POVESTILE CEZARINEI

Cezarina ADAMESCU
Povesti pentru Georgiana
Invartecusuri –
Povestiri cat se poate de fantastice
Editura Sinteze, Galati, 2010

Adevarata doamna a literelor romanesti, Cezarina Adamescu, poeta, prozatoare, eseista si critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din tara si din strainatate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respira harul cuvantului scris. Dumnezeu i-a dat talanti si ea a inteles care-i este menirea. Cu aceasta zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleaca asupra lecturii, indiferent unde se afla pe scara anilor, a culturii, a pretentiilor de viata, oferindu-le scrieri in care si-a muiat pana in adancul inimii.

Plamadita de Pronia Cereasca din lumina, bunatate, intelegere umana, delicatete si candoare nu putea sa ramana departe de universul copiilor si le-a inchinat nenumarate carti, asa cum este si cea intitulata “Povesti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galati, 2010) povestiri tesute “din soarele bland al iubirii, impartitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustreaza o buna cunoastere a caracteristicilor varstei micii copilarii obtinuta desigur, pe baza unor indelungate observatii, a apropierii de ei cu dragoste, cu  tact si intelegere.

Cele 127 de povestiri scurte in proza rimata pentru copii de varsta mica,  nu pun accetul pe fapte si intamplari ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de intelegere a copilului, sunt adevarate “invartecusuri” de imagini, cu elemente si personaje  de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, franturi de povesti vechi in haine primenite. Povestirile reprezinta forme concrete de implinire a curiozitatilor specifice varstei copilului care descopera lumea, sunt prelungiri de meditatie si de reflectie, indemn la introspectie care pun amprenta pe cititor. Ele genereaza pentru multa vreme ganduri si trairi care contribuie la formarea caracterului, dezvolta calitati psihice si posibilitati intelectuale, indeamna copiii sa mearga pe calea divinitatii. In acelasi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilariei care ating sufletul cititorului si ne invita sa ne intoarcem la lumea puritatii varstei ingénue, ca un firesc al vietii. Ne recreaza iluzia propriilor noastre trairi, a intrebarilor, raspunsurilor, descoperirilor din acel timp in care nu ajunsesem la certitudinile realitatii.

Zborul inaripat al imaginatiei copilariei  este relatat cu verva de un copil care se prezinta asemenea copiilor bine educati, chiar din primele randuri:

„STATI PUTIN SA MA PREZINT:
Da, eu sunt Georgiana Maria si am venit pe lume intr-o zi sfanta din anul 2004: ziua Sfantului Gheorghe, purtatorul de biruinta; imi povesteste mamica. Asa trebuia sa fie. In dimineata respectiva ea (mama) trebuia sa mearga la serviciu, insa eu aveam alt plan. Eram nerabdatoare sa ma bucur de venirea primaverii, am izbutit.

Ce pitica eram, pozele imi confirma aceasta. Zambeam apoi batoasa in caruciorul meu iar surioara Andreea imi canta mereu. Acum nu mai are loc de cantecele mele ; la gradinita am invatat cantecele, poezioare, am avut si roluri cu ocazia serbarilor organizate. La bunica am doi catelusi, ma plimb cu bicicleta. Stiu ca tati si mami sunt cei care ma iubesc. Bunicul, pe cand traia, imi spunea mereu: papusa draga. Am atatea poze in care il revad alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori imi este dor de el iar draga bunica ma alinta mereu.Am planuri multe de viitor, gradinita, apoi scoala, joaca, of si cate vor mai fi. Haideti mai bine cu mine in lumea mea, in lumea povestilor…
Si ma semnez: Georgiana Maria”.

 In final, fetita  isi ia ramas bun:
“… daca vom fi cuminti ne vom reintalni intr-o viitoare carte a noastra;
ramaneti buni la suflet, voi prietenii mei.
Aceeasi, Georgiana Maria Botis”

Fetita prin prisma careia sunt relatate parerile despre lume si viata, se afla intr-un neintrerupt dialog despre multe si variate probleme de viata catre care are ochii atintiti si reuseste admirabil sa creeze o punte intre ea si cititori. “Sunt buna de gura si amintirea ma fura. Ma duce pe carari neumblate, prin povestile adevarate” (De-a piratii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogorite, de prin sarici si de prin torbe, sa va-mpodobesc cu cercei de vorbe. Sa le prindeti la urechi, ca pe visine, perechi. De prin carti, din auzite, ia, insir-te margarite!” (De-a artistii, pag. 27). Fetita depaseste incorsetarea timpului si a spatiului si ne plimba  in trecut, in viitor, in universul mic, dar si spre universul stelelor. Noutatile care abunda in preajma ei le explica celor de-o seama cu ea intr-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebita claritate.

“Batu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinta peste putinta de descris. E o aratare de vis. Ciudata la prima vedere, care, calare pe-o lumanare, in timp ce mananca o turta, vorbeste din burta”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)

Zborul inaripat al imaginatiei  Georgianei ne ofera incantatii ale unor  trairi  care ocupa o pondere insemnata in acest volum.  Din povestirile ei au disparut  agresivitatile,  se indeparteaza de tiparul basmelor cunoscute.  Lectura acestor “povestiri cat se poate de fantastice” ne transpune intr-un climat ca o oaza de lumina, de mare frumusete a trairilor si ne trimite cu gandul la lumea ca de basm, o lume cu radacini parca afundate in vremuri strabune, dar si lumea noutatilor tehnice.

Aceste povestiri imi reamintesc de serile cand ii spuneam povesti nepoatei mele si inainte de a incepe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog sa nu imi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea in care lupul  mananca iezi si  caprita il arde pe lup, ori lupul sa o inghita pe bunicuta si pe Scufita Rosie si vanatorul sa omoare lupul. Vreau sa-mi spui  ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.
 
„Sfarma Ganduri era o masina care mergea pe o singura sina. Fara benzina sau motorina, fara gaz la macaz si fara ulei la motor. Daca cineva insista, pot spune ca motor de tractor sau de vapor, nici nu exista. Ea nu avea nici macar roti, ci o traversa de patru-cinci coti care aluneca de-a lungul sinei subtiri. Nu pridideai sa te miri cand ii vedeai forma ciudata, ca o gargarita adevarata, putin cam curbata, cu o infatisare bizara din cale afara. Era vopsita in curcubeu incat mi-e greu sa ma decid ce culoare iti lua ochii mai tare.Trebuie sa va spun ca masina era decapotabila si purta totdeauna un bidon cu apa potabila sub caroserie, capabila sa-ti tina de sete si uneori chiar sa te imbete, cu toate ca era chioara-chioruta si te lasa in ploaie cam de caruta”. (Sfarma Ganduri, pag. 9)
 
Georgiana este un copil obisnuit, cu trairi in dimensiuni proprii copilariei, trairi izvorate din observatiile zilnice ale lumii inconjuratoare, o lume aparent simpla dar care cuprinde consistenta vietii. Georgiana ne aminteste de felul cum ne surprind copiii  prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectiva, cu fantezii in care recunoastem firescul vietii.
 
“Pur si simplu ma asurzeste, iarba aceasta cand creste! Bat-o vina, parca ar vrea sa intreaca lumina! Cum poate ea, la adica, dintr-o samanta atat de mica sa creasca asa de voinica? Doar o furnica poate sa-mi explice, se-ntelege, dupa ce lege se conduce si cum stie cand trebuie neaparat sa se usuce. O alta intrebare, deloc usoara e, de unde stie dumneaei cand trebuie sa rasara? E-un mister, cum se indreapta singura cu crestetul catre cer. Strapunge pamantul dintr-o miscare, sa ajunga raza aceea de soare”.(De-a vrajitoarele, pag.19)

Fetita stie sa oranduiasca intrebarile, foloseste cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de intelesuri, cu insusiri prozodice sau creeaza  cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.

„Iacatelea! Macar in treacatelea nu v-am spus despre jocul de-a joacatelea. Daca nu-l joci frumos, o sa te doara sufletul pana la os. Ori, pana-l plasele, pacatele mele. El se joaca in unul, in doi, sau in cati vreti voi”. (De-a joacatelea, pag.14).
 
„A fost odata un baietel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema asa dupa botez, insa numele lui avea un chichirez. Ii placea singuratatea si, va spun cu toata sinceritatea, cauta un locusor mai ferit, sa ramana singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).

Fantezia ei bogata este de-a dreptul debordanta in “De-a leacul ori de-a berbeleacul”: “Sa te tii, ce de minunatii aduceau vracii adunate din cele patru imparatii, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Cu o pana de iepure schiop vindecau un miop. Cu o tartacuta de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisica era foarte buna pentru frica. Te descantau cu ea si teama-ti pierea. Laba de gasca uscata se folosea in armata la pifani sau boboci, numai ca trebuia s-o toci. Aripioarele de foci facute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dintii unei furnici te vindeca de basici. Cu galusti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Galcile-matalcile, intoarse cu furcile, de se speriau curcanii si curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctura de asurzit? C-o limba de pui galbui catarai pistruii in cui. Cornita de melc codobelc amestecata cu matraguna era buna pentru somnambuli, sa nu mai latre la luna. Iar o ciuperca berca sau bearca (uda leoarca de ploaie care abia se tinea sa nu se indoaie) – fara jumatate de palarie, mi-a folosit odata si mie, la pastrat un vis din copilarie. In trecut lumea lua ca vitamina un pahar cu stropi de lumina. Ca hapuri si alte buline, adierile line de vant. Intr-un cuvant, isi puneau prisnite si comprese cu suave flori de mirese. Atentie! Pentru cine nu voia sa citeasca basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiterie. Iar spiterul facea intotdeauna pe cavalerul si te imbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, in loc de ventuze, bolnavului ii erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).

„Povesti  pentru Georgiana” e o carte in care puritatea copilariei este coplesitoare. Citita cu interes de  oameni toate varstele, cartea ne place fiindca opereaza asupra inimii cititorilor, ne aduce liniste, calm. Prin inraurirea emotiilor traite ne intoarcem la inceputurile vietii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zamislit Creatorul, pana sa cunoastem umbrele paganitatii. Citind-o, atractia  ca un magnet catre lumea copilariei devine o forta de neinvins. Ca pe orice opera literara valoroasa  o vad infruntand timpul inscriindu-se la loc de frunte in istoria literaturii romane pentru copii, caci nu ne  vine s-o lasam  din mana pana n-o terminam si cand am ajuns la ultima pagina, o mai rasfoim usor mangaind-o cu aripa sufletului de copil  care inca  traieste adanc in noi, promitand ca n-o vom uita in biblioteca.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
13 decembrie 2010

Crestinismul de-nceput, sursa generoasa de inspiratie pentru artisti

Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui  si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta –  si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind  ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010

"TARGUL VINTAGE & HANDMADE DE CRACIUN"

Echipa “MADAME VINTAGE”   implineste 1 AN de Targuri Vintage & handmade si va multumeste tuturor acelora ce au fost si sunt aproape.
Pentru a sarbatori impreuna, va invita alaturi de echipa de la Club “Zod!ar” si agentia “fel.de.fel” sa ne bucuram de o noua editie a  “TARGULUI VINTAGE & HANDMADE DE CRACIUN” 18 – 19 decembrie 2010, orele 11 – 18, club “Zod!ar” (fostul Cinema “Popular”) Galati. Fiecare dintre artistele noastre va vor pregati daruri-surpriza, cei ce vor intra primii la targ vor primi suveniruri, veti fi incantati sa vedeti accesorii, bijuterii si obiecte vintage, accesorii handmade create special cu tema Craciunului, minunate decoratiuni de brad, de impodobirea casei si a meselor de Craciun si Revelion, carti vechi, felicitari, poeme de iarna, dar si produse contempoane si indiene la cele mai mici preturi.

Ca de fiecare data va fi prezent un make-up artist ce va face demonstratii de machiaj pentru serile speciale de sarbatori si nu numai. Pentru doritori, se pot realiza la comanda daruri, bijuterii, accesorii, impletituri de iarna, prajituri si multe altele. Colaboratorul si prietenul nostru Cristian NASTASE – fotograf profesionist va fi din nou prezent si va realiza pentru Dumneavoastra cele mai frumoase portrete si fotografii de targ.

Din program:

In ziua de sambata 18.12, ora 14.00, in deschidere vom pregati un spectacol special de colinde.

Veti fi colindati de artistii: Catalin CRISTESCU si Daniel BUSILA ce au pregatit: “Zori de ziua”, “Deschide usa, crestine”, “Linu-i lin”, “Afara ninge linistit” si multe altele.

Duminica 19.12  la ora 15.00 pregatim un alt program-surpriza: recital extraordinar de dans in interpretarea cunoscutului Ansamblu “Tinere talente” de la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati si coregrafa Andreea IGNAT – veti putea viziona in avanpremiera momente inedite ce vor face parte din spectacolul “CRACIUN DE VIS” organizat de Casa de Cultura a Sindicatelor Galati” & Teatrul Dramatic “Fani Tardini” in data de 22 decembrie, ora 17 pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”.

Targul nostru de Craciun va asteapta cu mic – cu mare sa va bucurati de clinchetul de clopotei si atmosfera special creata in Club “Zod!ar”, de muzica buna si un ceai fierbinte cu miros de scortisoara.

 Echipa “Madame Vintage” alcatuita din Constance VINTILA – artist decorator si Angela BACIU – scriitor/promotor cultural va ureaza tuturor

                        “LA MULTI ANI!” si va asteapta si la urmatoarele  noastre editii.

Realismul tragi-comic si „Cobai in Tara Dezamagirilor” de Paul Polidor

Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu

PREMIUL DE EXCELENTA «B. FUNDOIANU/ BENJAMIN FONDANE»

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE isi propune punerea in circulatie a patrimoniului intelectual si moral lasat de Benjamin Fondane: direct – sotiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care insotea ultima scrisoare, trimisa din lagarul de la Drancy, in 29 mai 1944, cu o zi inainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Incepand cu anul 2010, programul va cuprinde si acordarea unui premiu de excelenta „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuala si generozitatea unei personalitati a culturii, publicisticii sau invatamantului.

Premiul va fi acordat in luna noiembrie a fiecarui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iasi, prin straduinta lui Emil Stratan si sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universitatii „Petre Andrei“ si al Primariei municipiului Iasi.

Anul acesta, festivitatile de premiere au avut loc in zilele de 26 si 27 noiembrie, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iasi.

***

B. Fundoianu/Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler si al Adelei Schwarzfeld, s-a nascut la Iasi, in 14 noiembrie 1898, intr-o familie de intelectuali. Debuteaza cu poeme si traduceri din limba idis, in periodice romanesti si evreiesti, unde semneaza, pentru intaia oara, B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui. Cartile scrise si publicate in limba romana vor aparea sub acest pseudonim. In decembrie 1923, emigreaza in Franta, unde, cateva luni mai tarziu, il va intalni pe Lev Sestov, filosoful de origine rusa a carui gandire il va marca pentru totdeauna. In 1931, se casatoreste cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensa creativitate, in care autorul de origine romana, devenit Benjamin Fondane, isi concepe opera in limba franceza, doar partial publicata in timpul vietii. In martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care insa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat in 2 sau 3 octombrie 1944.

Exista, la tanarul Fundoianu, un potential al verticalitatii, care il plaseaza pe un ax deopotriva al adancimii omenesti si al transcendentei: daca perioada inceputurilor este una a cautarilor febrile si a curiozitatii neostoite desfasurate pe orizontala, liniar (in sensul acumularii de experiente indirecte pe calea lecturilor), o radicala schimbare a sensului se produce dupa sosirea sa la Paris, in anul 1923, unde il va intalni pe Lev Sestov, cel care ii va deveni parinte spiritual. Aceasta iesire din traiectoria profana a unui intelectual aparut in orizontul culturii romane la inceputul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere si animator cultural, este – in ea insasi – exceptionala: o iesire din orizontul limbii materne, intai de toate, dar pastrand mereu deschisa disponibilitatea afectiva pentru aceasta, insotita de o intrare ardenta in problematica filosofiei existentiale, autentica si profund personalizata de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce il diferentiaza total si fara rezerve de celelalte existentialisme care, inainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinta umana in carne si oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul calatoriei intelectuale si umane pe care o va face Fondane in scurta si intensa lui viata, care nu-i ingaduie popasuri ori reveniri in punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuitia infrigurata a unui sfarsit tragic.

Luiza PALANCIUC & Mihai SORA
noiembrie 2010

Vernisaj la Galeria de Arta a Bibliotecii Bucovinei

CONSILIUL  JUDETEAN  SUCEAVA

BIBLIOTECA BUCOVINEI

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMaNIA – FILIALA  IASI

LIBRARIILE  ALEXANDRIA

Cu binecuvantarea i.P.S. PIMEN, Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

Organizeaza

EXPOZITIE – INSTALATIE  DE  ICOANE

EIKON – SYMBOLON – EIDOLON

TERAPIE  VIZUALA

De Parintele

EMILIAN  A. GAVRILEAN

Prezinta:

Criticul VALENTIN  CIUCA,

Preot profesor IOAN  IRIMIA,

Psiholog CATRINA  COTOARA

Moderator: scriitoarea ANGELA  FURTUNA

Vernisajul va avea loc joi, 9 decembrie, ora 13, la Galeria de Arta a Bibliotecii Bucovinei

***

Pictorul de icoane isi incepe intotdeauna lucrarea cu o rugaciune: „Tu, Doamne, Dumnezeule, Stapane a toate, lumineaza si indreapta sufletul, inima si mintea robului Tau; calauzeste-mi mainile ca sa pot infatisa cum se cuvine si in mod desavarsit chipul Tau, al Sfintei Tale Maici si pe cele ale tuturor sfintilor pentru slava, bucuria si infrumusetarea Sfintei Tale Biserici”.

O expozitie de icoane crestine ortodoxe este o treapta unica a revelatiei: omul devine ceea ce contempla, asadar se preschimba el insusi in lumina de dincolo, care tasneste din icoana.

Felul in care aceasta lumina datatoare de pace, intelepciune si iubire lucreaza asupra sufletului omenesc este analizat, inca de la inceputurile vietii spirituale si respectiv ale medicinii, nu numai de catre teologi si semioticieni, ci si de catre medicii sau psihologii terapeuti.

Parintele Emilian A. Gavrilean pledeaza nu numai pentru Arta Icoanei ci si pentru Terapia vizuala, prin schimbul de priviri dintre om si Dumnezeu. Autorul avertizeaza, precum altadata Ava Visarion, unul din Parintii Bisericii de la inceputurilor secolului al V-lea, ca iluminarea omului, adica indumnezeira (theôsis), este legata deopotriva de fizica vederii precum si de spiritualitatea vederii.

Expozitia Eikon, Symbolon, Eidolon deschide o noua paradigma a raportarii omului la lumina revelatiei („un intuneric care-ti ia ochii“); pe de alta parte, viziunea autorului – originala, subtila, propunand un exercitiu de salvare a omului prin indumnezeirea vizual – autohipnotica – inchide un arc peste timp, ducand mai departe conceptul marelui Sfant Grigore Palamas (+ 1359), dupa care a participa la energiile dumnezeiesti inseamna a deveni tu insuti, intr-un anume fel, lumina.

Relatia terapeutica dintre privirea omului si privirea divina, relatie care se stabileste in cadrul contactului dintre om si icoana, are valente multiple: Emilian A. Gavrilean pledeaza pentru imbunatatirea calitatii omului contemporan prin optimizarea modului sau de a vedea lumea, dincolo de ochii trupesti, si cu ajutorul ochilor mintii si ai sufletului (Angela FURTUNa)
Despre EMILIAN  A. GAVRILEAN:
Nascut la 19 august 1975, intr-o familie renumita pentru carturarii si artistii prof. univ. Dr. Dimitrie Gavrilean, Nicolae Gavrilean (pictor bisericesc) si George Gavrilean; inca din liceu, autorul participa la pictarea unor biserici si isi face ucenicia alaturi de acesti maestri care il introduc in tainele mestesugului. Mai departe, urmand Colegiul National „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Sectia Pictura, autorul se formeaza si la scoala regretatului maestru Ioan-Carp Fluierici si a doamnei Camelia Rusu.

Intre 1994-1998,  urmeaza cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Iasi, sectia Pastorala, obtinand Licenta in Teologie Morala cu tema ,,Relatia dintre suflet si trup in Teologia Morala’’, sub indrumarea preotului profesor Dr.Gheorghe Popa. Actualmente doctorand al Universitatii de Arta ,,George Enescu”- Iasi, sectia Arte Vizuale.

Cateva realizari, notabile deja, ii recomanda cariera artistica pentru o evolutie in registrul excelentei:

Expozitii personale de icoana in tara:

2004 – Sala ,,Tisa’’a hotelului Best Western Bucovina – Gura – Humorului;

2008 – Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina – Gura -Humorului;

Expozitii personale de icoana in strainatate:

2004 – Ambasada Romana din Polonia – Varsovia;

2004 –Casa de Cultura – Pi?a,Polonia;

2004 – Centrul Cultural Pravoslavnic – Bia?ystok,Polonia.

Lucrari de arta religioasa  decorativa si murala:

2002 – Catapeteasma Bisericii ,,Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil’’, tempera pe lemn,Tolva(Moara) – Suceava;

2006-Catapeteasma Bisericii ,,Pogorarea Sfantului Duh’’, acrylice pe lemn, Vama-Suceava

2007 – Catapeteasma Capelei Militare ,,Sf.Gheorghe si stefan cel Mare si Sfant’’,tempera pe lemn-Botosani;                                                                                                              2007-Capela ,,Sf.M.Mc.Dimitrie’’, al secco ,Capu – Codrului – Suceava;

2009-Catapeteasma Bisericii ,,Sf.Ilie’’, acrilyce pe lemn, Botosana – Suceava;

Lucrari intrate in uzul liturgic al unor Biserici:

Icoane Praznicare pentru:

2002 – Biserica ,,Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil’’, Tolva (Moara) – Suceava;

2003 – Biserica ,,Sf.Apostoli Petru si Pavel’’din cartierul Boureni – Gura-Humorului;

2005 – Biserica ,,Pogorarea Sf.Duh’’, Vama – Suceava;

2006 – Biserica ,,Sfanta Treime’’, Talpa(Candesti) – Botosani;

2007 – Biserica ,,Nasterea Maicii Domnului’’, Mironu – Suceava;

2008 – Biserica ,,Sf.Apostoli Petru si Pavel’’, Berchisesti – Suceava;

2008 – Biserica ,,Sf.Nicolae’’, Spitalul vechi – Suceava;

2009 – Biserica ,,Sf.Nicolae’’, Colacu (Fundu-Moldovei) – Suceava.

Prapuri si Cruci de procesiune pentru:

2001 – Schitul ,,Sf.Treime’’, Pojorata-Suceava; 2007 – Biserica ,,Sf.Ilie’’, Dragoiesti-Suceava; 2008 – Biserica ,,Sf.Parascheva’’, Solonet (Todiresti)-Suceava; 2008 – Biserica ,,Sf.Ilie’’, Botosana-Suceava; 2009 – Biserica ,,Sf.Pantelimon’’, Capu-Codrului-Suceava; 2009 – Biserica ,,Sf.Dumitru’’, Ciprian-Porumbescu-Suceava;

Lucrari in colectii particulare

In tara: Bucuresti, Iasi, Constanta, Botosani, Suceava, Gura-Humorului.

In strainatate: SUA, Canada, Franta, Anglia, Germania, Spania, Italia, Grecia, Polonia.

Angela Furtuna

Biblioteca Bucovinei

Scriitoare, publicista, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

Specialist in Marketing Cultural si PR

Master in Comunicare si PR, Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate

„Paul Polidor – creator al stilului POETIC-SECVENTIAL MUSIC”

Consideratii la volumul semnat de Marcel Frandes
L-am cunoscut, cu cativa ani inainte, pe cand frecventa un curs de compozitie. Un original, atat ca prezenta umana, cat, mai ales, ca preocupari.
Poet si prozator, compozitor si traducator, Paul Polidor este un talent autentic, dedicat creatiei si raspandirii unor produse culturale, numai ale lui, intr-o vreme cand asa ceva pare de neconceput.
Cum anume reuseste?
Desigur, imbinand calitatile sale artistice incontestabile cu munca neobosita a unui manager, care si-a transformat locuinta in editura de literatura si muzica, in studio de inregistrari, reusind sa contamineze de microbul   sau   „polidorian” (eu insumi am patit-o!) pe cei cu care vine in contact.
In lucrarea de fata, Marcel Frandes surprinde cu profesionalism tocmai acele elemente care fac din Muzica Poetic-Secventiala un demers, pe cat de original, pe atat de valoros.
Ion Olteteanu  
27.11.2010

Targ de afaceri al romanilor din zona Boston/ New England

Asociatia Romanilor din New England (AR-NE) ii invita pe toti romanii din New England si pe toti cei care vor sa se bucure de o adevarata atmosfera romaneasca la TARGUL ROMANILOR DIN NEW ENGLAND, sambata 4 Decembrie 2010 intre orele 4-8PM la International Ballet Academy of Norwell din 34 Accord Park Drive, Norwell MA. Targul Romanilor va reuni cat mai multi membrii ai comunitatii romanesti din zona Bostonului si cat mai multe dintre “Prezentele Romanesti din New England”: organizatii non-profit romano-americane, firme in care sunt implicati romani, precum si profesionisti, romani care ofera servicii legale, financiare, medicale, etc. Sunt incluse in program prezentari generale ale activitatilor initiate de romani, iar participantii vor putea sa isi prezinte si prin standuri individuale activitatile, serviciile si proiectele de viitor. Organizatiile care nu vor putea participa vor putea trimite materiale promotionale care vor fi puse la dispozitia vizitatorilor la un stand comun destinat acestui scop. Targul se va impleti cu activitati de divertisment : tombola, muzica romaneasca, aperitive traditionale romanesti preparate de A Taste of Europe (www.ATasteOfEurope.us) si de voluntari AR-NE.

Asociatia Romanilor din New England cunoscuta anterior sub numele de BRP(Boston Romanian Professionals) activeaza in zona Bostonului si a fost incorporata legal pe 12 octombrie 2010.Dintre cei mai activi membrii ai AR-NE ii mentionam pe Razvan Mirica, liderul organizatiei,Valentin Neacsu, secretar, Lilliana Onita Lenco, trezorier, Marcel Filimon si Camil Toma , web design .Alexandru Lefter , Cultura si altii precum Andra Ivan, Theodor Moisidis si Serban Georgescu.

Organizatia are ca scop formarea de legaturi stranse intre romanii din zona New England-ului actionand ca o interfata profesionala , sociala si culturala .Aceasta organizatie s-a dovedit a fi foarte activa in timpul scurs de la infiintarea ei , dovada fiind actiunile relizate deja fie pe plan profesional (4 seminarii organizate), cultural (recenta reusita a serii de muzica si poezie”La Gura Focului” , cat si social -filantropic: picnic in parcul “Arboretum “din Boston, vizionarea Cupei Mondiale de Fotbal, pe de-o parte si pe de-alta parte implicarea a doi membri ai organizatiei in ajutorul de dinantea si dupa operatia fetitei Andreea Nemethi din Carei prin infiintarea si coordonarea sitului www.andeeainboston.org .

Familiile sunt incurajate sa-si aduca copiii, care vor petrece o seara de neuitat in spatiul dedicat lor. Ei vor viziona un film in limba romana, se vor juca cu alti copii romani, iar la plecare vor gasi in ghetute si o surpriza de la Mos Nicolae. Evenimentul este gazduit cu amabilitate de International Ballet Academy of Norwell , MA, SUA. Intrarea vizitatorilor si a organizatiilor participante va fi libera, fiind acceptate donatii catre AR-NE. Pentru mai multe informatii sau pentru a va oferi sprijinul, va rugam sa urmariti detaliile anuntate pe website-ul organizatiei la www.AR-NE.org.
Sebastian RUS

PLASTICA INSPIRATA DE POEZIE LA CASA ARTISTILOR DIN HEDERA

Iata o idee iesita din comun: o expozitie cu lucrari pictate sau sculptate inspirate de poezie. Faptul in sine ingradeste imaginatia creatorului sau, dimpotriva, ii stimuleaza  inspiratia? Raspunsul nu poate fi decit echivoc pentru ca depinde de dispozitia absolut individuala  a celor care se angajeaza in aceasta aventura, iar rezultatele, pe masura, trebuie interpretate conform reactiei publicului.

Poezia (din grecescul poesis) inseamna creatie. Ea foloseste calitatile estetice si evocative ale limbii, completeaza sau imita semnificatiile aparente ale realitatii. Lirica  se afla deseori in conjunctie cu alte arte, cu opere dramatice, imnuri, texte de muzica usoara, oratorii. Dar si cu artele plastice? Posibil pentru ca sentimentele, pasiunea, fantezia, semnificatiile interioare  – le regasim in toate artele …

Coincidenta sau mai degraba nu, multe din curentele care au caracterizat evolutia in timp a poeziei au echivalentele lor in artele plastice.  Artele vizuale, dar si  poezia au cunoscut  clasicismul si  romantismul, simbolismul si dadaismul, expresionismul si constructivismul, realismul (inclusiv cel “socialist”) si postmodernismul…Este poezia ermetica un echivalent literar al picturii abstracte? Sau poezia pura o ruda a picturii figurative, realiste? Ca sa nu mai pomenim de subspecii ale genului liric cu denumiri picturale, precum pastelul, idila, pastorala.

Am notat aceste consideratii legate de expozitia deschisa la Casa Artistilor din Hedera
la care publicul are ocazia sa intilneasca rodul confruntarii unor creatori cu ideia de care pomeneam la inceput.  Modalitatile de expresie sunt diferite. Mihal Askenazi sugereaza prin jocul si limbajul mainilor comuniune si intimitate. Tirta Askenazi se confrunta, in cautarea frumusetii, cu obsesii existentialiste. In tablourile regretatului Baruch Elron regasim chintesenta timpului si spatiului in valentele lor eterne. Aviva Beigel cauta in culori  puternice adincimi spirituale. Beatrice Ben Maor subliniaza intr-un cadru elegant relatiile intre generatii. Nitzi Bacal e expresiva in relatarea cromatica a relatiilor umane. Avraham Hazan, in cautari plastice, confera interpretari noi lucrarilor. Victor Franco evoca timpuri si locuri mingaiate de nostalgie. Hila Ciolski , in gravuri monocrome, reintilneste natura. Miriam Cojocaru interpreteaza plastic versurile prietenului nostru Zoltan Terner. Hava Sherf descopera poezia lucrurilor simple, simbolistica amanuntelor.

De vizitat !
                                                                                            Dr. DOREL  SCHOR

CORONA SOUL – IN MEMORIAM PAUL CELAN

CONSILIUL  JUDETEAN  SUCEAVA
BIBLIOTECA BUCOVINEI
UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA – FILIALA  IASI
 
ORGANIZEAZA
MARTI, 23 NOIEMBRIE, ORA 17
LA SECTIA DE ARTE A  BIBLIOTECII BUCOVINEI
 
CORONA  SOUL  –  IN  MEMORIAM PAUL  CELAN
(23 noiembrie 1920, Cernauti – 20 aprilie 1970, Paris)
 
Un  MERIDIAN  cultural  trasat  de
 
ANGELA  FURTUNA, GUSTAV  MAHLER  SI  ARNOLD  DAGHANI
 
Programul 2010 – Anul Paul Celan, initiat si deschis la Biblioteca Bucovinei de scriitoarea Angela Furtuna in ianuarie 2010 in cadrul comemorarii Zilei Internationale a Holocaustului, a ajuns deja la finele drumului sau, gazduit partial si de Biblioteca Bucovinei, dar si de prestigioase foruri si reviste de cultura si universitar-academice, internationale si nationale, clasice sau internetice.
Paul Celan ramane poetul bucovinean a carui opera a atins cea mai mare cota internationala, opera sa continuand sa atraga in toata lumea buna interpretari si discutii, exegeze si relecturi.
In 2010, chiar pe 23 noiembrie, se implinesc 90 de ani de la nasterea sa, 40 de ani de cand s-a sinucis (la numai 50 de ani) si 50 de ani de cand Germania l-a onorat cu Marele Premiu Brüchner pentru poezie.
Originar din Cernauti, poetul – evreu de limba germana – isi petrece acolo copilaria, pe fondul cresterii antisemitismului si al politicilor criminale naziste, dar va ramane marcat pe viata de exterminarea parintilor in toamna anului 1942 in cadrul Holocaustului transnistrean, apoi fiind deportat el insusi intr-un lagar de munca fortata si exterminare din apropierea Buzaului, dupa care va pleca in Bucuresti, va incerca sa gaseasca o alta patrie in cateva capitale occidentale, pasager si in Israel, finalmente in Franta, unde se va sinucide aruncandu-se in Sena la 20 aprilie 1970. Patria sa ramasese in urma, in Bucovina, despre care a scris mereu cu demnitate si durere sfasietoare : « Bucovina – O tara unde nasc mereu oameni si carti ». Iar adevarata patrie pare sa fie astazi in inima cititorilor sai, conform propriei premonitii « Cuvantul se intoarce in inima ».
In cadrul Programului 2010 – Anul Paul Celan, Angela Furtuna a sustinut si o platforma publicistica redutabila, publicand mai multe studii si eseuri in prestigioasele reviste romanesti Acolada, nr. 4http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/4_2010.pdf si nr. 5http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/5_2010.pdf din 2010, Steaua nr. 4-5 din 2010 http://www.revisteaua.ro/core/numere/2010/Steaua%204-5%202010.pdf ca si in revistele americane Romanian Timeshttp://www.romaniantimes.com/index.php/angela-furtuna.html , Mission si Romanian Vip http://www.romanianvip.com/angela-furtuna-anul-paul-celan/ sau reviste israeliene de valoare, ca Minimum sau Nuante – Supliment de Cultuira al ISRO PRESS, Newsletterul Buna dimineata, Israel. Unele studii sunt deja publicate si pe bloggurile internetice specializate.
In cadrul Anului Paul Celan, la Biblioteca Bucovinei au avut loc conferin?e si  lecturi publice – sustinute in cadrul propriului program de Angela Furtuna si invitatii sai – din opera marelui scriitor sau a exegetilor operei (intre care Andrei Corbea, Alexis Nouss, Petre Solomon, Norman Manea, John Felstiner, Andrei Oisteanu si altii), iar impreuna cu Filiala Iasi a Uniunii Scriitorilor din Romania, cu Forumul Regional al Germanilor din Bucovina (prin colaborarile doamnelor Corina Derla si Gheorghiu si alti membri) si cu Comunitatea Evreilor din Suceava (prin presedintele acesteia prof. Sorin Golda) s-au derulat si continua sa se deruleze la Biblioteca Bucovinei recitaluri de poezie si workshopuri, conferinte si dezbateri, sub egida Integralei Frédéric Chopin, a Integralei Gustav Mahler si a Integralei Johann Sebastian Bach, Celan primind astfel o receptare noua, prin adaugarea spiritului muzicii la poeticitatea sa inconfundabila. Acesta este insusi spiritul urban si autentic evreiesc si german in care s-au format personalitatile excelentei culturale.
O interesanta expozitie de documente si fotografii tematice este in curs de pregatire si va fi vernisata in curand la Biblioteca Bucovinei, in cadrul Anului Paul Celan. Evenimentul va fi anuntat din timp.
 
DESPRE PAUL CELAN
 
(Paul Antschel, Paul Celan – 23 noiembrie 1920, Cernauti – 20 aprilie 1970, Paris)
« DESPRE ACTUALITATEA  LUI  PAUL  CELAN – REFLECTII ASUPRA IDENTITATII, POETICII SI  POEZEI
MOTO: You Were My Death
You were my death:
you I could hold
when all fell away from me.
Tenebrae
We have drunk, Lord.
The blood and the image that was in the blood, Lord.
 
Pray, Lord.
We are near.
 
Andrei Corbea, in Paul Celan si “meridianul” sau (p.149), il fixeaza exemplar pe Celan in propria epoca, iar in acest scop il citeaza si pe Georg Simmel, care ramane maestrul portretului-robot al “strainului” constituit din suma cenusilor lasate, in epoca, de luptele intense de emancipare a evreilor europeni: “pribeagul potential, cel care, chiar de se opreste din drum, nu si-a infrant definitiv  nestatornicia plecarilor si a intoarcerilor”. Dar acelasi exeget remarca faptul ca marginalitatea evreului are un determinism mult mai subtil: marginalizarea, ca fapt social obiectiv, tine si de o componenta spirituala aparte, deloc de neglijat nici chiar in acea faimoasa combinatie dintre stranietate si rationalitate, ce ar fi stimulat desacralizarea “lumii”, galopantul proces al modernizarii in era capitalista.Recursul la viziunea istorica si sociologizanta este evident**. Circumstantele istorice europene, si in mod particular cele din anii 30 din Bucovina (micul proiect de paradis regional multicultural si multi-identitar pus in opera de civilizatorul Imperiu Austro-Ungar, cel in careo anume identitate europeana experimentala isi extragea radacinile din cel putin cateva lumi capabile sa interactioneze si sa interfereze), nu au reusit, insa, sa evite sacrificarea identitatii evreiesti, ci dimpotriva, sa o impinga inspre solutii de mare risc si de sacrificiu, cum sunt indeobste iluziile “asimiliste”. Intr-o astfel de iluzie s-a prabusit si s-a fracturat mai apoi identitatea lui Paul Celan, pentru ca situatia lui nu a putut depasi situatia tuturor evreilor ce alesesera germanizarea ca alternativa la Holocaust: asumarea germanitatii s-a dovedit a fi nu o iluzie salvatoare, ci o iluzie fatala; explicatia oferita de sociologi se intalneste cu cea a lui Andrei Corbea, atunci cand deconstruieste (in op.cit., p. 150) spatiul iluzoriu care  a fost pentru evreii anilor 30, deci si pentru Paul Celan, doar visul de a putea depasi prin limba si cultura realitatea starii de outsider – de aici si progresiva instrainare de Sine, cu punctual culminant a ceea ce Theodor Lessing numea Ura de sine ***. Este aceeasi problema pe care o dezbatea si Jean de Rider cu aplicatie pe Modernitatea vieneza si crizele identitatii, dar de care s-au ocupat si un Pollak sau Schorske si Perron. Laboratorul de experimentare a sfarsitului lumii, ramane, de aceea, locul in care tensiunea conflictelor identitare atinge cotele cele mai inalte, dar si expresivitatea cea mai bogata.
………………………………………………………………………………..
Geniul lui Celan a fost in permanenta alimentat de tensiunea abisala, ramasa nerezolvata, dintre omul rational si omul psihologic.
 
** Karl-Siegbert Rehberg, „Das Judentum in der frühen deutsche Soziologie”, in Hans Otto Horch (ed.), Judentum, Antisemitismus und europäische Kultur, Tübingen, 1988, p. 157.
 
*** Theodor Lessing, Der Jüdische Selbsthass, München, 1984, p. 31.”
 
(fragmente din prelegerea si studiul , DESPRE ACTUALITATEA  LUI  PAUL  CELAN – REFLECTII ASUPRA IDENTITATII, POETICII SI  POEZEI
 de Angela Furtuna, 2010)
 
………………………………………………………………………………………………………………………………………
 
„Atunci cand se arunca in Sena, pe 20 aprilie 1970, la varsta de numai cincizeci de ani, Paul Celan plonjase de fapt in istorie, dupa ce va fi trecut un prag de epoca personala fara intoarcere. Dispozitia poetului de a mai continua sa legitimeze ”iluzia” prin raportarea ei la realitatea exterioara data de lumea post-Shoah in care isi pierduse parintii, copilaria si paradisul fiintei se epuizase. Valenta constructiv proiectiva a poeziei ca promesse du bonheur nu mai reusise sa se substituie realului prin fascinatia salvatoare a imaginarului. Hipersemnul poemului se sfaramase neputincios de un absurd fara precedent al dezumanizarii Europei, pierise apoi prin imploziile tuturor certitudinilor cu care absolutul trancende adevarul. Meridianul isi sectiona brutal autorul…
Anul 2010 aduce asadar din nou in discutie, la un palier nou al cercetarii, recunoasterea universalita?ii lui Paul Celan. De aceea noi am si declarat deschis in Bucovina, mai intai in Suceava, Anul Paul Celan, la 27 ianuarie 2010 cu ocazia comemorarii Zilei Internationale a Holocaustului, marcand astfel si doua coincidente biografice semnificative: se implinesc 90 de ani de la nasterea poetului si 40 de ani (la 20 aprilie) de la tragica sa moarte. Posesorul unui spirit de dibuk, autorul unei scriituri aflate mereu in cautarea identitatii, Celanincarneaza imposibilul si da lectia suprema a manierei de a citi poezie dupa Auschwitz, adica de a vedea literele, poetica si poieza vorbind in cenusa de dupa incarnarea acestei aneantizari absolute:
 
Psalm 
Nimeni nu ne framinta  din nou din pamint si argila
nimeni nu discuta  pulberea noastra.
Nimeni.
Laudat sa fii tu nimeni.
De dragul tau vrem
noi sa inflorim.
Tie
in intimpinare.
Un nimic
eram noi, suntem noi, vom
ramine noi, infloritor:
Trandafirul Nimicului,
Trandafirul Nimanui.
Cu
condeiul luminos ca sufletul,
stamina pustie ca cerul,
coroana rosie
de cuvint purpuriu,
pe care il cintam,
peste, o peste
spin. “
 
(Fragmente din prelegerea si studiul CUVANTUL SE INTOARCE IN INIMA
 
sau Paul Celan: DE LA  LIMITELE ISTORIEI SI ZABRELELE LIMBAJULUI LA REINCARNAREA IMPOSIBILULUI 
Moto:
                 “Alle Dichter sind Juden” 
de Angela Furtuna)
 
Angela FURTUNA
Scriitoare, publicista, critic literar
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Master in PR si Comunicare
Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate
Specialist in Marketing Cultural si PR Biblioteca Bucovinei
Coordonatoarea Programului Anul 2010 – Anul International PAUL CELAN

"SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU III"

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA – filiala IASI
                             Libraria “LUMINA” – Galati
                         “dialogurile poetei Angela Baciu”
 
va invita marti 16 noiembrie 2010, ora 15.15 la evenimentul cultural
 
       “SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU III”
 
Invitat de onoare: scriitorul GHEORGHE NEAGU
                             – redactor sef revista “Oglinda literara” Focsani
 
In cadrul evenimentului vor participa cu un program artistic si vor citi din creatiile proprii si elevi
–  de la Liceul de Arta “D.Cuclin”     – prof.coordonator Ilie Elena
–  de la Colegiul “M.Kogalniceanu”   – prof.coordonator poeta Vali Craciun
 
Gazda primitoare: Libraria “Lumina” Galati & d-na Costina Musat
 
Fondator/moderator eveniment: Angela BACIU – scriitor
 
Va asteptam la un ceai fierbinte si autografe din partea invitatului, intrarea este libera!
 
 
Angela BACIU
scriitor, membru U.S.R, filiala Iasi

Espacio Niram, paradis intercultural

Madridul – metropola in care amurgul trezeste parca la viata toata suflarea. In centru, strazile sunt animate de forfota trecatorilor de toate varstele. De pe terasele localurilor razbat voci vesele, in felurite limbi, exprimand tumultul vietii de noapte in care se desfasoara evenimente uluitoare. Intrand  pe strada Independencia Nº2, pe partea stanga te intampina cu o caldura un lacas amenajat cu bun gust, al carui aranjament de interior, realizat cu maiestrie, te introduce intr-o lume mirifica ce te poarta prin labirintul artei. Atmosfera placuta si privirile calde ale unor oameni sinceri si deschisi la suflet te invaluie ca intr-un nor de magie care te determina sa te lepezi de cele lumesti si sa te alaturi, neconditionat, unui taram parca desprins dintr-o lume lipsita de pacat, animata numai de intelepciune si frumos.
Asa mi-as permite sa descriu, cu putine cuvinte, activitatea acestor oameni fara odihna care, prin eforturi, uneori depasind cu mult limitele fizice dar si financiare ale conditiei umane, reusesc cu prisosinta sa duca pe simezele cunoasterii cultura de pe intregul mapamond.
De o modestie si sinceritate dezarmante, fondatorul si sufletul acestei miscari culturale, artistul Romeo Niram te cucereste de la prima vedere. Hotarat si inzestrat cu un simt dezvoltat al cunoasterii, bun organizator al unor evenimente de un rafinament aparte, a atras alaturi de el o serie de oameni de cultura de origine romana, spaniola, dar si de alte nationalitati. Devotamentul sau pentru promovarea culturii universale si realizarile deosebite pe care le-a obtinut l-au propulsat in randul elitei culturii spaniole, fiind astfel primul cetatean strain care a fost invitat sa faca parte din Garda Regala a Spaniei (Reales Tercios), cu gradul de locotenent. Pentru aceasta prodigioasa activitate, in 2009, artistul a primit decoratia pentru merite deosebite, fiindu-i inmanata de generalul Jose Manuel Fuentes Cabrera, presedintele garzii Reales Tercios. In acest an, cu ocazia ceremoniei anuale de decernare a „Premiilor Reales Tercios“, Romeo Niram a primt distinctia „Premiul pentru Merite Deosebite“, pentru bogata activitate de promovare a artei si culturii universale, pe care artistul plastic roman o desfasoara in Spania, fiind invitat si un alt artist plastic roman, Tudor Serbanescu. Ceremonia s-a desfa?urat in prezen?a Altetei Sale Regale Leandro Alfonso Luis de Borbón Ruiz, unchiul Regelui Spaniei, Juan Carlos I de Borbón.
Inconjurat de o multime de oameni consacrati fenomenului artistic cum ar fi: Tudor Serbanescu, fondator al Centrului Pro-Art, Fabianni Belemuscki, director la Revista Niram Art, Bogdan Ater, sculptor si fotograf, aduc in lumina unui public numeros dar in acelasi timp si select, adevarate perle ale culturi universale. Febra acestei miscari a atras astfel si o serie de personalitati din lumea culturii spaniole care in prezent sunt angrenate in acest proces extraordinar de promovare culturala: Miguel Angel Galan Segovia- directorul Edituri Niram Art; Antonio Calderon de Jesus, fondator al Galeriei Artejescal, Hector Martinez Sanz, scriitor si director al Revistei culturale Madrid en Marco, Ignacio Pajon Leyra, dramaturg, director al Edituri Antigona, Tales Jaloretto, jurnalist cultural si actor s.a.
Pornind de la premisa promovarii culturii romanesti in metropola spaniola, artistul plastic roman Romeo Niram pune bazele unui puternic curent artistic prin care sa atraga publicul tanar spre arta contemporana. In decursul celor cativa ani de activitate arealul cultural s-a extins atragand la sanul sau valori incontestabile ale culturii romanesti dar si valori culturale apartinand Spaniei, Portugaliei, Moldovei, Israelului si altor natii care s-au bucurat in aceeasi masura de atentia si daruirea acestei oaze de cultura, al carui oxigen s-a raspandit cu un iures nebun in randul publicului madrilen.  
Numeroase expozitii realizate in Galeria de Arta Nicole Blanco, din incinta Cafenelei literare Espacio Niram, fondata de doua mari personalitati ale culturii: Prof. Dr. Dan Caragea si Dr. Begona Fernandez Cabalerio, au promovat o serie de artisti contemporani: pictori, graficieni, fotografi.
Pragul acestui lacas de cultura a fost trecut de o serie de personalitati ca: Laurentiu Damian, Matei Visniec, Cristian Mungiu, Doina Levintza, Ioan Es. Pop, Dan Caragea, Simion Doru Cristea, Stefan Mitroi, Varujan Vosganian, George Roca, Ionela Flood – a caror opera culturala cuprinde de la arta la muzica si literatura, la  film si teatru.
De asemenea au fost promovati tineri artisti si poeti romani: Cristina Vlasin, Maria Chirila, Ioan Dan Tolgy, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Claudiu Komartin, Ana Maria Popa, Constantin Popa, Constantin T. Ciubotaru, Marin Trasca.
Viata efervescenta, spiritualitatea ce salasluieste in sufletele acestor „ingeri” neobositi, robi pe altarul artei,  creeaza in acest spatiu pamantean situat in inima Madridului o adevarata „oaza spirituala” in care, daca patrunzi fie si o singura data, spiritul ti se descatuseaza alaturandu-se unui ideal ce tinde spre Univers asemenea coloanei brancusiene.  

George Smarandache,
Noiembrie, 2010