Category: Romania

CUVÂNTUL VALAH – CIFRU AL LOGOSULUI UNIVERSAL

On By nelursIn Inspirational, RomaniaLeave a comment

by George Liviu TELEOACA
Bucuresti

Cuvântul Valah trebuie considerat cifru al logosului universal întrucât reprezinta arhetipul graiului uman articulat, asa cum l-a definit E. Cassirer în eseul Mit si Limbaj (vezi revista „Secolul XX”, 1988 Nr. 1-2-3, p.235), conform caruia arhetipul reprezinta atât originea cât si ratiunile care au generat marea majoritate a cuvintelor fundamentale ale graiului uman articulat.

Pe de alta parte în viziunea filozofului si matematicianului Leibniz, faptele de limba care au avut loc la origini pot fi ilustrate si prin cuvinte actuale, asa încât prezentam seriile de mai jos pentru a evidentia faptul ca numeroase toponime românesti de vecinatate se înrudesc sub aspect lingvistic, prin forme fonetice succesive începând mereu de la unul si acelasi cuvânt arhetipal – Valac, ceea ce îl si impune atentiei noastre

Valcau – Balc – Barcau – Porc – Marca – Margau,
Alac –Lac (dar care este culme si nu lac)
Vlahita – Vulke – Ulcani – Lucani (Lupeni) – Pauleni
Bulga(reni) – Becle(an)
Vulcan – Lupeni – Uricani
Vulcana-Bai – Vâlcanesti – Balcesti – Paulesti – Lipanesti
Valchid – Calva (si alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
Coves – Covasna – Covasnita
Bârghis – Richis – Ighis
Avrig – Givra
Vârghis – Arcus – Racos – Acos omonim cu Agas, Acâs si ogas
Vârghis – Hârghis – Cârtis(oara) – Creata – Craca – Cracu – Crac(i)un – Craciuneasca – Craciuna

Aici trebuie remarcata, în mod obligatoriu, coincidenta dintre hidronimele Craciun si teonimul Craciun, zis Mos Craciun, fapt care nu poate fi explicat prin transfer de nume, ci prin aceea ca unul si acelasi arhetip Valac a generat prin aceleasi forme succesive pe de o parte toponimele, iar pe de alta parte teonimele, unele dintre ele devenite teonime eterne asa dupa cum sugereaza urmatoarele exemple:

Walhala
Walkirii
Vulcanus
Valak-Hilyah atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urma,
aflat în corelatie cu al-Ilah astazi Allah, iar pe de alta parte cu YHWH
Volkodlak exprimat de hieroglifa (fonograma) Lupul Dacic
folosita ca insemn pentru rangul preotesc de Vladica si
implicit ca semn heraldic pentru Dacia.
Volkolak
Wilkolak
Vârcolac
Vurvolak
Werwulf
Beerwolf
Garwalf
Versipelis
În temeiul universalei si binecunoscutei treceri V—M mai includem aici
Zeus Meilichios mai târziu Zeus Lykaios
Melqart, identificat cu Hercule,
Mars

Remarcat pe cale empirica pentru ca este termenul de început al seriilor de toponime si mitonime pe care le-a generat, cuvântul Valah se motiveaza ca arhetip prin legatura sa directa cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de multe milenii pâna astazi apa curgatoare.

Metaforizat dupa cele minimum zece întelesuri ale conceptului de râu, cuvântul, arhetipal avlake a generat noi si noi cuvinte pentru graiul uman articulat, prin derivate individualizate fonetic, urmând gramatica universala a limbilor ale carei principii sunt ilustrate prin anumite structuri lingvistice concretizate sub forma unor toponime de vecinatate din România.

Pentru lingvisti ca si pentru nelingvisti, cuvântul este metafora, si s-a si nascut ca metafora. Primordiala onomatopee – adica a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metafora.

Referitor la vechimea si importanta metaforei, Lucian Blaga a aratat cu mult înainte ca: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structura si acel mod de existenta numite împreuna om, si se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua sa arda, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. ?tefan Avadanei consolideaza ideea ca metafora a aparut odata cu cu omul pe baza unei bibliografii exhaustive prin lucrarea de de mare importanta intitulata La început a fost metafora.

Interpretata din perspectiva arhetipului avlake, pus în evidenta de toponimia Vetrei Românesti, dupa ce omenirea l-a cautat cu înfrigurare, dar fara succes, doua milenii si jumatate, structura graiului uman confirma simultan toate anticiparile teoretice care s-au facut pâna acum cu privire la limba primordiala, cele mai importante dovedindu-se a fi anticiparile unor mari gânditori printre care Platon, Abulafia, Cassirer, Chomsky, Blaga.

Asa dar, fiindca pastram în limba toponimelor noastre gramatica universala a limbilor, detinem implicit, conform criteriului formulat de Umberto Eco, si pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin teonimele lumii, care au aceeasi origine cu toponimele, bazele înfaptuirii reale a ecumenismului.

Cu sau fara avizul celor ramasi la dogma sterilizanta a lui Saussure, gestionam vatra sacra a Traditiei Primordiale, ceea ce ne obliga sa afirmam si sa interpretam faptele de limba descoperite, edificatoare chiar si pentru cei care din varii motive ne acuza, pe nedrept, de orgolii protocroniste. Aici trebuie sa reamintim ca noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se eticheteaza si nici nu se abordeaza votând în mod subiectiv pro sau contra, ci obiectiv, punând în discutie justetea premizelor si dezvoltarea logica prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Daca nimic nu poate fi contestat cu privire la premize si la rationamente, concluziile se accepta fara rezerve ori cât de surprinzatoare ar parea la prima vedere.

În cazul dezvoltarii de fata, consideram incontestabila marea vechime a toponimelor de pe valea Dunarii ( de vârsta neolitica si preneolitica – Georgiev) ca si faptul ca seriile toponimelor de vecinatate pun în evidenta arhetipul avlake. Incontestabil este si faptul ca prin metaforizare si numai prin metaforizare se pot defini noi si noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul ca prin metaforizarea conceptului de râu, denumit pâna astazi de armâni avlake, au aparut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin anumite toponime românesti de vecinatate. De aici, incontestabila si concluzia ca originea graiului uman articulat s-a pastrat vie si nealterata în vatra multimilenara a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Traditiei Primordiale continua sa se dezvolte neîntrerupt cea mai matura, cea mai bogata si exacta limba a Europei, limba româna.

Neasteptata doar pentru cei carora le lipsesc notiunile elementare de geografia resurselor naturale, de arheologie sau de antropologie, originea valahica a limbilor se cere însusita si valorificata fara rezerve, cu atât mai mult cu cât aceasta origine valahica satisface integral si simultan toate anticiparile privind originea graiului uman articulat.

Fiindca Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeana, cauta gramatica universala a graiului uman articulat, ca pe o conditie ontologica în desemnarea limbii perfecte, iar noi detinem aceasta gramatica universala mai ales sub forma unor toponime de vecinatatea din Ardeal, trebuie sa întelegem ca a sosit timpul sa ne punem în slujba Europei Unite.

Prin misiunea pe care trebuie sa ne-o asumam poate ca a sosit acel timp pentru Schimbarea la fata a României.

TEATRUL CU PRESEDINTI LEADERUL ÎNTRE POLITICA SI TEATRU

On By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Ioana MOLDOVAN
10 ianuarie 2010
Bucuresti

Criticul de teatru ar fi cu siguranta cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe totii tiranii, pe toti acei barbati cu sceptru si coroana care de 2500 de ani îsi procura Puterea. Le-a ascultat discursurile publice si monoloagele secrete, revelatoare. I-a vazut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi sa arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotarât autocratic.

Richard III, asa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreste cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorintei erotice de putere, a raului absolut. Scopul sau e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturba toate ierarhiile, sacrifica toate aliantele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în masura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstreaza ca cel ce doreste puterea, cu orice pret, o obtine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politica.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran si nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de lupta, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) si Harold al II-lea (1022-1066).

Batalia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte sa fi împlinit 33 de ani, marcheaza sfârsitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al carui mormânt nu a fost gasit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbracat, tavalit prin noroi si asezat pe cal. Cu aceasta prada Henric VII va intra în Leicester, oras din centrul Angliei, si-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi sa-l înmormânteze fara ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreste aici. O data cu Henric VIII si politica sa de distrugere a locasurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare ca a devenit jgheab pentru porci.

Daca Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui sa nu neglijeze presedintii si oamenii politici ca potentiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy si Nicolae Ceausescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridica la Los Angeles, New York sau Bucuresti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am facut-o din nevoia de a întelege teatrul american si limitele sale. Cu Nixon, lumea americana facuse un ocol de la principiile ce o asezasera ca natiune leader al lumii libere Occidentale, asa ca era interesant de vazut cum un presedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesa de teatru scrisa de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o varianta de raspuns la întrebarea legata de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea vestii decesului Dianei, fosta Printesa de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndragit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe si o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Presedintelui Nixon îsi anunta demisia de a doua zi, dupa un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval si urmarit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însa o alta perspectiva a acelei bucati de istorie, atât de profund ramase în memoria colectiva a unei generatii. Nixon apare pregatindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poza dramatica a unui presedinte care vroia sa-si duca la bun sfârsit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia sa renunte pentru ca Congresul nu mai era dispus sa-i ofere majoritatea necesara. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv si mereu pus pe câstig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui presedinte care a facut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibila orice tragere la raspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca sa scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus sa se scuze public pentru faptele Presedintelui, pentru ca ceea ce un Presedinte face nu e niciodata ilegal. În acest context trebuie înteleasa reusita senzationala a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizeaza cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeste jumatate de milion de dolari si îsi construieste interventiile încercând sa legitimeze tot ceea ce autorizase, curatându-si imaginea pentru posteritate. De cealalta parte, trei jurnalisti se pozitioneaza ca o instanta reala, încercând sa obtina marturisirea, ca si cum întreaga democratie americana ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lacrimeaza – un fel de recunoastere si totodata scuza oficiala adresata americanilor, carora le tradase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmpla pe scena sunt pura fictiune, dar tesatura dramatica este atât de bine îmbinata cu realitatea, încât spectatorii începeau sa se întrebe daca nu cumva se întâmplase asa.

Scena de teatru seamana mai degraba cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secventele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia ca totul se întâmpla atunci si acolo, pentru prima data.
Dramaturgul nu si-a dorit sa faca din Nixon un „baiat rau“ al Americii. Si nici nu are cum sa fie de vreme ce Nixon îmbina discursului politic pareri personale foarte amuzante despre lucruri marunte precum pantofii italieni – prea efeminati dupa gustul sau, sau despre Viena un oras superb, „un fel de Paris dar fara francezi“.

Daca subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de fictiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scena este un gest interesant de analiza culturala. Filmului implica nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însa în a categorisi în alb si negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozitatii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamna a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la largirea ariei de întelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesa biografica despre Robert F. Kennedy, care se joaca la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împartiti cu comentariile, lina generala fiind aceea ca este mai degraba un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezinta pe Robert Kennedy facând parte din comisia senatoriala care se ocupa de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânarul Robert Kennedy ar fi putut sa se afirme la nivel national, sa-si creeze un nume, sa devina cineva. Din pacate însa trebuie sa renunte la comisia de ancheta pentru a-si ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorala a carei miza este presedintia americana. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vietii pentru familie, de fiecare data obligat de un tata-patriarh care hotarâse rolul si locul fiecaruia atât pentru prezent cât si pentru viitor. JFK ajunge presedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: miscarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Presedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termina cu un monolog neasteptat al protagonistului care se lamenteaza din cauza timiditatii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenta scazut si a unei tinute nedemne, o alta imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisa de Brian Lee Franklin, actorul care si-a si asumat rolul principal într-o distributie cu noua personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lamurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate daca s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câstigat în profunzime. Dar pâna la urma chiar si în aceasta formula, spectacolul va reusi sa-si gaseasca public seara de seara. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineste o aristocratie politica a carei saga bate audientele si celei mai bune telenovele.

În urma cu 20 de ani, românii s-au simtit în siguranta în clipa în care a fost evidenta eliminarea fizica a sotilor Ceausescu. Au fost arse portrete, carti, demolate simboluri publice care faceau trimitere la existenta lor, într-o încercare de eliberare fara precedent în Estul Europei. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca peste ani, Elena si Nicolae Ceausescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Sa epilam spre Vest“, dramaturgul Saviana Stanescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigreaza în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceausescu, prezentati în ipostaza de clowni însetati de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic si-a pus pe afis un spectacol incomod: „O zi din viata lui Nicolae Ceausescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Calinescu si Coca Bloos în rolurile Nicolae si Elena Ceausescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii si ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu si acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care da masura comunismului în versuri ascutite: „Comunismul te ajuta si apoi te executa“.

Totusi valorificarea cea mai profunda vine odata cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreuna cu Institutul International pentru Crima Politica (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist si dramaturg, si Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elvetieni. Imaginile procesului sotilor Ceausescu si executarea lor au lasat o profunda impresie celor doi care, la vremea respectiva, erau adolescenti. Pe lânga stenogramele si înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multa lume, anonimi si oameni importanti, pentru a reusi sa creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trait în ultmii 20 de ani. Spectacolul are doua parti: o parte multimedia si una dedicata reconstituirii procesului sotilor Ceausescu. Prima parte este ca un fel de calatorie în timp. Sase ecrane proiecteaza imagini cu oameni care, din prezent, încearca sa-si aduca aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stanculescu vorbesc simplu si direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecventa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecaruia este întrerup si continuat cu o alta fraza a altui video-personaj, readuc haosul si nesiguranta acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reusit este Mircea Rusu care îl joaca pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revolutionare.

Partea a doua, foarte serioasa si grava, este o reconstituire minutioasa a procesului de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989. Atentia care s-a acordat acuratetii detaliilor salii de proces provoaca fiori reci. Odata ce toata lumea îsi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de sah începe sa curga. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanta, este cutremuratoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglinda a ceea ce fiecare român a vazut deja. Totusi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am vazut cu cele care au scapat aparatului de filmat dar care trebuiau cautate pentru conturarea fiecarui personaj, ofera o viziune sinistra asupra acelor zile – cu reminiscente atât de vizibile si în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cocias (Elena Ceausescu) si Constantin Cojocaru (Nicolae Ceausescu) de a se limita numai la a copia adevarul, gest cu gest, depaseste ratiunea teatrului de a exista ca arta. Totusi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde institutiile care ar trebui sa se implice, tac sau omit voit sa o faca.

„Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este prima masura adevarata a societatii românesti care e gata sa se confrunte cu ea însasi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare sociala.

VIOREL COTOIU – SEMNE PENTRU VIITOR

On By nelursIn Interview, RomaniaLeave a comment

by Adalbert GYURIS

Viorel Cotoiu este un artist al penelului, un pictor neînteles într-o lume confuza, reflectând trecutul si prezentul într-un viitor apropiat, evadând din viitor în prezent. Este un poet al pânzei.

Artistul s-a nascut în 19 septembrie 1962 la Resita. Copilaria, scoala, inclusiv liceul le-a facut în Bocsa, oras în care de altfel locuieste. Scoala de arte o urmeaza la Resita, specialitatea pictura-clasa profesorului Petru Kneipp. Spre bucuria mea la aceasta scoala am fost colegi de clasa. Între 1986-1990 învata pictura bisericeasca cu Gheorghe Costiurin. Executa restaurari de pictura în ulei la biserica din Domasnea cu Dan Caceu. Picteaza în fresca Biserica Saraca si biserica din Valisoara, situata la 2 km de Caransebes. La Berecsau picteaza biserica folosind tehnica în ulei.

În 1993 câstiga concursul Institutului de Arta din Timisoara,unde din 1990 era student la sectia pictura,clasa profesorului Romul Nutiu, promotia 1996. Preferând compozitiile, se apropie de linia bizantina exprimând o dinamica aparte, încercând sa se apropie de poezia picturii. Artistii pe care îi admira sunt Brâncusi si iconarii bizantini.

Din 1982 participa la numeroase expozitii personale si de grup. De asemenea a participat la mai multe tabere de creatie. Din anul 1997 este membru al Uniunii Artistilor Plastici din România,filiala Resita, judetul Caras-Severin.

Într-o seara am stat de vorba, la un pahar de vin, cu un artist, un om deosebit, prietenul meu Viorel Cotoiu. Soarta a fost mai aspra cu el, în primul rând probleme grele în sânul familiei, apoi traind într-o lume care l-a înteles târziu… pornind de jos, urcând treapta cu treapta pe altarul artei a reusit sa-si îmblânzeasca propriul lui destin. Ca fapt divers deseneaza cu ambele mâini la fel de bine. Pictorul Viorel Cotoiu lucreaza mult si din pacate nu este recunoscut înca la valoarea lui! Se pare ca aceasta este destinul artistului.

***

Adalbert GYURIS: Când îti aduci aminte ca ai desenat prima oara?

Viorel COTOIU: Când eram la gradinita, apoi ce vedeam la televizor puneam pe hârtie, lasând imaginatia sa vorbeasca. De copil m-a interesat ceea ce era mai deosebit.

– Locul natal poate modela omul?

– Da.M-am nascut în Resita la 19 septembrie 1962 însa am copilarit la Bocsa unde de altfel si locuiesc. Aici m-am simtit liber si cred ca asta spune multe…

– Când ti-ai dat seama ca ai avea mâna de pictor?

– Pâna la liceu am desenat ca toti colegii mei. Nu am iesit în evidenta, ba mai mult eram mereu certat ca desenez cu mâna stânga. Abia mai târziu, prin ultimii ani de liceu mi-am dat seama ca asi putea sa ma dedic artei.

– Care este crezul tau artistic?

– Sa respecti regulile artei,cunoscându-te pe tine însuti;nu gasesti niciunde ceea ce poti gasi în interiorul tau si ca de aici poti ,,exploata” deosebitul, o lume fantastica. Eu personal ma exprim mai greu prin vorbe si atunci recurg la culori. Încerc sa fiu un poet prin ce exprim pe pânza. Încerc sa fac arta, mai exact pictura. Drumul început de multe ori e anevoios si sunt constient ca cel care urmeaza va fi si mai greu. Acest drum doresc sa-l continui învatând din experienta proprie, descoperindu-ma.

Explorând în ideile mele senzatiile neobisnuitului, întelesului si a enigmei, a transpunerii materiale a ideii prin pictura, caut etapele periculosului voiaj hotarâtor al unei arte spirituale, aceasta cerând mult timp, nerv, în permanenta gasindu-ma în fata unui esec sau reusite, sperând totusi ca voi gasi ceea ce mi-am dorit – evadarea din obisnuit si terestru. Caut drumul meu negând si aprobând, fiind de multe ori nehotarât ca si cum când fac experiente. Vreau sa ma bucur de ceea ce fac si sa fie receptata aceasta desfatare si de catre cei din jur.Visez la liniste si fericire în iubirea de Dumnezeu.

– Ce pasiuni ai?

– Fotografia, poezia si filmul.

– Care crezi ca ar fi deosebirea dintre un pictor si un sculptor?

– Sculptorul merge la esential pe când pictorul exprima mult mai multe. De exemplu Contantin Brâncusi în „Facerea lumii” – în ou exprima întreaga esenta a ideii de nastere.

– Cum va evolua arta de mâine?

– Un artist trebuie sa fie constient în tot ceea ce face si de aici vine… viitorul imprevizibil.

– Si cum vezi viitorul tau?

– Nu sper multe anului care vine ca e mai pre?ioasa clipa, ca nu aduce anul ce aduce ceasul… nu mai îmi fac planuri, ma lupt sa fac fata, sa-mi împlinesc câte ceva, câte-mi permit si ce pot. Am observat ca atunci când nu sper, mai apare contrariul. Munca mea aici îsi va gasi rostul si meritul… Ce va fi, vom vedea… le traim pe toate, fie bune sau rele.

– Draga Viorel îti multumesc pentru raspunsurile tale. Îti urez multe succese si realizari în domeniul artei!

INTERVIU CU SCRIITORUL ROMÂNO-AUSTRALIAN GEORGE ROCA, JURNALIST SI PROMOTOR CULTURAL

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, Media, poetry, RomaniaLeave a comment

By Prof. Dr. Adrian BOTEZ
noiembrie 2009

Adrian BOTEZ: Draga George, sa spunem, de la început, de ce folosim calda persoana a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoastere indirecta, Internet si telefoane – dar fiintele noastre sunt dovada vie ca si prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperita, de suflet, ideatica, aspirationala… Apoi, nu toti avem stofa de martiri – eu sunt primul care o marturisesc asta! Stiu ca ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog sa ne dai câteva date biografice, mai amanuntite si mai relevante, din existenta si evolutia ta de om de cultura si de atitudine civica.

George ROCA: Distinse domn, îti multumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar daca nu ne-am vazut fizic niciodata, virtual ne-am împrietenit dupa ani buni de colaborare si de întelegere. Îmi place cum gândesti si cum scrii, chiar daca esti (mai) „radical” câteodata. Dorind sa afli câteceva despre mine, ce pot sa spun…? Ma cunoaste lumea chiar daca stau aici la capatul pamântului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totusi am sa îti relatez câte ceva… Am copilarit în Oradea, un oras frumos situat în vestul tarii, unde cultura se îmbina cu traditia, acolo unde întâlnesti pe strada români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, si chiar si zarzavagii bulgari, traind cu totii în perfecta armonie si respect. Desigur ca îsi mai bagau politicienii si dracul coada si ne mai dezbinau câteodata.

Totusi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitala. Dupa terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înteles atunci ca locurile „erau date” celor cu pile. Ca sa nu ma ia în armata am intrat la fiologie. Nu prea mi-a placut, dar mi-a prins bine! Asa ca pentru câtiva ani am fost ocupat cu studiul limbii si literaturii române. Prin sai’sapte am ajuns în Bucuresti, chiar daca, mai apoi, am avut o perioada serviciul permanent la Ploiesti. M-am descurcat, facând naveta. Facusem dupa filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploiesti… si iata-ma angajat al unei institutii unde era director marele Tomita Caragiu. Ca actor nu prea am facut multi purici, deoarece eram mediocru, doream, dupa cum am spus mai sus, sa devin regizor de film, dar n-a fost sa fie… asa ca prin 1971 mi-am schimbat munca de scena cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai banoasa. Cunoscând câteva limbi straine am lucrat verile pe litoral, la Brasov si apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucuresti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut sa avansez. Mi s-au pus diferite piedici, pâna când prin ’79 m-am suparat pe „aia rosii” si mi-am depus actele sa plec. Unde? La capatul lumii… în Australia!

Adrian BOTEZ: Da ai plecat într-o perioada fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele si umilitoare în ?ara Valahilor… (nu ca nu fusesera asa si pâna atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel putin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinauntru” temnitele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).

George ROCA: Chiar daca nu ramasesem sa manânc cu voi salam su soia, sa nu crezi ca viata în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sarat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie sa pornesti de la zero! Sa te nasti din nou… Esti o antonomaza fara identitate, un emigrant fara rude, fara trecut. Doar amintiri! Trebuie sa îti reconstruesti imaginea. Cu timpul, daca esti si ramâi sanatos la cap, poti sa îti evoci trecutul si sa-l împletesti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!

Adrian BOTEZ: Acum, daca treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci fata de tarâmurile fascinante de altadata – si fata de oamenii „de altadata”, cei care mai supravietuiesc necrutatoarei treceri a timpului? Dar feciorasul tau, atât de înzestrat pentru a scrie si a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatalui sau? Simte el, prin verbul tatalui sau (si prin limba româna „în sine”!), fiorii mistici ai apartenentei (departate spatial, e drept, dar si spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul caruia traieste acum – cel australian?

George ROCA: Ma reîntorc cu drag „acasa” (caci tot asa îi zic si dupa 30 de ani de îndepartare…), sa vad locurile natale, oamenii, „sa aud iarba cum creste si o vorba-n româneste!” (dupa cum spuneam intr-o poezie de-a mea), sa vad schimbarile, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Si ma mir, ma bucur, ma revolt câteodata… precum voi toti cei de-acolo.

Feciorasu’? Feciorasul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult povesti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept si politica internationala. „Fiorii mistici ai apartenentei” cum îi numesti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar daca s-a nascut la Sydney… Parca copilul de chinez, sau de grec, nascut aici, declara ca e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei ramâne pâna moare, mai ales daca ambii parinti au aceeasi origine. Si mai stii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturala e un lucru democratic sa te declari român nascut în Australia. Astfel iubesti ambele tari, creezi punti de legatura si de întelegere între ele si nu îti developezi apartenete artificiale. Ei, desigur mai sunt si multi fanatici…

Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale constiintei se razbea în lumea scriitorilor/artistilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord sa le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Stiu ca, acum, dupa aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tau de poeme „Evadarea din spatiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Ofera, te rog, cititorilor tai români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut interventii si alocutiuni, cum scriu ziarele, cel putin doua personalitati ale culturii europeano-spaniole. Si, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansari de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revista virtuala ca acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid si scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de arta si literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei  Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).

George ROCA: Cu toate ca lucrez foarte mult sa-i editez, public si promovez pe altii, nu prea am timp de „George Roca”! Stii matale parabola cu „cizmarul care are gauri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupti în fund”! La presiunile facute de o ilustra editoare-prietena, m-am mobilizat si am scos de curând o carticica de versuri. Asta asa, sa nu ma fac de râs, ca nu mai ies pe piata cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a ma întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de litere si de arta, cu prieteni raspâditi prin tara si prin Europa. Si uite asa am ajuns sa îmi lansez cartea „Evadare din spatiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a carei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasa lansare la Biblioteca Municipala din Piata Amzei. Apoi a urmat lansarile de la Madrid, Timisoara, Oradea si Baia Mare.

Pe cei de la Madrid îi cunosc de câtiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revista „Niram Art”. De fapt, acolo exita un grup de români, artisti, scriitori, jurnalisti, intelectuali, polarizati în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima tarii noastre pâna în saloanele curtii regale spaniole, unde pictura sa sta pe perete alaturi de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – dupa cum am afirmat mai sus – de mai multi ani, înca de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi „Fenomenul Niram”. Fara a face cultul personalitatii nimanui declar cu mâna pe inima ca acesti oamenii merita aplauze si recunoastere pentru promovarea culturii si a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghita, Rares Barbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Catalin Ghita, Lora si Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban s.a. au fost cei cu care am intretinut legaturi strânse de colaborare, trimitându-mi deseori materiale spre publicare la revistele unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncusi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram si conceptia lui plastica despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toata stima pentru ei! Nu numai ca scriu bine dar duc glorios flacara culturii românesti în afara perimetrului national, cu toate ca unii componenti ai „Grupului Niram” nu sunt de nationalitate româna ci doar simpatizanti sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Sa-i întâlnesc! Si i-am întâlnit. Nu chiar pe toti, precum as fi dorit, dar pe multi dintre ei.

Am ramas uimit câta efervescenta culturala exista la „Espacio Niram”, o cafenea literara, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere si arta originari din România, ci si de alte natii, predominat spanioli, interesati de literatura româna. Asa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germana Kerstin Ahlers si altii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat doua seri culturale. Prima seara a fost dedicata lansarii cartii mele, a doua – o masa rotunda – a fost o întâlnire de discutii cu câtiva scriitori si redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregatit! Au confectionat afise, au creat un cadru festiv, au adus invitati de soi, public… M-au facut sa ma simt important si onorat, fapt pentru care le multumesc! Deci înca odata afirm, nu stiu ca de importanta este carte mea – sa lasam critici sa-si spuna cuvântul – motivul „lansarii volumului” a fost dorinta de a ma întâlni cu prietenii mei virtuali. Ma bucur din toata inima ca am facut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!

Adrian BOTEZ: Articolele tale de atitudine, presarate în multe din revistele de limba româna din lume (online si „pe hârtie”), vadesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, muntilor, oceanelor si granitelor vor fi fiind: te-a durut si continua sa-ti sângereze condeiul pentru cauza basarabeana, pentru toti emigrantii români, pentru toti necajitii Neamului nostru… Ce anume te face sa nu te poti „debransa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al ranilor românesti?

George ROCA: Desigur implicându-ma în jurnalistica româneasca nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conatinalilor nostri, din tara sau din Basarabia. Am cautat sa nu fiu nici tendentios, nici prea sentimental, ci sa caut sa descopar si sa prezint adevarul. Cel mai de pret lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primaria Chisinaului, cu domnul Dorin Chirtoaca, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmpla „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am atasat imagini concludente si le-am raspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar si la românii din Nigeria si Noua Zeelanda. Si sunt convins ca au fost citite cu interes. Multi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin li atasament fata de fratii de peste Prut. Trebuie sa ne ajutam daca vrem sa supravietuim ca natie!

Adrian BOTEZ: As dori mult (consultându-ti, evident, si „memoriile” tale, dar si mai proaspetele amintiri ale fiului tau!) sa încerci a schita, pentru români, sistemul de educatie si de învatamânt australian. Difera mult de cel englez? Prin ce anume difera de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – si, daca da, de ce socotesti tu ca da? Vezi bine ca suntem dornici de a învata, mereu comparând…

George ROCA: Nu stiu în ce masura putem compara învatamântul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trait” eu. Desigur ca sunt tendentios si nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înteles, de confuzie, de decadenta, de neglijenta, de iresponsabilitate. Elevii nu înteleg ce fac la scoala si ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac asa… de „dragu’ lelii” ca asa „trebe sa mergi la scoala când esti mic”. Apoi au disparut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” si accesorii de parada modei pentru cei ai caror parinti sunt cu dare de mâna.

Aici scolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective si particulare. Toate sunt organizate dupa sistemul traditional englezesc. Scolile normale de stat sunt gratuite si pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai de copiii dotati intelectual. Se intra pe baza de teste, examene, si prin selectie. Si acestea sunt gratuite! Cele particulare costa! Sunt pentru cei cu dare de mâna! Dar, au în schimb educatori de elita. Se face si carte „buna”, dar costa. Cât? Între 8.000 si 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, dupa bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul scolilor, în functie de notele luate de elevi la examene. Predomina scolile selective! Am fost norocos sa am baiatul la o asemenea scoala! „Thanks to God!” vorba australianului. Si as mai vrea sa îti spun ceva important: mai toate scolile au uniforme! Si elevii sunt mândri de ele si le respecta! Si astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilas îngâmfat ca taticul lui este milionar care cumpara haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!

La scoala australiana se învata multe. Copii sunt indrumati de la început pe drumul care vor sa-l urmeze… Si astfel unii se specializeaza sa devina directori, macelari, zidari, balerini, manageri, cântareti, vidanjori sau vânzatori la piata. Desigur, se face si mult sport. Sport traditional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar si înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfectionare pentru toti în cadrul scolii, de la cea primara, pâna la generala, sau liceu. Si TO?I înteleg ca orice meserie este necesara societatii. Si ca munca omului se plateste… la adevarata ei valoare. Iar cu banii poti duce o viata decenta! Îmi spunea odata un plumber (instalator de apa-canal) cotrobaind prin toaleta mea înfundata, ca nu si-ar schimba meseria cu o alta mai curata, deoarece câstiga mai bine decât un ministru. Asa o fi! Trebuie sa îti iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al carui baiat este zugrav! Ei si! Când apar la o petrecere nu îti dai seama care e bogatul… Amândoi, însa, sunt oameni de calitate. Respectati si placuti! Iar seniorului nu-i zice nimeni „sefu” ca sa se puna bine cu el… ca doar-doar o „pica ceva”… Si culmea, milionaru’ – fara stea în frunte – bea acelasi „brand” de bere pe care îl beau si zugravii!

Adrian BOTEZ: care ar fi specificul culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spatiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? Dupa opinia ta, ar exista punti mistice, macar la nivel mitologic, între poporul român si cel australian? Si daca da, care ar fi acestea?

George ROCA: Stimate domnule profesor AB, ma cam treci prin toate sectoare vietii australiene de la A la Z. Iar eu ma simt ca un elev „scos la tabla”… dar îti raspund cu placere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine daca nu esti anglo-saxon, sau daca nu stii o boaba englezeste! (mai sunt si de acestia: parinti stabiliti la copii, sau noii refugiati!). Omul, natia, obiceiul de-acasa este bine venit daca nu produce „harm” (necazuri si probleme) celui de lânga tine. Poti vorbi cât de tare pe strada în limba româna ca nu o sa vina nimeni sa te traga de mâneca si sa îti zica „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea si comportamentul tau în societatea multiculturala australiana trebuie sa fie corect, decent si sa nu supere sau sa jigneasca pe nimeni! Cât despre spatiul cultural britanic, pot spune ca „s-a acomodat” si a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor sa spuna despre natia lor! Desigur principiile, limba oficiala, organizarea statala si legile sunt traditional britanice. Sa nu uitam ca Australia este o monarhie constitutionala, iar sefa statului australian este înca Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Si culmea… nu prea multi „aussies” (diminutiv dat australienilor) au de gând sa voteze o viitoare republica. Au fost câteva referendumuri pe aceasta tema si vesnic au câstigat monarhistii! Australienilor le place traditia!

Despre punti mistice si asemanari între români si australieni o sa vorbim cu alta ocazie. Subiectul este destul de vast… Si aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), povesti patriotice, Baricada Eureka, si chiar un legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine româna, Edward Teodorescu-Granville, supranumit si „Red Ted”.

Adrian BOTEZ: Îsi multumesc mult, în numele atât al românilor din România, cât si al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fara de sfârsit si fara de vina – mai ales al celor locuind, cel putin cu trupul, la… „antipozi”!

CARTEA LA RAFT: „IONUT CARAGEA SI GURU AMNEZIC”

On By nelursIn literature, Media, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Melania CUC
5 ianuarie 2010
Aparuta la finele anului 2009, cartea semnata de Ionut Caragea si intitulata, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare sa fi intrat deja în constiinta cititorilor de poezie contemporana.

Cu o coperta superba, care se potriveste cu textul, grafica realizata de Vlad Turburea, cartea de fata detine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizarile pentru un premiu international de poezie. Constantin Miu, în prefata, si Agela Furtuna, în postfata, gireaza prin prezentarile facute o carte care are deja viitor.

Într-o maniera eleganta, prin nota lirica modernista dar fara vulgaritati si ricoseuri care sa deranjeze bunul simt, Ionut Caragea ne demonstreaza si în cea de-a 13–a carte a sa, ca lumea în care traim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrata, poate fi catalogata, dar mai ales poate si trebuie sa fie iubita.

Teme dintre cele mai tulburatoare din saga vietii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectiva, toate sunt detalii care vin si se prind în poem pentru a ne evidentia o Lume. Viata musteste printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acuratete aproape stiintifica, ca trasate din rigla.

Poetul nu doar priveste lumea reala, o traieste pe viu ca pe o experienta personala si care îi da dreptul sa traga concluzii. Nu o face la modul didactic, sfatos si declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasa pentru care Nasterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Exista cuvântul în fata caruia oamenii mor/ fara sa plânga/ fara sa-i doara…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieste magia care face dintr-un om obisnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forta care poate sta dinaintea Mortii cu capul sus, senina si chiar victorioasa.

Pentru un poet tânar, cum este Ionut Caragea, dar cu o experienta de viata vasta, cultura solida, si cu o vointa sisifica, poezia este aliajul pe care îl topeste în retorta sufletului, apoi îl toarna în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii.

Nu pentru sine însusi traieste extazul si agonia poemului, nu pentru persoana sa se lupta cu nimicnicia. ,,Sufar de foamea altora”, spune într-un context în care, pe strada, tot mai putini oameni se uita în ochii unui om care cerseste vise, nu pâine.

O balada frumos închegata este cartea aceasta, pe care, ca niste persoane care credem ca detinem la degetul mic informatia planetara, universul… trebuie sa o citim pe îndelete, sa revenim pe pagina, pentru a ne demonstra ca GURU AMNEZIC nu este doar o metafora.

Ionut Caragea stapâneste arta scrisului, are vocatia de poet în sânge, iar ceea ce rezulta din paginile cartii acesteia, sunt mostre de maturitate poetica certa.

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

On By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by George ROCA

Sydney, Australia

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultura. Scrie frumos. Fina, eleganta, ascultatoare, vesela, buna… Trista, bucuroasa, emotiva, spirituala, comunicativa… Nascuta pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondiala a aviatiei si cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar si primul zbor al navetei spatiale „Columbia”. Ziua în care s-a nascut si scriitorul Tom Clancy, cântareata americana Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântareata spaniola de opera Montserrat Caballé, si românii: Florin Zamfirescu –actor, Ileana Lazariuc – actrita, fiica Anastasiei Lazariuc si nora lui Ion ?iriac.

Am cunoscut-o la „Reteaua Literara”: http://reteaualiterara.ning.com! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a placut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de caprioara! Citindu-i scrierile am invitat-o sa publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a raspuns cu prudenta: „Sunt pregatita pentru orice fel de propunere privind o colaborare corecta si frumoasa”. Corect! „De acord!” i-am raspuns! Si mi-a trimis mai multe materiale – productii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americana Harmony Ioana Râsca, despre talentata actrita new-yorkeza Mihaela Mihut, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrisan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamt, altul despre o lansare de carte la Constanta! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanta si valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatura! Proza, eseuri, jurnalistica… Scrie e-mailuri placute si decente! Pacat ca nu avem timp sa stam mai mult la taclale. Scrie frumos si bine documentat. Migaloasa pâna la Dumnezeu si doi metri mai sus. Poeta? Da! Scrie si poezii! Cu talent!

I-am citit si publicat poeziile din ciclul „Viata ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redactie a revistei româno-americane „Curentul International” (http://curentul.net). Si nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiaza! Studenta la facultatea de Psihologie a Universitatii din Constanta! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educatie Fizica si Sport… Îi plac calatoriile, mai ales cele cu masinuta ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanta, mâine ma suna de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezesti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:
– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?
– Bine stimata doamna! Cum e la Pojorâta?
– Excelent! Bucovina e minunata, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitati scriitori si jurnalisti din toata tara. Am întâlnit-o si pe prietena noastra comuna Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe pe scriitorul Vasile Tarâteanu din Cernauti, pe…
– Gabrielle, nu vrei sa participi si la un eveniment cultural din vestul tarii? La Tinca, un orasel de lînga Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îsi sarbatoreste 10 ani de existenta. Sunt solicitat sa tin o prelegere acolo! Te invit…
– Vin!
Si a venit! A venit la Oradea – unde eu ma aflam în vacanta. A venit sa ma întâlneasca. Pe mine si pe Geta Resteman, o alta colega de pe „Reteaua Literara”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la aparitia ziarului american „Curentul international”. De ce festivitatile s-au tinut la Pojorâta? Pentru ca de-acolo era de loc directorul ziarului, Stefan Strajeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germana (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodata. Si s-a descurcat! Toti cei care au cunoscut-o acolo au îndragit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu masina încarcata! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Malinas…
– Pe mine ma luati pân’ la Oradea?
– Dar pe mine? Va rog…
– Nu e nicio problema! Urcati va rog!
-Muuuultumim!
Cu toate ca li se pusese la dispozitie un micorbuz, toti invitatii au vrut sa vina de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

Dupa ce ne-a readus teferi în orasul de pe Crisul Repede, si-a luat ramas bun si a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o asteptau alti prieteni buni. S-a dus sa se odiheasca câteva zile caci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanta ei draga! Traversase România în lung si-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucuresti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Doua’s’demii de kilometri pe cararile cerului pe care ma purta „spre casa” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanta ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurti, scriu despre ea… Si termometrul arata la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiana = iarna româneasca! Bata-le norocul de fuse orare, emisfere si de antipozi! Noroc cu internetul! Traiasca comunicarea…

Si pentru ca sa ma bucur si eu de putina atmosfera hibernala mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastra, afara-i pustiu
Iar noaptea se lasa asa cum o stiu
…rece, sticloasa, iluzie muta,
umbre pierdute în iarna cea sluta

Si ninge

Tânguie codrul, departe în zare
Viscolul spulbera alb pe carare
…rece, navalnic, patrunde-n fiinta
crivatul aspru al iernii cainta

Si ninge

Stele-nghetate sub frunte înfloresc
Iar degete albe pe geam amortesc
…rece, taioasa, îsi trage cojocul
iarna revarsa-n capricii tot jocul

Si ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie
Arunca duios si molcom vapaie
…rece, tenace, e iarna afara!
fluturi de gheata din ceruri coboara…

Tot ninge…

Sydney, Australia

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera” de Iosif Ton – Cuvantul Evangheliei pentru vremuri de criza

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, History, Inspirational, literature, Media, Ministry, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Cine isi mai aduce aminte in clipa de fata, de acele vremuri cand multi dintre noi stateam in fata aparatului de radio, ascultand cu teama, insa si plini de curiozitate, postul de radio „Europa libera”? Era ca si cum pret de cateva ore am fi evadat din Romania, dintr-un loc devenit un lagar de prizonieri in mana comunistilor. Sau cine isi mai aminteste de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, in limba romana? Ascultand emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia sa gandim ca exista un „dincolo” de realitatea cenusie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat in amintiri pline de farmec, dar si de nostalgie, amintiri din vremuri cand puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea libera, in genul lui Max Banus, Dumitru Stanisoara, Nestor Rates, Neculai Constantin Munteanu, precum si Iosif Ton, pastorul baptist care ne deschidea inaintea ochilor mintii comorile cunoasterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”

S-ar putea afirma ca flacara credintei a fost mentinuta vie in acele vremuri tulburi, de catre cativa oameni care au avut curajul, demnitatea si sansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvantul scris, dar mai ales rostit. Intr-o perioada cand cei mai multi faceau compromis cu puterea, cand glasul liderilor religiosi era amutit de interese personale sau de teama, oameni ca pastorul Iosif Ton au fost putini, insa lucrarea lor s-a dovedit nebanuit de mare.

Trimitandu-ne adevarate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC si Europa Libera, Iosif Ton a contribuit intr-un mod hotarat la caderea de mai tarziu a comunismului, pregatindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea romana a crezut ca exilandu-l peste hotare pe Iosif Ton, a reusit sa aduca la tacere glasul celui care cerea libertate pentru credinta crestina. Ei au considerat ca in opulenta si avantajele oferite de civilizatia occidentala, Iosif Ton se va multumi cu un statut de pastor bine platit, in strainatate. Nimic mai fals, fiindca in loc sa uite de tara de unde a plecat, el a raspuns chemarii de a vesti Cuvantul Evangheliei nu doar la cateva comunitati neoprotestante, ci intregii Romanii. De aceea, marturia acelor timpuri nu trebuie sa piara si nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decat sa consemnam cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”, scrisa de Iosif Ton.

„Sa ne intoarcem la valorile… de temelie”

Rasfoind aceasta carte, nu poti decat sa tresari plin de emotie, cand citesti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umana si compasiune, pentru ca romanii sa nu dea uitarii calitatile deosebite care ii distingeau ca natiune si popor, inainte de venirea comunistilor, exprimate prin „bunatate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate si adevar.”

„… Sa nu ne lasam ispititi sa devenim ca ei. Sa readucem in neamul romanesc bunatatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politetea – calitati care au fost zdrobite si ne-au fost rapite de partidul comunist si de securitate. Adevarata noastra razbunare este sa nu fim ca ei. Adevarata noastra reactie la rautatea lor fara margini este sa ne recapatam bunatatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea si adevarul. Comunistii s-au luptat sa ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia si credinta. Sa ne intoarcem la valorile acestea de temelie si sa reconstruim moralitatea si caracterul pe ele.”

„…cine sunt sfintii?”

In privinta mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ton a lasat deoparte diferentele ce separa diversele culte religioase din Romania si intr-un spirit cu adevarat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia marturia adusa de catre cei care sunt sfintii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem invata din experienta lasata peste timp de catre cei care au fost canonizati de catre bisericile istorice si respectati de catre confesiunile protestante, in genul apostolilor, dar si al sfintilor parinti.

„Asadar, cine sunt sfintii? Folosind limbajul modern, putem spune ca sfintii sunt oamenii de seama ai Bisericii Crestine, oameni care s-au ridicat in generatia lor, deasupra celorlalti si intr-un fel sau altul, au excelat, au facut fapte de seama sau au trait un fel de viata care a fost o pilda pentru altii sau si-au jertfit viata pentru altii ori pentru credinta lor crestina.”

Din aceasta marturie asupra vietii sfintilor, putem intelege ca a fi un „om sfant” presupune sa iei atitudine impotriva raului care exista acolo unde te gasesti, sa nu te lasi zdrobit de catre cei care-L ignora pe Dumnezeu, sa nu te sperii in fata imperiilor raului, din randul carora au facut parte atat Imperiul Roman cat si cel comunist si mai presus de toate, sa-ti dai viata, daca acest lucru este necesar, pentru idealul sfant al cunoasterii lui Dumnezeu si al predicarii Evangheliei. Putem spune ca acest model al „sfintilor” coincide aproape in totalitate cu cel al dizidentilor, care au refuzat sa faca pactul tacerii cu puterea comunista, care au stat tari in credinta, pana la moarte, mentinandu-si marturia lor, in ciuda tortionarilor sau persecutorilor.

„Oamenii acestia au iubit Biblia”

Un lucru neobisnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiti „parintii” bisericilor istorice ortodoxe si romano-catolice. De aceea, deschizand aceasta carte, nu putem sa nu remarcam noutatea unei astfel de situatii, insa pe de alta parte, nu putem decat sa apreciem calitatea prezentarii acestor persoane deosebite care au fost sfintii parinti. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. De asemenea, putem sa invatam din viata lui Tertulian, Ciprian, Lactantiu, Ambrozie, Ieronim si Augustin. Putem spune ca avem un curs sintetic de patristica, in cel mai bun sens al cuvantului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.

„De un lucru putem fi insa, siguri. Oamenii acestia au iubit Biblia si au considerat-o Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost in primul rand, interpreti ai Bibliei si in intentia lor, fiecare a cautat sa formuleze crezul crestin dupa Biblie, sistematizand in primul rand, ceea ce spune aceasta.”

„Crestinismul este o religie misionara”
Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ton s-au numarat, de asemenea, si cele in care ne-a vorbit despre diferitele personalitati ale lumi crestine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiti, in genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Staniloae si Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalitati, Iosif Ton ne-a facut sa intelegem ceva din universalismul religiei crestine contemporane si ca religia lui Hristos are reprezentanti de seama in fiecare natiune.

„Crestinismul este o religie misionara. Adica cel ce o imbratiseaza simte imediat impulsul de a o impartasi si altora. De la inceputul lucrarii Sale pe pamant, Domnul nostru Isus Hristos Si-a ales oameni pe care i-a format si i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol inseamna in greaca, trimis. Apostolii sunt trimisii lui Isus Hristos. De atunci si pana astazi, crestinii din diferite tari au plecat in alte locuri, sa duca si acolo vestea cea buna, adica Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”

„Niciodata nu e prea tarziu”

Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodata usoara, iar a predica Evanghelia in interiorul lagarului comunist a fost provocare careia putini i-au facut fata. Cu toate acestea, dorinta de a-L prezenta pe Dumnezeu in Romania epocii de aur l-a condus pe Iosif Ton sa nu taca si sa vorbeasca, oferindu-ne adevaratul model de „om nou, constructor devotat si constient al Imparatiei Cerurilor” si nu al societatii comuniste.

„Convingerea pe care o am este ca trasaturile de caracter se invata. Copiii le vad la parinti si le copiaza. Sau parintii le imprima niste principii de comportament si astfel, ei cresc cu ele, ramanand cu acestea pentru toata viata. Dar nu numai in copilarie se formeaza caracterul. Omul este reeducabil. El insusi se poate reforma. El poate decide sa abandoneze anumite principii si sa adopte altele. El isi poate desfiinta anumite deprinderi si isi poate forma altele. Niciodata nu e prea tarziu, nici chiar la adanci batraneti.”

„Loialitatea pana la capat…”

Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de catre Iosif Ton au avut ca scop sa remodeleze gandirea ascultatorilor din Romania, in vederea dezvoltarii acelor trasaturi de caracter care au fost reprimate in mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevar, curajul si bunatatea, alaturi de acceptarea de sine, recunostinta si loialitatea, precum si atentia acordata problemelor altora, omenia si marinimia au fost amplu ilustrate in apelurile transmise catre tara. Era ca si cum semintele adevarului ar fi fost aruncate cu speranta in ogorul romanesc, cu credinta ca ele vor rodi, in cele din urma.

„In jurul celui ce cadea in dizgratia partidului si a securitatii se facea un gol imens. Toti cei ce i se aratasera a-i fi prieteni cautau sa-l evite, nici macar nu-i mai zambeau, pentru a nu fi vazuti fraternizand cu un dusman de clasa. Atunci s-a ucis in multi romani floarea aleasa a credinciosiei fata de un frate, fata de un prieten. Loialitatea pana la capat si mai ales, cand prietenul sau cei dragi ai lui sunt in necaz si au nevoie de ajutorul tau, iata o trasatura de caracter pe care ar trebui sa o recultivam, sa o reintroducem in structura alcatuirii noastre launtrice.”

In consecinta, era necesara refacerea natiunii, a societatii romanesti, care sa fie astfel, eliberata de comunism, de teroare si de cultul personalitatii. Numai asa, oamenii puteau sa isi invinga frica de a fi ei insisi si sa renunte la mastile impuse de sistem. „Romania are nevoie de vizionari si de eroi, dar neamul nostru are nevoie si de profeti care sa indrepte privirile si inimile natiuni spre Dumnezeu. In felul acesta, natiunea romana va reinvia, va renaste, se va reface si va intra intr-o epoca de lumina si de bogatie spirituala, asa cum o ofera Dumnezeu.”

„Adevarata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost intr-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Libera, oferindu-ne ocazia sa intelegem cum adevarul ne va face liberi si cum putem fi eliberati de frica, un slujitor credincios al sistemului totalitar.

„Adevarata libertate este o libertate launtrica, o libertate a spiritului. Aceasta libertate este conditionata de Adevar. Spiritul nu poate fi liber daca este dominat de minciuna. Spiritul este eliberat numai prin Adevar. Deschide-ti spiritul fata de Adevar. Lumina Adevarului va arunca din tine intunericul minciunii si dintr-o data, vei fi liber. Primeste lumina Adevarului, caci primesti libertatea si din clipa cand primesti Adevarul, increde-te in el si mergi inainte descatusat si liber.”

Dintre mesajele transmise de Iosif Ton in acea perioada, fac parte si cele care vorbeau despre lupta crestina, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu in istoria si viata neamului romanesc.

„Adevarata biruinta”

„Poporul roman trece printr-una dintre cele mai grele incercari ale istoriei sale. Foametea si frigul sunt greu de suportat. Dar si mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce detin puterea, faptul ca nu te poti exprima cum doresti si nu te poti implini cum crezi tu ca ar trebui sa te implinesti. Mai greu, mai apasator si mai inspaimantator decat toate este intunericul, intunericul prostiei, intunericul ingustimii ideologice, intunericul minciunii si intunericul spiritual.”

Pornind de la o astfel de realitate trista prin care trecea Romania in acele timpuri, Iosif Ton a cautat sa ne indrepte atentia catre Dumnezeu si catre puterea eliberatoare extraordinara a Sfintelor Scripturi. „Greseala intelectualilor romani este ca ei au asteptat o eliberare fizica prin distrugerea de catre cineva de afara a celor rai. Ei nu au inteles ca adevarata biruinta sta in eliberarea spirituala ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Si cand mii si mii de oameni se vor elibera spiritual de frica fortei brute, cei rai vor deveni neputinciosi tocmai prin taria spiritului celor eliberati de frica.”

Apeluri patriotice

In mod deosebit, Iosif Ton a facut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentari aniversare la trei sute de ani de la tiparirea Bibliei in limba romana. Pe masura ce comunismul se apropia de sfarsit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbarile ce aveau loc in rasaritul Europei. Putem spune ca mesajele pe care Iosif Ton le-a transmis la postul de radio Europa Libera, au avut ca scop renasterea spirituala a neamului romanesc, preluand modelele biblice si transpunand invatatura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ton a demonstrat ca un crestin protestant poate fi un roman autentic si ca invataturile oferite de Sfanta Scriptura sunt de natura a contracara influenta nefasta a oricarui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.

„Calauzire, putere si har”

Se poate spune ca Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricarei forme de oprimare a spiritului, indiferent de forma, timp sau loc. In felul acesta, vocatia pastorala a lui Iosif Ton se implineste in cea de invatator pe calea ce duce spre liberate. In finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC si Radio Europa Libera, imediat dupa caderea comunismului in Romania, Iosif Ton adresa un apel care ramane de actualitate:

„Fratii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbavit. Slavit sa fie El in vietile noastre si in tara noastra, in veci. Atatia ani am dorit si ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trai acum, in liberate? Vom folosi libertatea sa ne apropiem de Dumnezeu si sa fim mai buni, mai curati, mai drepti sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmat si pacat? Eu ii chem acum pe toti crestinii din toate cultele, sa ne rugam lui Dumnezeu mai mult ca oricand sa ne dea calauzire, putere si har, ca sa stim cum sa participam activ la construirea Romaniei libere.”

La 20 de ani de la Revolutie si de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ton la Radio Europa Libera, consemnat in acest volum, ne putem pune pe drept, intrebarea daca am reusit sau nu sa ne eliberam de acel sistem totalitar, nemilos si aducator de rau. Insa indiferent de situatie, aceste mesaje raman de actualitate, atata timp cat Antihrist poate reveni oricand, daca nu veghem, pentru a ne prinde din nou, in robia fricii si a supunerii oarbe fata de un sistem opresiv si distrugator de liberate. Fie ca aceasta istorie sa nu se mai repete niciodata!

Cuvent înainte

On By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Cetitor în text ca-n stele
De la mine din cuvinte
Multumesc rabdarii voastre
Jaruind neoromantic

Fie-ne menirea fasta
Te salut de peste deal
De dinjos de Rai cu-aceasta
Alungare val-din-val

De la mari interioare
Spre cunoastere prin delte
Vânt prieten, estuare
Amfore de stele zvelte !

Ramurind dinspre padure
Aiurând dinspre visare
Fie-ne ursite-augure
Si iubirile splendoare

Oriunde vei fi, ferice !
Evu crede-n tot ce zice.
Crezi si tu-n ce-am scris aice!

Eugenevu, 31 dec 2009

„Confruntari” de Iosif Ton – Cum este sa traiesti experienta întalnirii cu Hristos, ca individ si ca biserica

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, Life and Health, literature, Ministry, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Este destul de usor, atunci cand traiesti într-o societate în care principiile libertatii de constiinta sunt respectate, sa uiti istoria plina de lupte si de suferinte a celor pe care Dumnezeu i-a ales sa fie „campioni” ai credintei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica crestina s-a ridicat tocmai datorita unor astfel de oameni, care depasindu-si slabiciunile si punandu-si toata încrederea în Dumnezeu, au reusit sa zideasca o temelie puternica pentru libertatea de închinare a fiecarui om, conform cu credinta pe care o are. Din randul acestor oameni, face parte si pastorul Iosif Ton, care prin intermediul volumului „Confruntari”, ne pune la dispozitie materiale pline de valoare pentru istoria bataliei dintre ateismul comunist si credinta crestina.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la caderea comunismului în Romania, s-ar putea ca pentru multi sa nu mai prezinte interes ceea ce s-a întamplat timp de 40 de ani în tara noastra. Cea mai mare greseala ar fi sa uitam ce s-a petrecut atunci, sa stergem cu buretele toata seria de nedreptati, persecutii si încalcari flagrante ale drepturilor omului si astfel, sa devenim nu numai lipsiti de apreciere, dar si vulnerabili fata de întoarcerea, oricand posibila, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitata si nici nu trebuie sa se repete în vreun fel. Iata de ce, volumul „Confruntari” ne ofera posibilitatea de a pastra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele sa nu mai revina.

În acest sens, gandul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaratia facuta la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfasurata la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern si nici o institutie religioasa, civila, sociala sau economica nu are dreptul sa-i dicteze vreunei persoane cum sa se închine lui Dumnezeu sau daca sa se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constransi sa insistam din nou, asupra deplinei mentineri a absolutei libertati religioase a fiecarui om, de orice credinta sau fara credinta.”

„Cine îsi va pierde viata?”

În continuare, suntem placut surprinsi de prospetimea conceptelor pe care Iosif Ton le exprima într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îsi va pierde viata?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentari sintetice de exceptie, Iosif Ton ne conduce prin istoria conceptului libertatii de constiinta, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplica elementele de dogmatica crestina cu privire la liberate, la situatia cultelor religioase neoprotestante, din Romania comunista. Oferind o binemeritata lectie autoritatilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaratia de la Helsinki si avand si curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ton transpune în practica ceea ce el a studiat atunci cand si-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu

În privinta libertatii pe care Dumnezeu o recunoaste omului, Iosif Ton nota: „Cristos a plecat de la premiza ca omul este liber sa îsi aleaga destinul, ca el are nevoie sa experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a gasi aceasta libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citand din Declaratia de la Atlanta: „Religia adevarata se sprijina pe convingerea ca fiecare om poate sa intre în legatura directa cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamna a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru si de a-i viola demnitatea si valoarea ca fiinta umana.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ton demasca complotul pus la cale de autoritatile comuniste, care actionand din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, si-a impus un sistem bine gandit de subminare a dezvoltarii lor, sub aparenta mentinerii libertatii de constiinta. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autoritatile comuniste, este pus în evidenta de autor, care subliniaza nevoia mutarii centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizata, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stapanul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem sa spunem este ca prin reglementarile si instructiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situatie neconstitutionala, nestatutara si nebiblica. Este timpul sa ne oprim si sa ne întrebam unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem si daca este bine asa. Iar daca ajungem sa vedem ca nu este bine, sa avem curajul sa ne întoarcem de unde am cazut si sa ne refacem fiinta biblica, nou-testamentala, asa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ton sunt însotite si de niste cereri precise pentru oprirea imixtiunii autoritatilor de stat în administratia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internationale. „Biblia ne învata sa pretuim tara în care traim si sa stimam autoritatile ei, sa le dam tot ceea ce le apartine acestora. Dar Biblia ne mai învata ca Stapanul nostru suprem este Dumnezeu si pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare neconditionata si deplina.” Urmarea raspandirii acestui document se poate intui usor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ton sa faca fata autoritatilor comuniste si temutei securitati.

Pe de alta parte, contextul international era într-un proces de schimbare, iar dorinta autoritatilor statale din Romania de a obtine „Clauza natiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui sir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizica a autorului. Lucrul cu adevarat deosebit este acela ca acest document ajuns peste hotare, a silit autoritatile comuniste sa îsi revizuiasca comportamentul fata de cultele neoprotestante si sa dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viata interna a bisericii.

„Manifest crestin”

Un alt document cu un profund caracter istoric si spiritual al acelor timpuri este asa-numitul „Manifest crestin”, care se constituie ca o replica la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergand pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei crestine, pastorul Iosif Ton demonstreaza în mod admirabil, faptul ca societatea comunista a fost incapabila în a produce acel om nou, „constructor devotat si constient al comunismului.” Singura învatatura capabila sa produca un om nou este cea crestina.

„Sa spunem direct si deschis ceea ce credem si ceea ce vom cauta sa demonstram în continuare: cauza pentru care nu se realizeaza omul nou este tocmai ideologia materialista, atee. Fiindca aceasta este piedica cea mai formidabila care a fost înaltata vreodata, în calea formarii caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat dupa lumea spirituala

Examinand obiectiile împotriva credintei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx si Engels, precum si prin tezele evolutioniste ale lui Darwin, Iosif Ton ne ofera o imagine sintetica asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învatatori, relevand contradictia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat sa produca aparitia omului nou, era el însusi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevarat nou, superior din punct de vedere moral si spiritual.

„Ceea ce se poate constata este ca materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfacut numai prin bunuri materiale si culturale; el este însetat dupa lumea spirituala si nu poate fi satisfacut decat în contactul viu cu aceasta.”

Locul crestinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este ca religia crestina în forma ei autentica a fost cea care a reusit într-un mod nemaicunoscut în istorie, sa creeze un om moral si o societate curata si ca prabusirea credintei a avut ca rezultat prabusirea moralitatii societatii în ansamblul ei.” Acest manifest crestin lansat în cursul anului 1974 defineste în cele din urma, „Locul crestinului în socialism”, reliefand faptul ca nu este corect statutul de toleranta acordat crestinilor neoprotestanti.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea sa transforme lumea întreaga, dar care se tem ca aceasta transformare sa înceapa în ei însisi, în propriul lor caracter. Revolutia trebuie sa înceapa în noi însine, în fiecare dintre noi si aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atat de mult, încat S-a rastignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finala a acestui manifest era în ce masura comunismul avea sa accepte crestinismul autentic si daca avea sa respecte libertatile fundamentale ale omului.

Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974

Raspunsul îl cunoastem – comunismul a respins o astfel de oferta, iar în cadrul documentului „Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974”, vedem cum autoritatile statale au trecut la alte forme de discriminare si înabusire a cultelor crestine neoprotestante, prin retrogradari sau disponibilizari, prin amenzi pentru adunarile în familie si mai ales, prin persecutarea studentilor si elevilor crestini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ton, alaturi de înca patru personalitati marcante ale crestinismului evanghelic din Romania a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevar”, care a fost citit la postul de radio „Europa libera”.

„Persecutarea noastra începe prin atitudinea generala a autoritatilor de la toate nivelurile fata de noi, credinciosii. Pretutindeni suntem priviti ca dusmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu si deschis, ca noi nu avem loc aici, ca suntem periculosi, ca stricam unitatea natiunii, ca subminam regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegatie si jertfire de sine. Si nu întamplator trebuie mentionat acest lucru, pentru ca toti semnatarii aveau sa fie supusi detentiei, anchetelor brutale si persecutiei.

„Învataminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din Romania nu a fost nici simpla si nici usoara. Aceste documente stau ca marturii ale celor care au avut curajul sa urmeze pilda lui Isus Cristos si a apostolilor Sai. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ton l-a descoperit, avand ca baza inspiratia Sfintelor Scripturi a fost acela al caderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranta unui timp în care credinta avea sa fie libera, cand ateismul pretins stiintific si impus cu forta avea sa dispara si cand Evanghelia avea sa fie predicata în toata libertatea pe plaiurile romanesti. Fata de alti colegi de generatie, care nu vedeau decat o întindere progresiva si universala a comunismului, Iosif Ton a avut intuitia timpurilor pe care azi le traim.

Iata de ce, în ultima perioada a comunismului, atentia sa s-a concentrat pe formarea noii generatii de predicatori, care sa aduca lumina Cuvantului în spatiul romanesc. Aici poate, se observa cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar si cel de lider spiritual de exceptie al autorului. La finalul volumului „Confruntari”, sub titlul „Învataminte spirituale”, putem citi prin intermediul a doua interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebarile, framantarile, dar si raspunsurile pe care le-au gasit în acea perioada tulbure, pastorul Iosif Ton si sotia sa, Elisabeta.

Interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune ca experienta familiei Ton este un exemplu pentru ceea ce înseamna a fi un adevarat crestin, care Îl marturiseste pe Isus chiar si în vremuri de negura si de încercare. Si astfel, ne putem gandi ca niciodata întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atat de dens, încat sa-i distruga pe cei ce aleg sa ramana alaturi de Hristos. „Istoria nu este numai o însiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu si a învatat sa umble cu Dumnezeu stie sa vada interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

CRACIUNUL COPIILOR

On By nelursIn Children, Christian Perspective, Europe, Family, History, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Am ajuns la scoala. Aveam sapte ani. Invatatoarea mea, neuitata doamna Ana, s-a gandit sa organizeze la sfarsitul primului trimestru, inaintea vacantei de iarna, o serbare.
Ne-a spus sa pregatim fiecare cate o poezioara, pe care sa o spunem in fata lui Mos Gerila cum i se spunea pe atunci, invitat si el la sindrofie. Acasa i-am comunicat mamei indicatiile invatatoarei, iar ea, incantata de idee, a inteles sa ma ajute. A luat volumul de “Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriti – pentru ca va spun sincer, nu aveam multe carti in casa, aveam doar ceea ce ne placea fiecaruia – si a ales poezia “Craciunul copiilor”. Pe indelete, intelegand cu mintea si cu inima fiecare vers al poeziei, am invatat-o si, tinand-o minte, intram cu gandul in odaile ceresti ale mosului. A venit si ziua serbarii. Imbracata frumos, ca o mica doamna, cu rochita de catifea visinie, cu guler alb brodat, – pe care mama nu uita sa ne-o cumpere si mie si Ninei in fiecare an de Craciun, cu ghetutele lustruite si curate – pentru ca mama ne mai cumpara si sosoni albi ca sa le aparam de noroi – am intrat impreuna cu mama in sala de
clasa. In coltul de langa catedra aparuse un brad impodobit cu hartie creponata de toate culorile si cu smocuri mici de vata pe ramuri, imitand zapada. Sub brad erau asezate cutii frumos ambalate, in interiorul carora parintii si invatatoarea pusesera cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul sa inceapa. Pana sa iau loc in banca, am vazut-o deja pe una dintre colegele mele – care in clasele unu-opt, la sfarsitul anului scolar, cand luam premiu, era chemata inaintea mea, chiar daca aveam aceeasi medie, instalata pe podiumul catedrei si recita, vorbind in felul ei afectat, fiindca pronunta toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe “a”: “Mos Gerila, toti imi spun /Ca esti darnic si esti bun/ Eu iti spun…”. Ca prin vis am auzit parca numele meu si am simtit cum mama ma impingea usor sa ma ridic. Ajunsa inaintea micii adunari, cu ochii stralucitori de lacrimi care stateau sa tasneasca din cauza emotiei, m-am concentrat un moment si am spus rar: “CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. Dupa o scurta pauza, asa cum m-a invatat mama, am continuat ca una ce stia ceva: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi, cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?/Iata cum: va spune badea…”. Dar nu a putut “badea” sa explice cum se face ca mosul le stie pe toate, pentru ca invatatoarea, ingrozita de ce auzea, m-a intrerupt. Octavian Goga era unul dintre poetii interzisi de autoritatea comunista si in perioada aceea de epurari si arestari absurde era suficient sa vorbesti despre el, pentru a fi retinut de securitate; a recita din opera lui era curata erezie si daca poezia exprima iubirea pentru Mos Craciun, ei bine, asta intrecea orice masura. Mos Craciun trebuia uitat, se nascuse Mos Gerila. Asa se face ca pe vremea aceea, unii impodobeau bradul numai de Anul Nou sau il impodobeau de Craciun, dar aprindeau lumanarile sa fie vazut la ferestre numai de Anul Nou. Asadar, Mos Craciun trebuia uitat. In consecinta, doamna m-a luat de dupa umeri, m-a condus inapoi in banca si mi-a spus ca ma roaga sa ma gandesc la alta poezie. M-am asezat nedumerita. Vedeam cum parintii celorlalti copii se intorc spre mine si-mi zambesc cu simpatie. Mama imi tinea manuta intre palmele ei moi si calde, linistindu-ma. Dupa cateva minute, invatatoarea m-a chemat din nou, sa recit poezia la care presupunea ea ca m-am gandit intre timp. Dar eu am inceput hotarata: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?” Invatatoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine si mi-a soptit: “Daca te rog eu frumos, vrei sa spui o alta poezie?”. Eleva ascultatoare altminteri, i-am raspuns imperturbabil: “Nu”. Desi ma cunostea doar de cateva luni, invatatoarea a inteles ca nu trebuia sa mai insiste. S-a indreptat catre usa, a deschis-o prudent, a aruncat o privire in coridorul intunecat si, pazind clasa, pregatita sa opreasca actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: “Spune, draga, ce poezie vrei tu.” Si eu am spus-o cu suflet si emotie, si nu m-am incurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfarsit, intregind portretul mosului: “Si de-acolo stie Mosul, /Ca-i siret el, lucru mare”. Din cauza stanjenelii create de primele incercari esuate, toti cei de fata, copii si parinti, m-au ascultat cu mare atentie. Si versurile pline de credinta spuse cu patos si inima de un copil care nu cunostea spaima de comunisti i-au impresionat si i-au bucurat pentru ca de fapt, dadeau glas si simtirii unora dintre ei. Spun unora, pentru ca la cateva zile, am avut in casa o mica perchezitie. Pe Goga si nici alte carti de suflet pe care mama le pastra in loc numai de ea stiut, nu le-au gasit oamenii legii si am scapat din nou, basma curata. Copilul care a ramas neclintit in decizia lui de a povesti celorlalti despre Mos Craciun, atunci cand nimeni nu indraznea nici sa-i pronunte numele, a dat celor mari, fara sa stie, o lectie de rezistenta si demnitate. A aratat ca bunul-simt si puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de dusmani vremelnici. A spus raspicat, curajos si fara teama ce gandea si simtea, mangaiat pe crestet de aripa sfanta a ingerului din poezia lui Goga. Iar ingerul, daca e sa dam crezare poetului, sigur i-a povestit Mosului ce copil si ce purtare a intalnit el in clasa I, in Ajunul Craciunului, din anul…. “si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, cum venira se facura…”. Parca asa spunea maria sa, Eminescu.

Rodica-Elena Lupu
www.phoenixmission.org

„Biserica in asediu” de Petru Lascau – O carte despre propovaduirea credintei crestine in lumea contemporana

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, Inspirational, Life and Health, literature, Romania, TheologyLeave a comment

Intr-o cunoscuta carte, numita „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfantul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos si lume. Astfel, folosind metafora cetatilor, Sfantul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflata in opozitie si lupta continua cu cetatea acestei lumi. Aceasta frumoasa ilustratie avea sa fie admirabil dezvoltata multe secole mai tarziu de catre predicatorul John Bunyan in doua carti monumentale, „Calatoria crestinului” si „Razboiul sfant”.

„Biserica in asediu”

Nu putem decat sa ne bucuram asadar, ca utilizarea acestor metafore fundamentale pentru intelegerea luptei spirituale ce se poarta de peste doua mii de ani sunt folosite si pentru a ilustra evolutia bisericii din Romania in perioada comunista si dupa aceea. Acest lucru il avem foarte bine evidentiat in cartea „Biserica in asediu”, scrisa de pastorul Petru Lascau. Ca intotdeauna, autorul, avand un talent extraordinar in ceea ce priveste exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne calauzeste in intelegerea fenomenului religios crestin din Romania. Plecand de la asediul bisericii de catre puterea ateismului comunist de dinainte de revolutie, suntem calauziti pas cu pas catre conflictul prezent, in care fortele ostile, de data aceasta imbracate in haine religioase, incearca sa distruga puterea Evangheliei in spatiul romanesc.

Pornind de la tragedia asediului cetatii Samariei, relatata in cuprinsul Scripturii, Petru Lascau isi structureaza cartea in mai multe etape, care cuprind evolutia bisericii crestine din tara noastra. Utilizarea termenului biserica crestina din Romania ar putea sa fie ambigua, pentru ca autorul nu doreste ca volumul de fata sa se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toti cei care respecta principiile invataturii lui Isus Hristos.

Marea lupta

„Afirmatia acestui titlu („Biserica in asediu”) poate fi socanta pentru unii dintre cititori. Biserica crestina este supusa constant unui asediu din partea fortelor raului, care se vor folosi de tot ce le sta la dispozitie pentru a o reduce la tacere, pentru a-i secatui energiile si pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atat de proaspat in minte exemplul bisericii din Romania, care a fost tinuta sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusa la tacere si moarte spirituala de liberalismul materialist al gandirii teologiei moderne. In Statele Unite asistam in aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei si al coruptiei alimentate de abundenta materiala.”

Prin urmare, asediul la care a fost supusa biserica crestina din Romania nu reprezinta altceva decat o parte a marelui front deschis de catre fortele raului impotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la aceasta perspectiva, intelegem ca este esential sa invatam lectiile istoriei pentru a putea face fata realitatilor prezente si viitoare, care in mare masura vor relua multe din temele luptelor despre care am citit in Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realitatile romanesti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizeaza o radiografie impresionanta asupra efectelor presiunilor exercitate de catre ateismul comunist in Romania. Astfel, o prima consecinta a fost cea a ridicarii de ziduri inalte intre confesiunile protestante din Romania, dupa principiul „Divide et impera”. Una dintre realizarile cele mai de seama ale comunismului se descopera prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la faramitarea bisericii lui Hristos din Romania.

„O alta expresie destul de vizibila a asediului este zidul confesional prin care ne izolam unii de altii din punctul de vedere al credintei. Imi aduc aminte cata furie a declansat atat la nivelul liderilor religiosi, dar mai ales la cel al politicienilor, cand in Romania am inceput colaborarea mai stransa cu unele dintre bisericile de alta confesiune. Aceeasi rezistenta am intalnit-o si peste hotare, in Chicago, atunci cand am organizat intrunirile tinerilor crestini din toate bisericile crestine romane din Chicago. Izolati unii de altii in spatele zidurilor confesionale din spatele carora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca si crestini, cu totul ineficienti pentru transformarea societatii in care traim.”

Lupta pentru supravietuire

O alta consecinta a asediului ateu se poate vedea in absenta bisericii de la datoria pe care o are fata de lume. „Biserica din Romania a ajuns o mare absenta din viata sociala. Daca in spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenta a mii de lucratori crestini, azi cu greu se mai poate vedea asa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de batrani au fost secularizate ca orice institutie. Contributia bisericii in aceste sectoare este nula. Absenta bisericii de la datorie, o absenta fortata, a fost apoi folosita de propaganda anticrestina pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de institutii crestine in societate.”

In legatura cu tehnica asediului, Petru Lascau enunta un principiu deosebit de relevant. „Asa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legaturilor asediatilor cu restul lumii. Izolati fiind, victimele vor cadea curand prada aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediatii vor inceta lucrul, resursele lor umane si materiale se vor concentra pentru supravietuire, spectrul foametei va crea deruta si deznadejde. In lupta pentru supravietuire, interesele colective dispar si instinctele de autoconservare ii vor face pe multi indivizi sa caute evadarea.”

„Vino sa vezi”

Mergand mai departe, Petru Lascau examineaza cauzele asediului. Astfel, identifica o prima mare problema, in strategia de lupta pe care biserica crestina a adoptat-o impotriva provocarii ateist-comuniste si ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii inauntrul organizatiei, utilizam azi tot felul de tehnici. Formatiile noastre muzicale, uneori slefuite pana la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” si nu atat de mult slavirea lui Dumnezeu. Pe aceasta linie, se inscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tanara generatie. Intreaga structura a bisericii se organizeaza in jurul acestei strategii „vino sa vezi”, iar atunci cand se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodata bani, pentru ca trebuie sa ii cheltuiasca cu tapitarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpararea unor cladiri mai mari, etc.”

Liderii

O alta cauza a asediului este reliefata de lipsa de viziune a celor aflati in pozitii de conducere. „Este o adevarata tragedie ca in fruntea unui popor sa se afle un om fara Dumnezeu, un om corupt si vandut idolilor. Este o drama sa ai in fruntea bisericii un lider compromis, fara viziunea lucrarii lui Dumnezeu, care nu urmareste interesele ei, ci mai degraba ale sale, un lider ce nu isi asuma responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a pastra aparentele.”

Petru Lascau concluzioneaza: „Un lider care va trasa o strategie gresita bisericii sale, o strategie de lupta contrara celei stabilite deja de Dumnezeu, isi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege in fruntea noastra oameni ai lui Dumnezeu, devotati slujirii Sale, oameni neprihaniti ce fac din inaintarea Imparatiei lui Dumnezeu scopul vietii lor.”

Frica si necredinta

O alta cauza majora a asediului bisericii crestine rezida din frica si necredinta. „Frica este dovada sigura a nesigurantei mantuirii si a vietii vesnice. Ea dovedeste cat de putin ne mai incredem in cuvintele Domnului. Cand suntem gata sa murim pentru El, incepem sa gustam din adevarata libertate, pentru ca libertatea nu inseamna altceva decat ce ai tu in interiorul tau. Frica si necredinta te tin in blocajul asedierii pagane.”

In continuare, Petru Lascau ne arata care sunt „consecintele asediului” si enumera cateva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituala, luptele interne, pierderea tinerei generatii si necredinta. „In multe dintre bisericile noastre exista tensiune si nemultumire, lupte si partide. Rezolvarea situatiei nu se poate face prin predici despre dragostea frateasca, care sa ne adune la un loc. Energia spirituala a bisericii trebuie sa fie canalizata numai spre lucrarea lui Dumnezeu. In caz contrar, ea isi va croi drumuri neobisnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineinteles, nu ar fi suficient doar sa se zugraveasca imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decat la descurajare. Iata de ce, autorul ne propune si solutia biblica la astfel de probleme. Astfel, indruma spre intelegerea masurilor ce trebuie luate pentru timpul de fata, avand ca model imaginea leprosilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a interventiei miraculoase a lui Dumnezeu in timpul lui Elisei.

In primul rand, este necesara o judecata limpede, pentru a intelege faptul ca e necesar sa ne schimbam modul de a fi. Dupa aceea, trebuie sa actionam in vederea realizarii acestei schimbari. In acest sens, suntem chemati sa iesim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obisnuit in materie de religie si sa incercam cai noi, inspirate de Dumnezeu. Nu in ultimul rand, avem datoria de a reincepe lupta impotriva fortelor raului. Astfel, vom intelege ca biruinta a fost deja castigata prin Isus Hristos, iar vrajmasul este pus pe fuga.

„Aruncarea in tabara adversa a fost un act de disperare din partea leprosilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea si lipsa de perspectiva i-au adus la o hotarare de viata si de moarte. Nu vom lua decizii majore cat timp avem alternative in care putem eventual, evada. In fata unei crize, ne evaluam resursele si posibilitatile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rau e faptul ca Dumnezeu intra in calculele noastre numai atunci cand epuizam prin incercari, toate iesirile posibile.”

Uriasul care doarme

Exista o veste buna pentru fiecare dintre noi – potentialul pe care il are biserica crestina din Romania este imens, fiind asemenea unui „urias care doarme”, dar care poate fi trezit din amortirea de moarte in care a fost adus de catre ateismul comunist de dinainte de revolutie si de cel materialist de dupa 1989.

„Biserica de astazi este un urias care doarme. Institutionalizandu-se in ierarhii de diferite nivele, fiecare incearca sa lase celuilalt sa faca ceea ce ar trebui el sa faca. Piramidele structurilor de conducere creeaza zi de zi noi si noi nivele in ascensiunea pentru locul din varf, neglijand pana la indiferenta infrastructura bisericii, care ar trebui sa fie in acelasi timp, obiectul suprem al interesului sau: cei pacatosi, care au nevoie de mantuire.”

Pescuirea minunata

Alternativa pe care o propune Petru Lascau la suprainstitutionalizarea organizationala a bisericii crestine din Romania incepe de la o reforma individuala care sa evolueze colectiv, conducand la o trezire spirituala. Cei care gandesc la fel ar trebui sa se uneasca in rugaciune si actiune pentru a trezi uriasul din somnul sau, pentru a-L ruga pe Dumnezeu sa intervina sa schimbe acest curs al lucrurilor si sa ne ofere „o pescuire minunata”.

In acest sens, biserica poate sa fie asemanata cu o corabie ce trebuie condusa departe de tarm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogata in lucrurile spirituale si in salvarea celorlalti. „Lectia de pescuit data de Isus ucenicilor Sai ar trebui sa ne inspire, mai ales ca El este acelasi, neschimbat in dorinta Sa de a mantui intreaga lume. Detaliile acestei lectii sunt mai mult decat graitoare. Dincolo de spiritualizarea si daca vreti, interpretarea lor teologica, exista simplul adevar ca Isus ne vrea pescari de oameni.”

Este adevarat ca atunci cand purtam luptele Domnului, putem sa avem de-a face cu confruntari care nu vor fi usoare. „Multimea lucrarilor aparute in ultimii ani referitoare la suferintele si persecutiile crestinilor din multe parti ale lumii, in special din tarile marxiste, a scos in relief unul din aspectele contemporane ale crestinismului: suferinta. S-a constatat ca cei mai multi martiri crestini au fost dati de secolul XX. Numai in China comunista numarul lor se ridica la cateva milioane.”

„L-am intalnit pe Isus Hristos”

Se pare ca nu este suficienta „evanghelizarea prin stilul de viata” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degraba, este necesara o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce intrece orice imaginatie. „Sa ne imaginam scena cand Zacheu a batut la usa primului napastuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai ca inapoiaza banii luati in mod necinstit, dar si recunoaste fapta murdara savarsita, isi cere iertare si cand in uimirea sa, bietul om incearca sa afle motivatia unei astfel de minuni, Zacheu ii spune: „L-am intalnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat pacatele. El m-a invatat ca Dumenzeu este drept si ca asteapta de la mine sa indrept raul facut altora. Va puteti imagina o Evanghelie mai simpla si mai frumoasa? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o intreaga viata schimbata de Hristos.”

Dar bineinteles, nimic nu se poate face fara revarsarea Duhului Sfant, care ne va calauzi si imputernici sa fim lucratori pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat ca Dumnezeu nu a incetat si nu inceteaza sa faca interventii miraculoase in istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Insa El are nevoie intotdeauna de oameni sfinti, cu totul dedicati lucrarii Sale. Pe acestia ii inzestreaza cu darurile Sale, ii imbraca cu putere de sus si ii foloseste la raspandirea Evangheliei.”

Sa luptam sau sa fim infranti

Prin urmare, se poate iesi din asediul in care se gaseste biserica crestinsa din Romania, insa acest lucru presupune o actiune unita, menita sa dea la o parte orice opreliste pusa de vrajmas. Pe de alta parte, desi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrajmasului nu sunt si niciodata nu vor fi de o mai mica amploare, mai ales in viitor.

„Vrajmasul va folosi din nou fortele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va incerca din nou, inchiderea comunitatilor crestine intre ziduri pentru ca foametea spirituala sa ne macine fiintele duhovnicesti. Presiunile vor fi menite sa distruga credinta tinerei generatii si influenta crestina in societatea romaneasca sa fie din ce in ce mai putin simtita.” In fata unei asemenea realitati, nu ne ramane decat sa luptam sau sa fim infranti. Insa imaginea biruintei asupra ostirilor vrajmase din timpul lui Elisei ne inspira sa credem ca este posibil ca in spatiul nostru romanesc, atat din tara, cat si din diaspora sa se produca o schimbare majora. In masura in care tot mai multi oameni vor raspunde chemarii divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va raspandi de la inima la inima si de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru romanesc sa devina cu adevarat crestin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mantuitorului nostru? Iata care este adevaratul mesaj pozitiv al cartii scrise de pastorul Petru Lascau si merita sa fie urmat.

Ziua Nationala a Romaniei, sarbatorita cu emotie in Phoenix Arizona

On By nelursIn History, News, RomaniaLeave a comment

by Gabriela Petcu

ZiuaRomaniei007Duminica, 29 noiembrie 2009, in Phoenix, Arizona, a avut loc in premiera un spectacol intitulat “Ziua Romaniei la Phoenix”. La acesta sarbatoare au participat peste 200 de conationali. Evenimentul a fost organizat de revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentata de Octavian Curpas si de Alianta Romaneasca condusa de Corneliu Nicolaescu si a avut loc intr-o sala de receptie a hotelului “La Quinta” situat la intersectia strazii Greenway Rd cu Expresul I-17.

In jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Balada a lui Ciprian Porumbescu, invitatii au sosit rand pe rand, ocupandu-si locurile in sala.

In deschidere, dl Corneliu Nicolaescu, fost ofiter in armata romana, a tinut o alocutiune in care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn in care toti cei prezenti au intonat imnul Romaniei “Desteapta-te romane”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cantat “Clopotul reantregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu maiestrie de Mihaela Reed.

La acest spectacol dedicat zilei nationale a Romaniei, au participat mai multi lideri ai bisericilor romanesti din metrolopa Phoenix printre care: parintele Vasile Parau preot paroh la biserica “Sfanta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula si George Botea – pastori asistenti la biserica “Elim”. Salutara a fost prezenta pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a calatorit peste 2 ore cu masina sa ajunga la acest eveniment impreuna cu sotia si fetita lor intre cele doua slujbe (de dimineata si seara) de la biserica.
John Todor este singurul roman din oraselul Quartzsite din Arizona, este casatorit cu Mythyl Grace, originara din Filipine, amandoi fiind parintii unei fetite de doi ani, care s-a obisnuit deja sa auda vorbindu-se in casa in limba romana, filipineza si engleza. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.
Liderii bisericilor romanesti din Arizona, au luat cuvantul rand pe rand, intercalandu-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvantarea despe identitatea noastra ca cetateni americani de nationalitate romana. Face o buna remarca afirmand ca uneori ne consideram  americani (pt ca majoritatea suntem aici de multi ani, altii de decenii), alteori ne consideram pur si simplu, romani. Cel mai bine se observa cine suntem, la competitiile sportive internationale. Cand la o competitie sportiva este un american, toti dorim ca el sa castige. Insa, daca se intampla ca in final sa ramana un american si un roman, atunci, noi sustinem romanul (in o asemenea situatie se vede mai bine ce suntem).

Atmosfera a fost intretinuta si de cantaretul de muzica populara Vasile Tantas (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut granita”, “Am si prieteni si dusmani”, “Eu si varul Ion” etc.

Melodiile au fost intercalate cu cateva recitaluri printre care “Reaprindeti candela” de Grigore Vieru interpretata de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu si poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitata de Ligia Simon. Au existat si momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” si “Sarutmana Coana Mare” de Tudor Musatescu redate cu talent de Corneliu Nicoalescu.

Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” sustinut de o mare parte din audienta, a revigorat atmosfera in mod deosbit prin melodiile “Treceti Batalioane Romane, Carpatii”, “Basarabie Frumoasa” si “Traiasca duhul lui Iancu”.

Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent si daruire de catre jurnalistul Octavian Curpas, deschizand astfel drumul spre inimile celor prezenti la sarbatoarea dedicata Romaniei, un motiv in plus de regasire si traire a bucuriei de a fi romani.

In urma acestui eveniment, multi dintre participanti inca sub impresia placuta lasata de sarbatoare, au avut cuvinte de apreciere si multumire. Iata o astfel de scrisoare venita din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

“Invitatia de a participa la o intalnire cu romanii din Arizona ne-a bucurat prin faptul ca am avut prilejul sa traim un moment de adanc patriotism fata de tara in care ne-am nascut si am trait o perioada a vietii noastre.
Sarbatorirea Zilei Nationale ne-a facut sa ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru pastrarea identitatii nationale.
Un domn (Corneliu Nicolaescu) care cu emotie ne-a facut sa rememoram eforturile eroice ale natiei noastre pentru a fi unita si puternica in pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit in fiinta noastra acel sentiment patriotic ca oriunde vom fi pe acest pamint, ceva din fiinta noastra a ramas si va trai in vechea vatra stramoseasca.
Adunarea a fost condusa cu multa caldura si spontaneitate de artizanul atator intruniri, Octavian Curpas, care a stiut sa imbine momentul solemn cu poezie genuina recitata de cativa invitati cu vocatie de artisti.
Cantecele sustinute de solistul ardelean (Vasile Tantas) si a formatiei “Roua” a inveselit audienta si imnul patriei noastre a rasunat grandios in hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Desteapta-te romane” ne-a facut sa credem pentru moment ca suntem acasa. Gazdele au fost foarte ospitaliere punand la dispozitie mici gustari si cafea pentru toti. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult si pentru un moment noi toti, parca eram o Romanie mica in acest frumos stat Arizona.
Asteptam ca astfel de evenimente sa se mai intample si noi de aici, sa trimitem un gand bun celor care au ramas sa infunte dificilele probleme prin care trece in momentul de fata, Romania.”
O alta participanta la aceasta sarbatoare, Ramona Pavlovici, impresionata de intalnire, scrie revistei:
“Atat eu cat si familia mea, am fost total miscati si emotionati ca putem sarbatori Ziua Nationala a Romaniei chiar si in Vestul Salbatic. Am avut un sentiment placut, imbinat cu speranta ca toti romanii, fara deosebire de varsta, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu si un singur steag national.

Desfasurarea programului a reprezentat un inceput promitator pentru felul in care romanii din Arizona si-au exprimat dragostea pentru patria mama si pentru cei de-acasa. Desigur ca multe aspecte se pot perfectiona in viitor si nu ma indoiesc de un si mai mare succes in 2010.

Sper din tot sufletul ca aceasta traditie initiata de dumneavoastra in acest an, sa continuie si sa dainuie atata timp cat curge sange de roman pe aceste meleaguri. Cred ca un mare aport la sucesul acestui eveniment in viitor il va avea atragerea a cat mai multor copii care sa promoveze valorile si cultura noastra romaneasca. In aceeasi ordine de idei as adauga o alta sugestie, si anume organizarea unui alt eveniment in Ianuarie, prin care sa comemoram creatia si contributia Eminesciana in literatura romana.”

Cu siguranta, si in anul 2010, revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentata de Octavian Curpas si Alianta Romaneasca condusa de Corneliu Nicolaescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate intalniri prilejuite de diverse ocazii. Si toate aceste evenimente, vor fi minunate, asa cum a fost cel prezentat iar de fiecare data, elemente noi vor intregi reusitele.

Interviu cu Bogdan Tataru-Cazaban: Despre relatia dintre politica si religie cu unul dintre cei mai tineri si mai competenti sfetnici ai Romaniei

On By nelursIn Europe, Inspirational, Interview, RomaniaLeave a comment

Bogdan CazabanIn universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de asteptat sa gasesti numai “buldogi” necrutatori si intelepti incruntati. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultura si culte al Presedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic si de o eleganta inactuala. Desi astazi succesul tine de domeniul galagiei si al duritatii, el reuseste prin forta convingerilor sale interioare. Si reuseste in tacere. Faceti, va rog, cunostinta cu cel mai tanar sfetnic al Romaniei.

Stelian Gombos: Domnule Tataru-Cazaban, desi sunteti foarte tanar, de 5 ani detineti functia de consilier in Administratia Prezidentiala. Cand oamenii se gandesc la un consilier isi  imagineaza mai degraba un venerabil sfetnic. Trebuie sa va marturisesc ca din acest motiv, existenta dumneavoastra in vecinatatea intima a resorturilor puterii pare a fi suspecta…
Bogdan Tataru-Cazaban: Se pare ca este ceva plauzibil in ce spuneti din moment ce va las aceasta impresie chiar si dupa cinci de ani de „vecinatate suspecta”… Dar stiti cum se petrec lucrurile: putem controla in mai mare masura ceea ce facem si in mult mai mica masura ceea ce cred ceilalti despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, in serviciul public: tensiunea dintre fapte si receptarea lor, dintre intentii si rezultate. Sper, totusi, ca prin ceea ce sunt si am facut sa nu fi lasat loc prea multor suspiciuni, desi in viata publica si chiar in viata academica, retorica suspiciunii este predilecta. Cat despre varsta, ceea ce spuneti era valabil in anul 2005, cand am venit in serviciul Presedintelui. Vedeti, cu ceva timp inainte, doctoratele se sustineau la o varsta mai tarzie si, trebuie sa recunoastem, erau contributii majore. Acum se sustin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemanator se intampla si in zona expertizei. In plus, cred ca implicarea pentru care am optat este mai potrivita cand ai mai multa energie si mai mult entuziasm decat la o varsta venerabila, pe care poti sa o traiesti mai detasat si mai contemplativ.
S.G.: Mai concret, ce forte v-au deschis usile pentru a intra in Palatul Cotroceni? Fortele politice, cele ale prestigiului academic sau pur si simplu recomandarile din partea unor personalitati importante, cum ar fi domnul Andrei Plesu?

Bogdan Tataru-Cazaban: A fost foarte simplu. Am fost invitat sa discutam pe problemele care mi-ar fi putut reveni ca responsabilitate. Am fost placut impresionat ca CV-ul meu era cunoscut. De altfel, era public. Si am primit increderea Presedintelui, ceea ce m-a onorat foarte mult. Desigur, faptul ca domnul Andrei Plesu cunostea bine profilul meu profesional a fost foarte important pentru mine.
S.G.: Care este reactia omului politic de pe Dambovita, in fata unei aparitii atat de rafinat politicoase si elegante ca a dumneavoastra?
Bogdan Tataru-Cazaban: Sunt magulit. Dar nu sunt singurul si nici nu as vrea sa ducem lucrurile inspre stilistica aparentelor sau a comportamentului. In orice caz, nu este greu sa observi ca de cele mai multe ori si pe termen scurt politetea nu este o arma si ca eleganta provoaca mai degraba consternare decat respect. Dar chiar si intr-o lume in care trebuie sa invingi cu orice pret, trebuie sa fie loc pentru o atitudine cavalereasca. Personal, am convingerea lui Alexandru Paleologu ca „politetea este o arma”. De ce sa nu vedem in politete fair-play-ul, iar in eleganta fidelitate si tarie de caracter?
S.G.: Pentru ca in lumea politica romaneasca, fair-play-ul si fidelitatea asigura un bilet catre esec. Modelul practicat de dumneavoastra nu ar avea nici o sansa. Glosand pe marginea acestei afirmatii, cat de viabila credeti ca este o schimbare reala a universului politic romanesc provocata de tinerii prezentului?

Bogdan Tataru-Cazaban: Aceasta schimbare poate avea sanse daca tinerii vor rezista la presiunea lumii in care intra si nu vor imita exact acele lucruri care ne displac tuturor la actuala clasa politica. Puterea de schimbare sta efectiv in decizia acestor tineri de a nu imita, ci de a aduce cu adevarat ceva nou: un suflu de incredere si de profesionalism, de care sunt convins ca avem nevoie cu totii.
S.G.: Sunteti un competent specialist in medievistica. Desi cele doua epoci difera foarte mult, va propun un exercitiu de imaginatie: ce ar putea sa invete un om politic contemporan de la un om politic al evului mediu?
Bogdan Tataru-Cazaban: Ar fi destul de greu sa invete ceva – in sensul inspiratiei directe si eficace – pentru ca viziunea politica fondatoare a modernitatii este complet diferita de cea a Evului Mediu. Dar intotdeauna se poate invata prin recuperarea memoriei. Nu ma sfiesc sa spun ca sunt adeptul unei viziuni istorice care pune in lumina contributia esentiala a crestinismului medieval la Europa pe care o traim astazi, chiar daca diferentele adaugate in timp nu mai lasa loc unei perspective clare si recunoscatoare asupra trecutului.
In planul gandirii si al practicii politice, cred ca este bine sa cunoastem conceptia asupra legislatorului uman la Marsilius din Padova, considerat de multe ori drept precursor al modernitatii, sau teoriile asupra consimtamantului politic, ori pledoariile pentru rezistenta civila in fata tiraniei, sau practica reprezentarii politice in Adunarile de stari in Europa.

Bogdan Tataru-Cazaban s-a nascut in anul 1977 si este doctor in filozofie la Universitatea din Bucuresti. Din anul 2005 este consilier de stat pentru cultura si culte la Administratia Prezidentiala. A fost beneficiarul mai multor burse de cercetare la Ecole des Hautes Etudes din Paris, Universitatea din Genova sau New Europe College. Este membru fondator al Asociatiei Romane de Istoria Religiilor, co-editor si redactor al unor reviste de specialitate. Bogdan Tataru-Cazaban este deja un traducator consacrat al autorilor patristici medievali, fiind totodata si autor, editor sau coordonator al unor volume de spiritualitate si teologie crestina.

S.G.: Se reclama si se acuza din ce in ce mai des scaderea ponderii, atat a culturii cat si a religiei (cea din urma  fiind totusi necuantificabila) in viata generatiei tinere. La mai mult de un deceniu de la aparitia religiei ca materie de studiu obligatorie in scoli, ce efecte mai poate avea asupra tinerei generatii mentinerea acestei obligativitati – ce a fost cat se poate de contestata si de disputata in ultima vreme?

Bogdan Tataru-Cazaban: Stiti ca despre situatia publica a lecturii, de pilda, s-au facut sondaje si s-a discutat mult. Unii s-au ingrijorat (printre care ma numar si eu), altii au spus ca este firesc. Dar despre practica religioasa a romanilor, nu am prea intalnit studii. Se vorbeste mai mult despre increderea in Biserica si se studiaza prea putin practica, frecventa, raportarea la sarbatori. De foarte multe ori, cultura publica in care traim se afla in zodia impresiei si a subiectivismului generalizat. Ceea ce vedem in jurul nostru si ceea ce se prezinta in mass-media devin reperele pe care ne construim atitudinea. Numai ca un raspuns corect la intrebarea dumneavoastra trebuie sa aiba la baza un studiu foarte detaliat. Abia astfel vom putea aprecia si efectele publice, sociale, ale predarii religiei in scoala, care nu este obligatorie, ci facultativa. Generalizarile pripite sunt lipsite de relevanta. Opinia mea este ca educatia religioasa poate participa, atunci cand este onesta si deschisa fata de alteritate, la o cultura comuna, alaturi de alte tipuri de formare. Cand se discuta pro si contra prezentei religiei in educatia publica, intrebarea fundamentala este: ce semnificatie se atribuie religiei? Daca vezi in ea o adeziune privata si mai ales un germene de intoleranta, atunci vrei sa-i limitezi prezenta. Dar de ce sa nu vedem in religie nu doar mostenirea, ci mai ales potentialul de frumusete si generozitate umana, de solidaritate si de creativitate?

S.G.: Credeti ca acest potential de frumusete si generozitate este corect si multumitor transmis de manualele de religie care sunt folosite in prezent?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am vazut si manuale bine intocmite. Desi nu sunt un specialist in pedagogie religioasa, cred ca este loc de mai bine. In orice caz, decontextualizarea exemplelor asupra carora s-a insistat pana acum in presa trebuie sa fie luata in calcul atunci cand formulam o judecata. Din punctul meu de vedere, manualele de educatie religioasa ar avea tocmai rolul de a pune in valoare, in contextul spiritualitatii proprii fiecarei religii ori confesiuni, dimensiunea profund etica a vietii religioase, capacitatea sa de a fi integrata vietii civice prin valori care, dupa cum vedem, lipsesc de multe ori si la care se ajunge greu fara o educatie religioasa. Educatia religioasa are sansa de a conduce la aceasta descoperire a frumusetii si a generozitatii umane, justificandu-si astfel locul care i-a fost recunoscut in invatamantul public.

S.G.: Unul dintre rolurile dumneavoastra este acela de a fi o punte de legatura intre Stat si Biserica. Ce aspecte mai sunt de rezolvat in privinta chestiunii dependentei Stat-Biserica?

Bogdan Tataru-Cazaban: Nici nu poate fi vorba de o dependenta. Vedeti, chiar si in regimurile juridice de separatie, relatia stat-culte exista si tinde sa devina din ce in ce mai complexa, in functie de relevanta sociala si, prin urmare, politica a religiei. Fac apel din nou la campul care imi este cel mai indepartat: cel al sociologiei politice, in care se recunoaste caracterul inevitabil, in democratiile moderne, al recunoasterii de catre stat a religiei. Religia nu este un hobby, ci este o angajare personala cu efecte multiple in plan comunitar. Prin urmare, nu este corect sa vorbim de dependenta, ci de interdependenta, de un tip de relatie pe care politicul o are cu orice alta forma de coeziune sociala. Cu atat mai mult cu cat Bisericile – care sunt organisme venerabile, daca ar fi sa le definim dintr-o perspectiva strict seculara. La noi, va exista, cred, multa vreme, o tensiune intre conceptia celor care vad in separatia radicala o solutie de onestitate din perspectiva autonomiei (politica si religioasa), si cei care vor sustine cooperarea ca o solutie de onestitate din perspectiva relatiei dintre cele doua domenii, pentru ca religiosul si politicul pot fi separate complet doar in mintea noastra, ele continuand sa inter-reactioneze in mod real de la nivelul comunitatii celei mai restranse pana la nivelul global si diplomatic. Exista un „purism” al scepticilor si al indiferentei lor in materie religioasa, care socotesc ca religia are de-a face atat de putin cu pamantul, incat suntem datori cu totii sa-i asiguram decolarea. Insa cei care cunosc cu adevarat istoria crestinismului, de pilda, stiu ca lumina cea mai clara a sfinteniei a coexistat cu implicarea cea mai directa in cursul istoriei. Credinta poate conduce in mod legitim atat la o teologie a istoriei, cat si la o teologie politica. Limita relatiei cu politicul si in general ca lumea vine atunci cand credinta este ispitita sa cedeze, sa coboare de la inaltimea menirii ei, care este adevarul si libertatea.

S.G.: In alta ordine de idei, este binevenita intrarea, vreodata, a preotilor in viata politica a comunitatilor, in cadrul diferitelor alegeri locale?

Bogdan Tataru-Cazaban: Inteleg ratiunile prezentate, care tin de exigentele comunitatilor locale. Personal, cred ca este nevoie de multa prudenta. Reglementarile venite dupa hotararea Sfantului Sinod reflecteaza aceasta nevoie de echilibru. Recunoastem, desigur, rolul preotului in viata comunitatii locale, dar implicarea sa in alegeri va fi ca un mers pe sarma. Totul depinde de personalitatea, discernamantul si recunoasterea publica ale celui care doreste sa candideze, candva. S-ar putea sa fie comunitati care se vor simti reprezentate de preotul lor in consiliile locale, iar altele care vor fi reticente.

S.G.: Stimate Domnule Cazaban, multe familii tinere parasesc Romania. Nu a fost si cazul familiei dumneavoastra. Aceasta alegere se datoreaza (si) succesului dumneavoastra?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am decis sa ramanem in tara inainte de a avea vreun ecou public a ceea ce faceam ori facem. Trebuie sa va spun ca desi aveam, poate, mai mult decat alti colegi posibilitatea de a ne stabili in alt loc, din motive si convingeri familiale, am simtit, fara sa dezbatem prea mult, ca ar fi bine sa ramanem si sa incercam sa construim ceva aici.
Ceea ce ne-am propus era in plan strict cultural si, mai precis, academic: participarea la construirea unei reviste de istorie a religiilor, o revista de studii medievale, un institut de cercetare, care sa semene cu cele din strainatate, o colectie de texte ale autorilor medievali, tradusi pentru prima data in limba romana, o carte care sa gandeasca teologico-politic relatia dintre ortodoxie si modernitate. Sunt doar cateva exemple de proiecte. In general, lucruri care ar putea avea un efect public dupa ani si ani. Sansa noastra a fost sa intalnim la timp oameni care ne-au dat incredere si ne-au oferit sprijinul lor generos, in primul rand uman si intelectual. Am primit aceste investitii de incredere si simpatie cu sentimentul ca trebuie sa confirmam si sa le dam si celorlalti incredere. Le sunt foarte recunoscator acestor oameni. Fara ei, in atmosfera publica incarcata de la sfarsitul anilor 1990, am fi putut lua alta decizie.

S.G.: Acum, la implinirea a cinci ani de la intrarea dumneavoastra in serviciul public al Administratiei Prezidentiale, vedeti gestul parasirii turnului de fildes al savantului ca pe o sminteala sau ca pe o adaugare si o implinire?

Bogdan Tataru-Cazaban: Cand faci o alegere, nu poti castiga 100%. Este in firea lucrurilor sa si pierzi ceva. Uneori ajungi sa recuperezi, alteori acel ceva dispare pentru totdeauna, desi a facut la un moment dat parte dintre posibilitatile tale. Prin urmare, am pierdut o tihna, un ritm recules si interior, care imi caracteriza, cu rare exceptii, viata de pana in anul 2005.
Dar am castigat o experienta pe care nu as fi avut-o altfel. Scriu mai putin si nu pot avansa prea mult la proiectele mele, in schimb am cunoscut arii culturale si religioase care mi-ar fi ramas, poate, indepartate. Ceea ce am practicat dinainte a fost lucrul in echipa si o vocatie a relatiei care, cred, m-au ajutat in mod deosebit. In rest, asa cum spunea Fericitul Augustin, ordinea lumii, ca si a destinului individual, as completa, nu poate fi apreciata decat la sfarsit.

S.G. : Acestea fiind zise, acum, in incheierea acestui dialog de suflet, doresc sa adresez calde multumiri pentru amabilitate si sa va doresc mult succes, mult spor si multe impliniri, in continuare!

Interviu realizat de
Stelian Gombos