptie, au arestat masiv legionari get-beget si simpatizanti ai acestora, ceea ce i-a determinat pe multi sa paraseasca tara.
    Tânarul medic avea o educatie aleasa, remarcându-se întotdeauna prin distinctie si respect pentru cei din jur, iubindu-si profesia si dedicându-se acesteia. Traia în Ardealul macinat de animozitati ce se manifestau între români si etnicii maghiari, induse de însasi situatia din tara – o Românie lovita de ciuma rosie si framântata de miscarile de rezistenta anticomunista.
    Satul de situatia incerta din România, în clocotul miscarii anticomuniste si când pericolul arestarilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunta la statutul de medic chirurg si paraseste tara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiara, Iuliu Bodola.
    Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalisti pe care i-a avut România. Nascut la Brasov la 26 februarie 1912, debuteaza în orasul natal, la Brasovia Brasov, apoi va juca la C.A. Oradea, Venus Bucuresti, Ferar Cluj si, în final, la MTK Budapesta. Are 48 de selectii în echipa nationala a României, pentru care înscrie 30 de goluri si 13 în echipa similara a Ungariei. Participa cu echipa României la Campionatele Mondiale din 1934 si 1938. Fostul sau coechipier de la Venus Bucuresti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: …facea ravagii printre adversari, având un sut necrutator si lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare.
    Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie româneasca si alte 85 de goluri în prima liga ungara.
    Traian Stoicoiu o avusese pacienta pe matusa lui Bodola. Cum nu era nationalist si nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el si Bodola se nascuse o relatie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din tara. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intentia tânarului medic, se ofera sa-l ajute si, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece granita maghiara, în masina personala a fotbalistului. Traverseaza Ungaria si de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franta, via Germania. Dupa mai bine de un an, este prins la granita germano-franceza, unde face zece zile de puscarie, dar reuseste sa ajunga la Paris, în luna octombrie 1949.
    Urmeaza o perioada de cautari, de emotii si examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucreaza ca asistent medical la un spital dintr-un orasel din apropierea Parisului. În momentul obtinerii dreptului de libera practica, profeseaza ca medic, în acelasi spital, iar în martie 1951 paraseste Franta si pleaca în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.
                 Cu trei specializari în medicina 
    Ajuns în provincia canadiana Quebec, dupa aproape trei ani de la plecarea din tara, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de sedere în capitala provinciei este una destul de agitata. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei si are interventii la Radio Europa Libera. Nu poate profesa chirurgia, pentru ca în Quebec exista un articol de lege, conform caruia medicii chirurgi nu aveau dreptul sa opereze, decât dupa cinci ani de la stabilirea în Quebec.
   Traian Stoicoiu nu sta pe gânduri si se muta la Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Nitescu, prietenul sau din studentie, o reala personalitate în domeniul prelucrarii si comercializarii produselor petroliere, presedinte la Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.
    Traian Nitescu parasise România într-un mod inedit: trecuse Dunarea înot în Iugoslavia, împreuna cu sotia sa, care nestiind sa înoate, traverseaza apele fluviului ajutata de un cauciuc si de sotul sau, înotator desavârsit. Nea Mitica Sinu auzise de aventura lui Nitescu în lagar la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasa, cu un curaj de admirat. Nu-l vazuse însa niciodata, pâna în Canada. Aici îl viziteaza de multe ori împreuna cu doctorul Stoicoiu. Traian Nitescu îl simpatiza si, de câte ori îl invita pe Traian la el, nu uita sa-i spuna: Dar adu-l si pe Mitica cu tine!, pentru ca era o prezenta agreabila.
   Pâna lucrurile intra în normalitate, Traian Stoicoiu locuieste pentru o perioada de sase luni la inginerul Nitescu. În acest interval, muncind intens, reuseste sa învete bine limba engleza si îsi sustine examenele de echivalare a studiilor. Avea si înclinatie spre învatarea limbilor straine, pentru ca vorbea fluent si franceza, germana, italiana si maghiara.
    Urmeaza o perioada parafata prin rezultate exceptionale care fac din doctorul român un nume stralucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializari în medicina, calitatile sale profesionale, sustinute de un caracter puternic, sanatos, îl propulseaza în elita medicala din Calgary si, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zona: nu-i placea sa se laude, ci sa actioneze – îmi marturisea de curând într-o convorbire telefonica, Gregory, baiatul domnului Stoicoiu – stiind sa explice foarte bine lucrurile, atât la clinica, cât si acasa. A fost un exceptional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine si moralitate, dar si un profesor desavârsit în familie.
    Era preferatul pacientilor proveniti din tarile europene – sârbi, unguri, rusi, cehi, slovaci si desigur, români – iar daca doreai cumva o recomandare catre un medic bun, cu siguranta ca ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.
    Daruirea sa profesionala era completata de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune si un generos fara margini. Tatal meu nu a fost unul care avea nevoie sa atraga atentia asupra sa, a fost mai degraba tacut, confident, un adevarat turn de tarie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred ca l-am auzit vreodata lamentându-se, dimpotriva, el putea sa împrumute din taria sa si altora si sa se îngrijeasca de problemele lor.
Tot timpul liber l-a dedicat familiei
    Traian Stoicoiu se casatoreste cu Helen, asistenta medicala la spitalul la care lucra – irlandeza de origine, nascuta în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitica Sinu îsi aminteste cu placere si care-i daruieste sotului sau doi copii minunati – Gregory si Rodica.
    „Când mergeam la ei în vizita, la Calgary, stateam aproape toata noaptea la povesti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferintele si despre tara lor. Aflasem cum scolile le-au fost distruse si cum au fost nevoiti sa plece la studii în alte parti ale lumii, si cum limba irlandeza era interzisa în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatica – marturiseste nea Mitica – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecti, prietenosi”.
Irlandeza este o limba straveche, de origine celtica, facând parte din grupa insulara a asa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alaturi de limba scotiana si limba manx. Este cunoscuta si sub numele de limba gaelica, dar acest termen este incorect si nu este precis. Astazi are statut de limba oficiala în Irlanda, dar majoritatea populatiei vorbeste limba engleza, ca urmare a interdictiei acestei limbi, în vremurile de framântari si razboaie dinaintea câstigarii independentei tarii, în anul 1937. Emigrantii irlandezi din acele timpuri au dus odata cu ei în exil traditiile si cultura tarii lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada si Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limba irlandeza autentica, dar în toate aceste tari utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.
   Copiii lui Traian Stoicoiu urmeaza îndeaproape exemplul parintelui lor. Educatia primita în familie, sub supravegherea atenta a mamei, mereu în preajma lor, dar si prin dragostea si învatamintele primite, în putinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispozitie si îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astazi oameni realizati, împliniti, educati în spiritul respectului fata de munca si mai ales fata de oameni, facând cinste numelui Stoicoiu.
Istoria hocheiului: un proiect de anvergura cu Greg Stoicoiu si premierul Canadei Stephen Joseph Harper
   În 1960 se naste primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îsi face studiile în orasul natal, la Calgary si se orienteaza spre arte, obtinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenta în arta desenului si picturii. A studiat si este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.
    Gregory îsi aduce aminte cum, în timpul liber, tatal lor îi ducea în mijlocul naturii, la padure si la pescuit. Vânatoarea nu-i placea, pentru ca iubea tot ce este viu si, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieti omenesti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanta, îi placea sa-l practice si o facea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil asa s-a nascut pasiunea lui Gregory pentru sport.
    Astazi cele doua mari pasiuni ale sale se regasesc într-o preocupare deosebita: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergura: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însusi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucreaza de sapte ani la aceasta carte si Greg mi-a marturisit ca are schita cartii asupra lui, oriunde se duce: I’m a hockey guy – mi-a spus Greg în finalul discutiei.
    Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului ca pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidenta si sustinuta prin implicarea si daruirea de care da dovada în proiectul amintit. Va fi o surpriza deosebita pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales dupa 1870, când un grup de studenti ai universitatii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc si la numarul de jucatori. Pe de alta parte, implicarea directa a premierului Harper în scrierea cartii, cu siguranta ca va creste cota ei valorica si interesul cititorilor canadieni si ai iubitorilor acestui sport din Canada si din toata lumea.
   Stephen Joseph Harper, nascut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist si a Aliantei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian înca din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând aceasta functie pâna în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alaturat Coalitiei Nationale a Cetatenilor. În 2002, reuseste sa reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Aliantei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, si reprezinta zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, si cele doua partide fuzioneaza, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupari politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câstiga cu o minoritate vizibila, câstigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opozitie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câstiga majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, si se instaleaza un guvern majoritar format din conservatori.
    Din biografia îndraznetului premier reiese faptul ca are o legatura strânsa cu comunitatea din Calgary, careia îi apartine si fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârsta cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a nascut si a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul si a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar dupa doua luni a renuntat si s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi sa avanseze si sa lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obtinând licenta în economie. Tot în cadrul acestei universitati, dar ceva mai târziu, va obtine si titlul de master în economie, în 1993. Legaturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici si participa la conferinte si evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, dupa Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.
    Împatimit iubitor al hocheiului pe gheata, înca din copilarie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucreaza la aceasta carte – de care mi-a vorbit si Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului si, ocazional, scrie diverse articole pe aceasta tema. La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheata pentru Juniori din 2007, Haper a aparut pe reteaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu aceasta ocazie, a intervenit cu comentarii si a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, si a preocuparii speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesita însa multe ore suplimentare de munca. Dar, când pasiunea exista cu adevarat, se gaseste si timpul necesar si calea prin care poti sa gusti satisfactia împlinirii.
    Revenind la Gregory Stoicoiu, as adauga, ca o opinie personala, ca prin faptul ca lucreaza alaturi de premierul Stephen Harper la elaborarea unei carti despre istoria hocheiului, rezida un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere si dedicare. Are cui sa-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatalui sau, despre care, spre finalul conversatiei noastre, îmi zicea: He was a tremendous person. He was my best friend – a fost un om exceptional, a fost cel mai bun prieten al meu.
    Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucura de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.
Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA
    Al doilea copil al lui Traian si Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani dupa fratele sau Greg, în anul 1962. Locuieste în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din orasul Emmitsburg.
    Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” si doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cartii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, preda, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentala si Sacramente. Este implicata atât în latura academica, cât si în cea pastorala, fiind si director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializata în „Teologia liturghiei”). Aria cercetarilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariana si istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentreaza si asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale carti.
   Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatal sau, Rodica Stoicoiu îsi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câtiva dintre participantii la funeralii, cunoscuti, prieteni sau fosti pacienti, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate si respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea si robustetea lui morala si mai ales faptul ca neîntrecutul chirurg a ajutat pe toata lumea: unora le-a gasit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a daruit bani, fara a astepta sa-i fie restituiti, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la banci, pentru a-si cumpara case. Toti au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trait o viata de generozitate tacita… 
     Singurul prieten pe care-l am este Mitica Sinu
    Pe Traian Stoicoiu si Mitica Sinu îi lega o prietenie frumoasa si veche, înca din tinerete, când alergau pe aceeasi pista… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitica „sa lupte pentru suta de metri si sa devina campion, câstigase competitia cu profesia, ajunsese un medic de marca în Canada, avea o familie frumoasa si multi prieteni dragi în jur.
    Nea Mitica s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutatile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul sau hotel si o duzina de prieteni de calitate.
    Analizati în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel putin o trasatura de caracter comuna: dragostea de oameni, care alaturi de generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile lor. Dupa trecerea granitelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însa drumurile lor se intersecteaza – prima data la Paris, si apoi, în Canada.
   Timpul petrecut la Montreal a fost scurt, însa dupa stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Tragea la casa familiei Stoicoiu si petreceau ore întregi povestind si depanând amintiri.
    Nea Mitica ramânea de multe ori fara niciun ban, era un împatimit jucator la bursa… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înteles ca situatia lui financiara nu era din cele mai bune si încercând sa-i spuna, pe ocolite, ca are nevoie de bani. Stoicoiu însa i-o reteza scurt: Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000? – si-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl întelegea si-l ajuta, pentru ca tinea foarte mult la el si, în plus, avea si de unde.
    Se întâmplase ca Traian Stoicoiu sa fie prezent la o cina, alaturi de câteva familii de români. Comunitatea româneasca era destul de unita si românii nostri obisnuiau sa petreaca împreuna cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenti au facut imprudenta sa-l bârfeasca pe nea Mitica… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masa, si-a luat palaria si paltonul si a plecat spunându-le doar atât: Acum puteti vorbi de Mitica, dar în prezenta mea, nu!
    „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câtiva ani. Nici n-am apucat sa-i multumesc, pentru ca Traian nu mai era…” – îsi aminteste Mitica Sinu.
   Români bogati din Calgary
    Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vaza români din Calgary, în perioada aceea, alaturi de presedintele companiei Petrofina, inginerul Nitescu, nume marcant al petrochimiei mondiale si un recunoscut inventator.
    Dar vârfurile în materie de avere erau Printul Sutu, Negroponte si un moldovean, Mike Porojne.
    „Printul Sutu detinea în zona terenuri întinse si ferme renumite – îsi aminteste Mitica Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zona, se anunta: Acum trecem prin domeniul Printului Sutu!”
    Foarte bogat era si un alt român din Calgary, Mike Porojne. Facuse bani multi, pentru ca madame Porojne avea un unchi care lucra la primarie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administratiei locale, acest unchi sfatuieste familia Porojne sa cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma sa se investeasca masiv si sa se construiasca edificii de interes guvernamental. Cum pretul de rascumparare a terenurilor sau imobilelor din zonele tinta, era mai mare decât pretul pietei, cei despagubiti câstigau în plus. Având informatia de la sursa, Porojne câstiga sume considerabile, pe care apoi le reinvesteste în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns sa detina un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îsi aminteste nea Mitica – dar nu s-a jenat sa-mi spuna: Mitica, în viata mea, eu n-am citit o carte”…
   Fiica lui Mike Porojne era casatorita cu baiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizita, în tara, bogatasul canadian de origine româna era primit cu mare pompa, fiind invitat la receptii alaturi de oficialitatile locale, si bucurându-se de o atentie deosebita. Când revenea în Canada, fireste, nu avea ce vorbi de rau de comunisti, lui îi mersese bine în tara! Doctorul Stoicoiu purta adesea discutii contradictorii cu Porojne si nu ezita sa-i spuna despre comunism ca este cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodata si ca el, Porojne, habar nu are cine sunt comunistii…
    Comunistii si regimul lor draconic îl determinasera pe Traian Stoicoiu sa paraseasca România. A trait mai bine de o jumatate de veac departe de tara, printre straini, si nu s-a mai întors vreodata acasa… Poate ca ar fi facut-o daca s-ar mai fi întâlnit o data cu Brâncusi, asa, ca în anii tineretii, în parcul orasului Târgu Jiu…
     Doctorul Traian Stoicoiu si Brâncusi
    Oltean din Copacioasa Gorjului, cu tatal judecator, ani buni în slujba dreptatii la Tribunalul Judetean Romanati, Matei Stoicoiu, se întoarce în tinuturile natale imediat dupa nasterea fiului sau, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.
    Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesionala a lui Matei Stoicoiu, stiu însa de la nepotul sau, Gregory, ca a fost un dascal renumit al Gorjului si el, si sotia sa, si ca la un moment dat a ajuns director de scoala. Am mai aflat de la Grgory ca se cunostea bine cu Constantin Brâncusi. Ca au fost sau nu colegi de scoala, asa cum au aparut unele informatii în presa româneasca, în anii trecuti, nu am aflat, însa ca relatia dintre cei doi era apropiata stiu din sursa directa si sigura. Matei Stoicoiu si Brâncusi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.
    Gregory mi-a mai relatat ca si tatal sau a avut onoarea sa stea de vorba cu Brâncusi. Era student la Cluj pe vremea aceea si venise acasa, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai stia de la tatal sau este faptul ca, în timpul întâlnirii cu Brâncusi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncusiene. Nu putea sa-mi precizeze daca Brâncusi le-a denumit Masa tacerii sau Masa apostolilor neamului, nici daca inegalabila Coloana a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sarutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul ca aceste memorabile opere brâncusiene au fost comandate si executate în memoria eroilor neamului.
    Prin 1950, dupa ce a ajuns în Franta, Traian Stoicoiu a avut bucuria sa-l întâlneasca din nou pe Brâncusi, de data aceasta la Paris.
    Constantin Brâncusi a fost si va ramâne un simbol pentru sculptura româneasca, unic în felul lui, iar adevarul despre operele lui nu-l va sti nimeni, niciodata, decât autorul, si acest adevar s-a aflat doar în gândirea artistica si creativa a ilustrului sculptor.
    Traian Stoicoiu s-a stins din viata în anul 1999… Despre morti sa vorbim numai de bine! – spune o vorba veche româneasca –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogiosii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Ma gândeam la acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român.

Octavian Curpas

CUVÂNTUL CA TESTAMENT – Zoe Dumitrescu-Busulenga

      CUVÂNTUL SCRIERILOR BUSULENGE –

      perle in muzeul valorilor universale 

 

Cum reactionam acum, când se taie toate radacinile, când se taie trecutul, când spu­nem ca nu mai exista trecut? De ce nu mai exista trecut? De fapt oamenii nu se refera numai la trecutul istoric, ei neaga pe Dumnezeu. Pentru ei exista doar prezent. Atât. Doar placerile. Crase. Cât despre viitor, nici el nu intereseaza, doar prezentul.

[pullquote] Ceea ce lipseste sunt modelele. Si din cauza aceasta tinerii nu stiu cum sa se comporte, cum sa traiasca. Dar si parintii sunt de vina. Ei aplauda pornirile copiilor lor. S-a distrus si satul, care era matricea spiritualitatii nea­mului. La noi, majoritatea oamenilor mari au iesit de la tara; începând cu Brâncusi, Enescu, Pârvan, Simion, Mehedinti. Am desfiintat satul, am desfiintat si familia si credinta. Si atunci, ce facem, cum iesim din aceasta încurcatura îngrozitoare pe care noi însine ne-am facut-o si am acceptat-o ca atare?

Zoe Dumitrescu-Busulenga [/pullquote]

Va dati seama ce despuiere este aceasta, din punct de vedere spiritual, si nu numai?

Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie sa acceptam dezradacinarile acestea? Noi, ca crestini, putem sa acceptam, asa, sa vedem cum copiii nostri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societatii? Daca se termina familia, ce am facut? Se termina nea­mul.

Ceea ce lipseste sunt modelele. Si din cauza aceasta tinerii nu stiu cum sa se comporte, cum sa traiasca. Dar si parintii sunt de vina. Ei aplauda pornirile copiilor lor. S-a distrus si satul, care era matricea spiritualitatii nea­mului. La noi, majoritatea oamenilor mari au iesit de la tara; începând cu Brâncusi, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinti. Am desfiintat satul, am desfiintat si familia si credinta. Si atunci, ce facem, cum iesim din aceasta încurcatura îngrozitoare pe care noi însine ne-am facut-o si am acceptat-o ca atare?

Nu se poate ca Dumnezeu sa nu ne pedepseasca. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu ne pedepseasca. Am impresia ca ne lasa din mâini, ca prea s-a înmultit fara­delegea. Credem ca Domnul ne poate ierta si ne-ar accepta mai departe daca ne îndreptam, daca înviem si noi.

 Maica Benedicta. (Busulenga-Dumitrescu, Zoe). Caietul de la Varatec: convorbiri si cuvinte de folos. Bucuresti: Editura Lumea Credintei, 2007.

ROMÂNIA MEA: „TARA CELOR CE CU SUDOARE SI OSTENEALA ÎSI CÂSTIGA PÂINEA”

Oana CRISTEA – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

CONCURSUL DE ESEURI

ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


E o noua zi si totusi veche în felul ei

Soarele sperantei rasare din nou, mai patimas pe cerul framântat de norii diminetii. Încetul cu încetul, pulsatia vie a furnicarului de oameni se face simtita caci strazile forfotesc cu siluete grabite îndreptându-se fiecare stie unde. Batrânii copii ai strazii s-au desteptat si ei de mult si privesc cu patima lacoma vitrinele pe care de altfel, ca pe un ritual al existentei lor frenetice, le contempla cu entuziasm straniu zi de zi. Evadez din atmosfera apasatoare a camerei mele si ma alatur monotonilor trecatori; ma las purtat de pasi, privind în jur si mi se dezvaluie aceeasi lume ca întotdeauna. Sus la o fereastra agatat, se zbate deznadajduit tricolorul în adierea rece a diminetii. Simt dorinta stranie de a rasfoi un ziar si ma opresc în fata chioscului de presa nedumerit dar nu zabovesc mult pentru ca buzunarele mele sunt goale. E o noua zi si totusi veche în felul ei, aici, în România.

[pullquote] România este plaiul care nu a ramas nebinecuvântat de Dumnezeau, caci el ne-a îmbogatit cu munti falnici care îsi întind trupul, peste sfântul pamânt al nostru; cu râuri glasuind unduios; cu paduri de un, farmec rapitor si câmpii roditoare si bogate iar peste toate acestea vârfuri marete ale bisericilor si manastirilor se îndreapta spre bolta albastra amintind de credinta noastra.

Oana CRISTEA [/pullquote]

Aici e tara în care m-am nascut si am crescut, tara în care stramosii mei au vietuit veacuri la rând si tara celor ce au sa vina dupa noi. E tara lui Stefan cel Mare si Sfânt si a lui Mihai Viteazul, a lui Brâncusi si a lui Enescu, este tara lui Eminescu, este tara mea, a tuturor: a celor ce calca în picioare pe cei mai slabi pentru simplul fapt ca au credinta ca li s-ar cuveni mai mult, a celor care nu mai stiu cifrele la conturile din banci, a celor care au pierdut sensul cuvântului solidaritate. România ramâne si tara celor ce cu sudoare si osteneala îsi câstiga pâinea, a celor care mai pastreaza speranta în suflete, a celor aflati departe, pe meleaguri straine, în cautarea lucrurilor ce nu le-au avut niciodata.

România este plaiul care nu a ramas nebinecuvântat de Dumnezeau, caci el ne-a îmbogatit cu munti falnici care îsi întind trupul, peste sfântul pamânt al nostru; cu râuri glasuind unduios; cu paduri de un, farmec rapitor si câmpii roditoare si bogate iar peste toate acestea vârfuri marete ale bisericilor si manastirilor se îndreapta spre bolta albastra amintind de credinta noastra.

Dar ce lucru trist ca aceasta imagine minunata paleste când realitatile crude ti se desfasoare în fata, ce gust amar ramâne dupa ce vezi în fiecare zi în ce mizerie si cu ce povara coplesitoare traiesc cei carora prine vene le curge sânge românesc.

 Îmi continui drumul si ma gândesc ca nu sunt singurul om ale carui buzunare sunt goale si gândul acesta ma consoleaza. La un colt de strada un cersetor cu hainele ponosite întinde sfios mâna asteptând mila si poate vreun banut si ma fulgera gândul în clipa aceea ca sunt oameni care o duc chiar mai rau decât mine dar… mai sunt si cei care au o viata chiar mai buna decât a mea.

 Seneca, un vechi filozof latin, spunea ca nefericit va ramâne toata viata acela care nu îsi accepta soarta si lupta zadarnic împotriva destinului implacabil. Respir adânc, închid ochii sa nu mai vad imaginea dezolanta a cersetorului în fata mea si plec mai departe în drumul meu, fara o destinatie definita.

Ce sunete stridente rasuna într-o cafenea, nu departe de coltul de strada unde zace nefericitul cersetor. Sunt râsete violente care plesnesc aerul si se pierd cu ecouri adânci în galagia strazii. Cine are bani, îsi permite, gândesc si merg mai departe trecând prin fata cafenelei unde zaresc chipurile celor ce nu au girja zilei de mâine.

 Ciudat lucru banul. Totul graviteaza în jurul lui în aceste timpuri. Unii au prea multi bani iar altii deloc. Ce existenta trista au unii împovarati si la pamânt, care se zbat pentru a reusi sa reziste; ce greutate coplesitoare se afla pe umerii acestora.

Doamne, vino Doamne,/ Sa vezi ce-a mai ramas din oameni…” îmi suna în minte aceste versuri atât de sincere si sonore. Daca bogatia materiala lipseste multora dintre noi, macar sa mai pastram în suflete bogatia care nu se poate numara sau cântari-bogatia spirituala, menita sa ne înalte deasupra a tot ce e necurat si nedemn.

  Gândurile ma framânta mistuitor si totusi atentia îmi e acaparata de un miros îmbietor de mâncare calda. M-a opresc si zaresc prin vitrina unui restaurant oameni îmbracati bine, servind prânzul, poate. Soarele e sus si realizez ca astazi nu am mâncat nimic, doar am hoinarit fara un scop anume când puteam sa îmi caut ceva de lucru. Astazi e prea târziu, gândesc, si pasii mei o iau usor si calculat pe drumul spre casa.

Acelasi drum, aceeasi oameni tacuti si grabiti, aceeasi copii ai strazii. În aerul înabusitor al serii zabovesc un moment si ma întreb ce am facut bine si ce am facut rau astazi. Nimic – nu am facut nimic bine sau rau; nu este în puterea oamenilor simpli a face un bine semnificativ cuiva; adica ce bine poti sa faci, atâta timp cât buzunarele sunt goale, decât sa zâmbesti unui necajit cu înteleasa compasiune si compatimire si… atât. Si nici raul nu este savârsit e oricine ci doar de cei mai de joasa speta indivizi ai societatii. Dar atunci omul simplu este menit doar sa sufere si sa spere într-un viitor mai bun? Întins pe patul meu, în camera mea umila, închid ochii în speranta alungarii gândurilor chinuitoare.

 A mai trecut o zi si mâine alta la fel va veni, aici în România mea. Întunericul de smoala al noptii va disparea si dimineata razele sperantei vor rasari iarasi pe cerul framântat de nori…

SUNT CETATEAN AL UNEI FOSTE TARI

Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil.

 

de Lucian AVRAMESCU


 

Traiesc, din ce în ce mai apasator, gândul  ca  buletinul nasterii mele este  fals. M-am  nascut într-o tara care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fatarea, prin sângeroasa cezariana, a democratiei, tara mea a reusit, economic si moral, performanta de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figureaza în nimic, judetul meu, Prahova, desenat într-o harta care mi se parea eterna si osoasa ca un schelet de dinozaur, nu mai joaca în sotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele si geografic de tot. Doar câte o crima scârboasa sau câte un viol, petrecut prin nu stiu ce italii sau americi, mai asaza în supratitluri porecla odioasa de român în gazetele universului.

M-a sunat un prieten, cu disperare, sa ma uit la un interviu  televizat, pe nu stiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe faza. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neratii de academici ai istoriei nationale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înteles mai încolo – despre falsa împartire a tarii în tinuturi secuiesti si tataresti si vietnameze si intergalactice. Despre porcaria pe care o cloceste regimul mafiot Basescu de a repomada dicta­tul hitlerist de la Viena, pret platit pentru a-si mentine curvele în capul mesei cu bunatati. Giurescu vorbeste, din pacate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei nationale? Nu vezi ca suntem morti? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii banuiti de a fi vii, au plecat unde-au vazut cu ochii. ?i-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii si-au uitat chiar si copiii minori. Mamele si-au uitat copiii în leagane, leagane miscate de scheletice mâini de bu­nici, morti si ei de nu se stie când, ramasi într-o inertie a datoriei. E cea mai ampla si înspaimântatoare parasire de tara care s-a petrecut vreodata.

Ma uit la dealul si vaioagele si carpinistile oable care continua poza ferestrei mele si realizez ca locuiesc o iluzie. Cât costa întretinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelasi din strofa de poem rustic a copilariei mele. Numai ca dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrainata. Roua nu-mi mai apartine. Va contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotarârea lui Stalin din 1946, asa cum ati scris într-o revista, insultând partidele istorice si rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parsiva probabil din  univers, nu da doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic si chel, nu da doar câteva judete ardelenesti, aceleasi în­tâmplator luate de Hitler, ci da Ro­mânia. Nu observati ca România nu mai e? Trimisul special al presedintelui tarii la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheama tara pe care o reprezinta. Drept pentru care i-a zis Tinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­curesti, presupun ca Tinutul Secuiesc se întinde si peste fosta capitala a fostei Românii, pâna la Dunare si la Mare. Observati vreo zvâcnire de orgoliu national? Sa fim seriosi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? As!

Înteleg ca regimului Basescu îi lipsesc iarasi niste miliarde de euro si alearga sa-i împrumute. Vrea sa câstige si urmatoarele alegeri. Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reprosat ieri ca nu-i recunosc lui Basescu macar meritul de a fi realizat reforma administrativa. Da, i-l recunosc. Chiar si me­ri­tul de a fi reformat sanatatea. Am alergat, duminica, jumatate din ju­detul Prahova sa gasesc o singura farmacie deschisa. Spitalele zonale au disparut si ele împreuna cu medicii de comuna si cu moasele care stiau sa lege un buric de nou-nascut. Cele 300 de spitale desfiintate sunt doar partea cuantificabila a reformei basiste din sanatate. Îi recunosc si meritul concentrarii învatamântului la oras. Sa închizi 3.000 de scoli pentru care au asudat înaintasii, spre învatarea alfabetului în îndepartate catune, e într-adevar o reforma istorica. Prin reforma Basescu, n-ar mai fi fost scoala în Ipotestii lui Eminescu, în Humulestii lui Creanga, în Hobita lui Brâncusi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate ca România merita omorâta si nimeni pâna la Basescun-a observat aceasta trebuinta istorica. Ei bine, el a reusit. Iar daca muribunda mai misca un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contati pe el!

 

http://www.ampress.ro/ciorna.php?id=810216533

——————————————————

 

AVRAMESCU Lucian, poet si jurnalist român, nascut la 14 august 1948 in comuna Sângeru, judetul Prahova. Studii: licentiat in arhitectura peisagera si ziaristica; studii postuniversitare la Intercultura-Italia.

 

Cariera: debut in presa literara – 1970; redactor la „Orizont” Valcea – 1971-1978; sef de sectie si redactor-sef adjunct la Scânteia Tineretului, unde, in perioada 1981-1985, a condus cenaclul „Serbarile Scânteii Tineretului”; redactor-sef al revistei “Slast” în perioada 1986-1989; fondator si redactor-sef al ziarului „Tineretul Liber”, primul ziar tiparit în zilele Revolutiei din ’89 în fosta Casa a Scânteii; fondator al agentiei de stiri A.M. PRESS – 1991, prima agentie de presa cu capital privat înfiintata dupa ’89.


Publicatii: volume de versuri, note de calatorie, antologii, eseuri si pamflete jurnalistice. între altele amintim „Poeme” – Editura Albatros (1975), „Stele pe dealuri”, Editura Scrisul Romanesc (1976), „Transplantul de albastru”, Editura Sport-Turism (1976), „Un liber albatros” (1978), „Ei, as! Spunea poetul…” (1979), „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985), Editura Eminescu; „Aceasta generatie” – poezii in limba greaca, Editura Athena, Grecia (1985), „Buna seara, iubito”, volumul I, Editura Eminescu (1986), „Buna seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. PRESS (2000), „Ciorne”, Editura A.M. PRESS. Este tradus in antologii si reviste literare din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franta, Olanda, Turcia, Iugoslavia.


Activitate sociala: membru al Uniunea Scriitorilor din Romania (din 1979), Asociatia Culturala de Prietenie România-Israel (membru fondator), membru fondator si membru în Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presa.


Distinctii: premiul de debut pentru poezie, Editura Albatros (1975), Premiul pentru scriitorii tineri (1979).

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

O izbânda a neputintei

e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011


 

INTERVIU CU FILOZOFUL MADRILEN HÉCTOR MARTINEZ SANZ

 

George ROCA: Domnule Martinez Sanz, ne-am cunoscut la Madrid, în septembrie 2009, la Espacio Niram, locul unde mi-am lansat cartea „Evadare din spatiul virtual”. Atunci, am avut împreuna nu numai câteva discutii personale despre crearea unor punti de legatura româno-spaniole dar si un dialog intercultural cu ocazia întâlnirii mele cu jurnalistii. Am aflat… ca erati prezent acolo pentru ca iubiti românii si cultura româna! Am mai aflat ca sunteti filozof de profesie, un scriitor pasionat, un poet talentat, un jurnalist pasionat si desigur, un recunoscut om de cultura madrilen. V-as ruga sa ma ajutati sa va creez mic portret academic. Ma refer la studii, scrieri, orientari, afinitati si viziuni de viitor?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, îmi aduc aminte foarte bine de prima noastra întâlnire, de acum doi ani. Pentru mine, a fost o placere sa va cunosc si, mai mult, sa citesc si mai apoi sa prezint la Madrid „Evadare din spatiul virtual”, datorita, pe de-o parte traducerilor care mi-au parvenit, si, pe de alta, prin versiunile spaniole pe care eu însumi le-am încercat. La drept vorbind, cartea dumneavoastra de poezie are un loc preferat în cadrul sectiunii de literatura româna din biblioteca personala, alaturi de volumul „De vorba cu stelele”, si de multe alte carti care au ajuns la mine, scrise de autori de limba româna, tradusi în limba spaniola ca de exemplu Varujan Vosganian, Ion Vianu sau Constantin T. Ciubotaru – acesta din urma tradus si publicat de Editura Niram Art.

 

Daca am vreun viciu despre care as putea sa vorbesc, acesta ar fi cartile. Chiar daca am o problema destul de mare, caci încep sa nu mai am destule rafturi pentru a le pastra, nu ma pot abtine sa cumpar înca o carte care mi-a atras atentia. La toate acestea, trebuie sa mai adaug si faptul ca, asa cum ati mentionat dvs, pe lânga postura de cititor, ma mai gasesc si în cea de scriitor, adica mai si creez carti care maresc si ele biblioteca. Daca stau sa ma gândesc, a avea atâtea carti pare o nebunie vrednica de Don Quijote. De altfel, multi dintre autorii pe care îi citesc se aseamana cavalerilor ratacitori în lupta cu morile de vânt.

 

Am început sa scriu de foarte tânar, din timpul scolii, însa nu cu vreun interes artistic. Îmi placea sa fac rime, asocieri de cuvinte, în timp ce colegii mei desenau, dormeau sau se uitau… pe fereastra. Era felul meu „de a nu fi prezent” la ora de educatie plastica, deoarece niciodata nu am reusit sa desenez ceva. Datorita acestor lucruri, am învatat metrica, ritmul, rima, strofele, am început sa fiu atent la poeziile autorilor pe care îi studiam si era foarte usor pentru mine sa îi comentez, stilistic si formal, sa captez temele, metaforele, simbolurile… daca este sa recunosc adevarul, în ceea ce priveste literatura, am fost autodidact. Apoi, la cursul superior, aveam ora de filozofie, a carei continut, care astazi mi se pare bazic, ma fascina, mai ales când am înteles ca filozofia nu servea pentru absolut nimic… si exact aici se gasea adevarata ei importanta, într-un fel atât de similar artei si poeziei. Ma încânta sa descopar aceste lumi ca „modalitati de pierdere a timpului”, dar dintr-un impuls estetic, oprindu-mi dorinta de a formula noi întrebari. Am ramas foarte surprins sa gasesc ceva ce nu se valora prin utilitatea lui, sau ca masura pentru alte lucruri, ci, pur si simplu, prin sine însusi. Astazi, când elevii ma întreaba de ce trebuie sa studieze filozofia sau literatura daca nu servesc pentru nimic, ma înfior. Exact din acest motiv am decis sa studiez la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul Facultatii de Filozofie, unde literatura, limba si filozofia se uneau din nou, deoarece cursurile erau situate în aceeasi cladire cu cele ale Facultatii de Filologie. Poate ca acolo m-am îmbolnavit de „bibliofilie”.

 

Daca nu ma însel, existau într-o singura cladire trei biblioteci si, mai mult decât în cea de filozofie, eu îmi petreceam timpul în biblioteca Facultatii de Filologie. Când oboseam citindu-i pe Kant sau pe Heidegger, ceea ce era ceva destul de normal, aveam mereu la dispozitie vreo opera literara care sa ma relaxeze, fie roman, fie poezie. Am citit mult si am descoperit autori necunoscuti pâna atunci, printre care Eminescu sau Ionesco, si, prin programa mea de studii l-am studiat pe Mircea Eliade.

 

În timpul studentiei, a murit tatal meu, în 2003, si a trebuit sa muncesc, de la „ajutor” la firmele de mutat mobila, la chelner, vânzator ambulant sau de depozit, pâna când am reusit sa-mi termin studiile si sa ma dedic învatamântului. În perioada aceasta, am descoperit ca timpul este relativ, ca ziua nu are doar 24 de ore, deoarece reuseam sa studiez, sa muncesc, sa scriu si sa citesc. Chiar de pe atunci, au început sa capete forma paginile volumului „Comentarii despre Unamuno”, prima carte de eseuri pe care am publicat-o, în 2006, la Editura Antigona.

 

În ceea ce priveste poezia, prefer sa public poeme mai degraba în reviste, dar am colaborat si la volumul colectiv de poezie intitulat „Cu versuri”, împreuna cu un grup de prieteni de la facultate. În cei trei ani care au urmat, pâna la întâlnirea noastra din 2009, m-am dedicat atât muncii de profesor, cât si scrisului – în masura timpului liber, cititului – tot ce puteam întâlni, publicatului în diverse reviste, frecventarii conferintelor si dezbaterilor literare care se desfasurau facultate sau la Societatea Cervantina din Madrid. Am înfiintat site-ul „Portrete Literare: Pagini de literatura”, unde unesc critica literara cu materiale educative despre autori si operele lor.

 

Parea ca ma aflam într-un punct mort, când într-o buna zi, printr-o coincidenta, am fost invitat sa prezint o carte la Espacio Niram din Madrid. Pâna în acel moment, nu cunosteam localul. Sa intru si sa ramân a fost singura optiune posibila. În fata mea, s-a deschis o întreaga lume pe care sa o cunosc: Romeo Niram, Bogdan Ater, Fabianni Belemuski, Horia Barna, Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Lorenzo Mijares, Tudor Serbanescu, Diego Vadillo López… M-am simtit imediat în atmosfera mea, spiritul meu exalta. În Espacio Niram, nimic nu este imposibil! Filozofia, arta, literatura se uneau din nou si, de data aceasta, puteam sa le leg pe toate cu fateta mea de profesor: sa pot prezenta si comenta o carte, o expozitie de pictura, de fotografie, sa organizez recitaluri de poezie sau introduceri la concerte… Espacio Niram mi s-a înfatisat ca lumea mea personala, ceva ce nu stiam ca îmi lipsea pâna când nu am pasit înauntru. Dovada este „Pentagonul”, volumul de eseuri publicat în 2010, la Editura Niram Art, care a fost premiat cu „Trofeul Amicus Romaniae” al Institutului Cultural Român din Madrid.

 

Espacio Niram este aproape ca o insula separata de restul lumii, cu locuitori proprii, locul care a însemnat adevaratul impuls al acestui volum de eseuri, dar si al romanului „Mihai si Veronica”, câstigator al Concursului de Manuscris initiat de Editura Niram Art si care va ajunge la public anul acesta. Împreuna, am înfiintat chiar si o revista, al carui director sunt, Revista de Arta si Eseu „Madrid en Marco”.

 

Astfel, anii 2009 si 2010 au fost foarte agitati, într-un mod agreabil, ani în care am avut norocul sa cunosc persoane din toate partile lumii, din toate ramurile de cultura si de arta. Între ele ati fost dumneavoastra, domnule Roca. Si aici ma gasiti, facând toate aceste lucruri care nu servesc la nimic material, dar pentru care oameni din toate epocile au simtit o oarecare înclinatie spirituala.

 

George ROCA: Am ramas impresionat cât de multe lucruri cunoasteti despre România. Care a fost motivul pentru care v-ati apropiat de aceasta tara aflata la o distanta destul de mare de Spania? V-ati facut multi prieteni români la Madrid si nu numai! Cum va întelegeti cu acestia? Credeti ca cele doua tari se definesc prin culturi diferite?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Si câte mai am înca de cunoscut! Atunci când un om practica modestia socratica si este convins de acest lucru, de acel „tot ce stiu este ca nu stiu nimic”, este într-adevar incredibil la ce poti sa ajungi sa înveti si sa cunosti, datorita celorlalti. Pot sa spun ca am învatat mult de la românii pe care i-am cunoscut, nu doar despre tara lor, despre peisaje sau istorie, ci si despre viata cotidiana, despre obiceiuri si traditii, arta si cultura. Sa transmit mai departe ce am învatat este o datorie, cam în felul în care cântecele populare sunt transmise de-a lungul timpului, supravietuind din gura în gura, generatie dupa generatie. Faptul ca sunt spaniol, desi asta atrage atentia, este anecdotic. Este adevarat ca este vorba de doua tari aflate la mare distanta geografica, dar distantele geografice nu masoara distantele spiritului. Granitele politice si cele umane sunt diferite. În ceea ce priveste pe cele din urma, nu ne gasim la atâta distanta ca pe harta. Oricine l-a citit pe Cioran, stie acest lucru. Eu cred ca nu avem culturi atât de diferite, sau, cel putin, atitudini în fata vietii atât de diferite, lucru care se descopera daca faci efortul de a privi dincolo de suprafata. Altceva sunt conditiile de viata si circumstantele.

 

Motivele pentru care un spaniol priveste câtre România sunt foarte multe. Poate ca este vorba de autocritica unei persoane care, dintr-o data, îsi da seama de falsitatea etichetelor si decide sa aduca partea sa la recuperarea adevarului. Sau poate ca este vorba de cineva care gaseste o comoara ascunsa, desi se afla la vedere, si decide sa atraga atentia tuturor, sa nu o pastreze doar pentru sine. Dar, mergând mai departe, în afara de a ma apropia eu de România, intentia mea este sa iau de mâna România si sa o apropii de Spania. Trebuie sa fim constienti ca este vorba de doua miscari diferite, prima este sa te apropii tu de România, si a doua este sa inviti România catre tine. Trebuie sa tragi de ambele extremitati.

 

George ROCA: Devenind un „mare” prieten al românilor, ati început sa va orientati în scrierile dumneavoastra actuale si catre acesta cultura. Ati scris despre români nu numai în articole care au aparut în diferite reviste de limba spaniola ci si într-o carte. Cum a aparut acest volum numit „Pentagon” si ce reprezinta? Care este semnificatia denumii acestuia?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Putine persoane stiu asta, dar de fapt, „Pentagonul” are mai multe origini. Asa cum am mentionat înainte, una dintre consecintele evenimentelor organizate în Espacio Niram a fost faptul ca am recompilat date si reflexii pentru ceea ce, la început, erau doar niste articole sau cronici ale evenimentelor celebrate acolo. Dar, asa cum se întâmpla de multe ori, gândurile, ideile si evenimentele au început sa se lege într-un fel natural, si ceea ce trebuia sa fie articol de critica sau o cronica se amplifica în notele mele… care mai apoi a început sa ia forma de eseuri, cu multe puncte în comun, si în final, transformându-se într-o carte bine unita.

 

Cu aceasta idee înca în faza de gestatie în interiorul meu, îmi amintesc ca i-am spus în treacat lui Romeo Niram despre posibilitatea de a uni într-o carte aceste note. El, asa cum este Romeo Niram, un barbat plin de imaginatie, de initiativa si de energie, pe lânga faptul ca este un extraordinar artist plastic, mi-a propus, sau m-a provocat – înca nu îmi dau bine seama – ceva mai consistent si mai solid: sa nu fie doar o singura carte, ci 10, despre artisti, scriitori, filozofi si alte nume de relevanta ale culturii europene. Imaginati-va situatia: eu, care veneam cu ideea a 5 nume într-o carte, sa ma trezesc dintr-o data înaintea acelei monumentale propuneri. Mi-am amintit de Michelangelo si de Capela Sixtina, dar mi-am revenit si m-am lasat sedus de aceasta idee, doarece cred în angajamentul total fata de proiectele de mari dimensiuni.

 

Astfel, conversând împreuna despre acest proiect, am prefigurat ceva mai amplu decât ne imaginasem la început. Primul volum urma sa fie „Pentagonul”, despre care eu, în acel moment, nu ma gândisem nici macar la vreun titlu, aveam doar câteva schite în cap, pe care mai apoi le-am concretizat în scrieri despre Brâncusi, Cioran, Tzara, Ionesco si Eliade. „Pentagonul” urma sa ocupe locul central în aceasta colectie, al cincilea, cu cinci nume. Seria completa de carti este conceputa ca o geometrie a omenescului, o „Humanometrie”, si fiecare carte se va intitula în acest sens, prin figuri geometrice, în functie de numarul de nume cuprinse înauntrul cartii, ceea ce nu înseamna ca daca o carte va avea mai multe sau mai putine nume va fi mai importanta ca altele.

 

În cazul „Pentagonului”, titlul mai are si o semnificatie simbolica puternica, este figura care rezulta din unirea a 5 vârfuri echidistante, care formeaza 5 unghiuri sau puncte de vedere. În acelasi timp, cuvântul „Pentagon” se asociaza cu puterea mondiala americana, iar în cazul nostru, ceea ce generam este putere culturala. Sincer fiind, sunt constient ca acest proiect îmi va lua mult din timp, dar acest lucru nu ma îngrijoreaza deoarece timpul este singurul lucru pe care îl am de cheltuit în viata aceasta.

 

Pe de alta parte, este adevarat ca „Trofeul Amicus Romaniae” pentru Pentagon a fost un adevarat stimul pentru continuarea acestei linii de articole si texte despre cultura româna, alaturi de celelalte lecturi si studii ale mele. Ca sa va dau câteva exemple: am cunoscut splendida opera a lui Benjamin Fondane, arta pictoritei Medi Weschler Dinu, fotografia Andreei Mogos, critica Elenei Abrudan, operele artistice ale lui Lucian Muntean, Dan Tolgy, sau poeziile dumneavoastra, George Roca, sau ale Rodicai Elena Lupu. M-am implicat si mai mult, este evident, când am fost considerat „oficial” prieten al României. Un prieten nu este un simplu cunoscut, pe care îl vezi pe strada din când în când. O prietenie presupune o relatie mai strânsa, apropiata si intima.

 

George ROCA: Am înteles ca cele cinci portrete românesti puse sub lupa si descrise în lucrarea dumneavoastra „Pentagon” aduc un omagiu culturii române. Ce v-a determinat sa le alegeti chiar pe acestea? Va întreb, deoarece cultura româna este mult mai vasta si este destul de greu sa-i alegi pe cei mai buni… Care au fost criteriile de selectionare?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Sa faci o alegere este întotdeauna dificil, când exista atât de multi din care sa alegi si trebuie sa accepti faptul ca oricare ar fi alegerea, cineva va ramâne nedreptatit. Evident, orice criteriu este pâna la urma subiectiv. Mai degraba ne-am gândit sa reprezentam filozofia, literatura si arta prin personalitati de o proiectie internationala clara. În acest fel, s-a ajuns la numele personalitatilor alese pentru evenimentele din Espacio Niram, despre care eu urma sa scriu câteva note. Numele lui Tristan Tzara, al lui Eugène Ionesco apar în orice manual de literatura universala. Constantin Brâncusi este mentionat în mod obligatoriu în cultura generala a artei. Mircea Eliade, gândirea si investigatiile sale sunt de o amploare care transcende pâna si limitele timpului. Iar Cioran este, pur si simplu, unic, si importanta sa, atât în Franta cât si în Spania a devenit surprinzator de mare.

 

Pe de alta parte, cunosteam bine, datorita afinitatilor mele literare, filozofice si artistice creatiile fiecaruia în parte. Totusi, întotdeauna voi regreta, asa cum scriu si în „Cuvântul Inainte” al „Pentagonului”, ca nu am putut sa-l includ si pe Nicolae Grigorescu, Dinu Lipatti, George Enescu, despre care am realizat evenimente la Espacio Niram, sau pe Lucian Blaga, Tonitza sau Nicolae Iorga. Fara nici o îndoiala, primele decade ale secolului al XX-lea în România, asa-numita epoca de aur, reprezinta o serie de nume de prima importanta în stiinta, arta, litere. Mai mult, în ciuda perioadei comuniste care a urmat, regasim nume sonore ca Sorescu, Preda sau Manolescu. Din punctul de vedere al filozofiei, multi vor regreta lipsa din „Pentagon” a lui Constantin Noica.

 

În ceea ce îl priveste pe Eminescu, oricât de straniu ar suna, aveam mari îndoieli. Nu pentru ca nu l-as fi considerat suficient de important, ci pentru ca îmi era teama ca Eminescu i-ar eclipsa pe toti ceilalti. M-am gândit la mai multe posibilitati. În tot acest timp, în care lucram la „Pentagon”, am scris câteva articole despre marele poet, în care îl relationam cu romanticii spanioli sau cu modernismul lui Ruben Dario. Cu o alta ocazie, am descoperit „Romancero Español” a lui Eminescu si i-am dedicat un întreg articol. Am participat la o reprezentare scenica a mai multor poeme ale sale, printre care si faimosul „Luceafar”, la invitatia Universtitatii Complutense din Madrid. Pâna la urma, solutia a venit într-un mod neasteptat. Editura Niram Art a organizat un concurs intitulat „Premiu pentru manuscris, Eminescu vazut de spanioli”. „Evrika”, ar fi strigat Arhimede, Eminescu merita o carte doar pentru el, dar nu de eseu, ci ceva mai literar, mai liric, mai conectat în cultura europeana. Astfel, s-a nascut romanul „Mihai si Veronica”, l-am prezentat la concurs si a fost desemnat câstigator. Cel putin, am reusit sa îl salvez pe Eminescu de la nedreptatea de a nu-l fi inclus în „Pentagon” si sper ca romanul sa ajunga anul acesta la cititori.

 

George ROCA: Care a fost impactul pe care l-a avut cartea dumneavoastra la cititorii de limba spaniola? Au înteles mesajul, au ajuns sa cunoasca, sa priceapa si sa aprecieze mai bine cultura româna?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Publicul spaniol a primit foarte bine „Pentagonul”. Îmi aduc aminte ca erau multi care se mirau ca Cioran si Ionesco nu erau francezi, ca Eliade era român, sau ca Tzara, evreu, se nascuse în România. La Brâncusi, nu au fost probleme asemanatoare. Vorbesc de persoane care îi citisera pe cei metionati mai sus, le cunosteau opera, dar nu si viata. Îmi dau seama ca de multe ori, în zilele de azi mai ales, originea româneasca se ascunde din cauza unui complex datorat publicitatii proaste. Acest lucru este o drama reala pentru români, deoarece este o renuntare la radacini si, în plus, nu combate prejudecatile care exista si sunt aplicate la modul general. La anumite persoane, bineînteles. În mod clar, o carte ca „Pentagonul” schimba perspectiva cititorului spaniol. Cei cu care am vorbit mi-au spus ca au fost impresionati sa descopere ca aceste personalitati de care auzisera sau pe care chiar le studiasera… erau români! Cartea a servit ca o forma de a lua contact cu un nou punct de vedere, unul necunoscut, reunind într-un mod natural România cu arta, cultura si gândirea europeana si spaniola. Într-adevar, cel mai mare impact l-a cauzat partea dedicata lui Cioran si Spaniei. Este lucrul pe care l-au mentionat cel mai mult cititorii spanioli cu care am vorbit, împreuna cu poemul „Pietre”, pe care i l-am dedicat lui Brâncusi, la sfârsitul primului capitol.

 

George ROCA: Doamne fereste, nu caut sa pun întrebari tendentioase sau cu încuietoare dar dupa câte stiu… datorita asa-zisei „cortine de fier” tezaurul cultural al multor tari din Europa de Est a mai ramas înca, intentionat poate (sic!), ascuns dupa aceasta. Credeti ca, scoasa la iveala, cultura acestor tari va putea sa se alinieze la cea a tarilor cu traditie, sau va ramâne un fel de „elefant albinoid”, neînteleasa decât în parte, prezentând doar curiozitate sau reprezentând un fenomen de natura exotica?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Pare greu de gândit, dar, desi cortina de fier a cazut, aceasta mai mai exista în unele constiintele culturale, atât din România cât si din afara ei. Chiar expresia „tarile din Est” sau alegerea cuvintelor „persoana din Est” pentru a desemna un român, perpetueaza conservarea unei frontiere, astazi sub forma unei linii imaginare care separa, nu doar tari, nu doar lumi, ci chiar universuri distincte. Aceste lumi sunt aici, dar înca nu s-au instalat în constiinta europeana ca si cum ar apartine ei. „Pentagonul” exploreaza aceasta tema. Astazi, cultura acestor tari are acel aer exotic si de legenda pe care l-au avut în Antichitate, Orientul sau Noua Lume, ca si cum ne-am afla într-o era „culturala” a descoperirilor. Bunul meu prieten, António Calderón de Jesús, fondatorul Galeriei Artejescal, este unul dintre exploratori… nu geografici, ci culturali, a acestei lumi noi, artistice si culturale si lucreaza la un proiect extraordinar despre arta contemporana româneasca. De la dânsul am aflat multe taine despre aceasta tara minunata.

 

Pe de alta parte, traducerile în limba spaniola a unor carti provenite dintr-o astfel de lume exotica, aduc noi opere la cititor care la început le priveste ca pe ceva misterios… fapt care le face si mai atragatoare datorita magiei pe care o creeaza necunoscutul. În Occident, daca spui Transilvania, raspunsul va fi Dracula. Prin Dracula nu se întelege acelasi lucru ca în România! În timp ce voi va gânditi la Ordinul Dragonului, restul Europei se gândeste la lilieci si vampiri. Asta deoarece în România, Dracula este un personaj istoric iar în Europa doar un produs al fictiunii, fapt care determina dubla valorizare a figurii lui Vlad ?epes. Dar, toate acestea la un loc, dau culturii române un aer de legenda, de mit si de mister, cu o forta de atractie foarte mare. Nu este ceva rau, sunt sigur de asta, atâta timp cât nu devine o imagine permanenta care sa falsifice realitatea si sa termine prin a o înlocui. Ciudateniile care atrag atentia nu mai sunt ciudatenii daca ajung sa fie cunoscute în totalitate.

 

George ROCA: În Spania s-au stabilit în ultimii 20 de anii peste un milion de români. Dupa câte am înteles nu exista animozitati intre cele doua grupari etnice. Unde o fi secretul acestei armonii?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Secretul este ca… nu exista nici un secret! Aproape toti strainii care au ajuns în Spania împart cu noi acelasi spirit deschis si liber. Întotdeauna exista neciopliti, fara îndoiala, carora le place sa faca parada din ignoranta lor, dar, în general, spaniolul accepta cu draga inima pe oricine. Se spune ca acest accept se datoreaza faptului ca si noi am fost un popor de emigranti. Altii sustin ca, de-a lungul istoriei sale, în ciuda Reconchistei si a expulzarii evreilor, Spania a fost un teritoriu multicultural si multietnic. Aici au coabitat popoare foarte diferite, fara violenta. Ma refer la populatie, la viata cotidiana a strazii. Spania a fost zona de trecere, strategica, între continente si tari. Am auzit si pareri care spun ca gratie faptului ca am fost mari descoperitori geografici nu ne este frica de ceea ce este diferit. În mod sigur, spanioli exista raspânditi prin toata lumea, în locurile cele mai neobisnuite. Toate acestea justifica mai degraba o curiozitate decât teama sau respingere. De cum l-am cunoscut începem imediat sa-l întrebam pe cel strain de unde vine, ce se manânca în tara lui, cum se poate ajunge acolo si mai ales, care este cea mai buna perioada a anului pentru o vizita turistica. Acest lucru este adevarat si între noi, spaniolii. Aici, în Madrid, unde locuiesc, este foarte greu sa gasesti madrileni autentici, „puri” cum spunem noi, deoarece toata lumea a venit la Madrid din provincie. Eu si familia mea – care are radacini vechi în Madrid de mai multe generatii – suntem o specie ciudata si aproape în stare de extinctie.

 

Ospitalitatea si generozitatea sunt embleme ale Spaniei si, conform opiniilor a multora dintre prietenii mei straini, veselia, zâmbetul, încrederea, apropierea, îmbratisarile si sarutul sunt semne distinctive ale felului nostru de a fi. Mai ales, felul calduros cu care salutam pâna si pe cel pe care tocmai l-am cunoscut, fara a da nici o importanta originii sale. Aceasta caldura spaniola, în Berlin, Paris sau Londra, locuri pe care le-am vizitat, este rezervata numai pentru familie, prieteni, în mod exclusiv pentru relatiile cele mai intime si personale. Entuziasmul spaniol ajunge sa fie chiar o problema, pentru ca celalalt nu întelege ce tip de relatie dorim de la el si la început se arata foarte rezervat si este chiar confuz. Umorul nostru negru si fara rezerve, chiar vulgar câteodata, este destul de greu de înteles. Îmi aduc aminte ca o prietena germana mi-a spus o data ca, atunci când fac o gluma, nu stie daca trebuie sa râda sau sa se simta ofensata si sa ma mustre. Aici se întelege ca noi nu suntem chiar atât de europeni sau ne gasim exact pe linia de frontiera a „europenitatii”.

 

Referindu-ma la imigratia româna în mod particular, nu stiu daca este vorba de o atitudine în fata vietii sau de modul de a o întelege. Stiu ca exista o armonie si o conexiune aproape implicita pe care nici un eveniment izolat nu o poate rupe. Românii sunt cunoscuti în Spania pentru rapida lor adaptare la limba si obiceiurile noastre, atât la cele bune cât si la cele rele, adica la numeroasele si faimoasele noastre „mici vicii”.

 

George ROCA: Cartea dumneavoastra „Pentagon” a aparut la editura Niram Art din Madrid. Ati avut o lansare cu oaspeti de vaza, atât spanioli cât si români. Relatati-mi câte ceva despre acest eveniment la care au participat personalitati cuturale si politice din Spania si România? Puteti sa mentionati si câteva nume?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Lansarea a avut loc în Salonul de Festivitati al Centrului Cultural al Armatei, cunoscut si sub denumirea de Casino Militar. Este o cladire frumoasa si centrala, inaugurata în anii 1916-1917, cu o arhitectura modernista, în faimosul bulevard Gran Via din Madrid. Când am fost anuntat ca lansarea va avea loc acolo, am ramas fara aer… cu toate ca nu eram la prima mea lansare de carte! Si mai mult, sala a fost plina ochi de public. Acela a fost momentul în care am înteles ca „Pentagonul” avea o importanta mai mare decât i-o dadeam eu. În sala erau multe persoane pe care nu le cunosteam, dar care ma salutau si ma felicitau, chiar daca nu se lansase cartea înca! Mai erau câteva minute pâna la lansare. Exista o mare expectativa, si, prin ce am aflat apoi, cartea nu a dezamagit pe nimeni. Din contra, chiar si astazi, în acest interviu, de pilda, ocupa locul central.

 

Printre persoanele prezente s-au aflat scriitori si intelectuali de seama precum: Fernando Sánchez Dragó, César Antonio Molina – fostul ministru al Culturii în Spania, marele maestru Onik Sahakian, deputatul William Brînza – care a transmis un mesaj personal din partea primului-ministru al României, Emil Boc, generalul-sef al Reales Tercios – Manuel Fuentes Cabrera, Excelenta Sa, doamna ambasador Maria Ligor, generalul Juan Rodríguez Hernández, presedintele Centrului Cultural al Armatei, proprietari a mai multe edituri din Madrid… si bineînteles membrii Editurii Niram Art. Au mai participat: domnul Horia Barna, pe atunci director al ICR Madrid, si, în cazul „Pentagonului”, editor… dar si prieten, dl. Miguel Ángel Galan Segovia, locotenent-colonel Reales Tercios si director al Editurii Niram Art, Bogdan Ater, autor al imaginii care ilustreaza coperta, sau pe Romeo Niram, care a avut generozitatea de a prefata cartea… Adevarul este ca am simtit sprijinul tuturor si, de aceea, aceasta carte apartine, câte putin, fiecaruia dintre ei. Fara ei, „Pentagonul” ar fi fost doar un caiet de notite.

 

George ROCA: V-as ruga sa enumarati câteva din cartile pe care le-ati publicat pâna în prezent. Stiu ca sunteti un fanatic al scrisului, fiind autorul a numeroase articole filozofice, eseuri, critica de arta, cronici literare…

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Faptul ca nu ma opresc din scris, fie vorba despre critica, articol, cronica, eseu sau poem, mi-a fost spus în multe ocazii. Totusi, nu am avut niciodata impresia ca scriu foarte mult, dar, daca stau sa ma gândesc, adunând articole si prefete de carti publicate în reviste ca „Niram Art”, „Azay Art Magazine”, „A Parte Rei”, „Libreconfiguracion”, „Retrato Literario”, chiar si în revista „Madrid en Marco”, sunt mai mult de 150. În ceea ce priveste cartile, mi-ai aparut pâna în prezent: romanul „Mihai si Veronica”, cartile de eseu „Pentagonul”, „Comentarii despre Unamuno”, cartile de poezie „Conversos, antologie a unei poezii viitoare” si „Antologie digitala”, pe lânga poeziile publicate în diverse reviste literare… La acestea, ar trebui adaugat angajamentul pentru „Humanometrie” si o seama de alte proiecte deja scrise dar înca nefinisate, ca si diverse traduceri din franceza, italiana, portugheza sau engleza, fara a fi vorba de o traducere profesionala. Este oare prea mult? Cred ca daca nu îmi ia din somn si din timpul dedicat evenimentelor la care trebuie sa particip, nu este prea mult. Altfel ar sta lucrurile daca ar trebui sa nu dorm sau sa nu manânc… ca sa scriu! Nu ajung pâna aici, ba din contra, citesc mai mult decât scriu, si acesta este un semn bun.

 

George ROCA: Dupa câte stiu în ultimul timp ati primit mai multe premii, printre care un premiu în Portugalia si doua premii românesti la Madrid. Care a fost motivatia acestora si cine vi le-a oferit?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, un total de patru premii: „Amicus Romaniae”, oferit de ICR Madrid pentru întreaga-mi activitate pe care am dedicat-o culturii române si pentru „Pentagon”, „Premiul MAC 2010 Critica”, al Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru articolele mele de critica plastica publicate în diverse reviste, „Premiul pentru Manuscris al Concursului Eminescu” vazut de spanioli, dotat cu 6000 de Euro, al editurii „Niram Art” pentru romanul „Mihai si Veronica”, la cea de a doua editie a „Premiilor Niram Art”, si ultimul, foarte recent, trofeul primit în cadrul „Galei Celebritatilor Româno-Spaniole”, Spania 2010. Sunt cam multe, recunosc, si ma coplesesc. Premiile sunt întotdeauna bine venite si sunt profund recunoscator pentru ele, dar… chiar daca nu le-as fi primit as fi continuat acelasi drum. Spun asta deoarece sunt multi care scriu doar ca sa primeasca vreun premiu. Eu prefer ca premiul sa ma ia prin surprindere, fara sa îl caut, deoarece este un plus adaugat muncii tale pe care nu îl decizi tu. Juriul si institutiile sunt cei care decid daca meriti sau nu. Singurul lucru care e al tau, cu sau fara premiu, este sa îti faci munca ta cât de bine poti. Daca pe deasupra, vine un premiu, ceva în plus, este extraordinar. În schimb, sa lucrezi pentru a obtine acest lucru, sau, mai rau, sa crezi ca îl meriti si sa îl ceri, te poate face sa nu te îngrijesti cum trebuie de munca ta si corupe responsabilitatile tale. Pentru mine nu este nimic mai important decât ceea ce depinde de mine si se poate face cu mâinile mele.

 

Fara nici un fel de îndoiala, premiile sunt o onoare, o recunoastere a muncii tale, si nu doar pentru ca îti este înmânat cu mare fast, în fata unui public numeros si a camerelor de televiziune, dar mai ales pentru ca au existat înainte de aceasta ceremonie persoane care s-au gândit la tine, au studiat activitatea ta, au recunoscut ca valoros ceea ce ai facut tu si au facut publica decizia lor. Nu primesti aplauze, ci generozitate, ceva care nu se poate masura si te umple de fericire. Si cu atât mai mult cu cât esti premiat alaturi de nume atât de importante ca Fernando Savater, Onik Sahakian, Julio Iglesias, Varujan Vosganian…

 

George ROCA: Am aflat ca ati fost numit directorul Departamentului de Critica, din cadrul „Institutului Brâncusi” din Madrid. Ce reprezinta acest institut, cine îl patroneaza si care sunt obiectivele sale de activitate?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: În „Institutul Brâncusi”, eu ocup un mic spatiu… daca ne gândim la tot ce reprezinta el. Este vorba de o viziune multidisciplinara si internationala despre arta si cultura în general. Între obiectivele sale se gaseste nu numai crearea unei platforme de expansiune a artei si artistilor celor mai cunoscuti, în colaborare cu mai multe institutii, organisme si spatii culturale si artistice, sau de usa deschisa catre persoanele anonime care sunt adevarate comoare ascunse, prin expozitii, lansari, prezentari, dar îsi propune sa fie si o sursa de creatie. Nu este suficient doar sa transmiti, pentru ca esentialul, daca vorbim despre arta, este sa creezi. Este vorba de un institut privat, sustinut financiar prin fondurile mai multor firme spaniole, cu adânci preocupari culturale, între ele, mai multe galerii de arta, doua edituri si o firma de bijuterii.

 

George ROCA: Sunteti director si fondator al revistei „Madrid en Marco”. Ce reprezinta si ce însemna aceasta revista pentru dumneavoastra?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Am înfiintat revista de arta si eseu „Madrid en Marco” împreuna cu Romeo Niram, dar, asa cum am relatat mai înainte, dupa lansare gestionarea ei a ramas în mâinile mele. Revista reuneste cronici, critica, interviuri si stiri din întreaga lume culturala, cu aplecare speciala asupra literaturii si a artelor plastice. Promoveaza diverse evenimente ca de exemplu expozitii de arta, recitaluri de poezie, prezentari si lansari de carte, întâlniri cu autori, spectacole de arta scenica, pe lânga sprijinul pe care îl oferim, chiar în ceea ce priveste, câteodata, si organizarea.

 

Am colaborat ca organizatori de evenimente cu Universitatea Complutense din Madrid, Espacio Niram, galeria „Nicole Blanco”, revista „Niram Art” si alte reviste spaniole, „Centro Pro-Arte”, „ICR Madrid”, Ambasada României la Madrid, Garda „Reales Tercios” din Spania, galeria „Arttime”, editura „Niram Art”, „Casa Serbiei în Spania”, galeria „Artejescal”, „Teatrul de Hemofictiune” din Barcelona, cu diverse cercuri de poezie, radio „Prodiaspora International”, si, prin mai multe cicluri de video-conferinte cu Muzeul de Arta din Craiova si Centrul Cultural „Eugene Ionesco” din Slatina.

 

Filozofia din spatele revistei este de a oferi un fel de rama culturii din Madrid si dinspre Madrid. Adica, nu se centreaza doar pe evenimente din capitala spaniola ci depaseste frontierele si include în paginile sale artisti, institutii, organizatii din întreaga lume, si ofera acoperire mediatica atât artelor plastice si culturii care se formeaza în zilele noastre dar si numelor deja recunoscute pe plan international.

 

George ROCA: Credeti în gruparea artistica si literara creata în jurul pictorului Romeo Niram? Aceasta grupare, pe care eu am numit-o „Gruparea Niram” – s-au gasit din pacate câtiva care au încercat sa o conteste – cu toate ca ea este vie, este foarte activa pe plan cultural si traieste prin spiritul celor care se considera ca fac parte din ea, oameni de arta, scriitori, jurnalisti… Eu, unul, ma simt foarte apropiat, si mândru chiar, ca pot sa colaborez cu cei care o constituie neoficial (deocamdata! Sic!)!

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Exista o grupare, este adevarat. Dar „grupare” poate însemna si o adunare de persoane care asteapta autobuzul într-o statie. Daca expresia „Gruparea Niram” ar însemna o grupare artistica sau culturala, am avea dificultati, deoarece, desi este vorba de scriitori, artisti, jurnalisti…nu exista un unic stil comun, nici motive sau tematici care sa uneasca diferitele manifestari ale posibililor membri. Exista, în schimb, drumuri diferite care se intersecteaza si care au directii diferite.

 

Espacio Niram este ca o intersectie de drumuri, pe unde trece multa lume, unii ramân, altii se opresc pentru ceva timp si altii dispar repede si trecerea lor ramâne neobservata. Ca grupare, este flexibila si dinamica. De aceea, dadeam exemplul statiei de autobuz, unde la fiecare ora, sunt alte persoane, cele ocazionale si cele obisnuite, desi vorbim de aceeasi statie si acelasi autobuz. Câteodata suntem… eu si Fabianni Belemuski, cei care organizam un eveniment, alta data, Romeo Niram si Bogdan Ater, dar asta nu înseamna ca în alte ocazii sa nu poata sa fie Romeo si cu mine sau cu Fabianni, Bogdan, Tudor Serbanescu, sau cu Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Elena Zamyslova, Tales Jaloretto, Diego Vadillo Lopez sau Dan Caragea.

 

Mai degraba se aseamana cu un salon de bal, unde, dansând, schimbam perechea în ritmul muzicii care se schimba si ea, chiar daca, din afara parem a dansa o hora. Romeo Niram, asa cum mi-a spus de nenumarate ori, se simte unul printre ceilalti. Trebuie sa recunosc, în schimb, ca eu niciodata nu as îndrazni sa ma consider la înaltimea lui. De aceea, sunt numai urechi – eu, care sunt cunoscut pentru cât de mult vorbesc – fiind atent la propunerile si sfaturile lui, atât în ceea ce priveste cultura cât si când jucam sah.

 

Oricum, în ceea ce ma priveste, ma uneste mai mult prietenia, în sensul pe care l-am mentionat mai înainte, ceea ce presupune o mai mare implicare din partea mea cu cei pe care îi numesc prieteni. Exista un sprijin mutual, bazat pe prietenie si respect reciproc. Se spune ca singur nu poti face nimic, cu prieteni poti face totul!

 

George ROCA: Ce proiecte de viitor pregatiti?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Cele mai clare proiecte, pe termen lung, sunt „Humanometria” si sa ajut la consolidarea „Institutului Brâncusi”, aici la Madrid. Pe de alta parte, recent, am devenit editor în Spania al cartii de poeme a Mariei Teodora Miclea, „Si îngerii plâng”, editie bilingva, ilustrata si îmbunatatita. Colaborez deasemenea la promovarea cartii „Gomez de la Serna era trotskist”, al lui Diego Vadillo Lopez, carte careia i-am scris prefata si care va aparea în primavara aceasta, la editura Niram Art. Cam asta ar fi pentru astazi. Mâine mai vedem ce va fi…

 

George ROCA: V-as ruga sa trasmiteti câteva cuvinte cititorilor români de pretutindeni.

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Daca îmi permiteti, as vrea sa dau un sfat: sa se gândeasca la faptul ca viitorul nu este înca scris si ca trecutul nu trebuie sa îi conditioneze, ci, asa cum zicea Antonio Machado: „calatorule,/ exista doar urmele tale,/ drumul si nimic mai mult,/ calatorule,/ nu exista drumul,/ drumul se face mergând, (…) calatorule,/ nu exista nici un drum,/ ci doar stele în mare/”. Între timp, îi astept aici, la Espacio Niram, daca doresc… sa ciocneasca un pahar cu mine.

George ROCA: Chiar daca ma aflu la mii de kilometri de Madrid, de Espacio Niram si de dumneavoastra… unul dintre ei voi încerca sa fi si eu… Pâna atunci, ca semn de prietenie, vreau sa citez un dicton latin care vi se potriveste: „Hectora quis nosset, si felix Troia fuiset?”* care în româneste s-ar putea traduce „Cine l-ar fi stiut pe Hector, daca Troia ar fi fost fericita?”, sau mai bine zis… „Cine l-ar fi cunoscut pe Hector, daca românii ar fi fost fericiti la ei acasa?”. Hector Martinez Sanz… Amicus Romaniae, va multumesc în numele compatriotilor mei aflati pe pamântul spaniol.

—————————————————————–

* Publius Ovidius Naso, TRISTELE (IV, 3, 75)

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Madrid

5 mai 2011

GALA CELEBRITATILOR ROMANIA-SPANIA, 2010

„Fara eu nu e Dumnezeu,
fara neamul meu nu e lume.”
Mihai Eminescu

Romania, o tara mai frumoasa ca o fotografie. Atat de nebalcanicul popor roman fiinteaza… Urmas de romani, are ceva din spiritul latin, suficienta verva si destula inclinatie spre relativele placeri lumesti, este neistovit in veselie si mare gurmand, trecatoarelor clipe le raspunde cu un „carpe diem”, insista sa-si traiasca viata.

Toate popoarele isi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, spaniolii pe Cervantes, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Romanii ii deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta in fata lumii intregi, fiindca ei insisi au dobandit in opera lui constiinta insufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat increderea deplina in puterea lor de a imbogati, prin creatie originala, cultura universala…

Fara Eminescu nu putem intelege bine, ca pe niste produse ale culturii romanesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Parvan, nici pe Arghezi. Avantul spiritual al lui Eminescu s-a propagat in acestia si in altii, largind orizontul lumii pentru noi toti.

Situat in sud-estul Europei, cu o populatie de peste 21 milioane de locuitori, teritoriul Romaniei a fost locuit din timpuri stravechi. Stramosii nostri sunt romanii si limba noastra este de origine latina, inrudita cu franceza, spaniola si italiana. Romania este in NATO si in Uniunea Europeana. Faima Romaniei a fost dusa peste hotare de sportivii sai renumiti: Ilie Nastase si Ion Tiriac la tenis, Nadia Comaneci si ani la rand de echipa romaneasca la gimnastica, Gheorghe Hagi la fotbal, Kati Szabo la atletism, cei de la handbal, baschet, volei, box, natatie, canotaj, rugby, care au adus numeroase medalii de aur, argint si bronz participand la diferite competitii.

Muntii Carpati, Valea Prahovei unde se afla Castelul Bran al legendarului Dracula si manastirile din Moldova monumente intrate in patrimoniul UNESCO, Marea Neagra, Delta Dunarii unica in Europa, Targu Jiu cu complexul monumental care cuprinde „Coloana Infinitului”, „Masa Tacerii” si „Poarta Sarutului” ale sculptorului Constantin Brancusi, Transilvania cu asezarile sale medievale, orasele Sibiu, Sighisoara, Brasov cu Tara Barsei, Alba Iulia si Muntii Apuseni, Maramuresul si multe altele atrag turisti romani si strain.     

Avem o tara, o istorie deosebita,  suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata? E sfanta! In tara ta nu esti sclavul nimanui. Ore in sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore in care sa vorbesc despre plaiurile noastre romanesti.

Totul rade, totul canta,
e infinitu-n sarbatoare,
 In frumusetea florilor se-mbina,
 Candoarea razelor de soare.

In Spania soarele luceste mereu, Alicante are 350 de zile insorite pe an, Mediterana este una dintre cele mai mari mari, iar oamenii… latini din cap pana-n picioare si cu cat mai la sud, cu atat mai latini, cred ca cea mai buna definitie care li se poate da e ca… aplica cu multa sarguinta zicala „Carpe Diem”. Pentru ca e imposibil sa vezi un spaniol incruntat, nu exista problema fara solutie, miine e alta zi… Spaniolii sunt foarte veseli! Daca exista o molima de care omul nu se fereste aici, aceasta este molima veseliei.

Spania, reprezinta taramul unde cresteau merele de aur ale lui Hercule si de asemenea taramul care era considerat Raiul pe Pamant de arabi. iar pentru scriitorul Ernest Hemingway, Spania era o arena in care istoria se situa la granita dintre faptele eroice si tragedia, cand toreadorii sfidau moartea.

Din toate timpurile, Spania a ramas in ochii necunoscatorilor o tara presarata cu mistere. Frumusetea unica si asezarea sa geografica privilegiata, intre Europa si Africa, au facut din aceasta tara, inca din antichitate, o rascruce, un punct de intalnire intre est si vest. Diversitatea culturala, amestecul de civilizatii care si-au gasit aici un loc ideal, au lasat in urma lor o cultura originala unica, un experiment admirabil.

Spania, atat de des cucerita, dar in final o cuceritoare, a reusit sa-si adune dispersatele vestigii, intr-o tara moderna, ai carei locuitori, mandri de trecutul lor, s-au decis sa accepte si provocarile viitorului. Spania este o tara variata si foarte diferita: nordul umed si verde; centrul ses, rar populat; coasta mediteraneeana fertila si stralucitoare; sudul (Andalusia)… cel mai renumit, uscat si fierbinte, luminos ca vopseaua alba cu care sunt pictate casele; cele doua arhipelaguri, Baleare si Canare, ca doua surori… In comparatie cu orasele istorice din Spania ca Toledo, Salamanca, Sevilla, Granada, Madridul este mai putin spectaculos, dar monarhii au reusit sa formeze in timp o impresionanta colectie de arta care constituie baza muzeului Prado si principala atractie turistica.

Astfel i s-a asigurat Madridului un loc privilegiat in circuitul cultural European, statutul de oras al artei pe care-l merita cu prisosinta capitala Spaniei.

Rodica Elena Lupu
Madrid, 5 decembrie 2010

***

Mihaela SERBAN

GALA INTERNATIONALA A CELEBRITATILOR

Proiectul international al GALEI CELEBRITATILOR se desfasoara cu succes peste hotare pentru sprijinul imaginii Romaniei, pentru a intarii valoarea noastra la nivel internatioanal si pentru a demonstra inca o data faptul ca Romania are oameni de succes pe fiecare continent al lumii!

Prima editie s-a desfasurat in Italia la Roma, unde Directorul RAI,  Stefano Mensurati a fost inca odata alaturi de Romania, in calitate de premiat de aceasta data, el fiind cel care a comentat la nivel international: Revolutia in anul 1989, apoi integrarea Romaniei in Uniunea Europeana!

Dupa Italia, „Gala Internationala a Celebritatilor”, organizata de catre Televiziunea Romana, Professional Celebrity, Mihaela Serban, cu sprijinul Departamentului Romanilor de Pretutindeni s-a desfasurat si in Spania, vineri 3 decembrie 2010 in Salonul de Festivitati al Facultatii de Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii Complutense din Madrid.

Gala „Celebritatile Anului” se desfasoara in Romania de patru ani timp in care a reusit sa aduca in atentia publicului sute de personalitati indragite din toate domeniile de activitate. Incepand cu anul 2010, aceasta se desfasoara si la nivel international. In cadrul spectacolului de la Madrid, au fost decernati cu „Trofelul Celebritatii” romani si spanioli care au contribuit la dezvoltarea relatiei dintre Romania si Spania, in special prin implicare socio-culturala, popularitate, activitate academica, jurnalistica si economica.

Pe lista celor care au fost premiati s-au mai aflat, printre altii, indragitul cantaret Julio Iglesias, fotbalistul Iker Casillas, alaturi de alte personalitati precum Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, cantaretul Costel Busuioc, dirijorul Orchestrei Filarmonice a Universitatii din Alicante – Mihnea Ignat si fostul mare fotbalist si golgheter al Universitatii Craiova, Gica Craioveanu. Acesta a primit premiul pentru realizarile sale atat in perioada cat a fost jucator in Primera Division, cat si dupa retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal si Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist roman care are o statuie in Getafe. In prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta si al postului de radio Onda Cero. Un premiu special, post-mortem, a fost acordat lui Valeriu Lazarov.

Invitatul de onoare al „Galei Internationale a Celebritatilor-Spania 2010”, a fost Alteta Sa, Leandro Alfonso de Bórbon Ruiz, unchiul Regelui Juan Carlos al II-lea al Spaniei care a fost prezent pe toata durata spectacolului. Acesta a marturisit ca premiul pe care l-a primit este unul special datorita relatiei de exceptie pe care o are cu grupul de artisti romani de la Madrid, mai ales ca trofeul ii este decernat la scurt timp dupa momentul in care artistul plastic Romeo Niram a oferit un tablou nepotului Altetei Sale, Printul Felipe de Asturias.

Cunoscutul si indragitul cantaret Julio Iglesias si-a exprimat regretul ca nu a reusit sa fie prezent la evenimentul de la Madrid, printr-o scrisoare adresata lui Octavian Bellu, Cristian Topescu si Mihaela Serban, subliniind ca se simte onorat si recunoscator pentru „Trofeul Celebritatii” oferit. In scrisoare, Julio Iglesias aminteste de prietenia si dragostea care il leaga de romani inca din anul 1969, cand regretatul realizator Valeriu Lazarov, unul dintre bunii prieteni ai artistului, l-a invitat sa participe la Festivalul Cerbul de Aur, de la Brasov. De-a lungul carierei sale, Julio Iglesias a colaborat in nenumarate randuri cu Valeriu Lazarov, pe care il considera un geniu al televiziunii si un foarte bun prieten. De fiecare data cand s-a intors in Romania, in 1999, 2007 si 2008, Julio Iglesias a fost inconjurat de afectiunea sincera a romanilor, simtindu-se ca acasa. Dupa cum se arata in scrisoarea adresata de Julio Igesias, „Gala Internationala a Celebritatilor 2010” reprezinta pentru marele cantaret, ocazia de a le multumi din inima romanilor.

Aceleasi cuvinte de multumire la adresa Romaniei a transmis si o alta personalitate spaniola, Fernando Fernández-Savater Martín, unul dintre cei mai cunoscuti filozofi contemporani spanioli care, a dedicat „Trofeul Celebritatii” lui Emil Cioran, in apropierea comemorarii centenarului sau. Filozoful spaniol marturiseste in mesajul trimis faptul ca adevaratul premiu si stimulul decisiv pentru dezvoltarea sa intelectuala a fost intalnirea cu opera marelui filozof roman si apoi cu Cioran personal, de care l-a legat o prietenie ce a durat mai bine de 20 de ani. Prin intermediul traducerilor operelor lui Cioran realizate de filozoful spaniol, Emil Cioran a fost un maestru pentru milioane de persoane care vorbesc limba spaniola.

Iker Casillas Fernández, portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid ?i al selectionatei nationale de fotbal a Spaniei si-a exprimat regretul ca nu a reusit sa participe la festivitatea de premiere a „Galei Internationale a Celebritatilor”, trofeul acestuia fiind ridicat de Emilio Butragueño Santos, fost jucator de fotbal spaniol, cel mai bine cunoscut dupa perioada petrecuta la Real Madrid. Poreclit El Buitre („Vulturul”), tehnicul jucator a facut parte din legendarul Quinta del Buitre alaturi de Manolo Sanchís, Rafael Martín Vázquez, Míchel ?i Miguel Pardeza.

Jurizarea premiantilor de la Madrid s-a efectuat la Bucuresti de catre un juriu al carui presedinte a fost antrenorul de gimnastica, Octavian Bellu, „cel mai de succes antrenor din lume”, iar vicepresedinte, senatorul si omul de televiziune, Cristian Topescu, personalitati romane cunoscute. „Gala Internationala a Celebritatilor”- Spania 2010 a fost difuzata la nivel international de Televiziunea Romana, prezentata de catre Mihaela Serban iar traducerea in limba spaniola a fost efectuata de jurnalistul, Fabianni Belemuski.

TROFEUL CELEBRITATII
a fost acordat urmatoarelor personalitati spaniole si romane, care au contribuit la dezvoltarea relatiei dintre Romania si Spania:

• DISTINCTIA DE ONOARE SI EXECELENTA DIN PARTEA ROMANIEI

Alteta Sa Regala, Don Leandro Alfonso de Bórbon Ruis
Este fiul regelui Alfonso XIII de Spania si unchiul regelui Spaniei Don Juan Carlos. Capitan de onoare a Garzii Reales Tercios, alaturi de care a desfasurat in ultimii doi ani numeroase proiecte de promovare a artistilor romani si a culturii romane in Spania. Mare admirator al operei lui Constantin Brancusi, a sprijinit cunoasterea marelui artist roman in Spania. Altetea sa a spus: „Sunt alaturi de Romania, pentru ca e o tara frumoasa, cu oameni de succes, dar mai ales tineri ambitiosi, iar acest lucru se vede acum si mai mult  prin prezenta acestei frumoase prezentatoare Mihaela Serban, care promoveaza foarte bine succesul si vorbeste cu multa mandrie, emotie si sensibilitate despre tara ei, dar si despre Spania. Acest lucru m-a impresionat! Multumesc Romaniei pentru premiu si voi fi mereu un sustinator al acestui program al succesului romanesc, care a adus in aceasta seara bucurie si  spaniolilor, pentru ca suntem premiati impreuna. Mi se pare o idee extraordinara si speram sa ne revedem si anul viitor. In plus sunt un admirator al unui mare artist roman, Romeo Niram, care l-a pictat pe nepotul meu printul Felipe de Asturias. Admir seriozitatea artistilor valorosi care sunt aici in Spania…” In incheiere, Alteta Sa Regala, a recitat o poezie care intarea intelegerea si dragostea dintre popoare, in cazul de fata, intelegerea dintre Romania si Spania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA

Manuel Fuentes Cabrera – locotenet general, presedintele Garzii „Reales Tercios” din Spania. A contribuit la integrarea culturii romane in Regatul Spaniol si a desfasurat numeroase proiecte sociale si culturale in multe tari ale lumii, iar cel mai mare aport pe care l-a adus Romaniei este faptul ca a promovat lucrarile artistilor romani la Casa Regala a Spaniei.

• PREMIU DE EXECELENTA PENTRU CEL MAI BUN PICTOR ROMAN DIN DIASPORA

Romeo Niram – pictor. Locuieste si lucreaza in prezent in Spania. Pe langa activitatea artistica, este implicat in mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor romanesti si de crearea de legaturi artistice si culturale intre Romania, Israel, Spania si Portugalia. Este fondatorul mai multor publicatii de arta si cultura romaneasca in afara tarii.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU PROMOVAREA CULTURII ROMANESTI IN SPANIA

Miguel Angel Galán Segovia – locotenent colonel in Garda Reales Tercios din Spania.
Este si directorul Editurii Niram Art din Madrid, editura care a adoptat in linia editoriala, promovarea marilor personalitati ale Romaniei.

DIPLOMATIE

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU ACTIVITATEA DIPLOMATICA DE SUCCES

Maria Ligor – Ambasadorul Romaniei in Regatul Spaniei. Pe parcursul mandatului sau a intarit relatiile diplomatice dintre Spania si Romania si a acordat sprijin de exceptie comunitatii romanesti din Regatul Spaniol.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA DIPLOMATICA

Petre Constantin – Consulul Romaniei la Madrid. Diplomat de exceptie, colaboreaza cu institutiile spaniole in vederea integrarii romanilor in Spania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU SPRIJINUL ACORDAT COMUNITATILOR ROMANESTI IN DIASPORA

William Brinza – deputat in Parlamentul Romaniei. Primul politician roman care a perceput ca cea mai sigura cale de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana se realizeaza prin intermediul artei si culturii.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU SPRIJINUL ADUS DIASPOREI ROMANE

Eugen Tomac – secretar de stat pentru romanii de pretutindeni in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Polititcian, istoric si jurnalist roman.

Cezar Patriche – ministru-consilier al Economiei Romaniei in Spania

Bogdan Iosif – Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului Romaniei in Spania

SPORT

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN PORTAR DIN LUME

Iker Casillas Fernández. Portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid si al selectionatei nationale de fotbal a Spaniei. Desemnat cel mai bun portar al lumii in 2008, 2009 si 2010. Iker Casillas a fost reprezentat de marele fotbalist al lumii Emilio  Butragueno – fost atacant ala echipei Real Madrid. In cadrul galei, Emilio Butragueno a spus: „Mi se pare o idee absolut minunata aceasta gala si felicit Romania si initiatoarea Galei Celebritatilor Ramano-Spaniole, pe prezentatoarea Mihaela Serban si pe ceilalti organizatori. Asa cum a spus Alteta Sa Regala, este o idee minunata si cu siguranta si noi spaniolii avem ce invata de la romani. Prin realizarea acestui frumos proiect ne-ati luat-o inainte cu promovarea traditiei si a valorilor nationale! Transmit felicitari  Guvernului Roman si domnilor Octavian Bellu, Cristian Topescu si sportivilor din Romania!”

Fiind intrebat de prezentatoare daca a contracarat intr-un meci vreo minge venita de la Gheorghe Hagi, Emilio Butragueno a spus: „Ma cunosc bine cu Hagi, este un mare jucator pe care-l respect si il apreciez, iar relatia noastra este foarte buna, dar nu am avut ocazia sa-i pasez nicio minge lui Hagi! Sunt aici pentru a ridica premiul lui Iker Casillas, deoarece are meci si transmit un mesaj de multumire si respect si din partea lui. Felicit inca odata Romania si gala din aceasta seara!”

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN FOTBALIST ROMAN AL TUTUROR TIMPURILOR

Gheorghe Hagi, fost fotbalist roman, supranumit „regele fotbalului romanesc” si „Maradona din Carpati”. Este cel mai bun marcator din istoria nationalei Romaniei cu 35 de goluri inscrise. Fotbalist si antrenor, este printre cei mai buni fotbalisti din lume. A jucat si la echipa Clubului de Fotbal Real Madrid si Barcelona.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA SPORTIVA

Gheorghe Craioveanu. A primit premiul pentru pentru realizarile sale atat in perioada cat a fost jucator in Primera Division, cat si dupa retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal si Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist roman care are o statuie in Getafe. In prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta si al postului de radio Onda Cero.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN CAMPION DE KICK-BOXING

Emil Pop – Campion european la Kick-Boxing. Traieste in Spania din anul 2003 iar in 2009 a obtinut pentru Spania titlul de campion european la Kick-Boxing. In 2010 i s-a oferit cetatenia spaniola pe care a refuzat-o, deoarece doreste sa concureze sub drapel romanesc.

CULTURA

• PREMIU DE EXECELENTA PENTRU SPIJINUL ADUS INTELECTUALILOR SI ARTISTILOR ROMANI IN SPANIA

Horia Barna – profesor, traducator, editor, ex-director ICR Madrid. Este un intelectual de referinta. Inzestrat si cu un simt managerial aparte, ancorat in realitatea societatii spaniole. A reusit sa transforme in scurt timp institutia pe care o condus-o intr-o adevarata rampa de promovare a culturii romanesti din Spania.

• PREMIU DE EXECELENTA PENTRU SPRIJINUL ADUS INTELECTUALILOR SI ARTISTILOR ROMANI IN SPANIA

Joaquín Garrigós Bueno – doctor honoris causa, fost director al Institutului Cervantes din Bucuresti. Licentiat in Drept si in Filologie Hispanica la Universitatea din Murcia, a fost numit Doctor honoris causa de Universitatea de Vest „Vasile Goldis” din Arad. Este cel mai cunoscut interpret si traducator al limbii romane. A tradus 40 de carti din romana in spaniola si a prezentat publicului spaniol autori celebri precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian, Liliana Popescu, Varujan Vosganian. Datorita contributiei sale, opere nemuritoare ale literaturii in limba romana exista astazi in casele cetatenilor spanioli.

• PREMIU DE EXECELNTA PENTRU INTREAGA CARIERA CULTURALA

Rodica Elena Lupu – poeta si scriitoare consacrata. Licentiata in stiinte juridice, a publicat numeroase volume de proza si poezie, precum si eseuri si povestiri in reviste din Romania si din strainatate. Este membru de onoare al unor asociatii interculturale din Nürnberg si Quebec si membru al Academiei de Stiinte, Literatura si Arte (ASLA – Oradea), redactor Radio Diaspora SUA, redactor Radio V.I.S., apare in Enciclopedia Personalitatilor din Romania 2006, nominalizata la Gala Celebritatilor „Femei de succes 2009”, sectia Cultura si Premiul Special Gala Celebritatilor Romania, Cultura, iunie 2010.

• PREMIU SPECIAL PENTRU ACTIVITATE DE SUSCCES

Valentin Potrivitu – promotor cultural. Presedintele Asociatiei „Por Que No”, organizator a numeroase concerte, piese de teatru, expozitii, cu scopul de-a revigora imaginiea Romaniei.

MUZICA

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA MUZICALA

Julio Iglesias – cantaret spaniol. Parintii lui, Dr. Iglesias Puga si Maria del Rosario au avut grija ca fiul lor Julio, sa studieze dreptul la Universitatea Complutense din Madrid.  Nu si-a putut insa termina studiile din cauza unui accident de masina ce l-a lasat paralizat, moment in care a realizat ca cea mai buna metoda de a-si canaliza durerea morala si fizica e sa se inchida in minunata lume a muzicii. Totul a inceput atunci cand internat in spital, a primit o chitara de la medicul care-l ingrijea. Asa a inceput fulminanta sa cariera care se intinde pe o perioda respectabila de 40 de ani incununati cu numeroase albume rasplatite cu aur, platina si numeroase distinctii, uneori unice in lume.

• PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA MUZICALA

Costel Busuioc – tenor. A devenit celebru in urma emisiunii Hijos de Babel, emisiune concurs dedicata imigrantilor stabiliti in Spania si unde Costel Busuioc a castigat concursul in 2008. Rezultatul a implicat incheierea unui contract intre acesta si casa de discuri Sony. Costel Busuioc a multumit pentru premiul acordat si a interpretat live o arie din repertoriul sau, aplaudat frenetic de publicul numeros care se afla in sala.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN DIRIJOR AL ANULUI

Mihnea Ignat – director al Filarmonicii Universitatii din Alicante. Dirijor titular si directorul artistic al Orchestrei Filarmonice a Universitatii din Alicante inca de la infiintarea acesteia. Anul acesta a primit Premiul Special al Filarmonicii Toscanini din Italia, in cadrul celei de-a IX-a editii a Concursului International de Dirijat Orchestra „Arturo Toscanini”, organizat la Parma, Italia. Dirijorului roman i-a fost decernat acest premiu in unanimitate de voturi. Concursul „Arturo Toscanini” este una dintre cele mai prestigioase competitii internationale de specialitate.

• PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA COMPLEXA-ACTORIE, TELEVIZIUNE, MUZICA

Geraldine Larrosa Innocence – cantareata. Cantareata, actrita si prezentatoare de televiziune, franco-spaniola. Discurile sale s-au bucurat de mare succes in Spania, Anglia, Lisabona, Statele Unite ale Americii si Japonia. In prezent este implicata intr-un proiect muzical cu Romania, urmand ca anul viitor sa sustina o serie de concerte in tara noastra.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA ARTISTICA

Nicu Covaci – cantaret, compozitor si liderul formatiei Phoenix. Este o legenda vie a muzicii romanesti. In anul 1962, a fondat formatia Phoenix care s-a bucurat intotdeauna de mare succes in Romania si peste hotare. Nicu Covaci, liderul formatiei, este muzician, pictor si grafician. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi rock din Romania generatiei sale. In prezent locuieste in Spania.

CRITICA SI ARTA

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU SPRIJINUL ADUS CULTURII ROMANE

Mercedes Monmany – critic literar. Este specializata in literatura contemporana si est-europeana in special. A participat la numeroase evenimente legate de operele unor scriitori romani consacrati precum Eliade, Cioran, Ionesco sau Norman Manea. In ultimul deceniu, Mercedes Monmany, o persoana speciala si generoasa, a avut o contributie colosala in promovarea operelor marilor scriitori romani in Spania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN CRITIC DE ARTA

Dan Caragea – critic de arta, critic literar, fondator al Galeriei de Arte Nicole Blanco. Publicist, eseist si traducator roman, doctor in psihologie, specialist in lingvistica computationala. A coordonat ca director pentru Spania si Portugalia, un proiect pionier in primul soft de inteligenta artificiala care a revolutionat analiza unui text. A fondat Galeria Nicole Blanco din Madrid, care a oferit un real sprijin artistilor din spatiul european.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU SUSTINEREA ARTEI SI CULTURII ROMANESTI

Antonio Calderón de Jesús – analist si critic de arta, proprietarul Galeriei Artejescal din Madrid. Promotor cultural, critic si analist de arta. In 2006 a demarat un amplu proiect de promovare in Spania a artistilor din Romania. A realizat numeroase filme documentare despre arta si artistii din Romania, a organizat in Spania expozitii de pictura si sculptura apartinand artistilor romani si a participat la evenimente culturale menite sa promoveze arta si cultura romana in Spania. Galeria Artejescal pe care o conduce, reprezinta o serie de artisti romani din Spania si Romania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CEL MAI BUN ISTORIC SI CRITIC DE ARTA

Lara Gala – istoric si critic de arta in cadrul Universitatii Complutense din Madrid. Printre numeroasele proiecte a inclus fotografi si pictori romani, a publicat cronici despre lucrarile lor in reviste de specialitate din Spania. A participat la o serie de evenimente care vizau promovarea artei si culturii romane in Spania.

• PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA ARTISTICA

Bogdan Ater – artist plastic. Artist plastic complex, fotograf cu numeroase expozitii in intreg spatiul european, cu un mare impact in presa de specialitate, figura marcanta a artei contemporane in Spania. In 2009 a executat pentru Printii de Asturias, o sculptura, „Poarta Sarutului din Asturias”. Bogdan Ater este promotor cultural, organizatorul a numeroase evenimente de promovare a artei si culturii romane in spatiul iberic si nu numai.

• PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS POEZIEI ROMANESTI

M.i.e.d.h.o. – artist plastic. Artist plastic si fotograf spaniol, absolvent al Academiei de Arta din cadrul Universitatii Complutense din Madrid. A creat ciclul de lucrari numit „Mihai Eminescu”, care are la baza poezia poetului national roman.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA ACTIVITATE CULTURALA SI ARTISTICA

Tudor Serbanescu – artist plastic. Pictor roman reprezentat de galeria „ArteJescal” din Madrid, editor, fondatorul Centrului „Pro-Arte”, care a avut o bogata activitate in manifestarile artistice romano-spaniole, organizand expozitii de pictura, fotografie, lansari de carte, evenimente muzicale, conferinte, dezbateri culturale si artistice.

TEATRU

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA DESFASURATA LA NIVEL INTERNATIONAL

Lorenzo Mijares – directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona. Fondatorul si directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona, curent de avangarda de mare succes in Europa si Statele Unite ale Americii. La cea de a patra Editie a Festivalului de Teatru de Hemoficción a inclus si Romania pe lista tarilor in care compania sa sustine reprezentatii. Festivalul se desfasoara la Barcelona, Madrid, Roma, Berlin, New York, Roterdam, Paris, Lisabona si Bucuresti. Piesele au fost traduse si vor fi puse in scena in limba romana.

INVATAMANT

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU SPRIJINUL ADUS ROMANIEI IN INVATAMANTUL UNIVERSITAR

José Antonio Himénes de las Heras – vice-decanul Facultatii de Stiintele Comunicarii – Universitatea Complutense Madrid. Este initiatorul tratatului de colaborare dintre Universitatea Complutense din Madrid si Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca oferind astfel, studentilor romani posibilitati privilegiate in campul investigatiilor de doctorat.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA DIDACTICA

Ioana Zlotescu Simatu – profesor de istorie universala. Preda Istoria Universala la Facultatea de Stiinte ale Informarii si este functionar al Corpului Tehnic din Ministerul Culturii spaniol din 1978. A fost directoarea Institutului Cervantes din Bucuresti. A editat si coordonat Operele Complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, a publicat articole, recenzii si prefete si a luat cuvantul la numeroase congrese internationale. A tradus in romaneste volumele Stupul de Camilo José Cela si Trei romane exemplare, precum si un Prolog de Miguel de Unamuno.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU INTREAGA CARIERA UNIVERSITARA

Catalina Iliescu Gheorghiu – profesor universitar si directorul Centrului Cultural al Universitatii din Alicante, presedinta Asociatiei Culturale ARIPI. Prin intermediul institutiilor pe care le conduce a desfasurat proiecte de integrare a romanilor si a culturii romane in Spania.

SCRIITORI

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU CARIERA COMPLEXA

Fernando Fernández-Savater Martín – scriitor, filozof, dramaturg, romancier. Cel mai cunoscut filozof spaniol contemporan, eseist, romancier si dramaturg. A facut parte din mai multe organizatii care militeaza pentru pace, impotriva terorismului. Ii apartine meritul de a-l prezenta pe Cioran publicului spaniol prin teza sa de doctorat „Eseu despre Cioran” care a fost interzisa in timpul dictaturii lui Franco.

• PREMIU SPECIAL PENTRU PROMOVAREA ARTEI SI CULTURII ROMANESTI

Fabianni Belemuski – scriitor, jurnalist, director al revistei Niram Art. Absolvent al facultatii Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii Complutense Madrid, director al revistei „Niram Art”, autor al volumului de proza „El Capitan NoSeke”. A scris nenumarate articole despre arta si cultura in publicatii din Spania. A primit premiul pentru promovare culturala acordat de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, in 2009.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU ACTIVITATEA CULTURALA DE SUCCES

Héctor Martínez Sanz – scriitor, filozof si directorul Revistei Madrid en Marco. Este autorul cartii Pentagon, un eseu despre personalitatile marcante ale culturii romane si universale (Eliade, Brancusi, Cioran, Tzara si Ionesco) si al romanului Mihai si Veronica, roman centrat pe figura poetului Mihai Eminescu. Este autorul a numeroase articole, critici literare si de arta, eseuri despre artisti si scriitori romani in presa din Spania si internationala. In martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de catre Institutul Cultural Roman Madrid, iar in iunie a primit trofeul pentru critica oferit de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia.

• PREMIU SPECIAL PENTRU CEA MAI TANARA SPERANTA A POEZIEI ROMANESTI

Maria Teodora Miclea. O adolescenta de 15 ani, considerata una dintre cele mai tinere poete bilingve din lume. Activitatea sa poetica a inceput la varsta de 12 ani, cand si-a vazut pentru prima oara publicate versurile in revista Origini, ocazie cu care a castigat premiul „Tinere Talente” oferit de Ambasada Romaniei din Spania. La 13 ani si-a lansat prima carte, iar in prezent editura spaniola „Antigona” pregateste lansarea celui de al doilea volum al tinerei poete romance, cu o prefata semnata de scriitorul si filozoful Héctor Martínez Sanz, carte insotita de ilustratii executate de artistul plastic spaniol Javier Mourillo.

JURNALISM – TELEVIZIUNE

• PREMIU DE EXCELENTA IN JURNALISM

Kasandra Kalmann Nasaudean – important jurnalist roman din diaspora. Editor pentru Spania a publicatiei romano-americane „Gandacul de Colorado” din USA, Redactor al „Radio Diaspora” din USA, Redactor sef al publicatiei in limba romana „Roman in Lume” din Spania. A construit prin articolele si emisiunile sale radiofonice, o trainica punte de legatura intre romanii din Statele Unite, cu cei din Spania si din Romania. Militeaza pentru pastrarea nealterata a limbii romane, a traditiilor si obiceiurilor romanesti in diaspora. Colaboreaza in acest sens cu diverse organizatii si alte publicatii din lume si din tara.

• PREMIUL DE EXCELENTA (POST-MORTEM) PENTRU CEL MAI BUN PRODUCATOR ROMAN DE TELEVIZIUNE AL TUTUROR TIMPURILOR

Valeriu Lazarov – fost director general si consilier al televiziunii Telecinco din 1985 pana in 1994 si un celebru realizator al Televiziunii Spaniole in anii 1970.

• PREMIU DE EXCELENTA IN TELEVIZIUNEA SPANIOLA

Echipa emisiunii Babel-Antoni Font. Emisiunea Babel se difuzeaza la TVE (Televiziunea Spaniola) in fiecare duminica, incepand cu ora 12:00. Scopul emisiunii este prezentarea aspectelor din viata imigrantilor din Spania. Este emisiunea care se bucura de cel mai mare succes in Spania.

ADMINISTRATIE SI AFACERI

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU PROMOVAREA ROMANIEI IN SPANIA

Paulina Mircea – presedinta Camerei de Comert, Industrie si Turism Ramano-Spaniole din Madrid. A creat o importanta punte de colaborare comerciala intre Spania si Romania, favorizand dezvoltarea relatiilor bilaterale intre cele doua state, ce au culminat cu importante investitii spaniole in Romania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU DEZVOLTAREA RELATIEI DE AFACERI ROMANIA-SPANIA

Mirko Maschio – ambasador de pace pentru Romania.

• PREMIU DE EXECELENTA IN AFACERI

Ruxandra Ulici Focsa – proprietar al restaurantului „Acasa”, castigatoare a numeroase premii culinare. Restaurantul „Acasa” este un local cu specific romanesc, care a devenit un local de referinta in toata comunitatea Madridului. Restaurantul a gazduit personalitati celebre, printre care si pe presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu.

• PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA ADMINISTRATIVA

Florin Gaiseanu Tutuleasa – presedinte al Camerei de Comert, Industrie si Turism Romano-Spaniole din Catalunya. A intreprins numeroase activitati pentru promovarea turismului romanesc in Spania si a facilitat dezvoltarea investitiilor spaniole in Romania.

• PREMIU DE EXCELENTA PENTRU DEZVOLTAREA AFACERILOR ROMANESTI IN SPANIA

Nelu Barsan – om de afaceri. Antreprenor de succes in Alcalá de Henares, Spania. A sprijinit formarea echipei de fotbal F.C. Alba-Alcalá de Henares precum si infiintarea unei biserici romanesti in localitatea spaniola.

• PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS INTEGRARII

Miguel Fonda Stefanescu – presedintele FEDROM. Presedintele fondator al FEDROM, prima federatie ce cuprinde asociatii de romani din Spania. A contribuit prin proiecte esentiale la integrarea romanilor in societatea spaniola. O persoana care cucereste prin modestia sa, seriozitatea si dorinta de a sprijini dezinteresat comunitatea romaneasca din Spania.

• PREMIU DE EXECELENTA PENTRU ACTIVITATEA ADMINISTRATIVA ADUSA IN SPRIJINUL ROMANILOR

Agustín Gonsáles Plasensia – director emigratie in cadrul Primariei Coslada. A fost implicat activ in integrarea sociala si culturala a comunitatii romanesti din Comunitatea Madridului. In martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de catre Institutul Cultural Roman Madrid.

JUSTITIE

• PREMIU SPECIAL PENTRU PRIMUL AVOCAT ROMAN IN SPANIA

Gianina Ionela Palade – avocat. Primul avocat roman care a intrat in baroul avocatiilor din Madrid. A sprijinit constant membrii diasporei romanesti din Spania.

***

Gala Celebritatilor Romano – Spaniole s-a incheiat la stilatul restaurant madrilen „Acasa”, unde gazda, Ruxandra Ulici Focsa, a oferit invitatilor preparate romanesti iar cantecele populare interpretate de Mariana Birica si de alti cantareti romani talentati stabiliti in Spania au mangaiat inimile tuturor.

Durgheu – povestea unui roman daltuit in piatra

Pentru artistul Cornel T. Durgheu aniversarea a 65 de ani a avut o dubla si profunda semnificatie: o varsta rotunda care se cuvine petrecuta intre prieteni si care i-a dat, totodata, prilejul editarii unui album aniversar de exceptie. Vineri seara s-au adunat in jurul sau, asemenea vietatilor padurii sub umbra unui gorun secular, prietenii care i-au stat aproape in cele peste patru decenii de munca trudnica in slujba artei pentru care l-au inzestrat ursitoarele in leagan.

Cu ceva vreme in urma, sculptorul Cornel Durgheu mi-a marturisit cu onestitatea celui care isi cunoaste propria valoare: „Eu stiu ca nu sunt un sculptor de talia lui Brancusi, dar uite, domnule, ca las ceva in urma mea. Am umplut Tara Crisanei, si nu numai, cu sculpturi si m-am batut sa fac o Facultate de Arte Vizuale la Oradea. Am facut ceva”, mi-a spus artistul intr-un moment in care autoritatile locale au inceput prigonirea sa si izgonirea din atelierul din Cetatea Oradea.

La lansarea Albumului Omagial „Durgheu” i-au fost alaturi toti cei care l-au pretuit si ii sunt alaturi. Mircea Bradu, cel care l-a determinat pe sculptorul oradean sa-si adune in album toate lucrarile sale reprezentative, a facut oficiile de moderator al intalnirii. Profesorul universitar dr. Negoita Laptoiu, cel care a realizat, de altfel, partea critica a lucrarii omagiale, a vorbit apoi despre sculptorul Durgheu, cariera sa si impactul pe care opera lui il are si il va avea in viitor in monumentalistica romaneasca. Pentru ca sculptorul Durgheu a dovedit ca principala sa vocatie este cea de sculptor monumentalist. Iar opera lui, presarata cu figuri legendare, de la nobili daci, luptatori comati, Burebista, miticul Zamolxis, Decebal si pana la Mihai Viteazul, Horea sau Avram Iancu, palpita de cel mai autentic patriotism si nationalism curat. „Intr-o vreme a proliferarii tendintelor globalizante suna ciudat o astfel de indarjita ancorare in specificul unei identitati nationale. Constient de impedimente, Cornel T. Durgheu a preferat sinceritatea si naturaletea gestului sintetizator de trairi in consonanta cu rezonantele cele mai autentice ale spiritului autohton”, arata profesorul Negoita Laptoiu.

In pofida criticilor, Durgheu a mers mai departe, a inotat impotriva curentului si a reusit. Nu demult, carturarul Nicolae Manolescu spunea la Oradea ca singura cale de a reusi, de a progresa si a inova este sa inoti impotriva curentului: „Daca te lasi purtat de curent, de fapt, stai pe loc. Singura varianta de a realiza ceva remarcabil este sa te pui impotriva curentului.” Iar sculptorul Durgheu a reusit… Pentru ca nu intamplator, in deschiderea albumului omagial, are trecute cuvintele mentorului sau, Constantin Brancusi: „Sa gandesti ca un demiurg, sa poruncesti ca un rege, sa muncesti ca un sclav.” O povata pe care a urmat-o intreaga viata, daltuind piatra dura si sangerand deasupra ei, modeland lutul in frigul atelierului, turnand beton, cioplind inima de nuc pana la caderea bratelor, slefuind bronzul cu migala, „o munca de sclav in conditii mizerabile, cum nici nu v-ati inchipui vreodata”, dar toate se duc asemenea unui fum la dezvelirea lucrarii si fixarea ei in posteritate.
Si tot maestrul Constantin Brancusi spunea ca „trebuie sa incerci necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa poti sa vezi foarte departe.” Nu stiu cat de sus a urcat sculptorul Cornel Durgheu, dar stiu sigur ca a urcat toata viata cu ravna si ca, acum, este vazut tare de departe.

Daniel Man

Ne vindem istoria cu 20 de lei biletul!

Un mic ghiseu, o doamna simpatica, zgribulita, asa, ca de venirea primelor zile racoroase ale toamnei, si noi, cei de-o seama, cu hartiutele miraculoase in maini, gata sa le dam pe biletele de vizitare a muzeului… castelului… fortaretei… teatrului de fantome… si puteti sa mai adaugati ce mai vreti si cum mai vreti, ca nu se va supara nimeni! Si asa, una: te duci sa vezi, si ce gasesti, chiar te surprinde si parca intr-adevar iti spune ca ai venit la un spectacol de proasta calitate, sau, ca sa vorbim in termeni „academici”, kitsch! Dar, sa o luam incetinel, sa nu ne suparam, ca si asa degeaba o facem! Sau nu? Poate ca daca ne-am strange la o cafea si am mai discuta, am reusi sa descretim fruntile apasate de atata ignoranta a celor din jurul nostru! Cum este posibil sa dam bani ca sa auzim povesti fabricate cu imagini false in propria noastra ograda? Asa cum va spun, dam bani sa invatam istoria eronata a Romaniei! Pe langa faptul ca acum Castelul Bran nici nu ne mai apartine, este „proprietate privata”, cum a binevoit domnita de la ghiseu sa ma informeze cu un zambet pe buze mai mare decat cel al Giocondei, mai dam si bani sa fim instruiti in termenii voiti de noul proprietar! Ca e curat pe langa castel? Da, adevarat! Ca s-a ridicat in jur un targ cu tot ce vrei, de la figurinele din Dollar Store, la caciulitele din Peru? Da, adevarat! Ca bietul castel sta sa cada si ar necesita si el o restaurare pe ici, pe colo? Da, adevarat, numai ca pentru asa ceva nu sunt bani! Ca intri in castel si niste ghizi, cine-or fi ei, ca eu tot sper sa nu fie cei angajati oficial, dau detalii cu floricele, povestind in diferite limbi straine cum familia regala a Romaniei s-a nascut si a crescut printre zidurile acestui falnic castel? Da, adevarat! Pozele cu familia regala de pe peretii castelului o dovedesc, nu? Iar ca sa fie totul impachetat frumos si cu fundita, odata ce te aventurezi sa ajungi la etajele superioare ale castelului… ce sa fie, ce sa fie?! Poze frumoase, reproduceri din renumitele filme despre Dracula si texte care sa incante imaginatia noastra insetata de vampiri! Iar daca tot nu ti-a ajuns, mergi la subsol in magazinul de suveniruri si gasesti lilieci impaiati si frumos inramati, cavaleri teutoni si nici mai mult, nici mai putin decat Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci! Si-atunci iti spui: ura!!! Banii dati pe bilet au fost cea mai buna investitie pe timp de criza! Sau orice timp! Da? Gresit! Banii dati pe bilete sunt acei bani cu care ne vindem istoria, fara sa ne pese, fara sa ne punem problema ca oricat si-ar dori cineva sa scoata un profit de pe urma unei inventii, caci nu o pot numi legenda, ar putea sa o faca in limitele bunului simt. Cand te apropii de Castelul Bran, nu mai simti nimic Romaneste! Totul este Halloween, Dracula’s land si alte jucarii Made in China. Mai lipseste Muzeul Figurilor de Ceara, unde Dracula, Printul Vampirilor sa stea langa Marilyn Monroe, sprijinindu-se de Maiastra lui Brancusi, si atunci le vom avea pe toate, caci de istoria pentru care ne-a pierit neamul, nu-i mai pasa nimanui! Mai bine un liliac impaiat, decat o opinca si un fluier de cioban, ca suvenir!

Madalina Corina Diaconu

CUBISMUL – O IMAGINE BAZATA PE APROPIERE

by Dr. Dorel SCHOR
14 ianuarie 2010

S-a întâmplat ca unii prieteni sau cunoscuti sa-mi spuna ca nu agreeaza cubismul sau ca nu îl înteleg. De regula, sânt cei care prefera pictura realista, figurativa, „care oglindeste realitatea asa cum este ea”. Or, pictura adevarata nu-si propune niciodata sa oglindeasca realitatea exact asa cum este. Treaba asta o face fotografia de amator. Pictura îsi propune sa atace conventia, sa distruga iluzia, sa comunice privitorului interpretarea subiectiva a artistului.

Cubismul, aparut la începutul secolului trecut, a fost poate cea mai importanta revolutie în pictura, dupa cea a descoperirii perspectivei în epoca Renasterii. Initiat de George Braque si Pablo Picasso si-a câstigat repede multi adepti. Istoria artelor consemneaza „Domnisoarele din Avignon” (Picasso) si „Viaduct în Estaque” (Braque) ca fiind primele tablouri cubiste. Ele erau puternic geometrizate, în ele dispare perspectiva. În fapt, cubismul, nascut fara o platforma, fara un manifest, precum alte miscari, îsi propune sa atace conventia, sa distruga iluzia, sa creeze o imagine bazata pe apropiere.

De aici, o noua conceptie asupra lumii, care genereaza în fapt un nou mod de gândire… Evolutia cubismului a cunoscut cel putin trei etape. La început, predominau formele geometrice fundamentale, apoi, a urmat o faza analitica, cu descompunerea obiectului în suprafete geometrizate pâna la abstract. În sfârsit, s-a ajuns la cubismul sintetic, care restabileste contactul cu realitatea prin asocierea unor motive cunoscute.

Cubismul datoreaza mult artei africane ca maniera de redare a fe?elor, prin stilizarea formelor pâna la redarea stricta a esentialului si prin expresivitate. Obiectul pictat nu mai este înfatisat dintr-un singur unghi de vedere (ca la realism), ci vazut simultan din mai multe unghiuri. Interesant este faptul ca nu numai artele plastice au suferit influenta cubismului. În arhitectura cubismul se regaseste în stilul Bauhaus. Tot cubismul este cel care duce la „design”-ul industrial, al bunurilor de larg consum, al ambalajelor. El decide ca frumosul trebuie sa fie util si utilul trebuie sa fie frumos.

În afara de cei doi „initiatori”, cubismul a avut performeri în pictura precum Juan Gris, Robert Delaunay, Fernard Leger, Max Ernst care l-a completat cu colaje, Juan Miro care a pornit de aici, arta pop care îsi recunoaste sorgintea si, evident, arta abstracta. Cubismul în sculptura a fost reprezentat de Brancusi, Arhipenko, Lipchitz, Zadkin… În Romania s-au remarcat Marcel Iancu, H. Maxy si multi altii. În Israel, Jean David (nascut în România), Zvi Meirovici, Arie Lubin, Leo Roth, Aharon Meseg, s.a.